XVIII Cum a dus Dumnezeu pe înecat înspre liman…
Toate acestea le vedea Natanail după ce se întorsese grabnic la Vovidenie, din drumul Pocrovului. Apucase pe-un pripor, după aceea pe o râpă neumblată, – fără a mai privi îndărăt, umblând printr-o ceaţă a sufletului. Acuma sta în chilia fără pat, cu candelă aprinsă subt icoane şi cu cartea deschisă pe masă. Era în picioare. Îşi lepădase în colţ, lângă uşă, băţul şi-şi trecuse palmele peste fruntea umedă.
Atunci văzuse toate. Ca şi cum un glob de sticlă, plin c-un lichid de opal, ar fi pâlpâit, fulgerat. Într-acea clipă veniră toate, nu într-un cortegiu orânduit şi logic, ci împreună şi-n acelaşi timp, totuşi unele suind îndărăt, înălţându-se de la sfârşit cătră început, printr-o asociaţie de imagini aproape suprapuse. De şi-i păreau că se rotesc, toate stătură în clipa aceea. Păliră şi căzură, – lăsând totuşi în el acea viaţă străină şi trecută, ca rezonanţele unor ecouri stânse.
Era patima lui din lumea cealaltă, de care-l despărţea negura morţii. Căci căzuse desăvârşit în moarte, după noaptea aceea în care ceruse adăpost pământului, ca un vierme. Nu mai ştiuse nimic de el însuşi, – câtă vreme? I-au spus mai târziu alţii, din altă lume şi alt veac. Căci el, din acea peşteră, se întorsese pe pământ ca unul dintre tinerii de la Efes, – nemaicunoscând pe nimeni, ascultând altă limbă, privind altă cetate şi auzind pomenindu-se despre alt împărat. Cei ce l-au primit au văzut minunea ş-au dat laudă mare lui Dumnezeu.
I-au spus că a stat în celălalt tărâm optsprezece zile şi optsprezece nopţi. Cele douăsprezece ore duble au fost însemnate de atâtea ori de un enorm painjen negru care umbla pe-un cadran fără formă, fără lumină şi coloare. Din arşiţa acelei stări îi rămăsese foarte vag amintirea lui.
Iar după ce se întorsese, stătuse bolnav o lună şi jumătate fără ca să aibă decât nedesluşit înţelegerea lucrurilor şi oamenilor care-l înconjurau.
Avea lângă el, la căpătăi, pe Atanasie. Umbra lui subţire se mişca fără zgomot în preajmă-i, călcând atent cu pantofi de pâslă. Îi punea mâna pe frunte, privind lung în ochii lui măriţi, plini încă de pâcla celor neştiute. Aşeza asupra lui ceva răcoritor. Îi lua un braţ slăbit ca o strună discordată şi-i ţinea mâna într-a lui.
Era ş-un ceas când îl hrănea c-o lingură mică de lemn, ca pe un prunc, El tăcea. N-avea a spune nimic, căci de dincolo nimeni nu se întoarce cu veşti. Iar cele din viaţa lui de altădată se scufundaseră, ori rămăseseră pe alt ţărm. Aşa încât privea ca un copil la toate câte i se întâmplau, deşteptându-se încet-încet.
Atanasie îi vorbea uneori. Abia târziu a început a înţelege ce-i spune. Totuşi tăcea – având în el încă o îndărătnicie, ca o drojdie necurată. Se întâmplase cu el ceva, îi lipsea ceva, i se luase ceva. Într-o zi, a treizecea a vieţii, îşi aduse aminte şi privi ascuţit înspre călugăr, întorcând fruntea pe perinăr.
— Unde-i?
Atanasie se apropie. Se uită la el cu uimire şi în acelaşi timp cu o bucurie pe care foarte rar o cunosc oamenii. Bolnavul primi în el acea bucurie şi acea prietinie pentru totdeauna.
— M-ai întrebat ceva?
— Unde-i?
Călugărul îi căută mâna şi-o cuprinse într-a lui. Se aplecă asupră-i şi-l întrebă cu blândeţă:
— Despre cine vorbeşti?
— Unde-i? Am căutat-o şi n-am găsit-o.
— Vorbeşti despre tânăra care a plecat cu părinţii ei? Ai fost găsit în faţa casei unde locuiseră.
— Da. Trebuia să-l aştepte.
Vorbea ca despre altcineva. Păru obosit un timp.
— Fii liniştit, îi zise Atanasie. Din cele ce au trecut nu se mai întoarce nimic. Nici umbra lucrurilor nu se mai întoarce. Într-adevăr, am aflat că s-a întâmplat ceva acelor străini care de mai multe veri găzduiau aici, în mănăstirea noastră. Era un boier, o doamnă, şi copila lor.
— Cum îi chema?
— Nu ştiu. Mi s-a spus. Dar nu mai ţin minte.
— Nici eu nu-mi mai aduc aminte.
— Da, precum spun, căci acel boier a fost chemat la Iaşi pentru averea lui, de care era păgubit. Trebuia să-i vândă tot şi nu-i mai rămânea nimic.
— Îl chema Sever Ciudin.
— Aşa este… se opri Atanasie şi-i puse mâna pe frunte, mângâindu-i-o.
— Dar Olimpia de ce a plecat?
— A plecat după tatăl său. Stai cu linişte şi pace. După cum o chema o depeşă. Aşa a voit Dumnezeu să ajungă târziu, cu toate că a pornit cu mare grabă, – găsindu-l căzut şi mort de dambla.
— Pe cine?
— Pe tatăl său.
Bolnavul ascultă cu destulă linişte. Apoi închise ochii.
— Dumnezeu a spus cuvântul ş-a făcut semnul, grăi încet Atanasie, şi ca de un cutremur oamenii slabi au căzut sfărâmându-se.
Ochii bolnavului se deschiseră.
— Nu înţeleg ce spui.
— Ba totuşi eu socot că vei înţelege, căci, până acuma, optsprezece.zile ai fost căzut între morţi; şi de treizeci începi a te deştepta, ca să se adeverească încă o dată puterile cele nepătrunse.
— Vrei să spui că eram să mor?
— Eu te-am văzut mort.
— Poate era mai bine, şopti bolnavul, căci mi s-a întâmplat o nenorocire mare.
Atanasie îl privi iarăşi uimit.
— De unde ştii asta? Dacă n-ar fi vrut Dumnezeu să ai cunoaşterea unor asemenea lucruri, nu s-ar fi putut să ştii. Noi, aici, găsindu-ţi hârtiile, am scris la Tecuci ca să se cerceteze şi să se deie de ştire părinţilor dumnitale. Şi abia după o lună am primit ştirea nenorocirii aceleia, împlinindu-se şi zilele părintelui dumnitale. Pe când dumneata, fiind între morţi, te-ai întors.
Bolnavul rămase mut. În găvanurile lor adânci, ochii deschişi i se înecară în lacrimi. Ciudat i se pare acuma – că nu-l împungea nici o suferinţă.
Într-un târziu, privi fără prietinie pe Atanasie şi se întoarse cu faţa cătră părete.
Trupu-i rămase slab încă zile multe. Iar în înţelegerea lui, deşi întremată, rămânea încă ceva neîncheiat, o crăpătură pe unde pătrundea întuneric. Acelaşi lucru îl avea şi-n fiinţă. Fusese desfăcut şi risipit şi-şi mai căuta ceva pierdut. N-avea putere de mânie, de ură, de durere, de disperare. Era totuşi mângâiat de lumina vieţii şi vegeta într-o tihnă care nu venea de la ceva ce era în el, ci de la ceva ce nu era, – de la lipsa totală de suferinţă.
Îşi mai făcea loc în el o simţire de curiozitate pentru figura aceea mohorâtă şi ascetică din preajma lui, care avea totuşi faţa zâmbitoare. Costumul călugăriei e ceva convenţional, – încerca el să-şi explice, – şi acest om subţire şi slab ar putea fi îmbrăcat şi-n alb.
— Nu-i aşa, părinte? Cuvioşia ta ai putea să fii îmbrăcat şi-n alb.
— Fără îndoială, domnule. Precum am fost, căci, în copilăria mea şi-n lumea mea, eu am fost ţăran.
— Ş-acuma eşti altul?
— Sunt altul. Şi de-aceea mi se potriveşte mai bine strai cernit. Căci m-am depărtat de lume ş-am venit în pustie. Am părăsit toate ale oamenilor ş-ale veacului, căci sunt zadarnice. Deoarece m-am văzut fără bucurie şi fără plăcere, uscat în mine pentru toate ale lor. Am venit cătră singurătate şi cătră Dumnezeu, umplându-mi lipsa.
— După cât înţeleg, ai avut o nevoie, – de şi unii vin aici cum s-ar duce la orice altă îndeletnicire.
Călugărul tăcu.
— Nu-i aşa, părinte?
— Nu ştiu. Legământul e numai între mine şi cel căruia m-am plecat. Vor fi fiind alţii cum spui. Eu nu-i cunosc şi ei vor da samă. Se vor înfăţişa la dreptul judeţ şi vor sta cutremurându-se, apoi vor trece cătră Demonul minciunii.
— Aş înţelege şi asta, părinte Atanasie.
— Ai să înţelegi, căci Dumnezeu te-a ales să fii al său. Trecând prin moarte, ai rămas deşert ca o alvie secătuită, în care are să intre curând o apă nouă.
— Felul cum vorbeşti, părinte, mi se pare comic.
Atanasie fu mulţămit de acest cuvânt pe care nu-l înţelegea şi-l şi uită îndată. Iar bolnavul, mai târziu, se feri să i-l mai amintească, – rămânând totuşi convins că poezia aceasta de cuvinte era un dar ascuns al monahului.
Într-o zi, Atanasie îi puse pe măsuţa de lângă pat o însemnare. Era scrisă în grabă, cu creionul, pe un petec de hârtie.
— Însemnarea aceasta e pentru dumneata. A lăsat-o, când a plecat, domnişoara aceea străină. Era în odaia unde ţi-ai suit boclucurile, însă n-ai văzut-o. Părintele arhondar zice că te-ai coborât furtunatic, ca şi cum te-ar fi chemat cineva într-adevăr, erai chemat cu mare grabă – pentru ca să se plinească hotărârile.
Tânărul privea pieziş foaia care fusese îndoită-n patru ş-acuma era desfăcută.
— Spune că se duce, lămuri Atanasie, – ceea ce ai văzut şi dumneata singur numadecât. Iar însemnarea asta a rămas zadarnică. Şi stă aici ca un lucru fără trebuinţă. Până acuma am ţinut-o închisă, – acuma am adus-o, fiind a dumnitale.
Bolnavul o luă. Stătu puţin la îndoială, apoi, ridicând ochii şi văzând privirea dreaptă a lui Atanasie, avu o pornire de jignire şi de ruşine şi o rupse încet în bucăţi mărunte care se risipiră ca foiţi ofilite de flori. – «Totuşi ar fi trebuit să-i văd şi să-i cunosc scrisul», cugetă el cu îndoială, – ş-avu iarăşi o pornire neprietinoasă pentru monahul acela care vorbea ca un nebun, de şi avea o figură aşa de cuminte.
Din când în când venea să-l vadă şi să-l cerceteze un doctor nalt şi gras. Era om vesel, şi-l privea cu ochi mici şi negri ca păcura. Revărsându-şi pe piept bărbia şi fălcile, râdea mulţămit, recunoscând progresele întremării. Într-o zi îi puse mâna pe obraz ca unui copil:
— Acuma ştii cum mă chiamă, colega?
— Ştiu, domnule doctor.
— Cum?
— Calalb.
— Foarte bine. Cum e adevărat că mă chiamă Calalb, aşa sunt de sigur că avem să facem în curând amândoi un chef în Târgu-Neamţ, la Tomovici.
— De asta mă îndoiesc, domnule doctor. De şi mă văd intrând în convalescenţă, simţesc totuşi în mine ceva iremediabil stricat.
— Vorbe şi copilării. Parc-ai fi părintele Atanasie. Nu cumva ai de gând să te faci călugăr?
Tânărul crezu că trebuie să râdă.
— Ascultă, îi zise doctorul. După ce-ţi faci convalescenţa, aici în cerdac, în faţa brazilor, pe o toamnă aşa de splendidă ca asta, te duci la Iaşi să găseşti ce-ai pierdut; şi pe urmă ai să vii singur la mine să mă cauţi, ca să facem cheful. Poate să vii şi într-o tovărăşie, eu nu mă supăr. Să ştii că atuncea pregătesc eu anume vin, care stă în sticlele lui înfundate numai pentru mine. Şi-mi aduce păstrăvi un pădurar de la Pipirig, cu care sunt eu prietin încă din copilărie, căci eu-s muntean de la Pipirig: – de aceea m-am întors aici, ca să mor la locul meu. Noi nu putem trăi la câmp.
— Cine?
— Noi, muntenii. Noi numai la miroaznă de brad şi la apă rece. Bună e apa de aici, – însă eu beau mai mult vin.
— De şi eşti medic.
— Tocmai pentru că-s vraci, – cum ar spune părintele Atanasie. Căci nu suntem stăpâni să facem ce voim, dragă Naum, şi fiecare îşi poartă osânda în sine.
— Adică, oftă bolnavul, suspinând uşor şi zâmbind, suntem pulbere sub suflarea marelui ziditor, cum ar spune acelaşi părinte al nostru, Atanasie.
— Aşa-i. Câteodată el spune bine, crede-mă. Şi află că e un călugăr desăvârşit, – trăind pentru duh.
Asta îl bucură pe Naum, de şi el n-avea prietinie pentru monah.
În începutul acela tihnit de octomvrie, toamna se făgăduia lungă şi plăcută. Umblau lin funigei, aninându-se în pieptenele cetinilor. Iar Atanasie ştia şi alt semn pentru întârzierea vremii bune, pe care-l găsise scris pe scoarţele din lăuntru ale unei cărţi vechi. Căci – anume – coţofenele, adică ţărcile, nu se mişcaseră încă din toată lumea spre un loc al lor bine ştiut. Porneşte un vânt înaintea vremii rele de toamnă, şi ele, ridicându-se în slavă, plutesc pe el şi se duc aşa cârduri, cârduri dese, adunându-se în popas la un munte din Balcani carele se chiamă Paşova Pianina. Acolo unde se opresc ele, bătând fără încetare, creşte iarba Roxil, pe care n-o mănâncă nici un dobitoc, dar e bună de leac.
«Aceea ar fi foarte bună pentru mine… gândea Naum, în scaunul lui. Căci leacurile acestea, care vin de departe şi mai ales din trecut, au în ele ceea ce lipseşte medicamentelor noastre. Mai întâi oamenii cred în ele, – al doilea le-au descoperit dobitoacele, precum se vede, înainte de venirea omului în lume.»
— Nu-i aşa, părinte Atanasie, că leacurile le-au descoperit dobitoacele înainte de venirea omului în lume?
— Cum e cu putinţă asta? râse Atanasie. Şi om şi dobitoc şi leac au venit odată la hotărârea lui Dumnezeu.
— Se poate înţelege şi asta, gândi Naum, căci pentru Dumnezeu nu sunt ceasuri şi zile. Şi oamenii au apreciat lucrările lui după proasta lor ştiinţă şi înţelegere.
Când ridică ochii, văzu coţofenele, adică ţărci, zburând foarte sus pe deasupra brazilor, pe vântul înălţimilor, spre Balcani, unde creşte iarba Roxil. Atunci se hotărî să plece cât mai curând la Iaşi, ca să nu-l apuce vremea rea în munte.
Veni un băitănaş palid, cu comanac, şi cu pletele retezate până în dreptul urechilor. Se opri în dreptul lui Atanasie şi privi spre străinul întors din lumea morţilor; apoi iar se duse cu ochii negri la călugăr.
— Ce-i, frate Daniil?
— A venit un boier de departe; zice că vrea să-i spuie ceva…
— Cui? mie? întrebă cu mirare Naum, luminat mai mult decât încălzit de o presimţire.
Băitănaşul făcu semn repede cu capul, de sus în jos.
Nistor, avocatul de la Bârlad, suia scările în urma lui Daniil, subţire şi uscat, încă vioi şi tânăr, cu toţi cei şaizeci de ani trecuţi. Se arătă foarte bucuros că-şi găseşte clientul în stare bună. Îi scutură mâna moale.
Privirea lui Naum se întoarse într-o parte, obosită.
— Am auzit că ai fost grav bolnav, vorbi Nistor. Necontenit m-am gândit la dumneata să vin să te văd, căci nu voiam să-ţi scriu într-o chestie ca aceasta.
— Ce chestie?
— Îţi explic îndată; e o chestie destul de delicată.
— Poţi să vorbeşti şi faţă de părintele Atanasie, şopti tânărul, plecând fruntea.
Daniil încremenise mai la o parte, cu gura puţin întredeschisă de mirare şi curiozitate. Monahul, agitând spre el barba, îi făcu semn să se scufunde în josul scării.
— Iată despre ce-i vorba, urmă avocatul, rostind precipitat vorbele. Părintele dumnitale, cum am înştiinţat aci, la sfânta mănăstire, căci te ştiam foarte grav bolnav şi nu puteam nici nu trebuia să-ţi scriu personal, a decedat încă în cursul lunii august. Era destul de întremat după plecarea dumnitale din Tecuci. S-a ridicat ş-a ieşit în oraş. L-am văzut râzând şi bând bere. Eram alături de el când mi-a spus vesel că aprinde ultima ţigară la cel dintâi pahar de bere.
— A început să fumeze iarăşi… şopti Naum, fără să ridice fruntea.
— Imediat, chiar din acea clipă. Şi-ndată după asta a avut încă un atac şi s-a sfârşit grabnic. Noi ne miram cu toţii, căci îl văzusem atuncea, cu câteva zile înainte, la berărie. Acuma chestia se prezintă puţintel cam încurcată.
— Care chestie?
— Chestia averii rămase. Căci dumneata nu ştii, şi nici n-ai avut de unde şti, că tatăl dumnitale a lăsat un testament.
— Da. Ei, şi?
— A lăsat un testament, nu însă în favoarea dumnitale, îţi lasă ceva – însă restul trece în altă parte.
— După cât înţeleg, a făcut o donaţie unei instituţii. N-am nimic împotrivă. Mie îmi ajunge ceea ce mi-a rămas de la mama.
Avocatul clătină din cap, zâmbind nehotărât:
— N-a făcut nici o donaţie.
— Atunci cum?
— Atunci a lăsat altcuiva. În casa dumneavoastră s-a şi aşezat o doamnă oarecare Vasiliu, care a stat lângă el în timpul bolii. Dumneata n-ai văzut-o, când ai trecut, aşa de grăbit, pe la Tecuci. Dar se afla acolo. Colonelul întreţinea relaţii cu dânsa de multă vreme. Sunt şi doi copii nelegitimi. Însfârşit, părerea mea este că testamentul se poate ataca.
Naum ridicase ochii, c-o uimire nespusă. Apoi stătu privind ţintă la avocat, – având însă înainte-i imaginea tatălui său care-l îmbrăţişa râzând şi-l lăsa să plece cu plăcere, socotindu-l pe jumătate despărţit de el, şi aproape străin. Se desfăceau unul de altul; fiecare urmându-şi osânda intimă, cum ar fi spus doctorul Calalb.
Îşi murmura, ca şi cum ar fi fost singur, ultimul gând.
— Cum spui dumneata? N-am înţeles bine.
— Nu spun nimica, iartă-mă, domnule Nistor. Mă gândeam că viaţa noastră nu-i veselă…
— Într-adevăr, încuviinţă fără convingere avocatul. Acuma ce părere ai? Să deschid acţiune?
— Nu cred că e nevoie; rămânem aşa cum suntem.
— Cum? laşi unor străini casa unde te-ai născut şi ai crescut? Eu n-aş face una ca asta, Doamne fereşte!
— Nu te supăra, domnule Nistor, şi lasă-mă să fac cum mă îndeamnă mâhnirea mea. În acelaşi timp, te rog să-mi faci un loc în trăsura dumnitale până la Paşcani.
— Mergi cu mine la Tecuci? tresări cu bucurie avocatul.
— Nu. Mă duc la Iaşi, să caut pe cineva.
Atanasie tăcuse tot timpul, cu pleoapele plecate, petrecându-şi necontenit printre degetele mânii drepte câteva fire de barbă. Când auzi hotărârea plecării, îşi înălţă fruntea încreţită, privind fără mirare pe ucenicul său.
«Cel ce rânduieşte plecările rânduieşte şi întoarcerile», cugeta el. Era cu desăvârşire încredinţat că, după orice fel de rătăciri şi dibuiri, acel suflet se va întoarce cătră pacea sa, ca într-un liman fără vifor. N-avea încă nici un semn, – dar semnele vor veni la vremea lor.
Cu mâna lui îi căută bagajele şi i le coborî. Aşteptă liniştit pe Naum să iasă de la stăreţie şi primi şi el salutarea plecării, cu fruntea înclinată şi c-o linişte desăvârşită, ceea ce uimi întrucâtva pe călător.
«Oamenii se despart prea uşor unii de alţii», cugetă el iarăşi, şoptit.
Făcu drumul la Iaşi cu tulburare şi c-o nelinişte a imaginaţiei, căutând să-şi înfăţişeze icoanele iubirii lui. Avea în el o răsfrângere a imaginilor care se creaseră în el în celălalt drum, spre Tecuci, chinuindu-l cu cruzime până la zdrobire şi sânge. Acuma se adunau în el şi se asociau fără durerea şi bucuria de-atunci. Resortul lor lăuntric slăbise.
De şi era încă ofilit de boală, găsi destulă putere să umble şi să caute adresa familiei Ciudin. Văduva Ciudin şi cu fiica sa nu mai erau în Iaşi. După lichidarea averii defunctului Ciudin, fuseseră nevoite să părăsească în ghiarele datornicilor casa cu tot ce se afla în ea – lăsând să curgă în puhoi şi asta după moşii şi bani; şi plecaseră în Oltenia. Se auzea, nehotărât, că domnişoara Olimpia s-a logodit. A avut, după cât se spunea, nişte aventuri pe la mănăstiri, cu toate acestea se zice c-ar fi găsit un logodnic, cine-o fi acela…
Aceste informaţii i le dădea o cuconiţă simpatică, albă şi moale în costumul ei de dimineaţă. Era veselă, amestecându-le şi punându-i-le oarecum dinainte. Ca vecină şi bună prietină a Olimpiei mai ales, avea o părere de rău neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă tocmai cine ştie unde, la mama dracului…
Pomenind numele fantastic, cuconiţa zâmbi, – căci pentru ea nu mai era decât o vorbă. În singurătăţile de unde venea el, acest sunet reprezenta însă o realitate înfricoşată. Amesteca această observaţie într-o prelungă şi ostenitoare negură care-i pătrundea în suflet. Ce era de făcut? Nu mai era de făcut nimic. Trebuia să rămâie cu braţele atârnând în lungul trupului.
Avea nevoie de o împrospătare a energiei şi pe urmă va vedea dacă trebuie să-şi prelungească mai departe cercetările. După zvonurile pe care le auzise, şi acest îndemn era lovit şi supus uscăciunii.
În mâhnirea toamnei, amânând mereu reluarea cursurilor, făcea plimbări lungi şi încete, mai aşteptând ceva, o întâmplare minunată, ca cealaltă. Dar o minune vine totdeauna pură şi neîngemănată şi cere o singură condiţie: să n-o aştepţi. Cucoana Lucica Cornea îl mai văzu venind o dată şi avu plăcerea şi bucuria să-l informeze că, după cât se aude şi după cât se ştie…
— După cât se aude şi după cât se ştie, e mai mult decât sigur că Olimpia s-a logodit…
În ochii aceia simpatici, Naum păru că surprinde două scântei maliţioase; dar ce putea gândi acea minte, în dosul acelor ochi, pe dânsul nu-l interesa. Şi, afară de asta se putea să nu fie nimic adevărat.
De mult păserile schimbătoare îşi făcuseră soborurile lor, hotărând ploile şi lapoviţele toamnei. Naum se simţi micşorat şi slăbit şi începu să tuşească. Atunci profesorul său doctorul Negură, îl sfătui să se întoarcă iarăşi la brad şi la linişte.
— O asemenea convalescenţă primejdioasă nu trebuia întreruptă, – declarase el, privindu-l peste ochelari. Du-te la mănăstirea Neamţu, şi nu mai păcătui!
Bătrânul doctor râdea, rostind dramatic ultimele cuvinte, însă Naum era aproape încredinţat că întoarcerea lui se găsea în rânduiala firească a împrejurărilor şi fatalităţii sale.
Astfel, fără uimire, părintele Atanasie îl văzu venind şi-i zâmbi luându-i mânile slabe şi subţiri şi strângându-i-le într-ale sale.
Naum se duse să vadă pe stareţ. După aceea se întoarse la chilia părintelui Atanasie. Şi câţiva monahi şi fraţi veniră îndată să-l privească de departe, spre a se încredinţa că minunea Celui Prea înalt e în curgerea împlinirii sale.
Cel dintâi lucru plăcut pentru oboseala bolnavului a fost pacea acelei blânde pustii şi a singurătăţii de iarnă. Pe urmă, fără a-şi da întru nimic sama, – armonizând dărâmările lui interioare cu viaţa cea nouă, înţelese că lucrurile au o logică în sine, numai interpretarea lor diferă, de la om la om ori de la veac la veac. Explicaţiile fenomenelor în aparenţă simple sau simbolice, pe care le găsea în juru-i în acea chinovie de primitivi, nu erau mai prejos decât explicaţiile complicate ale oamenilor din cealaltă lume. În fond şi unele şi altele erau convenţii. Încă esenţa explicaţiilor arhaice era mai pură şi mai poetică dacă încerca s-o descarce de atâtea forme, de atâta rutină şi frazeologie bizară. Mai mult: formele şi vorbele fiind indiferente, le-ar putea primi, ca să se închidă deplin într-o alinare de care avea tot mai multă nevoie, ca şi cum şi-ar fi simţit foarte aproape moartea, care încheie toate, şi nădejdile şi renunţările.
Trăind astfel acolo, ascultând viforul codrilor şi clopotele, petrecu iarna, având plăcere mai ales pentru sufletul fără minciună şi fără nedreptate al lui Atanasie.
Când veni primăvara, se simţit întremat şi tuşa-i contenise.
Se afla, într-o zi, în cerdac şi se lăsa să-l bată soarele.
Părintele Atanasie veni domol şi se aşeză aproape de el, jos, pe treptele scării. Când îi vorbea, întorcea capul peste umăr şi-i luceau ochii c-un fel de bucurie ascunsă pe care o primea din lumină şi din lucruri.
— S-aud şuvoaiele în râpile muntelui… zise el într-o vreme, stând atent şi ascultând. Vine şi miros de muguri, adăogi el. Astăzi ţi-i mai bine?
— Astăzi mi-i bine.
— Te-am cunoscut şi te-am văzut vesel. Să ştii, frate, că astă-noapte am dobândit, de departe adusă, acea iarbă cu numele Roxil, care creşte pe-un munte unde se adună ţărcile toamna, din toate părţile lumii. Cunoscând-o că-i de leac şi are să-ţi fie de folos, am căutat-o la sihastri, pe la schituri, dar n-o mai aveau. Atuncea, ştiind că pleacă un monah al nostru în călătorie la locurile sfinte şi pe la mănăstiri în ţinuturi depărtate, l-am rugat pe dânsul să mi-o aducă. El s-a dus şi, întorcându-se astă-noapte, mi-a adus-o.
— A adus iarba Roxil? De unde?
— A adus-o de la un schit al Sfintei Fecioare, care se găseşte în nişte munţi Balcani, precum scrie în însemnarea pe care o cunoşti. Aşa încât el a plecat în ziua sfintei Paraschiva, în octomvrie 14, luând binecuvântare de la părintele stareţ.
— Cum îl chiamă? tresări bolnavul, ca şi cum abia atunci îl pătrunsese uimirea.
— E un călugăr bun, cu numele Valerie, care în cealaltă viaţă a fost păstor de oi. Deci dobândind el binecuvântare, a purces şi a umblat acolo unde l-am rugat eu. După aceea s-a dus la Prodromul Sfântului Munte şi la alte schituri şi mănăstiri din singurătăţi. Şi luând de pe unde a fost un frate, de neamul său bulgar, s-a întors cu bine, după ce a umblat o sută optzeci şi două de zile.
— Şi de ce a adus pe bulgar?
— L-a adus. Căci şi acela e un monah care umblă precum a umblat el. Este între noi obicei ca să umblăm, spre a vedea pe alţi fraţi monahi cum petrec, ce lucruri şi obiceiuri sunt la ei, cu ce se hrănesc, ce fel de dobitoace au, ce icoane făcătoare de minune se află în aşezările lor. Şi după ce vedem toate, luăm lemn de chiparis, rădăcini şi flori uscate, şi ne întoarcem la locurile noastre cu pace…
Călugărul tăcu, întorcând puţin faţa, ca şi cum ar mai fi aşteptat o întrebare, stând gata să răspundă. Însă bolnavul rămăsese tăcut. El de mai înainte aflase ceva nedesluşit de aceste călătorii misterioase, necunoscute oamenilor din lumea cealaltă. Acuma, dorind să vadă pe cel străin şi pe cel ce fusese cioban, neînţelegându-se între ei decât prin semne şi călătorind alături ca doi fraţi atâtea zile, săptămâni şi luni, – visa, mişcat, închipuindu-şi toate. Căci imaginaţia rămăsese în el încă nestricată.
Aceşti călători cerniţi apar foarte rar în târgurile celorlalţi oameni, – a europenilor, cum îi numea atunci, pentru întâia oară Naum. Neapropiindu-se decât cu mare sfială de trenuri, umblă mai mult pe jos sau cu vehicule primitive. Când ajung la ţărmul mării, intră în corăbii cu pânze. Trec fără supărare peste graniţi, găsesc primire în colibele oamenilor care se îndeletnicesc cu meşteşugul pământului ş-al vitelor, şi, ferindu-se de îngrămădirile cetăţilor, străbat, pe căi grele, la mănăstirile din pustii. Umblă fără contenire sub mâna lui Dumnezeu, tot aşa de încet ca ş-acum douăzeci de sute de ani, îşi poartă ca melcii tot ce-i al lor în spate, trec mări şi râuri, codri şi deşerturi şi ajung unde le-a fost porunca.
În lumea aceasta, în care se născuse pentru a doua oară printr-o durere proprie, el mai avea însă încă multe de aflat, cum a început a vedea nu mult după aceea, începând o adevărată ucenicie şi învăţătură nouă.
Căci lumea aceea primitivă rămăsese, în multe privinţi, cu complicaţii pe care nu le mai cunosc şi le-au uitat oamenii cetăţilor. El trebuia să cunoască şi să înveţe semne şi sunete în legătură cu câteva mii de noţiuni care erau despărţite de ceilalţi şi închise pentru ei. Numele plantelor şi copacilor, al gângăniilor, al zburătoarelor şi fiarelor. Cu feţele lor schimbătoare, cu umbletul lor, cu modulaţiile glasurilor, cu urmele paşilor, cu tot ce era al lor în amănunte, – toate trebuia să le ştie cu mirare, apropiindu-se prin ele de minunile neistovite şi veşnice.
Un om al acestei lumi întârziate n-are simplificările civilizaţiei – cu unelte, aparate şi maşini care au făcut pe cei ce le fabrică ori le întrebuinţează să piardă legătura cu natura şi misterul ei primordial. Primitivul trebuie să cunoască semnele vremii după vânturi; şi, după alte cunoştinţi mai amănunţite, pe balaurii furtunilor, grindinilor şi marilor prăpăstii de nouri. Ceasul îl învaţă după soare. N-au chibrituri, n-au busolă, deci trebuie să ştie să producă singuri focul şi să se orienteze. Şi trebuie să poată să se hrănească, atunci când nevoia cere, cu rădăcini şi poame sălbatice. Trebuie să ştie a prinde peştii cu mâna şi a găsi pe pământ, sub cetini dese, ouăle găinilor sălbatice. Vitele nu le jertfesc, căci îi ajută la muncă, şi arar se înfruptă din carnea unui junc rupt şi stricat de ghiara ursului. Ştiu să numere şi să socotească după alte sisteme; încheie carul, întocmesc pârghia şi clădesc casa după învăţături care se regăsesc în fundurile Asiei, unde calcă piciorul acelor monahi pribegi; şi în staţiunile preistorice, unde se coboară nişte oameni miraţi şi cu ochelari mari, neştiind că foarte aproape continuă a trăi urmaşi asemănători cu cei din acele morminte. Aceştia de acum n-au găsit de cuviinţă încă să adopte oala de fier, ci urmează să-şi fiarbă hrana la vetre libere, în oale de lut, unii acceptând numai arama şi bronzul. Dând la o parte invenţiile lumii nouă, care nu sunt esenţiale vieţii, nici nu-i aduc fericire, lui Naum i se părea că găseşte aici adevărata etapă a eliberării omului, cu o vastă scară de cunoştinţi şi descoperiri, acumulate în serii de milenii. De aceea aveau cunoştinţi mai multe şi mai sigure, noţiuni diverse până la mari şi tainice adâncimi. Eresurile şi înşelările lor erau cu mult mai puţine decât adevărurile, care erau nesfârşite. Chiar demonii, farmecele şi miracolele nu erau o absurditate cum socotise el, fără replică posibilă, în cealaltă viaţă. Ci erau aspecte ale fenomenelor vieţii, care aveau alte semne, alte nume şi alte explicaţii decât în lumea din care ieşise el.
Astfel s-a produs începutul uceniciei lui, după care s-a absorbit şi s-a adâncitdefinitiv într-un esoterism propriu şi în renaşterea-i minunată. Căci era o adevărată minune pe care Dumnezeu o pregătise cu grijă, cum spunea Atanasie; aşa cum în alte zile şi veacuri făcuse şi pregătise alte minuni, fără ca oamenii cei mulţi să le vadă, ori, dacă le-au văzut, să le înţeleagă.
