XIV «În toată neagra veşnicie, O clipă…»

Se regăsi singur în aceeaşi poziţie, întins pe pat cu mânile sub ceafă. Stăruia în el aceeaşi ciudată opresiune, ca o durere de cap. Încerca să judece situaţia în care se găsea, însă nu izbutea să limpezească nimic.

Trecea printr-un început de iubire? Experienţa acestei pasiuni n-o avea, căci era prea tânăr. Aventurile lui amoroase fuseseră meschine şi mici până atunci. Copil singuratic, rămas de tânăr fără mamă, ridicat numai între băieţi la şcoală, – avea pentru sexul celălalt o sfială pe care anevoie şi-o putea birui. Avea între colegele lui, studente la medicină, o aţâţare a tinereţii, pe care de multe ori o socotea înjosire, – mai ales pentru că-l umileau victoriile unora dintre colegii lui, mai gălăgioşi şi mai îndrăzneţi, care tratau amorul ca o îndeletnicire curentă a vieţii.

Sfiala lui şi şovăirile îl făcuseră să se oprească totdeauna la jumătate de drum. Şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani, era încă în aşteptarea unei pasiuni mari. Adesea era încredinţat că nebuniile acestea ale vieţii sunt mai mult invenţii de romane. Nu descoperea în el nici un element de dramă pasională. Era poate o fire rece şi cumpănită. Era pe lângă asta – din pricina izolării în care trăise până atunci – dispus să facă o deosebire mare în dragoste, alegând mai presus un fel de îmbătare, deasupra marei înşelări a speciei. Au creat-o oamenii alături de natura veşnică, înobilând şi transfigurând sălbătăcia.

Stând singur cu uşoara-i febră, avea încă îndoială, punându-şi întrebări asupra nevinovatei viclenii a domnişoarei Olimpia. Poate are s-o mai vadă o dată în sara aceea. Posibilitatea îi apărea din ce în ce mai evidentă, pe când, în acelaşi timp, nesiguranţa se aşeza alături. Imaginaţia lui găsea interpretări în legătură cu cea din urmă frază a fetei. Ea poate avea de mai înainte hotărâtă o plecare, o lipsă, o vizită. Şi rămâneau numai părinţii ei, ca să-i vadă şi să-şi ieie rămas-bun de la dânşii. Era o absurditate, căci i-ar fi spus şi s-ar fi despărţit altfel de el. Nu era o absurditate, căci ea aştepta desigur acele cuvinte pe care el nu le rostise şi la care abia acum cugeta, găsindu-le cu precizie în forma lor cea mai fericită.

Cât a durat această obosită somnolenţă, în care spiritu-i era treaz şi se rotea fără răgaz ca un lostun în jurul clopotniţii mănăstirii? Se învârtea în jurul unei dorinţi centrale care născuse în el ca un sâmbure de foc, cu totul în afară de voinţa lui, printr-un fel de trădare: o observa abia acum, când începea să devină chinuitoare.

Din când în când ornicul cel mare vibra profund în ziduri şi el număra bătăile cu atenţie încordată. La ora şapte se ridică, îşi răcori fruntea şi obrajii cu apă rece şi întrebuinţă iarăşi geamul negru, deschis în umbra păretelui, ca să-şi mângâie părul pe frunte şi puful de sub nas; şi ca să-şi lege cu cea mai migăloasă artă cravata, privind-o din toate poziţiile posibile.

Ieşi în cerdac şi încercă să vadă din depărtare căsuţa unde trebuia să se ducă şi era poate şi aşteptat. Fără îndoială că era aşteptat, însă era prea devreme încă. Din locul acela nu putea vedea nimic. I se puneau înainte un rând de alte case ş-un grup de brazi.

Pe sub bolta turnului, coborî în piaţă. Câteva părechi de vizitatori cu totul indiferenţi se plimbau fără scop, căutându-se fără să se găsească. Treceau unii pe lângă alţii, însă nu se vedeau şi nu se găseau din pricina unei nebunii care-i lovise deodată. Toţi îi erau străini, depărtaţi şi antipatici. Mâni n-avea să-i mai vadă. N-avea să-i mai vadă niciodată.

Se abătu spre şosea, hotărât să facă o lungă plimbare până la sfertul de ceas al înserării. Nu ajunse însă până la poarta ţarinii şi se întoarse. Avea o grijă ş-o grabă ascunsă. De şi încă era lumină, intră în ulicioara spre care se simţea necontenit îndemnat. Zări de departe căsuţa. Geamurile erau oarbe, cu storurile lăsate, şi cerdacul pustiu, ca şi cum niciodată nimeni nu rostise acolo cuvinte.

Se-ntoarse şi mai străbătu o dată calea spre poartă, unde veneau şi cereau parcă intrare miresmele calde ale fânaţurilor. Întâlni pe cei din urmă monahi care veneau de la lucru, în straie uşoare şi cu comanac, purtând greble şi furci.

Amurgul se lăsă deodată. Se-ntoarse grăbit. Lumini străpungeau ici-colo geamurile. Văzu de departe umbra duduii Olimpia în cerdac. I se păru că stă în acelaşi loc unde o lăsase.

Era singură. Îşi domoli paşii, supraveghindu-se, şi pregăti cuvinte pe care n-avea să le-ntrebuinţeze niciodată.

— Cum, n-ai plecat? îl întrebă fata ridicându-se în picioare şi ieşindu-i înainte. Eu am încredinţat şi pe mama şi pe tata că ai ajuns la Secu. Le-am spus că i-ai salutat, plecând.

— Dumnealor nu sunt acasă?

— Ba da, – însă la mănăstire lumea se culcă foarte devreme.

Acest schimb neînsemnat de cuvinte ridicase deodată un munte – pe care iarăşi trebuia să-l urce. Se înşela însă iarăşi.

— Stai, te rog, domnule Naum, şi povesteşte-mi ce-ai făcut în după-amiaza asta.

Iată un lucru pe care nu-l putea spune.

— Ai avut vreme un moment să te gândeşti la copilăriile pe care ţi le-am spus? Uită-le. Eram enervată şi mâhnită.

— De ce?

— Aşa, fără motiv. Desigur că şi dumnitale ţi se întâmplă să te simţeşti uneori altul. Eu am conştiinţa că nu samănă nici o clipă trecută cu aceea care urmează, cum nu samănă moartea cu viaţa. Asta-i adevărata tristeţă.

— Şi timpul, de şi în sine neschimbat, pentru noi trece fără milă şi zadarnic.

Deodată tânărul se simţi mai mic şi mai neînţelegător decât copila de lângă el, care-i vorbea uşurel, cu vocea-i gravă şi plăcută. Îi vorbea cu jumătate de voce, ca să nu fie auzită din casă. Uşile şi ferestrele erau închise.

«Cu toate aceste nu mă aştepta», cugetă Naum.

Îşi scăzu şi el glasul:

— Duduie Olimpie, îmi vorbeşti despre lucruri la care eu încă n-am avut vreme să mă gândesc.

Ea zâmbi şi dădu din cap de sus în jos:

— M-am gândit aşteptându-te. Eram sigură că vei veni şi cu toate acestea mă-ndoiam. După cum vezi, sunt sinceră cu dumneata. Îmi face mare plăcere că ţi-ai amânat plecarea. Nici mâni nu voi fi în altă situaţie, dar astăzi este ceva care nu samănă cu ieri. Dumneata n-ai impresia asta?

— Ba da, ba da, o am!

Îşi simţi în el renăscută brusc febra care-l năcăjise toată după-amiaza. Nu îndrăzni însă să facă nici o aluzie la ea. Era ceva care ar fi căzut brutal peste începutul lor de prietinie.

Duduia Olimpia se înălţă din scaun, îndreptându-se ca un arc flexibil. Naum simţi o mare descurajare, căci totuşi ar fi vrut să-i mărturisească ceva şi nu mai avea timp. Oameni mănăstirilor se culcă prea devreme.

— Vreau să mă mişc puţin până la portiţă, îi zise fata. Umbletul îmi face totdeauna bine. Te-ntovărăşesc câţiva paşi.

Scoborâră treptele cerdacului şi păşiră alături, tăcuţi, prin iarba plină de rouă. Trebuiau să se despărţească: instinctiv, Naum îi căută mâna stângă şi i-o cuprinse. Ea îl lăsă – ca şi cum nici n-ar fi băgat în samă acest gest. Apoi, foarte delicat, într-o convulsie uşoară, mâna mică răspunse, vie şi independentă.

Tânărul simţi un cerc de flacără suindu-i-se până la piept, la ochi şi la frunte.

Ea îşi retrase degetele fără silinţă. Trecu cea dintâi pe portiţă. El o urmă, copleşit dintr-odată de iubire şi de dorinţă.

Când s-a-ntâmplat asta? într-adevăr, între două clipe poate exista spaţiul unei eternităţi. Şi încă nu putea rosti cuvinte, de şi i se părea că e plin de ele. Dar ş-acuma se-nşela.

Străbătură piaţa, printre rari oameni pierduţi în umbra înserării, nedesluşiţi şi depărtaţi. Ajunseră apoi spre poarta unde se opreau miresme de fânaţ şi se treziră pe şosea, ascultând, monoton şi ritmic, acel murmur şi susur al serii, cântec al nesfârşitelor miliarde de gângănii mici ale pământului.

Ea-i luase, c-o mişcare firească, braţul, şi păşea apropiată de el, cerându-se parcă ocrotită.

— Mărturiseşte, îi zise râzând, că nu te-ai aşteptat la ce se petrece.

El fu uimit de adevărul observaţiei, căci tocmai la asta se gândea şi el în clipa aceea.

Nu se petrecuse în aparenţă nimic, decât stricase numai o rânduială aritmetică. Trebuia să fie în acea sară la mănăstirea Secu. Iar în golul acestui timp căzuse dintrodată o clipă neaşteptată şi unică a vieţii, care se deschidea misterios ca o floare.

— Acuma înţeleg că te căutam, murmură el. Dar îi fu îndată ruşine de această frază convenţională.

— Nu crede în predestinări şi în minciunile poeţilor îi răspunse ea cu acelaşi râs, pe care el îl simţea prin braţul ei, fără să-l audă. Am fi putut trece unul pe lângă altul, indiferenţi. Dar este o zână oarbă, cae se numeşte întâmplarea. Ea ne-a adunat.

— Îi sunt recunoscător, murmură el iarăşi.

— Ea ne-a adunat; ea ne poate despărţi.

— Asta n-aş putea-o crede…

Era muşcat de cuvintele ei, a căror descurajare o respingea cu violenţă. Zise, cu ochii fierbinţi:

— Întâmplarea e oarbă, însă după aceea rămânem noi stăpâni pe fapte.

— Poate.

— Vreau să spun că sunt stăpân să rămâi aici atât cât voiesc.

— Mă-ndoiesc puţintel…

— Nu te-ndoi, duduie Olimpie, îi răspunse el fără tărie, însă limpede, – umplut de acest adevăr ca un pom tânăr de seva primăverii. I se părea neîndoios şi absolut, ca şi cum destinul pe care-l purtăm noi n-ar fi înşelător ca toate fenomenele vieţii.

— Dacă-ţi face plăcere, domnule Naum, nu mă îndoiesc.

El îi mulţămi în gând şi-n suflet pentru aceste vorbe, ca şi pentru toată fericirea pe care o bănuia că i-o pregăteşte, care de fapt se afla în el: muguri şi flori care erau încă sevă.

Duduia Olimpia îi strânsese braţul cătră ea. El îi cuprinse iar aceeaşi mână cu degete subţirele. Şi timpul şi spaţiul nu mai avură nici o raţiune. Căci erau singuri, în afară de cele trecătoare; aşa de singuri şi de absorbiţi, aşa de fixaţi de instinct prin ceea ce era etern în natura lor efemeră, încât existară în sine şi independenţi sub stele, atât cât ţine cea dintâi sărutare. Venise aprigă şi mai ales vicleană. Şi păru neaşteptată, cu toată dorinţa lor care o cerea.

Un sătean venea domol prin întuneric, pe cărarea din marginea drumului, spre veşnicia lor, care deveni iarăşi o clipă pe acest pământ. Se despărţiră.

— Buna vremea… zise trecătorul cu glas prietinesc. Şi trecu înainte fluierând uşurel, pentru sine.

Erau în valea largă a Nemţişorului, între fânaţuri care nu dormeau, – căci toate sufletele şi iubirile florilor pătrundeau în ei, după o rânduială statornică şi pentru scopuri în aparenţă absurde. Se uitară în juru-le şi se văzură departe de mănăstire. Cunoscură frumuseţa nopţii; simţiră învăluindu-i aburul pământului. Se-ntoarseră ameţiţi de cea dintâi băutură tare – din acelaşi izvor tainic al vieţii şi al morţii.

Însfârşit, Naum găsi cuvinte să mărturisească duduii Olimpia o iubire mai mare decât toate iubirile. Îi săruta mânuţa spunându-i-le, apoi îi apleca fruntea pe pieptul lui ş-o asculta cum suspină. Căci floarea dragostei ei născuse dintr-un pământ al mâhnirii şi lacrimilor.

Se despărţiră la portiţă. Ea rămase rezemată de un stâlp şi el se strecură în lungul zăplazurilor, spre arhondaric. După o sută de paşi se-ntoarse. O găsi tot în acelaşi loc, aşteptându-l. Sta neclintită sub streşina porţii, în haina-i albă. Îl cuprinse de mâni şi-l apropie de ea.

— Ai plecat fără să mă-ntrebi ce facem mâni.

— Într-adevăr. Nu m-am gândit la asta, îmi era destul să ştiu că nu mai plec. Rămân în mănăstire cât doreşti şi cât spui. Hotărârile vieţii mele nu mai atârnă de mine.

— Atunci fii cuminte şi du-te de te odihneşte, îi zise ea încet, cu alintări materne, mângâindu-i obrazul. El îşi înclină capul, uimit de câte împrejurări bogate şi schimbări de catastrofă se puteau grămădi într-un scurt răstimp. Dar o eternitate goală e mai puţin decât o clipă de emoţie. Ştia că pe divanul din arhondaric îl aşteaptă aşternut spinos şi arzător, totuşi făgădui să fie cuminte şi să se odihnească bine.

— Mâne, la amiază, vii să ne vezi şi să iei masa cu noi.

— Iarăşi!

— Negreşit. Şi pentru că ai vreme destulă şi nu mai pleci, după amiază ne ducem să vedem poienile de dincolo de Vovidenie. Avem să rugăm pe tata să ne întovărăşească… Însă el e totdeauna obosit după-amiaza. Mama e bolnavă. Ne ducem singuri. Du-te şi nu te mai întoarce decât o singură dată.

Naum plecă. După câţiva paşi o simţi alăturându-se de el, cu râsu-i tăcut care-i vibra în fiinţă. Îl duse până în piaţă. Acolo nu mai era de mult nimeni. Şi ardeau, roşcate, numai două felinare pustii. Nu se puteau despărţi aici şi el o duse până în ograda căsuţei. Voi s-o îmbrăţişeze. Ea-i puse amândouă mânile în piept, apoi şi le lăsă în palmele lui, amical.

— Fii cuminte; bună sara.

După ce se depărtă, se întoarse iar fără nici un simţ de măsură, ş-o căută cu ochii pretutindeni, dar n-o mai găsi.

Atunci rătăci spre poarta ţarinei şi ajunse pe un drum alburiu, căutând sub cer şi-n mireasma fânaţului un loc unde se petrecuse un eveniment mai mare decât o surpare geologică. Axa întregii lui vieţi era întoarsă, definitiv, cătră alt orizont. Dar acel loc nu-l găsi, de şi-l dibui prin întuneric multă vreme.

Intră foarte târziu şi zdrobit de trudă în odaia lui de la mănăstire.