VI Vorbim ceva despre demoni. Mai ales despre cel al neliniştii şi cel al lăcomiei.

Natanail nu izbutea să-şi ţie mai îndelung acel echilibru statornic care-l bucura, – din pricina unei perfide imaginaţii. Sta ascunsă în el şi-l pândea. O discuţie, o oboseală o făcea să apară, să joace, să lucească, să se coloreze.

«E unul din diavolii vieţii mele, cugeta el zâmbind. În altă lume îi dădeam alt nume şi nu era, ca acum, o realitate în care cred şi de care mă tem.»

Nu se simţea bine decât atunci când, între prezent şi ce fusese odată, rămânea coborâtă perdeaua de întuneric. Demonul însă o ridica într-un colţ – şi pe-acolo se furişau umbre vagi, mesageri ai trecutului. Veneau grăbiţi de pe mormintele clipelor. Atunci căuta mijloace să scape de ei sau să-i înlăture, fugind spre cărţile sfinte ori spre munca în aer liber.

În sara asta era cam obosit şi aţâţat. Încă nu se putea gândi la somn. Stând pe scaun, întinse mâna-i palidă şi trase psaltirea. O deschise şi-i apărură painjenii slovelor. Chirilicele totdeauna îl surprindeau. Avea impresia că niciodată n-are să ajungă să le cetească uşor – să le îmbrăţişeze dintr-o privire, s-absoarbă şi să incorporeze pasagii, cum era deprins din tinereţă cu literele primei lui educaţii.

Totuşi cartea psalmilor avea darul să-ndulcească această primă asperitate. Când era medicinist, într-o epocă anterioară, fericită prin ignoranţă, ar fi împins la o parte dispreţuitor poeziile acelea de un lirism înfricoşat.

Căci în acea vreme îşi închipuia că acumulează cunoştinţile şi explicaţiile lucrurilor. Logica şi materialismul le socotea realităţi, nu metode ingenioase. Cunoscând puţin şi mărginit, avea puterea să creadă că cunoaşte tot.

«Pe urmă, omul vede cât de uşor mintea se supune altor interpretări. Privind prin durere, am văzut lumea altfel şi explicaţiile lucrurilor au luat altă formă. Raport de suferinţă între noi şi ce ne-nconjoară: asta-i lumea noastră. În fiecare clipă sunt altă stare afectivă. Acuma intră în mine fără nici o rezistenţă stihurile Jidovului, cum ar zice moş Mănăilă.»

Ceti pe pagina deschisă, cu ochii înfierbântaţi:

Mai înainte de a se naşte munţii şi de a se zidi pământul şi lumea, din veşnicia veşniciilor tu eşti Dumnezeu.

Tu întorci pe muritori în ţărână şi zici: Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor, în nimicul din care aţi ieşit.

Căci înaintea ochilor tăi mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte.

Ca un şuvoi îi iai şi viaţa lor e ca un vis; ca iarba ce răsare dimineaţa;

Ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, iar sara se coseşte şi se usucă.

Urmă a ceti, pe gânduri şi mişcat, paginile vechi.

Dar nu numai aceste sonorităţi pătrunzătoare intrau acum în Natanail, care altădată avea alt nume şi era doctorand al universităţii ieşene. În locul tratatelor şi teoriilor pe care aşa de uşor le eliminase, acum avea însuşite, cu oarecare rezerve, părerile despre cele două vieţi ale filosofilor primitivi ai Asiei. Şi murmura, cu înţelegere mai deplină, versetele sfintelor Evanghelii. Căci fiind cutremurat şi ars de-o furtună, împuns şi muşcat de desnădejdi, ieşise la alt liman şi la altă viaţă, după ce trecuse prin umbra morţii.

Cum zice acelaşi psalmist:

Înmulţitu-s-au supărările inimii mele…

Sara vine cu lacrimi…

Cătră tine, Doamne, am strigat: Dumnezeule, nu mă lăsa fără răspuns…

La urma urmei, n-avea nevoie de nici o judecată şi de nici o filosofie. Avea nevoie de linişte.

Aici, între munţi şi între mănăstiri, găsise într-adevăr acea zonă a păcii mediocre. Uneori poate i s-ar fi părut că e cam singur. Atunci putea schimba cuvinte simple şi copilăreşti cu cei din juru-i. Putea vorbi şi ascuţit şi adânc, dacă ar fi vrut. Căci mulţi dintre monahi rămăseseră oameni ca toţi oamenii, petrecând normal viaţa, rânduind monahismul lor ca o carieră oarecare. Purtau numai un vestmânt comic, făcând paşi mari, agitându-şi braţele, vorbind zgomotos, judecând lumea, tratând prietini de la târg cu mâncări şi băuturi…

Monahii totuşi sunt slujitori ai înaltului Domn, care se îndeletnicesc cu rugăciunile şi cu cărţile.

— Dar nu-i adevărat, şopti Demonul, căci ai cunoscut pe cuvioşia sa părintele Gherontie, care n-are altă îndeletnicire decât paza vitelor sfânt-locaşului acestuia. Cunoşti deasemenea pe cuvioşia sa Iona, carele nu ştie să cetească, – dar are grijă în chilia lui de o sfântă icoană a Fecioarei prea curate cu pruncul. În fiecare dimineaţă îi spală obrazul şi mânile, neuitând pe prunc şi mai ales picioruţele: ca să fie curaţi şi luminaţi, cum se cuvine în viaţa de toate zilele.

Dar mai ales cunoşti pe cuviosul Ioil care-i tovarăş cu negustori din lume – din târg de la Neamţu. Cumpără şi vinde vin şi undelemn, pâne, sare şi toate câte sunt pre pământ, în ape şi sub pământ; şi ţine condică de câştiguri, plăteşte taxe fiscului, şi-i aşa de cuprins de treburile sale, încât n-are vreme niciodată să se ducă la sfânta biserică.

Însă alţi părinţi cuvioşi cunosc bine rânduiala după tipic şi sunt în stare să-şi arate mânia, cu scârbă şi blăstăm, pentru o iotă adaosă ori ştirbită. Ştiu precis cum să se poarte şi să umble, câţi paşi să facă, cât şi cum să steie în faţa sfintelor icoane; să însemne cruci domoale şi să deie drumul cu cea mai mare iuţeală rugăciunilor de obşte…

Iar când venea ceasul cântărilor, la sfânta şi marea leturghie, sub lumânări, asupra cărţilor, la strane, unii erau cuprinşi de fierbinte osârdie. Mai ales părintele Dorimedont, fiind voinic şi pieptos, cu obrajii rumeni şi plini şi ochii bulbucaţi, – ridica un glas grozav sub boltă, ca să fie auzit de cătră Cel-atotputernic. Putea fi îndoială în ce priveşte marile înălţimi. În sinea lui, cuviosul era încredinţat ca măcar sfinţii din cerul întâi şi al doilea îl aud; ş-aceştia spun la cei mai de sus, aşa că, încet-încet, ajung rugăciunile unde trebuie, şi-i bine.

Religia aceasta diluată în forme exterioare mulţămind deplin pe cuvioşiile lor şi aducându-le fericire, – Natanail îi invidia din toată inima.

Erau însă alţii care, cu toate ostenelile şi ascultările, ascundeau nelinişte ori zbucium în singurătatea lor: căci diavolii, lăsând oamenii mireni, se silesc mai ales între monahi, la sfintele mănăstiri.

«Mâni, râse Natanail, tot vreau să mă duc la Pocrov, să văd pe Atanasie cum slujeşte între păduri şi poieni. Am să mai privesc o dată la zugrăvelile judecăţii de apoi – în care se arată monahiceştile patimi.» – Este acolo un Dumnezeu cu înfăţişare indiferentă, aşezat pe un scaun ca acesta, cumpărat de la un negustor de vechituri. În faţa lui o cumpănă mare, cu două talgere atârnate în lanţuri. Şi vin să-şi deie samă şi să fie cântăriţi la acel neobişnuit instrument – fel de fel de călugări cu bărbi cărunte şi albe, iar mai ales măriri cu lanţuguri de aur la gât, mitre în cap şi cârje în mâni, – ceea ce dovedeşte că zugravul era un simplu şi tânăr monah de rând. Jos, într-un colţ, sub toată această mulţime şi judecată, aştepta gura iadului – adică o gură de monstru imaginar, cu buze şi limbă roşie şi colţi triunghiulari. În acea gură trebuiau să cadă toţi acei mari prelaţi cu mitră şi cu cârjă. Iar demonii care-i ispitiseră în această scurtă viaţă se arătau în altă icoană, a răstignirii păcătosului monah: demonul pântecelui, şi demonul semeţiei, şi demonul zavistiei, şi demonul desfrânării cu băuturi şi femei, şi alţi demoni: toţi îşi au numele lor în cărţi şi-s bine ştiuţi şi cunoscuţi de vechii părinţi care au purtat mare război asupra lor şi i-au biruit.

— Oamenii de lume nu prea se văd în acea ciudată icoană, care înfăţişează cel din urmă ceas al acestei omeniri. Doar câţiva ţigani şi câteva femei, – care însă nu-s frumoase, de şi ar trebui să fie cele mai splendide exemplare ale speciei. Însfârşit, – aşa cerea poate zugravului buna-cuviinţă şi rânduiala, fără de care nimic nu se mişcă în viaţa cuvioasei comunităţi.

Deci iată demonul zavistiei din pridvor de la Pocrov: are coadă şi ghiare şi ochi holbaţi negru şi alb, şi scormoneşte în inimă pe ticăitul monah. Iată şi alţii, cu limba scoasă şi dinţii rânjiţi, cu ochii tot aşa de holbaţi; şi împung ş-aceştia cu suliţi şi furci pe monah în felurite părţi ale năcăjitului său trup. Iată şi demonul lăcomiei ş-al pântecelui nesăţios, care are coadă şi ghiare şi ochi holbaţi, ş-a mai găsit şi el o furcă ş-un cleşte cu care să împungă şi să rupă partea trupească întru care vârâm bunătăţile pământului, văzduhului şi a apelor: cele care rodesc la noi şi cele care vin de peste mări, de la harapi negri ori de la oameni galbeni. Toate lăsate de Dumnezeu cel bun altor muritori, păgânilor şi idolatrilor, numai iubiţilor săi monahi nu li se îngăduie şi nu li se cuvin.

— Uită-te, Paramoane, zicea Natanail cătră ucenicul său. Uită-te la demonul de la Pocrov, care-i zugrăvit acolo. Drept în aşa chip are să-ţi împungă pântecele cu ostia ş-are să ţi-l rupă cu cleştele: căci acum el ţi-i drag ţie şi-i asculţi îndemnurile ca să-ţi îndopi pântecele cu lucruri bune şi dulci; iar atunci ai să-i fii tu lui drag, ş-are să ospăteze el din tine prăjindu-te bucăţică cu bucăţică. În afară de asta şi sufletul are să se ducă în gura cea de balaur, ş-acolo are să trăiască întocmai ca un trup viu, chinuindu-se în veac.

Paramon era un fecior de răzăş de pe Moldova, voinic şi cu obraz rotund, cu ochi blânzi, mari şi femeieşti. Începeau să-i crească tuleie răsucite pe bărbie şi sub nas. Izbutea să aibă chiar un fel de bărbuţă, pe care şi-o năcăjea în taină. Atuncea îl îndemna şi-l amăgea alt demon: al deşărtăciunii. Glasul lui, care se schimba atunci, avea un timbru nesigur şi comic: când grav, când subţire. Şi Paramon era nefericit foarte, mai cu osebire din pricina acelui ticălos şi de nouăzeci şi nouă de ori blăstămat demon al lăcomiei sale, – neputând vedea în apropiere lucru dulce, fără să-l râvnească şi să şi-l însuşească, înghiţindu-l hulpav prin unghere şi privind cu spaimă în juru-i, ca să nu-l surprindă nimeni.

Natanail se prefăcea că nu observă, ca să-l lese să mestece în tihnă. Pe urmă îi aducea aminte de acel diavol şi de acele chinuri înfricoşate. Paramon se tânguia întru sine şi se blăstăma:

— Cine-a mai mânca zahăr şi dulceţi cu spurcată lăcomie într-ascuns şi s-a mai lăsa ispitit de vicleanul diavol, acela neiertat să fie de Domnul-Dumnezeu şi de prea cinstita Maică a Sfinţiei Sale; şi să fie blăstămat şi afurisit de doisprezece verhovnici apostoli şi de trei sute optsprezece sfinţi ce-au fost la Nicheia-cetate, şi să aibă pârâş înaintea înfricoşatului judeţ prea cuviosul Natanail păgubaşul; şi să-i fie partea cu Iuda şi cu procletul Arie în veci.

Era cinstit şi de bună-credinţă. Şi foarte supus şi iubitor cătră stareţul său. Însă acest blăstăm nu-l putea îndepărta de la sine ş-avea să fie războiul întregii sale vieţi.

Ş-acesta este un scop nobil, ca oricare altul… se gândea Natanail, şi căuta să-l ajute pe cât putea pe ucenicul său, mai mult cu sfat blând. Uneori însă nu se putea opri să nu amestece ameninţările.

— Paramoane, Paramoane! Iar ai găsit dulapul deschis şi iar văd picături de miere primprejurul gavanosului şi dâră pe podele. Să ştii că mai urâtă ţi-i fapta şi vina când vâri mâna – mai ales nespălată. Şi eu te-aş ierta dac-ai umbla c-o lingură curată, şi mai cu samă dacă mi-ai cere să-ţi dau eu. Aşa ştii tu singur, ţi-am spus de sute de ori, care are să-ţi fie răsplata, când va suna trâmbiţa judecăţii.

Paramon se întrista atât pentru fapta sa, cât şi pentru bunătatea stăpânului său. Se aşeza într-un colţ de cerdac, ofta cu amărăciune şi-şi ştergea o lacrimă cu mânica rasei lui cenuşii. Cu bărbia în palme şi cu coatele pe genunchi, rămânea cu ochii aţintiţi încolo la deal, spre Pocrov.

Dintr-acolo avea să se arate un înger mare cu aripi de aramă – sunând, dintr-un bucium ca cel de la stână, învierea morţilor. Şi el are să se scoale din mormânt, ducându-se la judecată la Pocrov, ca să deie lui DomnulDumnezeu samă pentru cât dulce a mâncat în viaţă. Aveau să cântărească îngerii în cântarul cel mare: atâtea ocă, ş-atâtea dramuri…

— Paramoane, Paramoane! îmi lipsesc cinci bucăţele de zahăr.

— Au fost şase, părinte; au fost şase, mărturisea cu disperare ucenicul.

— Am să te văd zugrăvit şi pe tine acolo, în pridvor.

— Între vlădici şi părinţi mitropoliţi? întreba sfios Paramon, c-o privire piezişă şi vicleană.

Natanail râse încet în singurătatea chiliei lui şi se regăsi singur, lângă lampă. Îşi scoase patrafirul şi-l pături cu grijă. Întoarse ochii spre colţul de lângă uşa care da în odaia lui de dormit.

— Acolo, în păretele alb, avea un ornic în cerc de abanos. Însemna aproape neauzit pulsaţiile timpului.

Mai avea două ceasuri bune până la revărsarea zorilor: «Am vreme destulă pentru somn şi mâni dimineaţă mă duc să văd cum slujeşte fratele meu Atanasie în poiana de după munte.»

Simţi uşa de lângă ornic deschisă. Trupul voinic a lui Paramon, – în alb, ca la judeţul cel de-apoi, – apăruse în prag. Ochii lui îl priveau cu supunere şi cu bunătate, ca întotdeauna.

— Ce-i, frate Paramoane?

— Am auzit glas, părinte. Mi s-a părut că mă chemi… Patu-i gata, toate sunt la locul lor. Este apă rece. Am spălat cana de sticlă, trebuie numai chiseaua cu dulceţi.

— Iată cheia; scoate-o din dulap şi pune-o lângă cană, Paramoane. Şi adă-ţi aminte de multe şi bune sfaturi care ţi le dau eu totdeauna.

— Sărut mâna, părinte. Îmi aduc totdeauna aminte ş-am să-mi aduc în toate zilele vieţii mele.

«Cu toate acestea, gândi zâmbitor călugărul, are să răpească de lângă chisea trei bucăţi de zahăr. Se poate să ieie şi patru, – una însă are s-o lese, pentru ca, la sfârşitul sfârşiturilor, cumpăna cea mare să însemne mai puţin.»

— Paramoane, vorbi el grav, intrând pe uşă. Poţi să iei tot zahărul, ca să nu mai fie pricină de păcat, şi să fiu eu vinovat pentru că ţi l-am lăsat acolo.

— Care zahăr, părinte? întrebă Paramon cu glasul lui cel subţire.

— Zahărul din dulap, de pe farfurioară, lângă chiseaua cu dulceţi.

— Acela de azi dimineaţă nu mai este, părinte… lămuri ucenicul cu vocea groasă, joasă şi umilită.

— Îţi pare rău?

— Îmi pare rău.

— Atuncea te iert, Paramoane, şi du-te şi te culcă…

Ucenicul însă nu se retrase. Pe măsuţa de noapte, lângă lumânarea aprinsă şi lângă cana de sticlă, rândui chiseaua, mângâind-o cu degete delicate. Şi se-ntoarse, stând c-o îndoială şi c-o rugăciune în ochii lui femeieşti.

— Ce mai doreşti, Paramoane?

— Părinte, grăi băietanul cu vocea-i tulbure, m-am gândit la un lucru de când m-am săturat de somn şi stau treaz.

— Spune.

— M-am gândit. Dacă-mi primesc eu pedeapsa în această lume şi-n această viaţă pentru fiecare păcat şi pentru fiecare înduplecare spre Diavol, atuncea asta oare nu se socoteşte la cumpăna aceea a judecăţii?

— Să vedem, Paramoane. Ai cugetat tu într-adevăr la asta?

— Am cugetat, părinte.

— Eu socot, Paramoane, că se socoteşte, căci nu pot fi două pedepse pentru o faptă. Şi ce canon, ce mătănii, ce post şi rugăciune ţi-ai hotărât?

— Eu n-am hotărât nimica pentru că nu mă simt vrednic, părinte. Însă zic aşa: că de câte ori m-oi lăsa iarăşi ispitit, cuvioşia ta să mă pedepseşti.

— Cum să te pedepsec?

— Să mă baţi. Ca să fiu eu liniştit şi împăcat.

Natanail îl privi zâmbind cu simpatie, cum ar fi privit pe Ţubichi.

— Paramoane, asta nu se poate, căci nu sunt eu judecătorul cel înfricoşat. Du-te şi te culcă şi pregăteşte-te să fii tare pentru veacul ce va să vie.

Paramon se retrase cu mare întristare şi frică.

Natanail se culcă şi adormi îndată, cu ferestrele şi uşile deschise.