XVI «Ca floarea câmpului înfloreşte…»

Împrejurările se desfăşurară întocmai, potrivit cu marea-i hotărâre, care-l susţinea deasupra lucrurilor şi oamenilor. La Paşcani, trecu din trăsură în tren. Se opri numai o clipă la casa de bilete, unde tocmai cădea ferestruica. El ciocăni scurt şi i se deschise. Îl privi cineva de jos în sus. Se lăsă cercetat, – nepăsător, ştiind în acea clipă că nu i se va opune nici o împotrivire. Într-adevăr, omul cu ochelari plecă fruntea şi primi banii. Se sui în vagon şi-şi găsi locul. Deci sosirea la Tecuci era fapt împlinit. O parte a faptului era în viitor, însă tocmai de acel viitor era sigur.

Unii oameni intră în accidente şi catastrofe. El zâmbi, căci cea mai simplă apreciere a probabilităţilor îl făcea să fie ferit de aşa ceva. Mai întâi, desigur că acei oameni îşi întârzie timpul, îşi schimbă drumul, îşi prefac hotărârile, se întorc pe căi încâlcite. Au şanse mai multe la loteria nenorocirilor.

El n-avu nici întârziere.

Găsi însă pe tatăl său bolnav în pat. Îl Îmbrăţişă şi-l cercetă cu grijă. Se încredinţă că propria lui traiectorie rămânea neschimbată.

Colonelul avea un uşor acces de angor pectoris. Era un fumător neînduplecat, s-ar fi putut zice eroic. Şi semnele luptei lui i se vedeau în petele de fum de la mâna dreaptă, la cele două degete cu care purta ţigara, şi-n mustaţa-i încărunţită prea devreme, – rămasă însă de un castaniu unsuros dedesubtul nărilor largi şi negre ca nişte minuscule hornuri căptuşite cu funingine. Rănile vii nu se vedeau; – se auzeau numai ca un cântec straniu înlăuntru, când Naum îşi apleca urechea asupra pieptului. Acel piept fusese odată tare şi stătuse totdeauna drept, în haina de oştean. Cu toate cusururile lui de violenţă şi încăpăţânare, cu toată puţina cultură, Naum de mult ştia în tatăl său un om deosebit – întâi printr-o strictă corectitudine, ceea ce numea el onoare, ş-al doilea printr-o pasiune sălbatică a meşteşugului, – socotind oştirea mai presus decât toate funcţiile sociale.

Aşa, cheltuindu-se cu energie pe drumu-i îngust, lăsase în urma lui pe mama băiatului, care murise încă tânără, într-o umbră de tristeţă. Căci, cu un caracter ca al lui, viaţa nu era uşoară. Şi îmbătrânise şi se uscase şi el înainte de vreme, fumând ţigară de la ţigară. Acuma, în pieptul acela altădată tare, suna un vag zvon de cornuri militare, cântând retragerea şi amurgul.

La această observaţie ironică a colonelului, Naum se simţi răscolit de ceva care semăna cu durerea, de ceva care i se punea în cale şi putea să tulbure armonia unor hotărâri.

— Tată, îi zise el zâmbind şi luându-i mâna; poţi să fii liniştit, căci de astă dată nu-i decât un avertisment. Poţi să te faci bine şi să trăieşti mai mult decât noi, – numai să voieşti.

— Aşa mi-a spus şi doctorul Rizescu. Şi el fumează ca şi mine. M-a sfătuit să mă las de tutun, – măcar să fumez mai puţin. Însă eu cred că trebuie să întrerup brusc. Cu moderaţia nu pot face nimic: abstinenţa e mai uşoară; cu toate că doctorul, probabil ca să mă mângâie, m-a încredinţat că el nu-i capabil nici de una, nici de alta. Vra să zică ai venit să-mi dai o veste mare. Mi-ai spus-o îndată, între primele cuvinte, – de şi ai pretins c-o laşi pe mai târziu, după ce mă cercetezi.

— Am spus eu asta, tată?

— Ce să-mi spui? Am înţeles că te-ai îmbolnăvit brusc la mănăstirea Neamţului; însă de o altă suferinţă. Frumoase locuri: am trăit şi eu odată pe acolo. Spune.

— Întâi trebuie să-ţi iei doctoria.

— S-o iau.

Se aşeză bine în perine şi privi atent pe băiat cum îl serveşte. O vagă ironie îi ascuţi privirile şi-i încreţi faţa. După ce înghiţi calmantul, închise pleoapele şi rămase liniştit.

Naum se uită în juru-i ca şi cum băgase de samă o lipsă. Apoi, cu fruntea întoarsă spre un ungher al camerei, se duse cătră visul său. Avea în el ceva asemănător covorului din basmul oriental, care-l făcea să se mişte uşor în timp şi-n spaţiu.

Colonelul deschise ochii şi puse asupra lui aceeaşi privire.

— Băiete! şopti el c-o modulaţie monotonă de glas.

Naum rămase neclintit. După câteva clipe, sunetul îi lovi înţelegerea. Tresări şi reveni spre tatăl său. Îi repetă precipitat, în câteva cuvinte, de ce a venit. Se găsea într-un ceas potrivit, şi-ntr-o poziţie bună, – pe care trebuia să le folosească fără cea mai mică întârziere.

— Mai ales, argumenta el, după cele dintâi informaţii sumare, – trebuie să adaog că e copila unui prietin al tău.

— Un prietin al meu!

— Ciudin?

— Poate. Socoţi că asta are vreo importanţă?

— Credeam, tată, că-ţi aduci aminte de el. E interesant prin maniile lui, adăogi Naum.

— La vârsta aceea, când va fi fost, n-avea nici el manii, nici eu angină. Nu-l mai ţin minte. Interesante, dacă vrei să ştii, nu sunt nici alte ştiri pe care vrei să mi le serveşti. De pildă, vrei să spui că e frumoasă. Asta-i o copilărie. Spune cum o chiamă?

— Olimpia.

— Iată ceva precis. Mi-i destul. N-am a mă amesteca în această afacere, care te priveşte, cum foarte bine îmi dai a înţelege. Nu protesta, căci ai dreptate. Crezi că eu am făcut altfel? A, şopti el gânditor, vremea anilor tăi e teribilă! Aş vrea să mai trec prin acel foc şi prin acea cenuşă…

Într-o bună dispoziţie, cuprinse pe băiat şi-l sărută, regăsindu-se inconştient în el, ca-ntr-un Phonix. După aceea îl îndepărtă, obosit:

— Acuma, băiete, du-te şi-ţi vezi de afaceri. Nistor avocatul ştiu că-i în oraş. Diamant cred că-ţi va putea da o parte din bani. Să n-ai nici o îndoială. Astăzi isprăveşti cu ei. Dacă mă fac bine şi-mi încep concediul, natural că am să vin şi eu la mănăstire, ori la Iaşi, ca să văd pe acel domn bizar care spui că a fost odată copil şi a învăţat cu mine în aceeaşi şcoală… Îţi cauţi şi-ţi iei toate actele cu tine, ca să nu mai porţi o grijă; însă îmi închipui că n-au să meargă lucrurile chiar aşa de repede, încât eu să rămân în întârziere.

— Până ce-ţi începe concediul, vei fi cu totul bine… răspunse Naum, ferindu-se să deie un răspuns. Căci în privinţa grabei sau întârzierilor el statornicise în sine, fără întoarcere, hotărârea. Nu putea da timpului oamenilor mai mult decât i se cuvenea.

Ziua de luni, deci, se împlini întocmai aşa cum văzuse el încă de pe drum, în căruţa care-l ducea de la mănăstire la târg. Toate lucrurile care-l interesau, pornite mai demult de un impuls parţial, se mişcau în marginile unei orbite. El îşi apărea sie însuşi ca un focar central, căzut deodată din nou între ele, şi orientându-le energic spre sine.

Sara şi-o petrecu jucând şah cu colonelul. În pauze, îi înşiră impresii din drumul lui în munţi, început prin Valea Bistriţei, între piscuri şi culmi de brădet, mai mult prietineşti, lipsite de măreţia sălbătăciilor deşerte. Numai Ceahlăul stă gol şi solitar în peisagiul poetic. Şi-n jurul lui dorm legende preistorice.

Tatăl său era un adversar puternic şi-i câştigă fără greutate cele trei partide, ceea ce păru a-i domoli şi mai mult suferinţa. Dar îndată după asta, ascultă distrat impresiile băiatului, scăpătând din când în când pleoapele – şi lăsându-se iarăşi preocupat de otrava pe care o acumulase în el, an cu an, cu atâta plăcere şi grijă.

Când aţipi în odaia cu lumină mică şi faţa i se zugrăvi în perini palidă şi ca subt un fum, rămase una din ordonanţe ca să-l vegheze. Naum se retrase, pasiunea lui cerându-l singur şi treaz în întuneric.

Marţea o petrecu în tulburare şi hărţuieli. Era ziua actelor, şi unii funcţionari bătrâni aveau un obicei nesuferit de a-l privi prea mult şi prea lung peste ochelari. Şi scriau c-o încetineală nemaipomenită în condici. Mai mult decât atât. Le venea unora ideea să se oprească la jumătatea unui cuvânt, interesându-se deodată despre cel mai mare eveniment al zilei. Naum află astfel despre o studentă americană în vârstă de şaizeci şi doi de ani.

Încă neştiind că astfel mor oamenii în oraşele mici, la marginile lumii, privea în toate părţile împungător şi cu duşmănie. Fără îndoială că, în schimb, nici el nu era primit cu bunăvoinţă. De şi era băiatul colonelului şi se ridicase oarecum dintr-o pulbere comună, pe care o simţea iar în nări şi-ntre măsele, – dovedea că-i un străin inoportun şi semeţ. Nici ei nu ştiau nimic despre explorările şi descoperirea lui. Aşa încât, stând numai o clipă laolaltă, rămaseră depărtaţi şi neînţeleşi şi el se întoarse spre calea sa.

După ce-şi strânse în chingi geamandanele, intră în odaia colonelului, gâfâind încă, şi se aşeză pe un scaun la căpătâiul lui, ca şi cum dorea să steie. Ca să vadă dacă are vreme pentru asta, îşi scoase ceasul şi-l întrebă.

Tatăl său începu a râde.

— Du-te, îi zise el. Aici, lângă mine, n-ai ce face; mă însănătoşez şi fără tine.

— De ce, tată? Mai am vreme până la tren.

— Nu cred.

Spusese toate aceste cuvinte cu un aşa glas, regăsind în ochii fiului său umbre trecute, – încât nu fu surprins de lacrimile lui Naum.

Îl mângâie uşor pe umăr şi-l ţinu puţin îmbrăţişat. Apoi se despărţiră. Naum se revăzu liber, – aşa cum îi era dorinţa: liber de acest trecut, pe care-l părăsea fără remuşcare şi fără regrete.