XVII «Răsar-o vijelie din margini de pământ…»

Miercuri sară intră în mănăstire. Nu era prea târziu ca să nu întâlnească din loc în loc oameni, pe cărări, subt arbori, înainte de poarta ţarinei. De şi pricepea absurditatea gestului, se apleca neeontenit în laturea trăsurii, să pătrundă prin întuneric şi să recunoască silueta Olimpiei. Trebuia să fie îmbrăcată în alb, – şi avea o mişcare ş-un pas care i se imprimaseră definitiv în conştiinţă. În trei zile dorinţile lui reveniseră ca nişte talazuri şi acuma îl copleşeau din nou. Era ritmul unei mări interioare, arzătoare şi fără astâmpăr.

Olimpia nu era nicăieri în lungul drumului, nici în piaţa slab luminată. Nu putea să fie desigur nici aici, căci nu putea ieşi singură.

— Dar îl aştepta, – căci şi dorul ei trebuia să fie treaz, ca şi al lui. Părinţii ei au intrat în odăi şi s-au aşezat în paturi. Ea aştepta în cerdac, cu urechea atentă.

Îşi sui geamandanele în pripă, pe scara cunoscută, ajutat de părintele arhondar. După aceea, nelăsând să cadă între el şi gazdă nici un cuvânt, nici o privire, coborî în fugă, străbătu cu paşi mari piaţa şi intră în străduţă.

Casa era cu geamurile întunecate, – aşa cum trebuia. Totuşi, undeva în dos, ca-ntr-un adăpost, ferit, lucea un foc, ori o candelă a cărei răsfrângere rămânea singuratică, părând că nu arde nimănui. Naum nu băgă dintrodată în samă acest amănunt. Dădu drumul portiţei să cadă în clampă şi grăbi spre cerdac.

Nici o mişcare.

«Atunci nu m-aşteaptă, se gândi el. A socotit că n-am putinţa să mă întorc aşa de curând. Dovadă că nu mă cunoaşte. Eu totuşi am crezut în cuvântul ei. Acuma ce pot face? Căci trebuie s-o văd imediat şi neapărat.»

Aducea în el, greu, tot viitorul cu toate posibilităţile de fericire. Totul o cerea în el pe Olimpia, cu putere mută şi oarbă, – pe cea vie, nu pe cea din halucinaţie.

Se sui în cerdac şi se opri lângă locul ei. Se hotărî o clipă să bată încet la uşă. Dar nu bătu. Pe urmă aşteptă să se deschidă acea uşă – şi să-i apară dintrodată, cu braţele întinse, cu sânul uşor desfăcut: sânul acela asupra căruia făcea, în biserică, semne mărunte.

Se poate cumva să-l fi aşteptând în locul acela pe care el nu-l mai ştia, unde s-au oprit ş-au stat singuri întâia oară, între flori şi sub cer? Dar pe-acolo au sunat clopotele cailor ş-a trecut trăsura. N-a văzut-o el, – trebuia să-l vadă ea.

Nu. Desigur că e tot în casă.

Atunci îi veni în minte lumina ferită, din umbra din fund a locului. Poate pătrundea dintr-o cămăruţă de subt acelaşi acoperământ; ori dintr-o clădire mai mică, deosebită mai la o parte. Voi să treacă acolo prin cerdac şi găsi calea închisă de un părete. Se întoarse şi coborî în ograda.

Atunci privi, pentru întâia oară în acea sară, cerul. Era fără stele, ameninţător şi îmbulzit de nouri. Fâlfâia un vântişor răcoros dinspre Carul Mare, de deasupra muntelui Rusu.

— Acuma e mai sigur că Olimpia e acasă şi nu-i plecată nicăieri, – căci ea cunoaşte aceste semne. În curând acel vântişor avea să crească şi s-aducă ploaie.

Se grăbi spre lumina ferită. Lucea dincolo de-un nuc rotat, în chilia monahului, – aşezată deosebit, în fundul ogrăzii.

Stătu la îndoială: n-avea ce căuta la călugăr. Nu-i rămânea decât să se întoarcă la arhondaric, s-aştepte ziua. Îi trebuia însă măcar o veste despre dânsa. Pe lângă asta, la sunetul glasurilor, ea are să înţeleagă ce este, şi, în sfârşit, are s-o vadă.

Era încă o încercare de a-i da de veste. Îşi grăbi paşii, nădăjduind şi-n alte complicaţii: poate stârneşte un câne din cotlonul lui, ori deşteaptă o slugă care doarme pe prispă.

Ograda şi casa rămaseră tăcute. Trecu pe sub nuc, atingând cu fruntea foile. Bătu în uşă de două ori, apoi aşteptă, cu ochii la geam. Monahul mormăia şi cânta înlăuntru. Auzind zgomotul, se oprise. Naum îl văzu rămânând atent, fără să se clintească. Apoi întoarse capul şi privi pieziş spre fereastră. Îşi făcu semnul crucii, mişcând furişat braţul. Tânărul bătu în geam.

— Cine-i?

— Deschide, te rog, cuvioase părinte; vreau să te întreb ceva.

Călugărul veni spre uşă ş-o trase în laturi. Întrebă a doua oară c-o voce din cap, – parcă străină de el:

— Cine-i?

— Eu sunt, părinte. Un musafir din mănăstire.

— A! poate vii pentru casă…

— Care casă? Mai ai una?

— Nu, am numai pe asta.

— Tocmai; am venit să te întreb despre chiriaşii cuvioşiei tale. Abia acum am sosit de pe drum, şi-i văd că dorm. Aveam a le spune, ceva deosebit de important, care nu sufere întârziere.

— Aveai treabă cu domnu Ciudin? pentru vreo chestie de bani?

— Da.

— Apoi nu-i aici; a venit o telegramă ş-a trebuit să plece numaidecât.

— Ce telegramă? cine-a plecat?

— Domnu Ciudin.

— Asta se poate. Dar doamna Ciudin şi domnişoara? Dumnealor se află bine?

— Apoi domnu Ciudin a plecat luni. Iar marţi au primit şi ele altă telegramă. Atuncea au luat tot, au lepădat ce nu le trebuia, şi s-au dus. Acuma a rămas casa slobodă. Credeam că-ţi trebuieşte dumnitale, căci am fost lăsat răspuns la arhondaric.

— Părinte, gândeşte-te bine la ce te întreb şi ce spui. Nu se poate!

Călugărul se dădu un pas înapoi, izbit de mânia fără noimă a străinului şi de glasul lui schimbat. Uşa căzu la locul ei. Naum o împinse şi intră înlăuntru.

— Nu se poate! răcni el holbat. Trebuie să fie la mijloc o nebunie ori o farsă.

Călugărul se retrăgea subt ameninţare, ca dinaintea unei iazme, căutând îndărătu-i un cotlon.

Deodată văzu pe străin oprindu-se, răsucindu-se în loc şi izbindu-se în uşă. Voia s-o deschidă din lăuntru în afară şi se izbea într-însa. Apoi o trase spre el, o bătu de părete şi se năpusti cu capu-nainte, în umbră. Intră în cerdacul de dindos şi căzu asupra uşii de-acolo. Avea ceva cu uşile.

— E închisă, domnule, se tânguia monahul, venind după dânsul cu spaimă. O deschid eu, dacă porunceşti; n-o strica!

Umbla în jur cu lampa, – ferind-o cu palma de suflarea vântului.

— Unde-s? se întoarse cu străşnicie Naum.

— Cine, domnule? vai de zilele mele! Strici uşa şi mă costă o groază de parale.

— Unde-s? Răspunde!

— Nu-s, domnule, după cum ţi-am spus. Au plecat! Lasă-mă să deschid eu.

Dar uşa sărise lesne din clampă şi opritoarea căzuse în sală cu zgomot. La lucirea din urmă-i, Naum se încredinţă, după câţiva paşi, că odăile nu mai erau locuite. Divanurile erau strânse, cu lăvicerele pe ele, perdelele lăsate, – şi peste toate un miros de flori veştede uitate în pahare.

Atunci strigă a treia oară spre călugăr, ca şi cum ar fi fost el vinovăţia – ori prăpastia în care căzuse ceea ce căuta. Glasul i se rupse, – dintrodată răguşit. Se prăvăli afară.

S-ar fi putut opri într-o clipă de cugetare. Ar fi putut urmări cercetările într-un cerc mai întins. Ar fi putut presupune că i s-a lăsat un răspuns. S-ar fi putut întoarce pe urmele aceleia care pentru el, în acea clipă, nu mai era decât femeia, adulmecându-i urma, spre a o descoperi la capătul unui drum cotit, în lume şi-ntre oameni. Dar era lovit de furia elementară a cărnii, multă vreme conţinută, forţă oarbă din aceeaşi esenţă cu stihiile. Era deşert de orice gând; îl umpluse o divinitate cumplită, care cerea o jertfă pasionată în acel ceas, fără nici o întârziere.

Încă nu se dărâmase nimic asupra lui, dar asta trebuia să se întâmple neapărat dintr-o clipă în alta. Ori trebuia să i se desfacă fruntea, ca o schijă în explozie. Încercă încă o dată un răcnet, un sunet fără înţeles şi fără scop. Apoi, ca şi cum, într-o fracţiune de clipă, s-ar fi frânt şi desfăcut, se deşertă de toată mânia şi căzu slab în iarbă, c-un fel de scheunat ridicol.

Monahul – cu lampa stânsă de vânt – se retrăsese înfricoşat şi pusese zăvor la chilie. Între viforul care venea din munte cu biciuiri de ploaie şi între răcnetele acelea şi acel scheunat era o legătură; căci cu adevărat, uneori, demonul are glas şi lătrat, în lucruri şi făpturi în acelaşi timp. Naum rămase singur, în abominaţia dezolării, încleştat de acea stranie putere pe care o înţelesese cu frică şi cutremur călugărul. Nu mai avea conştiinţa existenţei; totuşi instinctul, din profunzimile fiinţii, îşi făcea loc, apărându-l. Căci ploaia rece, amestecată cu grindină de ghiaţă, îl izbea. Se încovrigase ca un vierme, cu faţa în jos şi cu fruntea în pământ. Şi-n poziţia aceea îl găsiră cu mult mai târziu monahii, chemaţi de părintele Evlampie, după ce spaima lui şi furtuna cerului trecuseră.