XII Fără îndoială că-n muntele Rusu sălăşluieşte un balaur

Privirea ochiului aceluia singuratic îl măguli şi nu mai găsi în sine niciuna din măruntele nemulţămiri ale începutului. Îşi culese de jos sacul şi băţul şi se aşeză la marginea fântânii, privind în fund luciul tremurător al izvorului. Îl privi până ce-l văzu neclintit, sleit ca o oglindă.

Cineva îi atinse umărul. Se-ntoarse, surprins.

— Iată cum stă chestia cu higiena, domnule doctor, îi zise tainic Ciudin, cuprinzmdu-l de braţ şi trăgându-l după sine. Nu te superi, nu-i aşa? Mie o discuţie nu-mi displace niciodată. Dar dumnitale?

— Nici mie.

— Aşa? Foarte bine. Iată-ne de acord, într-o, chestie. Şi avem să ne înţelegem şi-n altele. De asta sunt sigur. Vra să zică ce-ai să spui dumneata, când îţi voi face cunoscut că, în privinţa alimentaţiei, am ajuns la concluzia următoare: niciodată tutun şi alcooluri!

— Cred c-aveţi dreptate, răspunse studentul nu cu puţină uimire.

— Am dreptate, nu-i aşa? Atuncea ascultă mai departe al doilea precept al meu. Legumele le mănânc numai fierte cu apă şi cu sare. Laptele îl beau cum e muls de la vacă, – de şi eu îl prefer de capră. Sosuri să nu-mi dai, nici sălăţi cu undelemn şi oţet. Carnea, friptă pe cărbune! Peştele, fiert!

— În privinţa peştelui am altă părere, obiectă râzând tânărul.

— Se poate, dar eu te sfătuiesc să-l mănânci fiert, şi, când ne vom mai vedea, ai să-mi mulţămeşti. Pe lângă asta, am uitat un lucru foarte principal. Să nu mănânci lucruri dulci. În orice caz să mănânci puţine. Şi să nu pui în gură medicamente. Bolnavilor dumnitale să le dai câte pofteşti, dar dumneata să nu le iei niciodată.

Domnul Ciudin se veseli, râzând săltat, cu toată fiinţa. Duduia Olimpia interveni de jos, deschizându-şi ochiul neacoperit.

— În privinţa medicamentelor, sunt şi eu martoră. Papa nu cunoaşte gustul chininei.

— Sigur. Las natura să lucreze.

— Însă – urmă ochiul, – cu prăjiturile mi se pare că nu eşti tocmai consecvent, papa. Câteodată ne luăm la întrecere. Mama are reţete foarte bune.

— Adevărat? întrebă cu nevinovăţie Ciudin. Dacă mănânc prea multe, nu fac bine. De aceea ţin să umblu şi s-alerg – ca să nu mă-ngreuiez. Dacă vrei, poţi fugi o dată în jurul bisericuţei şi pe urmă la deal, până la marginea pădurii. După aceea o luăm spre mănăstire. Oboseala îmi face foarte bine, şi hărnicia. De aceea oamenii leneşi sunt nenorociţi.

«Cugetarea nu mi se pare tocmai justă», se gândi Naum. Apoi se îndreptă cătră duduia Olimpia:

— Dar biserica şi chilioarele nu le vizitaţi, domnişoară?

— Nu le vizitez. Le-am văzut altă dată. Şi de câte ori am fost, n-am întâlnit aici pe nimeni. N-am găsit om pământean şi parc-ar fi pe tărâmul celalalt, ca-n poveştile lui moş Manole, pădurarul de la Solonţ. Avem noi o pădure care se chiamă Solonţ, pe apa Racovei, în ţinutul Vasluiului. Aşa-i că vorbele acestea-s de departe şi de demult?

Îşi acoperi un ochi cu pălăria şi privi iarăşi numai cu unul, ca şi cum se ruşina de uşoru-i acces de sentimentalism.

Se ridică şi strigă, uitând să-şi facă glasul grav:

— Eu plec!

Ocoli mărunt bisericuţa, apoi trecu sprintenă pe poartă. Sever Ciudin veni de după părete, iarăşi aprins şi asudat. La poartă începu să-şi facă vânt când cu batista din dreapta, când cu pălăria din stânga, îşi domoli şi-şi muie paşii şi se opri. Frecâradu-şi cu energie fruntea şi obrajii, îl aşteptă pe Naum. Îi zise serios:

— Îmi lipseşte antrenamentul. Trebuie să mă pun la regim.

Apoi îl apucă de mână, c-o privire vicleană în urma fetei.

— Acuma am rămas singuri.

Studentul avu un moment de nelinişte.

— Iată pe ce se sprijină sistemul meu. Vorbesc despre sistemul meu economic. Asculţi?

— Desigur. Ascult.

— Sistemul meu economic se sprijină pe cooperativele de consum, care merg prost.

— Nu-nţeleg.

— Cu toate acestea, e foarte simplu. Toate cooperativele de consum merg prost – asta e în afară de orice îndoială. E un fapt hotărâtor, afirmă cu tărie Sever Ciudin. Acest fapt, la prima vedere, pare tragic. Ei bine, eu îl privesc cu recunoştinţă.

Ascultă, urmă el oprind pe student, punându-i mâna pe umăr şi privindu-l drept în ochi. Din fiecare cooperativă care cade, ies câţiva negustori. Ai să-îmi spui că aceşti foşti vânzători ai sus-ziselor instituţii şi-au agonisit capitalul într-un chip cu totul neregulat. Dar pe mine nu mă interesează mijloacele, mă interesează scopul. Acesta e unul din paragrafele sistemului meu. Cooperative, cooperative şi iar cooperative care merg prost. Mai am şi alte paragrafe.

Naum rămase gânditor. Se grăbi să aprobe în totul metoda tovarăşului său.

Ciudin îl opri iar, cu un zâmbet:

— Eu ştiu ce cugeţi dumneata acum, îi zise el, prietineşte. Te gândeşti, – spune drept, – că ai de-a face cu un maniac. Totuşi te încredinţez că sunt un om foarte echilibrat.

Era în glasul lui puţină tristeţă şi un entuziasm stăpânit. Naum avu ca o săgeată părerea de rău pentru gândul urât pe care i-l surprinsese Ciudin.

Merseră alături un timp, fără să se privească.

— Vă mărturisesc sincer, n-am avut asemenea cuget… zise studentul, Ciudin râse înăbuşit, fără să răspundă.

Rezemată cu spatele de un molid, în marginea poienii, duduia Olimpia îi aştepta. Părea că-i priveşte cum vin, cu ochii neclintiţi. Când fură aproape, întoarse capul spre dreapta, părând a urmări ceva nevăzut pe linia opcinei, cătră miazănoapte. Apoi îşi bătu uşurel coapsele cu bastonul pe care-l ţinea cu amândouă mânile, de la capete, atârnat în curmezişul trupului. Atunci îi văzu şi-i privi cu adevărat.

Întrebă cu vocea-i gravă:

— Papa, ştii o noutate?

Ciudin scutură din cap:

— Nu ştiu. Întreabă pe domnul Naum. Eu deocamdată mă simt cam obosit şi flămând. Am nevoie de antrenament. De mâni încep să sui în fiecare zi un munte.

— Foarte bine, papa. Atunci să-ntreb pe domnul Naum. Domnule Naum, ştii o noutate?

Ascultând glasul care-i plăcea, tânărul rămase surprins de întrebare. Poate trebuiau să se despartă, după ce el îşi îndeplineşte oficiul.

«Nu se poate să fie asta», cugetă el.

Ea îl privea atent:

— Ştii?

— Nu ştiu. duduie.

— Uită-te în jurul dumnitale, la cer şi la pădure.

— Vrea să spuie, explică Ciudin, c-avem s-avem ploaie. Dar eu nu cred.

— Ba da, vine ploaie, hotărî duduia Olimpia. Am învăţat de la călugări a cunoaşte semnele; şi văd nour spre locul ştiut. Trebuie să fie deasupra muntelui Rusu. Şi dacă întindeţi urechea într-acolo, aveţi s-auziţi ce-am auzit şi eu.

— Ce s-auzim?

— Aveţi s-auziţi ce spune pădurea.

Stând neclintiţi, întoarseră tustrei urechea, – cu privirile aţintite şi cu buzele întredeschise. S-auzea ceva într-o mare depărtare. Aici marginea pădurii sta neclintită şi bătută de soare. În acele funduri misterioase, însă, tremura şi sufla o fantasmă străină – balaurul ploii din muntele Rusu. Aducându-şi ochii iar în afară, Naum întâlni privirea fetei venind spre el.

Îl întrebă şoptit:

— Auzi?

El făcu semn cu capul. Şi rămase din nou atent, cu urechea alintată de întrebarea ei numai pentru dânsul. – «Atunci nu ne despărţim, judecă el, – ş-avem să facem împreună drumul la mănăstire.»

Ciudin îşi ţinuse îndelung răsuflarea şi pufni:

— Nu cred că plouă. De altminteri nu ne-am luat nici cortel, nici, mantale. De câte ori am făcut drumul acesta la Pocrov, în atâţia ani, nu ne-a plouat niciodată. Logic e deci şi nu ne ploaie nici azi. Adică aşa-i: dimpotrivă. Logic este să ploaie.

— Nu-i aşa, papa? Dar n-are să ploaie din pricina asta, ci din pricină că se ridică burhai de pe Rusu şi pădurea sună. Eu zic să grăbim cătră casă.

— Să grăbim, încuviinţă Ciudin, ca s-ajungem înainte de a se produce catastrofa. Pe mine, drept să vă spun, o ploaie în drum mă îngrozeşte. Ca să ne-ntoarem în schit e primejdios: ne putem imobiliza acolo.

— La toate m-am gândit, zise duduia Olimpia, şi-şi îndesă, peste grămada de păr castaniu şi peste buclele de la tâmple, pălăria, până la urechi.

— Prin urmare, veniţi după mine!

Plecă bătând cărarea cu vârful bastonului. O urmă Ciudin, apoi Naum.

După un pătrar de oră de umblet, sosi cea dintâi undă de vânt în săgeţile brazilor. Fâşâitul pădurii, întâi domol, crescu sonor, după aceea coborî şi se stinse. Nu simţeau încă pe obraji şi pe pleoape nici o suflare. În faţă numai, pădurea părea că s-a umbrit. Dar în urmă coloanele de lumină erau tot strălucite.

Potrivindu-şi pasul după cei dinaintea lui, studentul trase din spate, de deasupra sacului, pelerina largă de postav miţos ş-o potrivi pe braţul stâng. Se surprinse înveselit de acest gest şi dori ploaia.

Umblară fără să vorbească, încă un timp. Apoi tunetul sună profund spre miezul-nopţii.

— Aţi auzit? întrebă duduia Olimpia, întorcând peste umăr bărbia, fără să-i privească.

Vântul se cufundă mai adânc în cetini şi se coborî cătră ei. Ciudin mormăi nemulţămit. Se încheie cu grijă la haină, ridică gulerul şi vârî mânile în buzunări, înălţând umerii.

Un fulger clipi, apoi altul, şi ecouri fierbând se prelungiră în râpi cotite, plutind apoi pe deasupra văilor. Vântul, cu zvon de cascadă, umplu statornic toată pădurea. Când fulgera acuma, în negura dinainte părea că clipesc brusc, de două ori, nişte ochi monstruoşi de fantasmă.

După fiecare scăpărare, Naum număra ca să socotească depărtarea tunetului. Când numără cinci după cel din urmă fulger, tunetul se dărâmă într-o râpă de-aproape, uscat şi străpungător.

Duduia Olimpia se opri şi se-ntoarse, ducând palmele la tâmple.

— Vine, strigă ea cu sprâncenele înălţate, ne prinde!

Avea o însufleţire pe care Naum nu i-o bănuise sub răceala ei aparentă. Tresărea ca şi cum l-ar fi chemat. Însă cărarea era strâmtă şi între ea şi el, mohorât, sta Ciudin, mormăind:

— Văd că vine şi nu-mi place deloc. Acasă-i cu mult mai bine decât aici.

— Ai încredere, papa. Dumnezeu are grijă de noi ca şi de toate lighioanele sale.

— Ce grijă poate să aibă? şi care lighioane? Are să ne ude până la piele şi gata.

— Dumneata ce spui? se-ntoarse el cătră student. Ne plouă ori nu ne plouă?

— Eu cred că ne plouă.

Ciudin nu-i fu recunoscător pentru această prorocire. Părea că-l găseşte pe el vinovat.

— Socot că nici mănăstirea nu-i departe… adaose Naum cu îndoială.

Ciudin nu-i răspunse.

Soarele se-ntunecă. Picături începură a răzbi de deasupra în cărare – şi zvonul susţinut al pădurii de brazi avea în el ceva ascuţit şi ostil.

Fata se lăsase iar la vale. Dar la o cotitură se opri. Ploaia sosise şi o biciuia.

Când tatăl său şi studentul o ajunseră, o găsiră privind spre o scorbură enormă din laturea unui fag, pe care o lărgiseră şi o înălţaseră multe focuri de popas. Fără nici o şovăire, Ciudin acceptă această căsuţă. Intră cu spatele înainte, se-ndoi din mijloc şi se cinchi cu palmele pe genunchi. Răsuflă cu satisfacţie şi zâmbi cătră tineri. Atunci păru a vedea, în rochia-i uşoară, pe Olimpia şi-şi încreţi fruntea, nemulţămit şi încurcat. După asta zâmbi iar, căci studentul desfăcuse pelerina şi o aruncase pe umerii fetei. Ea-i mulţămi cu privirea şi strânse faldurii largi la piept. Naum căută din ochi o streşină deasă şi groasă de cetină, – făcu câţiva paşi şi se strecură acolo, singur, în întuneric.

Pădurea tresări sub tunete apropiate, şi ploaia spori larma vuitului. Dar aripa furtunii bătea în alte văi – şi aici erau numai răsfrângerile pâlpâirilor ei. Fata veni până sub cetină, se tupilă şi ea în umbră şi văzu apa, ca un şirag de mărgele transparente, strecurându-se şi furişându-se în ceafa studentului. Aruncă peste el o margine a pelerinei şi, sub această protecţie atentă şi delicată, Naum simţi apărând în el o prietinie de o natură specială, deosebită cu totul de prietiniile bărbăteşti.

Ploaia conteni repede şi tunetul mârâia acuma, domesticit, în prăpăstii depărtate. Vântul se domoli.

Când gnomul din scorbura arsă de fag se mişcă şi-ntinse braţele, căutând muşchiul din preajmă cu degetele răşchirate, fata trase de peste tovarăşul ei marginea pelerinei. Naum avu altă simţire plăcută, – a unei taine numai în doi.

Ciudin, râzând satisfăcut, veni şi-i găsi stând serioşi sub streşina de brad.