V Părerile lui Pintilie despre rânduieli şi legi

— Bună vremea, părinte, zise omul intrând iar, şi-n dreptul uşii plecându-şi capul.

— Mulţămesc dumnitale, răspunse Natanail şi se aşeză trudit, pe scaunul de lângă masă.

Ţubichi mârâia încă în cerdac, afară.

— Fii cuminte, Ţubichi, şi linişteşte-te.

— Aşa-l chiamă? – se miră munteanul, ştie să grăiască?

— Ştie.

Femeia, întoarsă nesimţit ca o arătare, îşi vârî o jumătate de trup în lumină.

— Rămâneţi cu bine, cuvioşia voastră, şi nu ne uitaţi! Pintilie întoarse pieziş ochii. Femeia dispăruse… Era pentru el cea dintâi ciudăţenie.

Se făcu tăcere. Ţubichi se liniştise. Natanail aştepta, cu faţa obosită încununată de aburul lămpii.

Stând în picioare, cu spatele spre intrare, munteanul vorbi:

— Părinte Naftanail, să mă ierţi cuvioşia ta c-am venit la o vreme aşa de târzie. Am aşteptat întâi s-aud clopotele. Până ce-am coborât de la locul unde mă aflam, am socotit să se isprăvească slujba. Aşa m-a sfătuit Onuţă. El a rămas acolo şi eu am coborât devale.

— Cine-i Onuţă?

— Onuţă e un frate al meu, părinte.

— Şi dumneata cine eşti şi cum te chiamă?

— Pe mine mă chiamă Pintilie, părinte.

— De unde eşti?

— De-aici, din aceste păduri.

— Şi ce slujbă ai? Te văd cu taşcă. Şi văd puşcă lângă prag, sub suman.

Pintilie privi cu mirare spre boclucurile lui. Parcă atunci băga de seamă că, într-adevăr, sub suman şi pălărie, era o puşcă cu ţeava retezată.

— Ce slujbă am?

— Da.

— Apoi, părinte, slujba mea e hoţ la drumul mare.

Natanail nu clipi. Avu numai în el dorinţa să zâmbească. Dar nu zâmbi. Aşteptă să cunoască pentru ce durere a venit la el, în puterea nopţii, un om cu asemenea slujbă.

— Am stat eu, părinte Naftanail, şi m-am gândit, începu Pintilie c-un glas mai gros şi mai scăzut, şi iar am stat şi m-am gândit: ce să fac? Eu, când m-am ridicat în lume, nu m-am crezut născut cu asemenea talant. Căci părinţii mei sunt ş-acuma gospodari la casa lor, în sat la Pipirig. Şi eu am mâncat mămăliga muncită cu mâna mea. Iar acuma mănânc pâne ca boierii, dar îmi place mai puţin.

Munteanul răsuflă greu. Aceste erau vorbe din vreme pregătite. Altele le putea aduce mai cu anevoie. Le căuta pe păreţi şi-n bagdadie. Îşi pipăi şi taşca. Călugărul întrebă cu blândeţă:

— Ai zis că te chiamă Pintilie?

— Aşa mă chiamă, părinte. De aceea am venit, căci mâne-i Sfântul Pantelimon, care, după cât mi-a spus Onuţă, e călător ca şi mine. Şi fiind într-un nume cu sfântul, nădăjduiesc, la asemenea zi mare, să mă-ndrepte cătră un gând bun. Ajutându-mă şi cuvioşia ta.

— Nu înţeleg bine ce doreşti, întrerupse Natanail. Vrei un sfat, ori vrei iertare pentru greşeli, pentru silnicii, pentru nelegiuiri ce săvârşeşti în slujba pe care zici c-o ai?

Munteanul păru nedumerit şi scutură din cap:

— Nu vreau asta. Eu, pe cât m-ajunge mintea, nu mă ştiu greşit cu nimica şi n-am făcut nimănui nici un rău. Am intrat în slujba asta pentru că n-am putut răbda să stau la regiment. Eu nu m-am dus acolo cu voie. M-au îmbrăcat ca neoamenii. Mi-au pus pecetie şi număr. M-au dus la feredeu cu abur, ca să mă înăbuş. Când m-am cerut acasă, la fata cu care mă aveam bine, nu m-au lăsat. Am spus că eu mă duc şi fără voia lor. Atuncea m-au pălit peste fălci. Aşa că am fugit. Apoi m-au prins jandarmii şi m-au dus înapoi. M-au întrebat, una, alta; m-au pus jos şi m-au bătut, – dar eu nu le eram dator cu nimica. Atuncea am dezertat iar – da’ acu m-am ferit, să nu mă mai prindă. Dacă m-am dus în lumea mea, ca o pasere ori ca o dihanie, asta nu se chiamă că-i nelegiuire: aşa spune şi Onuţă.

Ei, – acuma dacă eu umblu fugar, trebuie să-mi agonisesc bani de cheltuială. Neputând lucra între oameni, m-am întovărăşit cu Onuţă şi lucrăm singuri, deoparte. El îi mai vechi în serviciu. Şi-i voinic viclean şi cu coraj. Dar noi n-am asuprit nici n-am omorât pe nimeni. Aşa că eu nu mă simt vinovat.

— Aşa spune şi Onuţă?

— Sărutăm dreapta, părinte; aşa spune, şi nu greşeşte.

Călugărul ridică ochii spre hoţ. Nu zâmbea şi vorbea foarte serios.

— Ascultă, Pintilie.

— Ascult, părinte.

— Legea, Pintilie, e de altă părere. Legea porunceşte să nu furi.

— Nu-ţi spun, părinte, că nu fur? Târgoveţii, pe care-i oprim cu puşca, leapădă ei singuri ce au la dânşii şi dau de bună-voie.

Monahul, cu toată gravitatea situaţiei lui de duhovnic, începea să fie înveselit de această interpretare specială.

Pintilie făcu silinţă să-şi limpezească şi mai bine punctul de vedere.

— Dacă-i vorba pe-aceea, de furat, fură ei.

— Care ei?

— Boierii iştia de la târg, ca şi cei ai noştri de prin sate, pe care noi îi oprim câteodată. Birul Domniei e una – acela să zicem că e ştiut şi trebuie dat; de el să nu vorbim. Dar ei ridică de la noroade un alt bir al lor, fără nici un drept. Fură banul statului, al văduvei, al sărmanului. Câte ticăloşii şi belituri nu fac, fără să aibă nici o nevoie… Căci stăpânirea le dă pâne şi lefuri. Eu socot că nu eu, ci ei au nevoie de iertare, căci eu nimănuia nu fac vătămare. Aşa spune şi Onuţă.

Călugărul îşi rezemă fruntea lucie în palma stângă şi i se păru ciudat că trebuie să caute argumente.

— Ascultă, Pintilie, zise el cu blândeţă, să lăsăm legea oamenilor. Tu nu ştii că este o lege a lui Dumnezeu? Între cele zece porunci se află una care hotărăşte: să nu furi.

— Eu de asta n-am auzit, răspunse cu oarecare nepăsare slujbaşul.

— Să nu-ţi însuşeşti nimic al altuia, Pintilie; să trăieşti din munca braţelor tale şi-n sudoarea frunţii tale. Asta-i legea lui Dumnezeu.

Pintilie rămase cu ochii aţintiţi în lampă şi păru mişcat.

— Acesta e un cuvânt pe care eu îl înţeleg, murmură el. Măcar că nu m-am simţit vinovat…

Călugărul zâmbi şi oftă.

— Măcar că nu m-am simţit vinovat, mie nu mi-a plăcut asemenea viaţă pe care o duc. N-am culcuş statornic, – umblu ca o fiară. N-am ce mânca precum au păserile cerului; şi trebuie să-mi agonisesc. Şi n-am hodină din pricina jandarmilor. Aşa că m-am hrănit; şi mă bate gândul să mă lăs. Pentru asta am venit să cer sfat de la cuvioşia voastră şi de la sfântul Pantelimon.

— Gândul tău e bun, Pintilie. Împacă-te cu oamenii şi cu legile lor, ca să te linişteşti. Du-te şi te dă prins şi-ţi fă osânda. Dacă te duci de bună-voie, scapi cu pedeapsă mai uşoară.

Munteanul se posomorî şi cătă ajutor cu ochii într-un colţ întunecos al odăii.

— Altfel nu se poate? întreabă el cu îndoială. Nu se poate cumva să mă aşez aici, la un schit care mi-i drag? să mă-nchin şi eu ori să lucru cu sfinţii părinţi, fiindu-le slujitor? Eu cugetam să mă călugăresc şi să nu mă mai ştie nimeni.

Călugărul clătină domol din cap.

— Nu se poate, părinte?

— Nu. Întâi trebuie să intri în rânduială cu stăpânirea.

Pintilie se încruntă iar:

— Asta eu n-o înţeleg, şi nici nu vreau odată cu capu!

— Bine, omule, atuncea du-te în drumul tău şi Dumnezeu să te lumineze. Ascultă însă cel din urmă cuvânt al meu. Toate acele sfaturi pe care le ţii tu cu Onuţă nu-ţi folosesc nimic, căci ai în tine un vierme neadormit, care te roade. Şi să mai ştii că judecata oamenilor e trecătoare. Ai să dai samă altui judecător mai mare care stă pururea treaz, ş-acela are să-ţi deie osândă în veşnicie.

Munteanul rămăsese deodată cu gura căscată şi asculta numai glasul monahului şi cuvintele răzleţe, fără legătura înţelesului, ca şi muierea cu copilul schilav.

— Atuncea cum mă sfătuieşti, părinte? murmură el, cu ochi umezi.

Natanail se reculese şi zâmbi.

— Du-te.

— Atuncea eu de ce-am venit aici?

— Ai venit poate pentru slujba ta. Află că este o bucată de caş pe-o poliţă, cum deschizi uşa. Mai sunt banii femeii văduve aici, lângă sfânta carte.

Pintilie stătu în cumpănă şi se-ntrebă în sine ce-ar face Onuţă în locul său. Apoi se trase îndărăt cătră uşă. Îşi culese de jos, pe rând, pălăria, sumanul şi puşca.

— Eu tot la călugărie şi linişte mă gândesc, părinte… mărturisi el cu îndoială. Mai ales mult îmi place s-aud toaca şi clopotele…

Mai voi să spuie ceva. După aceea se răzgândi şi ieşi, ferindu-şi fruntea de pragul de sus.

Călugărul rămase singur, cu tăcerea şi cu lumina lămpii. Pe uşa deschisă îi venea, din grădiniţa de-afară, mireasma busuiocului şi ţârâitul moale al tomniţelor.