XIII Realităţile sunt şi ele fantazii.

Coborâră la vale printre crâmpeie de şuvoaie, care apăreau şi dispăreau sub bolţi scânteietoare, ca nişte animale stranii revenite din epoci anterioare omului. Se mistuiră curând în ascunzişuri subpământene.

Când pătrunseră în poiana din vale, găsiră lumea lor şi se priviră ca nişte vechi cunoştinţi, care au călătorit într-o ţară de unde puţini se întorc.

Duduia Olimpia făcea râzând această constatare. Naum avea în sine părera că nu este nici un motiv serios de despărţire. Cu toate acestea cărările lor se desfăceau în linii deosebite. El mergea direct la vale, spre cetăţuia mănăstirii. Duduia Olimpia şi Ciudin coteau pe o ulicioară, spre o căsuţă albă cu cerdac, cu ferestrele vopsite albastru.

Ciudin o arăta cu mânile-i scurte. Studentul îşi trase din cap bereta şi căută privirile tovarăşei lui de sub streşina de cetină. Nu le găsi vii pentru el. Erau absente, ca şi în clipa dintâi. Mâna micuţă şi delicată, pe care o atinse cu puful mustăcioarei, căzu îndată străină şi indiferentă.

Erau poate simple păreri, care n-aveau la urma urmei nici o importanţă; căci era încredinţat că nu păstrează în el nici un regret şi destinul lui era altul.

Când întoarse capul, nu mai văzu pe nimeni. Totuşi în jurul lui treceau călugări în haine negre şi vizitatori care priveau lung la costumul lui de excursionist elveţian. Nici sacul, nici bereta, nici jambierele de lână, nici bastonul nalt cu clonţ de fier, nici bocancii ferecaţi – nu sunt în obiceiul şi gustul târgoveţilor domoli care vin aici la odihnă. Îndelungă odihnă în adevăr, cu nesfârşite sieste, şi cu plimbări încete până la cerdac, ori până la băncuţă, în costume îngrijite şi ghete subţirele.

«Aici e un cartier de tihnă orientală, – cugeta Naum privindu-i fără simpatie. Nu cunosc drumurile şi potecile, nici locurile poienilor înalte. Nu se duc la Pocrov, nici la Sihla. Trăiesc ca în târgul lor, cu gazete, cafea şi taifas.»

Se înfăţişă la arhondaric cu vorbe şi cu argumente pregătite, pentru împrejurarea când cineva i-ar contesta dreptul la un pat de odihnă şi la un blid de hrană. Îl vedea chiar pe acel călugăr întunecat şi neprietinos; îl auzea vorbind de sărăcie şi de lipsă, frământându-şi mânile şi privind în laturi.

— Ştie el cum trebuie să vorbească cu călugării!

Dar îi ieşi înainte un monah bălan, umilit şi cu zâmbet bun. Fără să se aştepte interpelat, îl conduse într-o odăiţă răcoroasă şi-i aduse apă gheţoasă dinspre peşterile cătră care se retrăgeau şuvoaiele vii, pe care, cu un ceas mai devreme, le contemplase alături de duduia Olimpia. Călugărul îl pofti să se hodinească, până la vremea gustării, şi se retrase.

Se spălă, se pieptănă şi-şi legă cu grijă cravata, ca şi cum trebuia să iasă. Pe urmă, băgând de samă zădărnicia acestei operaţii inconştiente, se tolăni pe pat cu faţa-n sus şi cu mânile sub ceafă.

Într-un părete alb dinainte-i, era portretul lui Cuza-Vodă. Pe alţi păreţi, nişte mitropoliţi bătrâni. Şi-n dosul lor, dincolo, departe peste munte, – duduia Olimpia răsuflând uşor în umbra înstelată, lângă fântâna de la schit.

Cineva bătu în uşă. Naum nu se mişcă. Auzi scârţâind prelung bălămălile ruginite. Coborându-şi privirea între vârfurile bocancilor, zări capul lui domnu Ciudin, inspectând cu multă luare-aminte odaia cu nişte ochi rotunzi ca ochii de sticlă ai păpuşelor.

Sări în picioare, potrivindu-şi în pripă cravata şi părul.

— Am spus eu că nu-i greu să te găsesc, lămuri domnul Ciudin; căci te-ai oprit în mănăstire. Dacă te-ai oprit în mănăstire, eşti la arhondaric. Dacă eşti la arhondaric, ştiu pe ce gang să intru, ce scări să urc şi cui să m-adresez.

«După cât se vede, – îşi zise studentul, – în mine a fost greşală şi nedreptate.»

Întâmpină cu un zâmbet prea afabil pe oaspetele său, făcând şi el, în chipul cel mai logic, însă numai pentru sine, judecata că avea să fie poftit la căsuţa cu cerdac pe care Ciudin o arătase cu mânile-i scurte.

Uită să împingă musafirului un scaun, cum cerea cuviinţa, căci în această lume orientală oamenii se odihnesc la cel mai mic prilej. Dar domnul Ciudin nu păru jignit de asta. Îşi trase el singur scaunul şi se aşeză.

Naum făcu câţiva paşi spre uşă, apoi veni în jurul omului mic, privindu-l pe furiş, ca şi cum îi descoperise o infirmitate.

— Ei, domnule Naum, când te pregăteşti să pleci? îl întrebă oaspetele său cu un fel de lene şi neavând parcă nevoie de răspuns.

— Nu ştiu; credeam să pot pleca astăzi, răspunse tânărul.

— Aşa credeai? Bine, poţi să pleci când vrei, căci lumea e a dumnitale cât eşti tânăr.

Apoi îşi frecă mânile.

— Ei, ce zici, de ideea mea cu cooperativele?

— O găsesc foarte interesantă.

— Nu-i aşa? Trebuie să adăogi că nu-i numai interesantă, ci şi justă. Mai am una. Vrei s-o asculţi şi pe asta?

— Desigur.

— Atunci iată ce mai spun eu. Fiecare gospodar cultivă obligator un ogoraş de cânepă şi in. Şi fiecare gospodină, obligator, toarce şi ţese, în vremea iernii, hainele familiei. Iată bani care nu mai trec la străini. Ce zici?

— Idee nu se poate mai bună.

— Stai puţin. De ce pari neliniştit? Am impresia că vrei să te duci undeva. Mai am şi alte propuneri, care mie mi se par mai bune. De ce te uiţi la ceas?

Nu aşteptă răspuns şi privi ţintă, zâmbind, spre student.

— Ce zici? Când ţi-oi spune că eu te oblig, eu statul, – pe dumneata funcţionar, – să te îmbraci cu cămaşă de în ţesută la tine în ţară, şi cu postav lucrat în fabricile mele?

— Zic că-i foarte frumos.

— Ei bine, asta-i mişcarea de care-ţi vorbeam.

Ciudin se lăsă pe speteaza scaunului, retrase capul şi privi mai de departe pe victima sa, cu ochi aprigi. Naum era încredinţat că-i prins într-o ghiară tare.

Dar musafirul tresări şi săltă pe de scaun. Se bătu cu palma peste frunte, aducându-şi aminte de-o datorie neplăcută.

— Am întârziat! declară el. Trebuie să plec. Masa era pusă când am ieşit. Am poruncă să te-aduc şi pe dumneata.

Naum păru mirat.

— Am poruncă de la nevastă-mea. Într-adevăr, are dreptate, şi eu nu mă gândisem la asta. Dacă vii, îi faci plăcere şi Olimpiei.

Studentul mărturisi că avea masa făgăduită şi pregătită la arhondaric.

— Aş! ce-are a face! Mergi cu mine, şi încă fără întârziere.

După ce se oglindi o clipă în geamul deschis, Naum se întoarse şi văzu pe Ciudin în deschizătura uşii. Îl urmă aşa ca să nu i se observe bucuria ascunsă.

Masa era aşezată în cerdacul larg, cu faţă foarte curată, însă cu tacâmuri despărechiate.

Ciudin intră grăbit pe o uşă şi-l lăsă singur. Se auzi îndată, în odăile cu storurile lăsate, glasul lui strigând de două ori: Olimpie! Olimpie! Apoi se făcu tăcere, şi el aştepta în picioare, dintrodată neliniştit, imaginând întrebări şi răspunsuri.

Fata trebuia să apară zâmbind şi el îi adresa câteva cuvinte rezervate şi mai cu samă distinse.

Dar duduia Olimpia nu veni zâmbind. Părea ostenită. Îl salută înclinându-şi fruntea, cu buclele încă umede de picăturile ploii. Înaintea ei trecu o femeie micuţă, cu obrazul uscăţiv şi buzele subţiri. Avea ochi mari, cu pleoapele pe jumătate lăsate. În partea aceasta a feţei, încreţită mărunt, se concentra o suferinţă veche.

Domnişoara Olimpia rosti din vârful buzelor numele musafirului. Şi doamna Ciudin îl salută în tăcere, închizând ochii. Apoi îl pofti la dreapta ei. Fata se aşeză în stânga. Domnul Ciudin veni în jiletcă şi cu părul zbârlit şi-şi cuceri cu grabă locul în faţa femeii lui.

— Mi-a spus Olimpia, zise doamna Ciudin, întorcând obrazul c-un zâmbet uscat şi palid, că aţi fost amabil s-o întovărăşiţi peste munte. Eu am prevăzut c-are să se schimbe vremea şi dumnealor nu m-au crezut.

Închise ochii, ostenită. Naum găsi câteva cuvinte nehotărâte pe care ea le ascultă atent, privindu-şi farfuria.

Un glas misterios şopti deodată din dosul uşii, în umbra odăilor. Olimpia săltă de pe scaunul ei, ieşi o clipă şi se-ntoarse purtând un castron în care fumega ciorba. Atunci, cu mişcări mai mult grăbite decât îndemânatice, domnul Ciudin îşi potrivi şervetul pe piept şi pe braţe, trecându-i, c-o metodă proprie, colţurile în tăieturile de la umăr ale vestei; şi rămase cu ochii rotunzi asupra aburului, ridicând numai din când în când nasul şi adulmecând. Soţia îi întoarse o abia simţită şi abia văzută ochire de nemulţămire, la care el rămase cu totul nepăsător.

Începutul acestei mici drame familiare studentul îl surprinse fără să pară că a observat ceva. Fata făcu această constatare întorcând pentru întâia oară ochii asupra lui, cu recunoştinţă.

Domnul Ciudin avea ingenioase metode economice, de asta dăduse dovadă. Însă când îi era foame, după asemenea drum obositor, i se deschidea o altă serie de fapte şi consideraţii de natură mai puţin abstractă, în care intra cu aceeaşi pasiune. Sălăţile nu le atinse din pricina principiilor; însă aduse în farfuria lui, cu agerime, încă un spor de friptură, drept compensaţie. Încet-încet, de şi cu greu, însfârşit se potoli. Privirile ochilor trişti ai soţiei se domoliră, înmormântând cuvinte mute care se duceau să găsească în groapa trecutului pe celelalte, tot aşa de zadarnice, de şi avuseseră sunet.

Doamna Ciudin se făcu mai mică în scaunul ei şi întoarse fruntea:

— Dumneata eşti medic? – întrebă ea pe Naum.

— Încă nu, doamnă. Totuşi v-aş putea fi de folos.

— Desigur, desigur, răspunse ea cu mâhnire. Vă mulţămesc pentru bună-voinţă. Însă boala mea nu mai are decât o singură deslegare.

— Aş putea să vă întreb de ce suferiţi, doamnă?

— De multe… şopti ea încet şi oftă. De altminteri mă caut cu medici foarte buni. Însă n-aş putea pretinde că mă simţesc astăzi mai bine decât ieri. Din ce în ce mai rău; mă simţesc din ce în ce mai rău…

— Medicii, doamnă, au nenorocirea să găsească uneori cazuri cu totul extraordinare. Trebuieşte o observaţie îndelungată şi minuţioasă.

Doamna Ciudin avu pe faţa-i tristă un zâmbet nou, care o făcea aproape frumoasă. Privi cu simpatie spre student, şi începu să prepare cafeaua turcească, operaţie aşa de complexă, plină totdeauna de controverse.

Domnul Ciudin puse înainte o părere proprie foarte îndârjită, în privinţa fierberii, care nu trebuia să fie repetată. O explică destul de vioi.

— Mă rog, răspunse cu privirea-i oblică doamna Ciudin, întrebuinţând de astă dată cuvinte; cunosc părerile dumnitale. Îmi place însă cafeaua şi mie şi vreau s-o fac cum trebuie şi pentru musafiri. Ai destule chestii economice pe care ai putea să le rezolvi mai bine pentru interesele noastre…

— Mamă… suflă cu frică duduia Olimpia.

Doamna Ciudin zâmbi iar frumos şi turnă cafeaua. Trecu delicat o ceaşcă lui Naum, care sorbi din ea cu luare-aminte.

— Foarte bună cafea! declară el.

Domnişoara Olimpia îl privi iarăşi. Domnul Ciudin îşi trecu degetele de la amândouă mânile prin păr şi păru o clipă neliniştit. Apoi îşi primi cafeaua şi se alină.

Urmă un răstimp de tăcere în căldura apăsătoare a după-amiezii, Ciudin avu un căscat trudnic, cu un suspin cântat şi cu lacrimi. Ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, se uită în juru-i cercetând, se ridică şi se strecură în umbra odăilor.

Doamna Ciudin şi duduia Olimpia rânduiră masa şi trecură tacâmurile cătră slujnica nevăzută dindărătul uşii.

Naum rămase iar singur. Din tăcerea de somn a casei se întoarse numai fata şi se aşeză în scaunul ei. Vorbi, cu expresie de vag zâmbet:

— Domnule Naum, să ştii că mama s-a amorezat de dumneata.

Studentul o privi nedumerit, negăsind răspuns. Pe deasupra albelor case de monahi, în lumina crudă a după-amiezii de august, se înălţa blocul masiv al zidurilor mănăstirii cu cele patru turnuri în jurul cărora lostunii se roteau fără hodină. Qrnicul bătu trei lovituri moi. Plutiră peste lenea cuprinsului, înspre pădurile neclintite de brazi. Lui Naum i se păru că le-a auzit numai el singur – şi că i-au însemnat plecarea.

— Acuma ai să te duci la Secu, nu-i aşa? îl întrebă ea. Şi de-acolo la Sihăstria şi la Sihla.

— Aşa cred.

— Eşti un om fericit, pentru că poţi să te mişti.

— Crezi, domnişoară? Rătăcirea mea n-are nici un scop.

— Se poate, însă te mişti şi ieşi din mlaştină. Treci ici, treci dincolo, nu te fixezi nicăieri. Cei care stau – mor.

— Duduie Olimpie, îndrăzni Naum, nu vreau să cred că eşti nefericită.

— Nici nu spun asta, căci şi nefericirea cuprinde mişcare şi violenţă. Sunt poate numai mâhnită. Ţine samă că am nouăsprezece ani şi că abia am isprăvit şcoala la maicile catolice. Vacanţele le-am petrecut totdeauna aici, singură, cu părinţii mei.

— Singură?

— Da. Am spus singură. Mama, cum ai băgat de samă, are o suferinţă care nu se poate lecui, – tocmai pentru că nimeni nu poate găsi în ea ceva precis.

— Înţeleg, şopti studentul, adânc mişcat de această mărturisire.

— I-ai făcut plăcere numai constatând răul fără leac. Ceea ce n-a înţeles încă nimeni să facă, sau n-are nimeni interes să facă. Iar preocupările tatălui meu le-ai văzut. Tatăl meu e un om care-a moştenit de la părinţii lui o avere impunătoare. I-au mai rămas, din toate, două bucăţi de moşie, în judeţul Vaslui. Şi mama a avut avere frumoasă şi mai are ceva. Dar diferenţa între ceea ce-a fost şi ceea ce a mai rămas s-a risipit în planurile economice pe care le-ai auzit. Cooperativele acelea, care dau faliment spre bucuria lui, sunt toate de-aproape şi credincios subvenţionate de el. Este în viaţa lui această bucurie şi mai ales această tristeţă pe care n-o vede. Căci ne ruinează. Toate celelalte mici manii n-au importanţă: se pare că toţi bărbaţii prezintă aşa un aspect copilăros. Combinaţiile lui geniale însă îţi închipui dumneata ce sunt pentru noi.

— Se poate asta? întrebă uimit Naum.

— Se poate. Nu-ţi închipui însă că această suferinţă o strig pe acoperişuri – pentru că, numai de câteva ceasuri cunoscându-te, ţi-o comunic dumnitale. N-am împărtăşit-o nimănui. N-avem prietini. N-avem nici rude, pentru că singurele rude după mama trăiesc în Oltenia, prea departe. Iar eu mi-am dus viaţa până acum într-o mănăstire, unde am plâns pe umărul unei maici ori al unei colege. Dar am plecat de-acolo ş-acuma mă găsesc cu desăvârşire singură. Te-ai întors un moment cu mine din drum şi am simţit pentru dumneata o mişcare de prietinie. Văd că, la nevoie, cel ce are ceva rău în el ajunge să se mărturisească şi unui obiect, ori face o groapă şi-şi spune vorbele acolo.

Naum rămase apăsat, deodată, de ceva de care nu-şi putea da samă. În acelaşi timp nu-şi putea deslipi ochii de pe faţa palidă a acelei fiinţi singure, care, pe neaşteptate şi aproape fără motiv, îi încredinţase mâhnirea. Acea mâhhire trecuse în el. Ea începea să se lumineze de zâmbetu-i vag.

— Când pleci la mănăstirea Secu? îl întrebă ea liniştită, ca şi cum ar fi fost alta.

— Voiam să plec tot astăzi.

Ea se ridică. Îi întinse mâna, pe care el o strânse, întrebându-se dacă face bine, şi o păstră într-a lui.

— Se poate să-mi amân plecarea pe mâni.

— Dacă se-ntâmplă asta, zise ea încet, atunci poţi găsi desăra aici pe părinţii mei, ca să-ţi iei răman-bun.

Naum plecă încredinţat că trebuie să-şi amâne plecarea pe a doua zi.