XV Pe lângă alţi demoni, trebuie să cunoaştem şi pe cel al tinereţii.

Foarte cu greu se linişti şi căzu în somn profund abia cătră zorii zilei. Când se deşteptă, camera-i era plină de soare. Avea în el oboseală şi nu mai avea gânduri. Cum se mişcă, primul capitol al adevăratei lui vieţi i se desfăşură şi lumina violentă îi intră toată în suflet. Rămase aşezat în pat, cu ochii aţintiţi. Începea să înţeleagă ce are de făcut, căci fiinţa pe care o întâlnise la o cotitură îi devenise deodată nepreţuită, de şi cu puţine ceasuri înainte nici nu ştia de existenţa ei. Era însă nepreţuită, ca o comoară descoperită dintrodată.

Cu imagini stăruitoare pe retină se îmbrăcă mecanic Căută ceasornicul: mai avea trei ore până la amiază, pe care nu pricepea cum avea să le umple. Când pătrunse pe sala naltă şi rece, găsi, înfăşurat în blânda-i umilinţă, pe părintele arhondar, care-i zâmbi cu prietinie şi-l întrebă cum a dormit.

— Bine, părinte.

— Asta-i folositor, domnule. Acuma poate te cobori să vezi sfânta slujbă?

— Care slujbă, părinte?

— Sfânta slujbă; astăzi e mai frumos la noi decât în alte zile.

— Nu cumva astăzi e duminică?

Călugărul zâmbi şi-l privi curios. El trecu pe scări şi cobor] încet. Nu ştia că-i duminică. Pierduse noţiunea timpului încă din ajun. Iar acum parcă n-avea nici un interes s-o regăsească: mai mult decât oricând i se părea o zădărnicie. Mai avea trei ceasuri până la amiază şi slujba monahilor, în biserica cea mare, putea să umple golul pe care-l avea în juru-i, un gol cu totul neînţeles şi nelogic.

Intră din soare în umbră, în mirodenie deasă de tămâie. Îşi căută un loc la o margine, într-o strană, între doi monahi bătrâni, care ascultau neclintiţi, privind ca-ntr-un vis scânteile de la icoane. Maica Domnului, sub candele, îşi ţinea strâns pruncul cu acelaşi gest din veacuri. Era îmbrăcată în argint şi aur şi avea podoabe de pietre scumpe. Monahi cântau la strane psalmi, legănându-şi camilafcele şi urmărind, cu capetele apropiate, versetele, pe cărţi mari. Câţiva ţărani cu sumăieşe şi ţărance cu fuste creţe şi broboade se închinau ducând până jos dreapta şi-şi făceau cruci largi. Câţiva ochi indiferenţi îl priviră. Îşi făcu de două ori cruce, dintr-un simţământ de laşitate.

Apoi rămase gânditor şi liniştit în aparenţă. De două ori îşi cercetă ceasornicul. Abia intrase de cinci minute. De şi cu încetineală neîndurată, însă, timpul trece şi aprinde, la pulsaţia hotărâtă, fulgere. Inima-i bătea aşteptând termenul fatal, cu grămăjoara lui de cenuşă. Şi niciunul dintre monahii din juru-i nu ştia ce bucurie şi ce durere poartă el cu sine.

Tresări. Căzuse un element nou în orbita vederii lui aproape adormite. Intrase o figură nouă în biserică. O simţi şi avu în inimă o împunsătură, urmată de zbateri furtunoase, – căci era Olimpia, de şi purta o altă haină, care nu era ştiută de el. Era încă ceva străin la dânsa, ca atâtea lucruri care-i rămâneau necunoscute; dar le primea pe toate, fără şovăire, înecate în dorinţă şi pasiune. Voi să facă o mişcare – să iasă în urma ei, alăturându-se de ea printre închinători. Dar se stăpâni, înăbuşindu-şi un strigăt fără cuvinte, şi o urmări încordat, stând cu ochii lângă dânsa.

Îi aştepta, revenit la realitate, mişcare după mişcare, acceptând de mai înainte tot ce era legat de ea.

O văzu oprindu-se întâi la sfeşnicele cele mari, unde ardeau făclii. Aprinse lumânărele şi le aşeză cu grijă între altele. Cu paşi moi, care abia se simţeau pe lespezile de marmură, trecu în altă parte. Se oprea făcând semnul crucii – mărunt, numai asupra sânului uşor rotunzit. Se închină la o imagine mică a iconostasului, apoi reveni la Sfânta Fecioară şi o privi o clipă. Aruncătura aceea de ochi el o cunoştea. Îi vedea în închipuire, foarte limpede, şi zâmbetul. Se lăsă în genunchi foarte aproape, înclină fruntea şi începu a spune ceva, fără cuvinte, mişcându-şi numai buzele, pasionat. Apoi se ridică şi se retrase îndărăt, rămânând liniştită, cu mânile împreunate şi căzute – singură între toţi. Cu toate aceste era şi el acolo.

O aşteptă să iasă, ca să-l observe. După aceea, văzând-o că întârzie, se hotărî să părăsească el biserica şi s-o aştepte afară. Se retrase domol, întârziind, ca şi cum ar fi vrut s-o facă atentă. Dar ea era absorbită de luciri şi cântări; din când în când îşi făcea semnul acela mărunt al crucii şi părea una cu ţărani şi femei, de şi făcea între dânşii o pată sumbră.

În strălucirea de afară respiră larg şi se plimbă pe pajişte, între zidurile nalte. Necontenit se înturna spre uşa de umbră a bisericii; însă Olimpia nu apărea.

Stătu în cumpănă multă vreme, dacă nu trebuie să intre din nou acolo unde era ea. Îi lipsea necontenit, şi asta îl neliniştea ca o suferinţă fizică. Sunară toate clopotele în turn. Nu mai era departe ceasul amiezii. Desigur că ieşise odată cu alţi credincioşi şi el nu băgase de samă. Se simţi nefericit, parcă o împrejurare năprasnică ameninţa să-i despartă. De şi era încredinţat că ea nu trecuse şi nebunia lui era vădită, totuşi se îndreptă hotărât spre intrare.

Tocmai atunci se arătă şi ea, odată cu ţărani şi ţărance. Îl văzu îndată şi veni spre el fără grabă, însă c-un zâmbet pe care încă nu i-l ştia. Avea o figură ş-un zâmbet pe care el le recunoscu ale lui. Poate se înşela, însă asta îl făcu mai fericit.

— Mă aşteptai? Ştiai că sunt aici?

— Ştiam. Te-am şi văzut închinându-te.

Zâmbetul ei se depărtă.

— Dumneata nu eşti credincios?

El nu răspunse la întrebare. O contempla cu admiraţie.

— Mă priveşti ca şi cum ai avea asupra mea o superioritate, nu-i aşa? De asta însă noi avem nevoie, căci suntem dezarmate.

— Cine «noi»?

— Noi, femeile. Avem nevoie de credinţă.

Era una din absurdităţile care nu puteau decât să-i sporească iubirea. Îi sărută mâna, pe când zâmbetul ei reapărea.

— M-ai iertat, nu-i aşa, îi zise el, de şi nu sunt vinovat cu nimica?

Ea îi îndreptă o privire de sus în jos, ca unui copil. Îl ameninţă c-o clătinare uşoară din cap.

— Mai este ceva?

— Este, vorbi ea suspinând uşor, căci nu vreau să fiu spionată. Am simţirea că trebuie să-mi păstrez un post al meu, unde să nu pătrundă nimeni şi de unde să mă pot apăra.

El primi cu teamă şi îndoială aceste cuvinte; şi-n acelaşi timp cu umilinţă, căci nu le înţelegea bine. S-ar putea să nască aşa de curând şi de neaşteptat o catastrofă în dragostea lor? Ea văzu privirea-i tulbure şi-i luă braţul.

— Înainte de toate, îi zise ea încet, crede în mine.

El se tângui cu glas zugrumat:

— Nu cred şi nu te iubesc?

— Atuncea sunt liniştită. Mă laşi să intru singură acasă şi vii îndată după mine, căci am stat atâta vreme departe unul de altul…

— De astă-noapte până la amiază, murmură cu ochi fierbinţi tânărul, amintindu-şi zbuciumul nopţii.

— Mai de demult, Naum, de când nici nu ştim noi.

Îi spunea întâia oară pe nume. El îi fu recunoscător, ca de un spor neaşteptat al tezaurului pe care-l adunau într-înşii.

Rămase cu ochii după dânsa, pe când ea se ducea cu pas sigur, fără să întoarne capul nici în dreapta, nici în stânga, şi fără să se uite o dată îndărăt, cum aştepta el în fiecare clipă. După ce făcu ocolul aghesmatarului, intră şi Naum în hudicioară.

În cerdac, de departe văzu pe părinţii fetei. Îl primiră ca pe o cunoştinţă veche şi studentul avu grijă să ceară doamnei Ciudin informaţii asupra sănătăţii. Se ivise de ieri până astăzi o durere în partea stângă a frunţii, care răspundea şi-n partea stângă a trupului. Cu doi ani în urmă, într-o iarnă, mai fusese încercată de acest atac ascuns. Acuma revenea; nu se putea să fie decât ceva cu deosebire grav. Medicinistul îi cercetă pulsul şi puse cu luare-aminte câteva întrebări. Doamna Ciudin răspundea rămânând cufundată cu oarecare plăcere în suferinţa ei obosită. Naum îi dădea câteva sfaturi vagi, întrebându-se unde-i Olimpia şi cerând-o în sine, – când băgă de samă o atitudine nouă la Ciudin. Stătea destul de liniştit la locul său, însă avea ceva în privire şi pe faţă, o strâmbătură ironică. Părea că petrece nespus, privind pe soţia lui, – singur şi absorbit, ca dintr-o ascunzătoare, unde nimeni nu-l putea observa.

În acelaşi timp şi ochii doamnei Ciudin căutară în direcţia ştiută, palpitară din pleoape vinete şi se închiseră.

— Nevastă-mea întrebuinţează medicamente şi greşeşte… vorbi Ciudin sentenţios cătră student. Cunosc ce-ai să-mi răspunzi dumneata şi te-nţeleg, însă mie să-mi dai voie să-mi păstrez părerile mele.

Duduia Olimpia intră atunci, cu câteva gustări mici în jurul câtorva păhăruţe, pe o tabla. Îşi schimbase haina, întârziase însă prea mult. Asta era părerea lui Naum, – totuşi îi era din nou recunoscător, fără motiv, aşa în general, pentru că există şi trebuie să fie a lui.

O salută ca şi cum n-o mai văzuse în ziua aceea. Găsea plăcere şi-n asta.

Ea veni la el foarte aproape şi-i prezintă tablaua. C-o mlădiere, atingându-l abia, se strecură prin locul îngust spre mama sa.

— Mie-mi dai numai gustări… zise de departe Ciudin. Nu ştii că eu nu beau rachiu?

— Cum nu, papa? Ştiu foarte bine. Iată, iau cu mine pe aceşti mici duşmani şi-i pun la adăpost – şi-ţi las ţie tablaua. Găseşti lucruri care-ţi plac.

— Dumneata bei alcool? întrebă Ciudin, întorcând capul spre student şi trăgând spre sine, neglijent, tablaua.

— Nu beau, însă cred că pot gusta din când în când, ca orice om.

— A, faci distincţie! Te-nşeli, dragă, ascultă-mă pe mine. Te-nşeli teribil. Iată cum stă chestia…

Vorbind, lua câte-o gustare. O punea în gură cu mâna-i scurtă într-un chip uimitor, – foarte repede, însă fără a părea că se grăbeşte. Şi-n acelaşi timp părea că nu dă nici o atenţie acestei operaţii, – realitatea fiind ceea ce spunea el, cu convingere şi sentenţios.

Naum îl asculta bucuros, fără s-audă decât o înşirare nedesluşită de sunete. Din când în când, la mici pauze, ştia că trebuie să introducă o aprobare convenţională. Asta însă nu dură prea mult căci alte lucruri foarte bune, însă mai abundente, sosind odată cu şoaptele misterioase din umbra odăilor, domnul Ciudin se retrase oarecum de pe terenul vorbirii. Atunci Naum se întoarse spre doamna Ciudin, care abia atingea mâncările şi făcea o mişcare îndărăt cătră speteaza scaunului. Înclinând fruntea, asculta, zâmbind strâns, felurite ipoteze asupra suferinţelor sale… Cu Olimpia, Naum nu putu schimba decât câteva fraze ceremonioase, în realitate aşa trebuia să fie, căci el nu era acolo decât un străin. «Cu toate acestea, cugeta el maliţios, – ceea ce am eu în mine dovedeşte că fata e mai mult a mea decât a lor.» – Au să fie foarte miraţi când are să le-o ceară. Cândva trebuie să ajungă la asta.

Îi privi cu curiozitate. Nici ei nu ştiu ce eveniment nou a apărut în lume, – ca şi monahii, ca şi toate fiinţile străine care umblă fără scop pe uliţi…

După masă, în somnolenţa amiezii, Naum avu impresia că a căzut într-o pauză prea lungă. Aştepta să se împlinească fatalitatea acelei zile, aşa cum hotărâse Olimpia.

— Papa, vorbi ea, trecând cu ochii asupra studentului, aş fi dorit să ieşim puţintel, – căci vremea e foarte frumoasă şi nu mi se pare aşa de cald ca ieri…

— Unde să ieşi şi mai ales cum să ieşi în aşa cuptor? protestă Ciudin. N-am ieşit la plimbare pe aşa căldură nici ieri, nici alaltăieri. Pe aşa căldură nu iese nimeni. Până astăzi nici tu n-ai ieşit niciodată înainte de ora cinci.

Naum se crezu pierdut.

— Bine, atuncea nu ieşim, răspunse liniştit duduia Olimpia.

Doamna Ciudin ridică pleoapele.

— Olimpie, zise ea cu glasu-i obosit; de şi, după cât ştiu, din punct de vedere higienic, soarele nu-i pentru nimeni un duşman, poţi să iei o umbrelă.

— În acest caz, mă întovărăşeşte domnul Naum, consimţi Olimpia.

— De ce «în acest caz»? râse sarcastic domnul Ciudin. Nu văd deloc logica. Poate domnul Naum preferă să steie cu mine; avem chestii de discutat.

— Alţii ar putea pretinde că nu pricep logica acestui «cu mine»… observă doamna Ciudin cu aceeaşi oboseală. Însfârşit, – să lăsăm asta. Olimpie, poţi să iei umbrela cea albastră.

— Da, mamă.

Ciudin se miră:

— Asta-i nostim! De ce umbrela cea albastră?

— Bine, o iau pe cea albă, interveni Olimpia.

— Pe cea albă o găseşti pe măsuţă, subt oglindă, explică doamna Ciudin, calm.

Bătăile inimii lui Naum se domoliră.

Domnul Ciudin nu păru că sufere vreo scădere. În ochii lui apărură semnele umede ale somnului şi primi să fie îmbrăţişat de scaun, lăsând clipele trecute, cu desăvârşita lor înfrângere, să cadă în eternitate: şi el fu îndată nepăsător ca şi ea, cu ochii închişi.

Olimpia desfăcu, de la poarta ogrăzii, o umbrelă albastră, ceea ce miră întrucâtva pe Naum. Se gândi însă să lase pe altă dată întrebarea asupra acestui amănunt. Nici nu înţelegea cum ar fi putut aduce în discuţie un lucru atât de mic.

— N-avem umbrelă albă, îi zise Olimpia privindu-l într-o parte, cu fruntea înclinată şi întoarsă.

Naum o admiră fără rezervă. Voi să se apropie mai mult de ea, ca s-o aibă alături, însă întâlni un arc al umbrelei: îl ciocni la tâmplă, apoi în ureche. Se întoarse la distanţa potrivită.

Fără a privi spre dânsul, fata îi zise râzând:

— Mama se uită după noi din cerdac.

Naum oftă, râzând şi el:

— Se vede că femeile au totdeauna dreptate.

— Numai câteodată… răspunse Olimpia c-un glas nou, copilăros şi cântat.

N-o cunoştea încă întreagă. I se descoperea necontenit, clipă cu clipă. Şi era a lui, cu tot ce mai avea încă, nebănuit, neştiut şi necunoscut. Ameţeala serii trecute îl cucerea iarăşi. Umbla încet lângă dânsa – bănuind numai locurile şi poarta ţarinei şi pătrunzând în ierburile necosite.

Lăcuste mici, la fiecare pas al lor, tresăreau făcând salturi şi lovind steble subţiri, care risipeau un polen fin cu luciri de aur. În aerul neclintit plutea, fierbinte şi grea, mireasma marilor întinderi de flori sălbatice. Cărarea suia cătră rarişti şi poieni de stejari. Păşeau tăcuţi în locuri singuratice, de şi erau foarte aproape de lume, şi n-auzeau nici un sunet, deasupra zvonului ierburilor, decât bătăile metalice a două tălănci, care alternau undeva, în poieni mai depărtate. Olimpia închise umbrela. Naum, c-o subtilă şi pripită înţelegere, se apropie, cuprinzându-i mijlocul.

— Mergem mai departe, zise ea eliberându-se fără grabă şi depărtându-se.

Apoi se opri, ca să-l aibă iarăşi alături.

— Mergem până ce aflăm locul care ne aşteaptă.

Era de mirare cu ce uşurinţă găsea ea vorbe care aveau o înfăţişare a lor proprie, într-o formă în care nu au mai sunat niciodată. Pe când în el nu avea decât o pasiune fierbinte, aproape mută.

Un vindireu pluti oblic prin lumină, deasupra poienii, şi slobozi câteva fluierături moi, ultima neisprăvită. De şi era un semnal comic, Olimpia se opri.

El întrebă râzând:

— Aici e?

— Poate. Ne oprim, însă nu mult. Trebuie să mă întorc, căci mă aşteaptă mama. Am de făcut o mică plimbare şi cu dânsa. Când sună toaca la ora cinci, trebuie să fiu acasă.

— Aşa de curând?

— Desigur. Însă ceasul pe care-l avem e al nostru. Putem spune prostii. Şi pe lângă ele şi lucruri înţelepte, care au cam aceeaşi valoare.

— Eu n-aş putea să-ţi spun decât un singur cuvânt, – pe care însă îl ştii şi-l înţelegi numai uitându-te la mine.

— O, îl înţeleg şi mă tem puţin de el. Căci, de şi te iubesc şi eu, abia ne cunoaştem.

Naum nu se aştepta la acest adevăr, care pe el îl jigni. Nu se cunoşteau desigur decât de puţine ceasuri; însă asta mai avea vreun sens când el hotărâse în sine, fără şovăire şi întoarcere, definitiv şi complect, – un destin nou vieţii lui? Nu-l hotărâse, – era el însuşi luat de acel destin ca de un şuvoi înfricoşat, – dar era acelaşi lucru, căci existenţa nu mai avea noimă fără fiinţa aceea delicată de lângă dânsul.

— Nu stai? îl întrebă ea, aşezându-se în iarbă şi-n muşchiul moale.

El se lăsă să cadă lângă dânsa şi-i cuprinse mijlocul. Apoi îi mângâie mâna întinsă pe genunchi. Ea închise ochii înfiorată, îi deschise şi-i întoarse spre el cu un fel de supunere.

Naum o privea grav, concentrat tot în ochi. Ea clipi şi se retrase, desfăcându-se nesimţit. Nu aştepta acea privire stranie de la începutul iubirilor, dar o cunoscu imediat, fără s-o fi văzut vreodată.

Însă nu se înfricoşă. Se ridică în genunchi, se retrase mai mult, privi în juru-i şi vorbi cu glas netulburat:

— Mi se pare că trăim într-o colonie de furnici.

După aceea ridică fruntea, cu faţa deodată palidă.

Tânărul deveni neliniştit:

— Ce este? ce ai?

— N-am nimica, îi zise ea zâmbindu-i.

— Te îndoieşti poate de mine. Te-am jignit? Ce s-a întâmplat?

— Nu, nu s-a întâmplat nimic; aş vrea numai să înţelegi că nu vreau să mă umileşti. N-aş putea să rezist. Şi n-aş fi mai fericită decât acum.

Îşi plecă fruntea spre mâna lui parcă ar fi vrut să i-o sărute. Naum simţi între degete stropi fierbinţi de lacrimi. Ca şi cum s-ar fi surpat arşiţa zilei în el şi i-ar fi intrat în creştet, se zbătu convulsiv şi fulgerat după Olimpia. I se părea c-o pierde. Îşi cufundă obrazul în muşchiul răcoros unde stătuse ea.

— Fii liniştit, îi zise Olimpia, când îl văzu înălţând capul. Nu mă simt jignită, nici supărată, căci te iubesc.

Îi trecu mâna pe fruntea asudată şi-i resfiră părul.

— Trebuie să ne întoarcem.

Naum se uita la ea rătăcit. Căuta un răspuns la lucrurile pe care încă nu le înţelegea.

— Ce fac? cum am să pot trăi? Trebuie neapărat să văd iarăşi pe părinţii tăi. E nevoie de o clarificare şi de o siguranţă – altfel mă simţesc nenorocit.

— Crezi că e nevoie? Mama ştie ceva. Se-nţelege că nu i-am putut spune tot, – ş-am păstrat pentru mine lucruri care sunt numai ale mele.

— Atunci trebuie să spun tatălui meu. Legătura noastră trebuie să primească o sancţiune oficială, căci trăim în lume.

— Va trebui şi asta, Naum. Mai târziu.

— Nu. Până ce nu isprăvesc ş-acest episod, care îmi apare din ce în ce mai necesar, nu, mă pot simţi liniştit, ca să te am numai pentru mine, fără nici o piedică de nicăieri. Când ţi-oi spune că trebuie să lichidez cu tatăl meu şi drepturile mele la moştenirea mamei; că trebuie să-mi las echipamentul acesta bizar şi să-mi aduc hainele; că trebuie să mă înarmez cu actele şi cu banii de care am nevoie, ai să înţelegi mai bine şi ai să mă trimeţi tu singură la Tecuci.

Ea clătină din cap:

— Poate ai dreptate. Aş rămânea însă iarăşi ca într-un întuneric.

— Nu înţelegi, reluă el cu însufleţire, că pentru mine absenţa ta e mai mult decât întunericul? căci aceste trei sau patru zile, de care am nevoie, îmi vor fi iad. Dar trebuie. Şi plec chiar astăzi.

Ea era iarăşi lângă el gânditoare. Naum îşi plecă fruntea pe genunchii ei. Apoi se îndreptă ş-o strânse cu patimă. O sărută, căzând ca într-o umbră a morţii.

— Trebuie să plec! – gemu el apoi, răsărind aprins.

— Aşa de curând? Numaidecât azi?

— Trebuie; numaidecât azi. Însă spune-mi cuvântul, să-l ţin închis în mine cât voi lipsi.

Ea îşi lipi gura de urechea lui şi-l încredinţa încă o dată că i-i drag şi-l aşteaptă.

— M-aştepţi? Te găsesc aici, la mănăstire?

— Desigur. Ce m-ar putea face să plec? Numai gândul mi se pare o absurditate. Cred că ai să mă găseşti aşteptându-te pe drumul de asară. Ştiind că vii, sunt în stare să suprim timpul. Mă cufund ca-ntr-o apă neagră – şi ies ia lumină numai când va trebui.

Erau cele dintâi cuvinte pasionate, rostite c-o voce în care nu era nici copilărie, nici gravitateera altceva, din acele rezerve ascunse pe care şi le păstrase şi pe care începea să i le deschidă. În Naum trecu cunoştinţa aceasta c-o stare vecină nebuniei. Îşi iuţi paşii pe povârnişul văii – temându-se să nu piardă un anumit ceas la care trebuia să plece; sau voind să se şi găsească plecat, ca să poată fi îndărăt cu un ceas mai curând.

Îi explica Olimpiei orele hotărâte şi etapele, îi făcu portretul tatălui său, îi dădu amănunte asupra micii averi de care dispunea. Fata îşi deschisese iarăşi umbrela albastră şi-l urma ascultându-l, păşind puţin mai în urma lui, trasă şi dusă oarecum de vârtejul care era în el, fericită şi totuşi mirată ca de un fenomen măreţ.

— Cu toate că ţi-ai impus o misiune, zâmbi ea, ar trebui să umbli mai încet şi mai potrivit cu pantofii mei.

El îi aminti că era aşteptată neapărat de doamna Ciudin, la ora 5.

— Mama nu m-aşteaptă, şi nu iese niciodată, se tângui ea cu vocea-i copilăroasă. Opreşte-te, sărută-mi mâna şi iartă-mă că ţi-am spus cea dintâi minciună. Te încredinţez că e cea din urmă.

Acest ultim pătrar al ceasului lor de despărţire, Naum îl duse în sine ca o vibrare prelungă de lumină. Când coborî de la arhondaric în fugă, cu sacul şi băţul, şi ocoli puţin spre singura ulicioară pe care o cunoştea, – mai văzu umbrela, care se aplecă într-o parte. Salută ochiul de la Pocrov, scuturându-şi bereta şi se duse să-şi caute căruţa tocmită în grabă. Până la Târgu-Neamţ avea un ceas. De la Târgu-Neamţ până la Paşcani, într-o trăsură uşoară cu cai iuţi, mai puţin de trei ceasuri. Găsea un tren potrivit pentru Tecuci. În orice caz lua cel dintâi tren, oricare ar fi fost. A doua zi, luni, era acasă. Putea vedea pe tatăl său, colonelul. Îl găsea neapărat, deoarece nu pleca în concediu decât după 20 august. Are să-i explice cât mai simplu; dacă va fi nevoie, cât mai amănunţit, – toate. Între el şi tatăl său era o prietinie de camarazi, – nu putea fi vorba de nici o discuţie, deoarece chestiunea pe care se ducea să i-o comunice era ceva personal al său. Asta se întâmplă luni, până la prânz. După amiază, trebuie să vadă pe avocatul său pentru suma de bani de care avea nevoie. Avea o parte din banii mamei sale puşi într-o ipotecă de primul rang, foarte sigură. Datornicul ceruse însă o păsuire pentru primul semestru, făgăduind în septemvrie dobânzile pe care trebuia să le achite în april. Dar el avea nevoie imediat. Dacă această afacere nu are o soluţie firească şi destul de probabilă, – se pot găsi încă alte zece soluţii. Aşa încât va avea banii până în sara zilei de luni sau, cel mai târziu, în cursul zilei de marţi. În această zi îşi pune în rânduială rufele şi hainele, în două geamandane mari de piele. Are nevoie mai ales de haina neagră. Miercuri, prin urmare, va fi pe drum îndărăt.