XIX În liniştea pădurii, trăia ş-un biet lup «Erau ochii ei vicleni; cred că nu m-am înşelat», îşi zicea Natanail, stând în picioare în chilia lui.

Îi rămăsese, între toate, încredinţarea dintâi, că tovarăşa din acele zile aşa de depărtate nu-şi păstrase cuvântul jurat. Ieşise ca din pământ asupra lui, tulburându-l. O urmase pe o cărare arzătoare, rămăsese în urmă şi se cufundase în moarte. Ea se dusese înainte fără să-l privească, cotise pe alte căi, în lumea cealaltă; nu mai era între el şi ea decât spuza impalpabilă a unui vis. Văzuse tulbure toate în globul de opal – ca şi cum se răsfrânseseră acolo imaginile îngropate în el, trezite de un semn. Imagini şi gesturi care erau numai umbra fumului unor imagini şi gesturi pulsând de sânge şi cutremur: toate arseseră, lăsând în el o urmă de venin, – foarte puţin, atât cât trebuia ca să dovedească realitatea trecutului. Altfel nimic din ce fusese el nu mai exista, căci era altul.

Plecându-se încet-încet unei discipline nouă şi acceptând pentru viaţă explicaţii care năşteau dintr-o nouă economie fizică, trecuse la toate concesiunile trebuitoare păcii definitive. Texte, rugăciuni şi ritualuri se aşezaseră ca o umbră protectoare peste zilele şi ceasurile lui. Pentru sufletul lui rănit, dezamăgit şi îmbătrânit înainte de vreme, radia din ele o poezie pătrunzătoare. Fusese însfârşit surprins şi de fapte nouă, – căci, de când era duhovnic, mânile lui pipăiseră şi alinaseră suferinţi adevărate. Credinţa îi apăruse atunci, în prima clipă a realizării, ca cea mai înfricoşată dintre toate minunile umanităţii, deasupra tuturor descoperirilor şi invenţiilor materiale. Căci cuvântul său şi atingerea sa putuseră suprima durerea.

Prestigiul pe care-l avea învierea sa, cum îi spunea Atanasie, şi situaţia lui materială, care-i îngăduia să ocolească mărunţişurile meschine ale obştei, îl ţineau ridicat şi-n propriii săi ochi.

În tihna aceasta a misticismului său veneau acum să-l înţepe amintiri – un soi de vietăţi stranii şi duşmane pe care el le credea înlăturate, însă care trăiau un fel de viaţă proprie. Erau amintirile evadate ale unor fapte care trecuseră prin acel trup şi-l zguduiseră atât, încât era să rămâie împrăştiat şi mort în pulberea pământului. Pentru el deci se ridicaseră ochii aceia şi-l priviseră de jos cu uimire; cunoscându-l, – de şi se înşelau.

Olimpia nu ştia prin urmare nimic de soarta lui. Fără îndoială că are să-l caute. Poate ar fi fost mai bine să-şi urmeze drumul ei nainte; – însă nu-l va urma şi se va opri, căci în acei ochi încă frumoşi, veniţi din lume în singurătate, lui i se păruse că a surprins ceea ce se chiamă curiozitate, adică demon al neliniştii. Fiind femeie, aceea care se chema şi pentru el Olimpia va veni aici, privind în juru-i fără scop şi fără rost şi părând uimită.

Acea clipă o aştepta ca pe-o încercare pe care n-o merita. Va trebui să asculte întrebări şi să deie răspunsuri. Ce întrebări şi ce răspunsuri mai pot fi bune pentru el? Nu înţelegea de ce-ar trebui să aştepte acea clipă. Nesimţindu-se în stare să privească dârz ori să facă un semn de înlăturare, – găsi că mai este o cale care l-ar scuti de sforţări şi tulburare.

— Paramoane! chemă el încet, înturnându-se spre uşă.

— Aici sunt, părinte, răspunse ucenicul, venind cu grabă la poruncă.

— Ascultă, Paramoane. Pregăteşte traista noastră cu mâncare. Ia pâne şi brânză de aceea pe care o mai avem de la Mănăilă Baciul, care ştiu că-ţi place ţie. Pune şi legume, după rânduială, şi câteva pere coapte. Umple ulciorul cu apă. Ne ducem să începem cositul în poienile ce sunt în sama mea. Nu uita cutea, ciocanul şi batca. Având deosebită grijă pentru mâncare, să nu cumva să uiţi coasele, Paramoane.

— Sărut mâna, părinte; n-am să uit nimic şi am să îndeplinesc toate, după cum îmi porunceşti, răspunse ucenicul.

— Şi să înfingi, Paramoane, un băţ în pământ înaintea uşii, ca să vadă cei ce vor veni că nu suntem acasă şi să se ducă ori să ne aştepte. Astăzi ar face mai bine să se ducă decât să ne aştepte. Am uitat să-ţi spun că trebuie să hrăneşti căţelul.

— Părinte Natanail, nu puteam să uit, pentru că a venit el singur să ceară. I-am dat, – ş-acuma doarme. Asta arată că şi cuvioşia ta ar trebui să te odihneşti, căci astă-noapte pot zice că n-ai dormit…

— Dacă ţi-a fi somn, Paramoane, şi-i fi prea trudit, te-i culca subt o umbră de stejar, c-o pală de iarbă căpătăi. Acolo dormi mai bine decât aici. Nu uita, iarăşi, să duci şi pe Ţubichi să doarmă acolo.

— Merge el singur, părinte, căci ne simte când plecăm. Căţelul acesta e un spion cum nu se mai află pe lume.

Natanail încercă să râdă; dar se opri, căci îi apăruse în simţurile adormite imaginea de altădată a Olimpiei. Aceea însă nu mai era, – se stinsese. Voi să şi-o înfăţişeze pe astălaltă, aşa cum îi fulgerase în acea dimineaţă. Nu putea să adune în imaginaţie decât ceva nedesluşit. Poate-ar trebui s-o aştepte; căci în forma aceasta nouă şi întrucâtva schimbată, asemănătoare totuşi celei vechi, trăise şi vibrase pasiunea tinereţei lui. «Zădărnicii, murmură el mişcat; lucruri trecute şi întoarse în aburul nefiinţii lor.»

Luându-şi toiegelul, păşi pragul, cu Paramon alăturea şi căţelul după dânşii. Avea pe faţă o lipsă de sânge, pe care ucenicul său i-o mai văzuse de câteva ori, când suferea de piept, în unele toamne cu negură, – ş-o încreţitură de suferinţă şi mâhnire.

După ce ieşi pe portiţă, porni pe cărare la dreapta, înspre Pocrov.

— Nu mergem la poienile noastre, părinte?

— Se-nţelege, răspunse Natanail; ai dreptate; mă gândeam la altele…

Ocoli cu hotărâre înspre stânga, scuturându-şi fruntea şi pletele subţiri, uşor încărunţite.

— Aşa-i, ai dreptate, noi ne ducem la poienile noastre. Ai luat coasele şi toate câte ne trebuiesc? Aşa. – foarte bine.

— Am luat toate, îngână Paramon, privind cu grijă spre stăpânul său.

Trecură îndată vâlceaua, lăsând în urmă bisericuţa Vovideniei, cu chiliile ei paşnice, – ca nişte pui împrejurul cloştei lor, cum obişnuia a zice poetic Paramon.

De astă dată observaţia nu trezi atenţia lui Natanail. Mergea domol, spre umbra pădurii – şi din urmă veni bătaia de toacă a ceasului 11. Sunară şi clopotele. Soarele lovea cu mare putere şi strălucire. Îşi şterse cu mânica umezeala de pe frunte. Apoi, a doua oară, trase dintr-un buzunar din lăuntru o năframă subţire cu horbotă. Era un dar al unei femei dintr-un sat din munte, care căzuse zdrobită în chilia lui, pentru mari suferinţi, plecând fruntea şi cerând alinare. Erau suferinţi şi chinuri de dragoste, – de şi ea le învăluia şi le ascundea.

— Aceste muieri subţiri şi cu ochi împungători ale muntenilor sunt dintr-o rasă nebună şi pătimaşă! – îşi şterse fruntea cu năframa şi răzbătu în cea dintâi poiană. După aceea merse prin umbra străpunsă de lumină.

Ajungând în locul lui depărtat şi ferit, se opri. Se uită la stejarii singuri; apoi păşi mai departe, cătră cei doi mesteceni cunoscuţi. Îşi lepădă subt ei haina de deasupra şi rămase într-alta mai sprintenă şi mai scurtă. Îşi legă fruntea şi părul cu năframa, lăsând comanacul peste celelalte boclucuri. Primi de la Paramon coasa, ş-o ţinu în stânga cu toporâştea în pământ, ca să-şi facă semnul crucii cu dreapta; apoi scuipă în palme – cum cerea acelaşi ritual mecanic – şi începu să tragă prin iarbă cu lama curbă şi scânteietoare. La fiecare fâşâit ritmic, florile felurite şi spicele fine se cumpăneau şi se culcau în stânga. Înfloriseră dimineaţa şi mureau în soarele amiezii.

Din când în când se opreau, scoteau din tioc cutea umedă ş-o treceau repede peste ascuţişul oţelului, cu sunete subţiri care săgetau zvâcnit spre văi. Şi iar porneau, legănându-se mlădios şi păşind o dată scurt după fiecare mlădiere.

După ce culcară două brazde lungi şi paralele, se întoarseră încet spre mesteceni, cu obrazurile aburite. Natanail se simţea mai ostenit decât în alte rânduri. Se lăsă lângă ulciorul cu apă.

Paramon desfăcu lama lui din toporâşte, înfipse batca în pământ, se aşeză şi el alături pe-o coastă, rezemat în umărul stâng, şi începu să bată ascuţişul coasei cu ciocănaşul, stând atent şi cu nasul neclintit asupra acestei lucrări.

Când isprăvi, ridică fruntea şi văzu pe stareţul său stând neclintit cu faţa în sus, sub pletele luminoase ale celor doi copaci. Braţul drept îl avea aruncat în laturi, mâna stânga îi era adusă peste piept, în dreptul inimii. Avea ochii închişi şi părea că doarme. Se culcă cu fereală, desfăcu ş-a doua coasă şi o ciocăni, în acelaşi ritm monoton de cântec.

Când isprăvi, se întinse o pauză mai lungă de tăcere. Ca într-o subită tulburare, Natanail tresări şi deschise ochii.

«Nu dormea, îşi zise cu plăcere Paramon. Cine ştie ce vedea el, acolo unde noi nu putem vedea încă nimic.»

— Ce este, Paramoane? n-a venit încă nimeni să mă cheme?

— Nu, părinte Natanaiâ, n-a venit nimeni.

Atunci Ţubichi se sculă din locul lui de lângă tărhat, înălţă nările şi primi înştiinţare pe adierea vântului. Lătră de câteva ori fără mânie, întrebând cine este.

Ochii negri şi mari ai ucenicului crescură şi mai mult. Zâmbi, întinzând urechea, căci simţea glasuri, departe încă, pe cărare.

— Ba vine cineva! hotărî el, întorcându-se cu admiraţie spre monah.

Stareţul însă părea neliniştit, şi el nu înţelegea de ce. Se înălţase în picioare şi-şi căuta comanacul şi rasa. Se zăriră, printre stejarii rari, în altă poiană, haine albe. Atunci se linişti şi se aşeză la locul său.

— Sunt slujitori de la vite, lămuri Paramon.

Erau doi băitănaşi – desculţi şi cu pălării pleoştite ca nişte ciuperci în cap. În mâni purtau beţe grele crestate şi înflorite cu cuţitul. Se opriră. Apoi, după ce recunoscură pe Natanail, veniră la el, se închinară şi-i sărutară mâna dreaptă pe rând.

Călugărul tăcea, întârziind să-i întrebe. Paramon le făcu semn să vorbească.

— Ne-a trimis un boier, vorbi unul din ei care părea mai mare.

Natanail întoarse fruntea.

— Ne-a dăruit câte-o ţigară. Era un boier bătrân şi bea şi el dintr-o ţigară. Ne-a dat s-aprindem. Ne-a întrebat dacă ştim unde-i cuvioşia sa părintele.

— Ştim. Coseşte cu fratele Paramon, într-o poiană.

— Atunci duceţi-vă, zice boierul, şi spuneţi-i aşa că este un domn de la Bucureşti, care vrea să-i spuie ceva. Şi dacă poate, să se întoarcă după amiază acasă. Îl poftesc să vie numaidecât – ş-am să trec după amiază pe la Vovidenie.

— Aşa a spus?

— Da.

— Şi era singur?

— Era singur. Ne-aşteaptă să ne întoarcem şi ne mai dă câte-o ţigară. Da cuvioşia ta să nu crezi că noi am lăsat vitele de capul lor. Le-am lăsat în sama altor băieţi. Ş-acuma ne-ntoarcem îndată cu răspunsul.

— Bine, zise Natanail.

— Să ne-ntoarcem şi să spunem aşa: bine?

— Da.

Băitănaşii se întoarseră, urmăriţi cu atenţie de botul căţelului. Natanail răsuflă prelung pe nări şi se lăsă iarăşi pe maldărul de iarbă.

Nu rămânea îndoială. Era un mesager din partea ei, – atacându-i liniştea. Poate va trebui s-o vadă, – însă teama care însoţea această idee rămânea într-însul statornică.

— Paramoane, zise el cătră ucenic, trebuie să începem iarăşi. Acuşi se face sară.

— Da, părinte. Pot începe şi eu singur, căci nu-s trudit ş-am dormit bine.

— Ba am să mai dau jos şi eu măcar o brazdă.

După un ceas, gustară puţină brânză şi pâne neagră, stând într-un genunchi, lângă ulcior, sub mesteceni. Lui Paramon, pe lângă zahăr, îi plăcea mai ales ceapa, – şi ospăta din una, mare şi frumoasă, după ce-o zdrobi cu pumnul. Apoi părintele răspunzându-i că nu bea apă, – deşertă el singur o partă din ulcior.

— Paramoane, îi zise monahul zâmbind, tu toate le faci cu plăcere şi bucurie a simţurilor, ca şi ceilalţi oameni, din lume.

Ucenicul se ruşină, punând nasul în pământ. După aceea îşi şterse îndesat gura cu palmele şi se ridică la treabă.

Într-un târziu, Natanail se opri la capătul din vale al brazdei şi întorcându-se spre păduri şi spre soare, ceti ceasul trei. Era o arşiţă mare şi apăsătoare în văzduh – şi se iscase un nour de dincolo de asfinţit. Până ce urcă încet la deal, sub poiană, nourul crescu, – îl împinseră şi-l răsfirară în cer tunete depărtate. Îndată începură de pe costişe să chiuie cositori, fugind pe cărări spre adăposturi, cu coasele înălţate în mâna dreaptă şi cu trăistile şi sumanele în stânga. De pe coasta depărtată de dincolo, peste şesul Nemţişorului, răspundeau alte chiote şi răcnete, şi oameni mici fugeau la deal.

Aceste semnale şi chemări domolindu-se, sosi cu mare repeziciune şi oblic ploaia din munte. Trecu sunând peste păduri. O clipă luci soarele. Apoi veni altă ploaie mai deasă, întunecând lumina. Stejarii stăteau neclintiţi, ca nişte corturi verzi, în poiană, şi-n frunzişul lor fâşâiau dulce picăturile.

Văzduhul se răcori. Ploaia se duse ca un fum spre câmpii depărtate şi cerul începu să se însenineze. Dar monahul şi ucenicul său rămaseră încă o vreme în adăpostul lor, privind spre curcubeul care apăruse foarte aproape, în marginea pădurii.

«Trebuie întâi să soarbă toată apa de pe fânaţ… se gândea Paramon. Acum intrăm în iarbă ca-ntr-o baltă.»

Dintr-o poiană din lăuntrul pădurii, veniră până la ei sunete înăbuşite de tălănci. Natanail le ascultă un timp, socotindu-le depărtarea. Zise cătră ucenic:

— S-apropie oi de-a lui Mănăilă.

— Aşa este, răspunse ucenicul, atent şi el. Au suit de la cerbărie în poiană, la stâna cea veche; au venit spre noi ş-acuma se depărtează iar.

Călugărul ascultă iar sunetele şi picurările.

— Aşa este, – încuviinţă el. Până ce se zvântează iarba, eu zic, Paramoane, să intrăm în pădure, cătră ele, să dăm un răspuns lui Mănăilă, pentru caşul despre care am vorbit cu dânsul.

— Poate-i pregătit şi-l putem lua.

Paramon potrivi în crengi ciumpăvite, pe trunchiurile mestecenilor, boclucurile lor şi coasele. Lăsându-le în sama copacilor, pătrunseră în pădure pe subt arcul curcubeului, care se stânse imediat după trecerea lor. Răzbătând pe o cărare bine cunoscută, de şi era de mult necercetată şi pădurea o ascunsese cu îngrijire, – se apropiară de tălăncile oilor.

Le auzeau aproape. Mai trebuiau să coboare într-o rovină adâncă şi să suie malul celălalt, foarte oblu, printre trunchiuri dărâmate şi încurcături de crengi. Tocmai suiau, căţărându-se şi făcându-şi cu greu loc, când tălăncile se zbătură cu spaimă în două răstimpuri apropiate. Un zăpăit furios de câne izbucni îndată după aceea. Ş-un răcnet de om – gros şi prelung – cu mânie şi îndârjire îndemna cânele, – părea că se apropie şi se depărtează, după mişcările încâlcite şi cotite de fugă printre brazi şi tufărişuri.

— E glasul lui Mănăilă, zise Paramon, lăsând în urmă pe monah şi răzbind cel dintâi deasupra, pe mal.

Nu se vedea încă nimic, dar s-auzea cânele apropiindu-se. Şi glasul chiuia şi hăulea cu disperare.

— Să ştii, zise încet, cu aţâţare, Natanail, şi asculta foarte încordat, răsucindu-se şi privind prin desime, – să ştii c-a dat lupul în oile lui Mănăilă.

— Asta trebuie să fie, aprobă, cu linişte Paramon; alta nu-i!

În acelaşi timp, între ei, căţelul deodată se zbârlise, mârâind c-un glas străin pe care atunci întâia oară îl găsise în el şi-l întrebuinţa. Îi crescuseră pe şira spinării ţepi de arici. Se trăgea încet înapoi, însă nu cu frică, ci c-o mare mânie stăpânită.

— Lupul! suflă deodată Paramon, înăbuşit, şi feri în laturi.

Şi el şi Natanail se aplecaseră cătând între sfărâmăturile din jurul lor crengi groase, negre şi răsucite, – arme în aparenţă formidabile. Le ridicară deasupra capetelor, aşteptând pe duşman.

Sălbătăciunea nu venea cu grabă; căci aducea un cârlan destul de greu şi de lânos. N-avusese vreme să-l zugrume şi-l târâia de grumaz, făcând salturi scurte şi oprindu-se din când în când ca s-asculte. Venea drept spre râpă, spre cărarea ştiută, care era ş-a lui. Simţind ceva într-acolo, se oprise o clipă, cumpănind o orientare nouă. Atuncea îl ajunse din urmă Dârlău, cânele lui Mănăilă. Lupul lepădă cârlanul, îi dădu o lovitură scurtă de colţ sângerându-l la gât şi lăsându-l încâlcit în spini, – şi făcu faţă. Dulăul îl izbi cu ragila. Dar dihania avea, în gura enormă şi roşie, cuţite agere. Ajungând pe duşman cu ele, se scutură şi rămase câteva momente liberă. Îi crescuse şi ei dintrodată coamă, care-o făcea mai naltă; şi când se răsuci, cu ochii sângeroşi, cercetând cel mai bun loc de trecere, apăru ca o fantomă a umbrei, mânioasă, înfricoşată şi tristă în acelaşi timp.

Dintre călugăr şi ucenic, ţâşnise dintrodată, pe neaşteptate, şi Ţubichi. Era cu mult mai mic decât lupul, decât dulăul cel flocos şi decât cârlanul, dar avea în el un avânt de explozie ş-un curaj eroic. Sări în coasta stângă a lupului şi aproape în aceeaşi clipă fu în dreapta lui, şi iar săgetă în stânga, încolţind scurt, ferindu-se şi revenind; pe când Dârlău se izbea în aceeaşi vreme, răzbătu spre ei şi Mănăilă, cu baltagul. Paramon şi Natanail se mişcară şi dânşii.

Baciul lepădase de pe el toate pe cărare, şi glugă şi sarică şi căciulă. Mânicile cămăşii slinoase îi fugiseră spre umeri. Şi pregătea, gâfâind, baltagul în mânile-i mari, încordându-şi braţele.

— Nu-l lăsa, măi Dârlău! Ţine-l, măi! strigă el gros şi răguşit.

Se poticni cu mirare. Vedea altă dihanie mică, care ţupăia şi lovea de pretutindeni, muşcând scurt, lăsând şi iar apucând, cu mârâituri izbucnite şi subţirele. Când zări mai încolo pe călugăr şi pe ucenicul său, înţelese, şi se minună în sinea lui mai mult decât de orice pe lumea asta. Dar n-avea vreme de pierdut, şi se năpusti cu străşnicie, potrivind bine şi la vreme lovitura cu baltagul.

Nu putea avea decât o singură clipă scurtă, când apărea în lumină, din rostogolirea înfricoşată cu dulăul, capul mare al dihaniei. Atuncea îl păli. Aşteptă iarăşi şi mai dădu o lovitură, mai îndesată şi mai sigură, căci fiara slăbise. Fălcile lui Dârlău o fixară cu grumazul la pământ şi baciul, opintindu-se a treia oară, îi zdrobi ţeasta. Atuncea se linişti şi Ţubichi şi rămase privind ţintă şi cu mânie spre duşmanul pe care credea că-l doborâse el. Când îl observă tresărind, se mai zvârli o dată în el.

Lupul pieri între oameni şi câni fără să deie nici un glas şi nici un sunet. Intră c-un fel de demnitate în liniştea morţii.

Natanail avea pentru întâia oară înaintea lui asemenea privelişte. Fu cutremurat ca de o durere pe care de mult n-o încercase. Îl străbătea o simpatie pentru pasiunea şi îndârjirea măreaţă a fiarei. Deodată căzuseră şi se stinseseră lângă el.

Baciul deschisese cu cuţitul beregata cârlanului; apoi îl luă de-un picior, ţârâindu-l mai departe în cărare. Zise spre călugăr:

— Ţi-aş da şi dumnitale, părinte Naftanail, un hartan; dar ştiu că nu mănânci carne.

— Mulţămesc, moş Mănăilă; eu veneam pentru caşul de care am vorbit: să-ţi aduc aminte.

— Acela este şi vine la vremea lui, părinte, să n-ai nici o grijă.

Dădu din cap, privind spre Ţubichi, ca la o minune a lumii.

— Părinte, eu aşa poznă n-am văzut de când maica m-a făcut… hotărâ el. Eu n-aveam în aşa cotei nici o credinţă, şi văd că-i întocmai ca spirtul care-mi place mie. Bre-bre-bre!

Îşi clăti într-o parte capul şi se duse cu cârlanul.

Natanail veni până la marginea râpii, apoi se întoarse şi mai privi o dată spre lupul mort, ca şi cum rămăsese lângă el ceva al său.

— Să mergem, Paramoane, zise el încet. Eu am uitat că-n după-amiaza asta mă aşteaptă acasă cel ce mi-a trimes răspuns.