Capitolul III. Vedeniile şi istorisirile lui Stratonic cel nebun

„Călugărul cel nebun”, cum îi zicea toată lumea în Suceava, ieşi pe poarta cea mare a Cetăţii în soarele puternic de amiază. Cum dădu în câmp, se opri o clipă şi se întoarse cu faţa la asfinţit, smârcâind de câteva ori şi trăgând în nas un vântişor harnic ce venea de cătră munţi. Pe codrii din acea parte a zării plutea acum o pâclă fumurie. Stratonic păru a-şi face socoteli, dând din cap şi mormăind. „Până în sară nu plouă, îşi zise el, avem vreme să ne ducem şi să ne întoarcem. Sfinţitul stareţ Amfilohie nu se culcă pe pătuţul lui de un lat de mână, până ce nu mă întorc eu să-l ospătez cu veşti. Atâta bucurie are acest monah, care-i mai nebun decât Stratonic: să ştie toate câte se întâmplă şi se spun pe lumea asta.” Deşi umbla acum cu barba în piept şi pripit, cotind pe o potecă la dreapta, între risipituri de pietre vechi, deşi nu înceta de a mormăi cătră sine însuşi, monahul cerceta cu luare-aminte împrejurimea. O vedea întrucâtva strâmb, însă o pricepea. De altminteri de multă vreme curtenii băgaseră de samă că nebunia lui era mai mult o înţelegere sucită a lucrurilor, sau o mască sub care se ascundea ori sfială, ori şiretenie.

Când ajunse în vederea târgului, la o cotitură unde drumeagul poticnea în râpă, Stratonic ridică ochii lui tulburi şi privi depărtarea răsăritului. Peste Siret, cine ştie unde, şi mai departe, dincolo de Prut înspre Nistru, era o pustie de pulberi. Dedesubt, din cotlonul văii, dintr-o baltă aproape uscată, căptuşită cu giulgiu de matasă verde, izbucni fără samă orăcăitul broaştelor. Era la un ceas când aceste vietăţi de obicei tac. Glasul lor izbucni încă o dată, pe urmă tăcu.

Are să vie ploaie mare, cugeta Stratonic, cu privirile pierdute în adâncimea răsăritului. Sucevenii au să se mire că un călugăr sărman le dă vestea; au să se mire mai ales când, nu peste multe ceasuri, au să audă sunetul puhoaielor; şi n-au să ştie că nebunului i-au spus broaştele.

Ha! Ha! Au să se bucure cei de departe, care trăiesc lângă pustia Ucrainei, întru sărăcie şi înfricoşare. De mult vitele şi oile de acolo au fost lăsate slobode, ca să caute singure apă şi păşune; iar nemernicii pământeni îşi strâng în fiecare dimineaţă mai tare brâiele, ca să-şi subţieze pântecele; în puţinul mălai care le-a mai rămas, amestecă humă. De-acolo, dintr-acea parte de lume, dintr-un sat cu bordeie scurmate în pământ, a fugit Stratonic, când i-a venit vremea înţelegerii. Când era băitanaş şi trăia acolo, îl chema Sava şi umbla cu ceilalţi prunci la paza vitelor. Marginea aceea de ţară, ca şi acum, era supusă secetei la şapte ani o dată; însă în ceilalţi ani dădea Dumnezeu oamenilor atâta bielşug, încât n-aveau ce face cu el. De vândut n-aveau cui vinde, nici grâu, nici orz, nici mălai. Mâncau şi părăduiau. Unii învăţaseră a face vinars din pâne. Înţelepciunea cea de obşte îi îndemna să strângă în şase ani de bielşug, pentru vreme de lipsă, în care vreme de lipsă omul are mai cumplită poftă de mâncare decât în anii buni. Însă o altă înţelepciune, a ticăloşiei lor şi a nestatorniciei, de mult îi învăţase că gropile agonisite sunt prada lotrilor cazaci şi tătarilor. Tocmai în acei ani de lipsă şi arşiţă se ridicau nohaii de la Crâm şi flămânzii din Ucraina şi veneau să le răpească puţina hrană pusă deoparte.

În anul 1444, când ieşise zvon în lume despre marele război cu păgânii, Sava trăia într-acea lature tătărască şi era un flăcăuaş ca toţi ceilalţi din sat, la marginea Nistrului. Aşezării neamurilor lui îi zicea Prigoreni. Când au sunat în alte sate clopote şi s-a dat de pe dealuri şfară în cuprins cum că iar vin nelegiuiţii în pradă, oamenii au lăsat bordeiele şi au mânat înaintea lor vitele în stufării şi smârcuri, ascunzându-se şi ei acolo, până ce a trece furtuna.

Atunci Stratonic, chemându-l Sava şi fiind un copilandru numai de cincisprezece ani, a început a înţelege glasul vieţuitoarelor – dobitoace şi paseri. Vitele aveau un boncăluit ca de lup; cânii urlau între bordeie bocind morţii care aveau să fie. Cum au intrat la stuf, vitele şi-au contenit mugetul, iar cânii au amuţit. Când au apărut pe creasta dealului călăreţii tătari, împungând cerul cu suliţile, nimene n-ar fi putut bănui că în vale ar sta creştini, tupilaţi în ascunziş. Numai iată că au venit pe o învăluire de vânt nişte nagâţi, rotindu-se în zbor pe deasupra pămătufurilor stuhului. Au prins a se mira şi a da glas: Aici! Aici! Cum au auzit călăreţii de pe deal, au dat răcnet chemând şi pe alţii. Coborând cu toţii, îndată au prins a împunge cu suliţile printre trestii. Una dintr-a-cele suliţi cu ghimpe de fier l-a pălit în umărul stâng pe Sava. Îndată ce s-a simţit străpuns, băitanaşul s-a răsucit pe o coastă şi şi-a vârât obrazul în mlaştină, ca să-şi înăbuşe răcnetul de durere. Mulţi gospodari s-au dat robi şi au ieşit cu vitele. Copilul a rămas în covrul lui. Şi-a desfăcut din strai umărul şi l-a îndesat în mâl, ca să oprească sângele; pe urmă a trăit patru zile singur în mlaştini, târându-se din loc în loc, hrănându-se cu rădăcină dulce de papură şi cu ouă. De şi avea umărul sfărâmat, flăcăuaşul râdea când găsea cuibarele cu ouă pestriţe, din preajma cărora nagâţii săltau în zbor ţipând.

Astfel a învăţat şi alt glas, al nagâţilor. Dintr-acea spaima şi dintr-acea risipire a rămas răsucit şi strâmb într-o parte, având şi acuma visuri urâte şi rânjete de nebun; însă înlăuntrul său Stratonic se socoate mai înţelept decât toţi oamenii. Căci ţăranii cei proşti, de şi erau spârcuiţi astfel din şapte în şapte ani, au urmat să stea tot într-acelaşi loc, şi nici vreo apărare nu şi-au făcut; nici arme nu şi-au întocmit; pe când el a fugit singur în lume aşa cum era, bolnav şi strâmb, căutând ţară aşezată. A găsit ocrotire la sfânta mănăstire Neamţu.

Când şi când i se arătau în vedenie căpcăunii. Atuncea îl apucau o durere de cap şi o greaţă şi-i venea o negură de sânge asupra frunţii şi ochilor. Cădea copleşit ca-ntr-un vârtej, ţipând cu spume între dinţii încleştaţi. Cuvioşia sa părintele Ifrim vraciul, de la bolniţa sfântului lăcaş, se grăbea numaidecât să-i aducă toate uşurările la asemenea suferinţă. Îl cufunda cu capu-n apă, îl bătea cu vergi la tălpi, îl afuma întâi cu pucioasă, pe urmă cu tămâie de la Ierusalim; după care venea şi-i cetea şi Varlaam cel bătrân schivnicul poruncind Diavolului să iasă. Când bătea a douăsprezecea oară din picior încruntându-se, Demonul nu mai putea răbda şi trebuia să se ducă; Stratonic deschidea ochii şi ofta uitându-se în juru-i. Îi mai trebuia un răstimp până ce înţelegea unde se află.

Iată că de doi ani suferinţa nu i s-a mai întors: de când sfinţitul Amfilohie l-a luat lângă sine la Cetatea Domnească. Sfinţitul Amfilohie are alt meşteşug. În loc să înfricoşeze şi să bată pe Diavol, după ce a intrat în păcătosul trup, spune nişte vorbe tainice, oprindu-l la uşa chiliei lui Stratonic. Acolo poate el lua felurite forme, de mâţă ori de liliac, ori de pasere de noapte şi poate chema în felurite chipuri: Stratonic nu-i răspunde – trece subt icoană, se aşază în genunchi şi cere fără cuvânt sprijin de la Cel care-i cumpăna lumii. După ce strigătul lui mut sună de multe ori în el, ca un tunet lăuntric, îi vine o putere, o linişte şi o bucurie. Ca să se îndeplinească, în trupul cel slăbănog, asemenea minune a milei, sfinţitul Amfilohie i-a pus straşnică rânduială a postului monahicesc şi, din când în când, canonul muţeniei şi al umbletului. Canonul muţeniei îl are noaptea, în cele trei luni de vară. Iar canonul umbletului i-l porunceşte sfinţitul Amfilohie, când în câşlegile de toamnă când în cele de primăvară. Atuncea trebuie să umble fără încetare fie în Ţara-de-Sus, fie în Ţara-de-Jos, neavând deslegare de popas decât o singură noapte. Drept este că popasul are învoire să-l facă subt acoperiş de curte boierească, unde află bună hodină; însă ospăţul nici în vremea umbletului nu i-i îngăduit. Tot la două săptămâni rânduiala lui Amfilohie Şendrea îl trage pe Stratonic înapoi la Suceava. Intră în chilia cu măsuţă şi scaun şi cu pat strâmt, se duce şi se închină în genunchi la Domnul Isus, după care se întoarnă spre stareţul său şi spune toate câte a văzut şi a auzit.

Pentru lumea cealaltă deci, el a rămas Stratonic cel de la bolniţă. Insă, dimpotrivă, înţelegerea lui s-a luminat. Dar s-a luminat, învăluindu-se şi ascunzându-se în sine. S-a luminat aşa ca să spuie neghiobii boierilor măriei sale şi chiar măriei sale însuşi; dar ce vede şi aude păstrează curat numai pentru urechea stareţului său. Nu se află om pe lume care să asculte mai cu luare-aminte decât Amfilohie Şendrea.

S-ar părea că sfinţitul arhimandrit are slăbăciunea şi plăcerea asta, să asculte istorisiri. Însă înţelegerea lui Stratonic s-a luminat şi întru aceasta: nu pare a pricepe pentru că aşa se cuvine; însă pricepe că arhimandritul îi ceteşte şi-i despică într-un anumit chip istorisirile. Nu-l întreabă anume despre un om şi o întâmplare. Ci-i cere să vorbească despre toţi oamenii şi toate întâmplările. Încât Stratonic pare a nu şti ce-i place ori ce-i trebuie lui Amfilohie Şendrea.

Iată ce s-a întâmplat:

Domnia sa Neculai Albu, părcălab de Neamţu, s-a dus la vedere cu feciorul său Niculăieş, la domnia sa Iaţco Hudici, cel mai bogat dintre boierii din Ţara-de-Sus. Aşa-i de bogat acest boier, încât nu i se mai ştie sama zloţilor şi a pietrelor nestemate. Are aşezare la puţină depărtare de scaunul Sucevii, anume între luncile Siretului, pe o ridicătură de pământ, în marginea dumbrăvilor. Neguţătoria acestui boier mare e mai ales cu prisăcile. Are domnia sa şase prisăcari malorosieni în şase poieni, în lungul apei Siretului. Taina pe care o cunoaşte el în privinţa acestor muşte a încredinţat-o cu jurământ celor şase prisăcari; şi într-aşa chip călăuzesc ei roii şi mătcile, încât nimene nu umple la Sântilie, ca domnia sa, atâtea buţi cu miere şi nu clădeşte în cămări atâtea sloiuri de ceară. Se spune că ar fi având o buruiană şi ar fi învăţat pe prisăcarii săi un descântec, de nu ucid mătcile; ci cu trei săptămâni înainte de Sântilie prigonesc musca din ştiubeie grase în ştiubeie slabe. Astfel, după porunca descântecului, gângăniile cele harnice părăsesc ştiubeiele pline de miere şi intră la lucru în faguri goi şi mai adună un rând de dulceaţă din fânaţuri tocmai când au cea mai bogată floare.

Deci mierea şi ceara le neguţează la Liov.

Pe lângă asta, are acest boier Iaţco Hudici la curtea lui nişte grajduri mari pentru vite. Cătră toamnă, slujitorii lui aduc, de la saraiurile din Ţara-de-Jos, vacile sterpe şi boii de doisprezece ani. Până în primăvara următoare, acele vaci şi acei boi primesc atâta hrană încât îşi sporesc greutatea şi-şi adaogă multă grăsime. La aprilie, vin neguţătorii nemţi de la Danţig şi ridică marfa aceasta ducând-o vie în ţara lor. Un bou, un galbăn; trei vaci, doi galbini. Prin strunga asta trec vitele şi un pristav le strigă, pe când un slujitor al neguţătorilor le pune pecete cu fier înroşit în foc; iar în cerdac dumnealui Iaţco primeşte galbinii şi-i sună unul câte unul şi îi caută la zimţi cu unghia.

Când are un om atâta avere, nu-i mai trebuie nici o dregătorie; aşa că Iaţco Hudici a ajuns la cărunteţă rugând pe măria sa Ştefan-Vodă să-l lese a-şi vedea de neguţătoriile lui. Vine la sfatul Domniei de câte ori este divan; umblă şi prin ţară uneori cu alaiul măriei sale; dă vistieriei o dajdie pentru slujitorii de la Cetatea Sucevii, care dajdie n-o mai dă nici un alt boier, însă el o dă pentru că are linişte într-ale sale şi e ocrotit mai mult decât la orice domnie. În vremea asta a lui Vodă Ştefan, nici în Lehia nu este ca în Moldova aşa linişte la drumuri şi vămi pentru neguţători şi tihnă la treburi pentru gospodari. Prin urmare la care fecioară din domnia Moldovei se putea gândi un boier semeţ ca Albu pârcălabul, ca s-o agonisească pentru feciorul său Niculăieş Albu? Alţii încercaseră fără izbândă. Domnia sa a nădăjduit să izbândească; pentru aceasta a poftit cu sine pe unii din boierii mari ai lui Ştefan-Vodă.

Domnia sa Iaţco Hudici i-a primit cu bine. Şi-a deschis cămările. A pus pe masă miere nouă şi nuci. A poruncit să se sloboadă vin tocmai din fundul pivniţii, din cel care număra ani mai mulţi, şi s-a veselit foarte de toate vorbele şăgalnice ale pârcălabului şi a arătat că-i place şi înfăţişarea lui Niculăieş. „Însă ce să spun dinspre partea fetei noastre? A adaos domnia sa. O singură copilă avem şi ei îi vom lăsa toate câte agonisim, însă e prea crudă, încă nu ne gândim s-o mărităm. Este obicei în Ţara Moldovei să se mărite fecioarele şi la paisprezece ani; dar eu şi cu doamna mea am hotărât s-o ţinem lângă noi până ce-a împlini şaisprezece. Aşa am mărturisit şi măriei sale şi nu ne putem lua vorba înapoi; pe lângă asta măria sa binevoieşte să fie naş la nunta copilei noastre şi trebuie întâi să vie să se aşeze, la Cetatea Sucevii, nuna, adică o Doamnă nouă. Atuncea trebuie să-şi spuie şi măria sa Ştefan cuvântul, în privinţa mirelui. Până atuncea mai este. Vă poftesc pe toţi să nu ascultaţi cu supărare vorbele mele, ci să le primiţi ca pe o bună rânduială a celui care ţine în dreapta sa buzdugan de poruncă. Binevoiţi a gusta din toate câte se află întinse pe mese şi mai cu seamă a bea cu mine nu numai o cupă de vin, în cinstea unui oaspete scump al meu.”

Oaspetele acela scump, pârcălabul Albu, mai mult s-a întristat decât s-a bucurat. Totuşi s-a silit să arate obraz vesel şi s-a îndemnat a bea. Au băut şi ceilalţi boieri, între care se aflau doi dintre cei mai apropiaţi ai măriei sale, anume: Isaiia, vornicul Ţării-de-Sus, şi Negrilă paharnicul.

Stratonic se afla din întâmplare la curtea lui Iaţco. Nu băga de samă la ce se face şi se spune. Era bucuros, ca un pui de veveriţă care şade pe o creangă uscată în marginea dumbrăvii. Din când în când clipeşte şi hârâie la soare. Aşa că monahul spunea din vreme în vreme câte o nebunie a lui şi râdea într-o parte întorcându-se apoi cu sfială spre asemenea luminate obraze boiereşti.

Au boierii moldoveni mare dragoste de băutură. Şi cu cât închină mai multe cupe, cu atâta vorbesc mai mult şi mai frumos. După aceea unii se bucură mai tare; alţii cad întru oarecare mâhnire; iar alţii arată o vitejie şi o fală pe care, socotea Stratonic în mintea lui, n-o arătase nici Alexandru Machedon-Împărat.

— Poţi să dai pe copila domniei tale acestui tânăr fecior al prietinului nostru, a hotărât într-o vreme vornicul Isaiia. Încuviinţăm noi nunta şi suntem noi naşi. Noi şi cu paharnicul Negrilă, împreună cu jupânesele noastre.

— Ascult cu umilinţă asemenea poruncă, a răspuns Iaţco. Insă îngăduiţi să amânăm pe altă dată acest sfat. Vom hotărî atunci, după ce va afla cele de cuviinţă şi măria sa.

— Aici nu-i vorba de măria sa, ci de copila domniei tale, s-a împotrivit vornicul. Ne-o dai, ori nu ne-o dai?

— Copila noastră nu-i încă vârstnică pentru însoţire; trebuie să cer deslegare de la Vodă; am să mai adaug, cu toată plecăciunea ce se cuvine unor înalţi dregători ca domniile voastre, că nu fac învoială şi nu rup preţ cu neguţătorii mei niciodată după ce am băut două pahare de vin. Iar astăzi, pe cât mai sunt în stare a socoti, am băut ceva mai mult.

Stratonic părea că ştie socoteala. A scos capul de după un stâlp al pridvorului.

— Socoteala este de două ori câte douăsprezece, a rânjit el.

Vornicul a zvârlit în el cu pocalul:

— Piei de acolo, popă.

Pe urmă s-a întors iar cu mare putere cătră boierul Iaţco:

— Ascultă ce poruncesc. Dă fata.

Iaţco şi-a mângâiat barba căruntă şi s-a aşezat în jâlţ, tăcând deodată.

— Nu te lasă Vodă? S-a grămădit asupra lui, cu glas dintr-odată scăzut, Isaiia vornicul. Află domnia ta, Iaţco Hudici, că trebuie să-ţi faci din vreme prietini. Află domnia ta, Iaţco Hudici, că vremea trece şi oamenii sunt schimbători.

— Aşa este, a răspuns suspinând Iaţco.

— Ba noi boierii cei vechi de ţară nu suntem schimbători! S-a împuternicit, bătând din picior, Isaiia vornicul, S-a întâmplat asta în toamna trecută, adică la începutul anului de la Hristos 1471, şi boierii cei doi, vornicul şi paharnicul, au stat până târziu cu mare ceartă asupra lui Hudici. Acesta şi-a pus mânile pe piept şi a suferit în tăcere, privind cum asfinţeşte soarele în apa Siretului. După ce a asfinţit soarele în apa Siretului, a venit un rob c-o tabla de argint din partea doamnei lui Iaţco. Dumneaei trimetea oaspeţilor mere domneşti, care, după cum se ştie, alină tulburarea.

La ceasul al treilea al serii, cuviosul Stratonic povestea stareţului său, în chilia cea scundă din Cetatea Domnească, cum a urmat acea adunare veselă de boieri. Mai cu samă i-a plăcut lui Stratonic să râdă de ce a spus el însuşi. Sfinţitul Amfilohie a făcut mai mult haz de ce a spus vornicul Isaiia şi a poftit să i se mai spuie o dată cuvintele acelea, întocmai. După aceea a îngenunchiat la iconostas, rugându-se puţin. S-a ridicat şi a ieşit cu paşi măsuraţi, ca să afle dacă Vodă veghează încă.

Nimene n-a ştiut de mirările de-atunci ale lui Stratonic, căci el adormise în chilia lui şi uitase toate.

La miezul nopţii, pe când boierii oaspeţi ai lui Hudici intrau în târgul Sucevii călări şi se împrăştiau pe uliţi, spre gazdele lor, Atanasie Arvanitul, însoţit de slujitori ai cetăţii, a poprit pe vornic şi pe paharnic, care se aflau împreună şi încă se certau veseli, şi i-a poftit să-l urmeze. Când domniile lor au dus mâna la săbii, lefegiii domneşti i-au sprijinit dintr-o parte şi dintr-alta în suliţi. Doi slujitori au prins caii de căpăstru. Alţi slujitori au apucat pe cei patru oameni boiereşti, care călăreau în urmă. În aceeaşi noapte s-au făcut cercetări la gazdele din Suceava. Călăreţi au purces cu cea mai mare grabă la curţile de la ţară ale boierilor, ca să ridice dulapurile şi răcliţile cu hârtii. Umblătorii vorniciei din Ţara-de-Sus şi călăreţii de la Cotnari ai marelui paharnic au fost aduşi până în trei zile, ca să se mărturisească sfinţitului Amfilohie, sub jurământ.

Iată, din nişte vorbe, fără nici un amestec al unui sărman călugăr, arhimandritul a putut ceti o taină, pe care, curând după aceea, a dat-o pe faţă. Anume: şi Isaiia şi Negrilă primiseră scrisori, cu trei ani înainte, de la Petru-Vodă Pribeagul, cel care-şi găsise osânda de la măria sa Ştefan-Vodă în Secuime. Primiseră scrisori şi întorseseră răspuns.

Deasemenea se aflaseră scrisori, gătite numai cu două zile înainte, pentru Radu-Vodă, la Ţara Muntenească. Se arăta în aceste scrisori, luminăţiei sale izbăvitorului boierimei Moldovei, că tiranul îşi găteşte oşti pentru război istovind biata ţară; şi când vor fi gata oştile, are să fie prea târziu; deci lucrarea cea bună trebuie săvârşită fără întârziere. Acea lucrare bună, care trebuia săvârşită fără întârziere, era întoarcerea ţării la vechea ei slobozenie. „Căci de paisprezece ani e atâta strânsoare în Ţara Moldovei, cum nu s-a mai cunoscut asemenea strânsoare în veacuri. Iar Domnul Dumnezeu nu va îngădui să se stingă cerbicia de odinioară a boierilor de baştină. Însă dacă măria sa Radu-Vodă întârzie şi nu săvârşeşte cele despre care a fost înţelegere şi jurământ, atunci vai nouă: în aceste locuri desmierdate vor rămâne numai slugile tiranului şi mişeii de rând. Aşa a ajuns ţara la vremea de apoi, încât nu mai conteneşte prostimea cu pârile împotriva boierilor săi. A ajuns prostimea să găsească dreptate la un Voievod nătâng, care nu s-a pomenit în veci în această ţară, nici se va mai pomeni cu ajutorul măriei sale Radului-Vodă şi a Domnului Dumnezeu, ţiitorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.”

La 12 ianuarie trecut, pe când măria sa Ştefan-Vodă se afla în tabără la Vaslui, a venit poruncă la Cetate să fie scoşi din temniţa cea mai dedesubt cei trei boieri cu scrisorile. Pe lângă vornic şi paharnic, adăugise plângerea sa cătră Radu-Vodă şi domnia sa Alexe stolnicul. Toate le descurcase cu rugăciunile şi farmecele lui acest sfinţit arhimandrit Amfilohie.

În ziua de 14, foştii dregători ajungeau la Vaslui cu paza, având îndată în urmă şi pe Dimcea Tătarul, gâdele. Divanul osândise pe vicleni, fără de nici o şovăire; însă măria sa Ştefan-Vodă stătuse o bucată bună de vreme în cumpănă, pentru pieirea lor. Tot sfinţitului Amfilohie i se arătase, în rugăciuni ori în vis, deslegarea sub chipul sfinţilor părinţi mucenici ucişi în muntele Sinai, a căror prăznuire cade tocmai în ziua de 14 a lunii ianuarie. După ce a avut vedenia, sfinţitul Amfilohie s-a dus la măria sa şi s-a plecat cu smerenie, spunându-i numai aceste vorbe: „Pentru întărirea credinţii drepte, au căzut capetele multor fii buni ale căror suflete au fost curate ca lamura; iar măria ta cutezi a sta la îndoială, când ai de plinit o datorie cătră acelaşi Hristos Dumnezeu?” Deci, la sfinţitul soarelui, Dimcea a făcut să cadă capetele viclenilor, lovindu-i numai câte o singură dată, cu o pană de oţel ageră ca un brici.

Îndată ce se iscase pricina unora dintre oaspeţii săi din sara aceea de toamnă, dumnealui Iaţco Hudici n-a mai simţit dulceaţa mierii de la cele şase prisăci ale sale. Dimineaţa, când se scula, şi sara, când se culca, i se părea că are venin la rădăcina limbii. În ziua sfântului praznic al Arhanghelilor, fiind o vreme lină de iarnă în anul acela, la curtea lui de pe Siret a venit o sanie uşoară cu doi cai murgi, pe care o mâna din picioare un ţigan domnesc. Când a ajuns sania în dreptul pridvorului, s-a dezvălit din cergi arhimandritul Amfilohie şi s-a închinat cătră stăpânul locului, zâmbind. A mărturisit după aceea domnia sa Iaţco Hudici că, orişicât era de mare şi de gras şi orişicât de bogat boier era, când a văzut acea arătare cernită şi subţiratică, i s-a înegrit toată priveliştea din valea Siretului. Cât alb era pretutindeni, ca un argint dumnezeiesc, totul a scăzut într-o pâclă amurgită.

— Solul măriei sale e negru într-adevăr, a zis cu zâmbetul lui ştiut şi cu glasu-i moale sfinţitul Amfilohie, însă te roagă să cunoşti în el, cinstite boier Iaţco, semn bun de la înalta milă. Numai un om care n-are nici o vină se poate teme aşa de sabia dreptăţii. Nu te-ai dus domnia ta la acei vicleni, ci au venit ei aici, ca să-ţi facă silă. Tot aşa de vinovat ai fi de fapta unor lotri care ţi-ar răpi domniei tale ştiubeiele de la o prisacă. Măria sa Vodă te pofteşte să vii iarăşi în fiecare duminică la sfânta leturghie, în paraclisul Cetăţii, şi îţi trimete răspuns prin mine că n-a uitat că va să fie naş copilei domniei tale, când i se va alege mire.

Din acea zi a Arhanghelilor i s-a întors lui Hudici somnul. Însă a căzut la grea scârbă alt boier al măriei sale. Tot atunci un călăreţ domnesc suia la Cetatea Neamţu, c-o poruncă pecetluită cu inel domnesc în ceară roşie. Dumnealui pârcălabul Neculai Albu era poftit să se tragă un timp la moşia sa de pe apa Cuejdiului şi să steie acolo nelipsit, până ce i-a venit altă poruncă a măriei sale.

Se află în Ţara Moldovei unii călugări care ştiu să scrie nişte vorbe pe un petec, pentru izgonirea frigurilor rele. Între aceştia se număra chiar cuviosul Stratonic. Iată însă un petec de pergament, care a adus boala în loc s-o alunge; domnia sa pârcălabul Albu n-avea decât şaizeci şi doi de ani şi se gândea să dănţuiască la nunta feciorului său. Nu s-a mai gândit la asta şi a căzut la pat întru amară mâhnire. A tot mers în scădere zi cu zi, de i se prevedeau ciolanele prin piele şi toate neamurile veneau să-l vadă ca pe o minune şi-i plângeau de milă. Într-o zi a cerut să sărute crucea şi s-a mărturisit preotului său, după care s-a săvârşit şi s-a mutat întru veşnica vieţuire.

Preotul a făcut mărturisire în biserică, lângă sicriu, că răposatul s-a dus în acea lume cu inima curată şi fără nici o vinovăţie. A fost întristare grea în boierime când l-au coborât în lăcaşul de veci. S-a zvonit cum că s-ar fi rostit şi unele vorbe de câţiva la praznic. Îndată s-a aflat că nici măria sa n-avea vreun prepus anume împotriva pârcălabului său; chiar nici nu-l schimbase din dregătorie cât se aflase în această viaţă; însă curtenii au a suferi de multe ori asemenea obijduiri ce par neînţelese. Nici Niculăieş Albu n-a fost scos din boieria lui de jitnicer. La înmormântarea de pe Cuejdiu a fost faţă şi portarul Sucevii din poruncă domnească. A rămas o vreme ca un fel de abur otrăvit peste suflete. Ascunzişul tainei poate îl va fi ştiut Vodă, ori poate îl cunoştea sfinţitul Amfilohie. Altcineva nu era să fi avut ştiinţă: nici Niculăieş, feciorul pârcălabului. S-ar fi cuvenit ca jitnicerul Niculăieş Albu să se arate ofilit la chip şi să ceară de la măria sa uitarea unei necuviinţi, dacă nu a unei vinovăţii; el însă îşi împuţinase şi mai tare grijile după ce intrase în moştenirea părintească. Îşi trimisese cele două surori la mănăstire şi petrecea în târg la Roman şi în târg la Piatra, cu alţi boiernaşi prietini ai săi, vrednici băutori de vin.

Toate aceste imagini tulburi se învălmăşeau în vedenia lui Stratonic, deoarece auzise broaştele orăcăind la marginea stufului, în balta secătuită, şi văzuse o ţarcă pe cumpăna fântânii.

La acea fântână, jumătate de cale până la târg, călugărul nemţean avea obicei să se oprească.

Cum vedea ciutura goală deasupra colacului de piatră, îl cuprindea o sete nebiruită. Apa nefiindu-i oprită în rânduiala lui monahicească, numaidecât cobora găleata şi o scotea plină la lumină, ca pe un ochi al adâncului.

De data asta, ţarca bătu spre el batjocoritor.

— Caragaţ! Caragaţ!

— Vreau să-mi potolesc arşiţa! Îi răspunse Stratonic, răsucind spre pasere tâmpla şi privind-o numai c-un ochi.

— Caragaţ!

— Aha! Pricepu monahul: este iar om străin la marginea crângului?

— Este, încuviinţă paserea. Bagă de samă. Dă-mi o nucă.

— Îţi dau şi două, răspunse râzând Stratonic.

Vârând o mână sub rantia de şiac mohorât, scurmă în săculeţul pe care-l avea aninat la coapsa dreaptă şi scoase două nuci. Le sparse în măsele şi se duse să le aşeze deoparte, la zece paşi, pe o margine de lespede. Când veni iar spre colacul fântânii, ţarca fâlfâi şi se duse să ciugulească nucile. Stratonic ridică apă rece din fântână; îşi făcu întâi semnul crucii ş-apoi se plecă asupra ciuturii şi se adăpă cu mare poftă. Se ridică în sus pufnind zgomotos.

— Îs bune nucile? Întrebă el, rânjind, spre pasere.

— Caragaţ! Dar apa-i bună?

— Dacă-i vinul lui Dumnezeu, cum să nu fie bună?

Ţarca luă o nucă în plisc şi se duse mai departe. Stratonic înţelese că omul dosit în marginea crângului s-a apropiat. Deci se întoarse şi-l cunoscu. Era acelaşi, pe care-l mai văzuse şi altădată. Râdea cu voie bună.

— Parcă vinul cel adevărat nu-i tot de la Dumnezeu, părinte?

— Ai dreptate; toate sunt de la Dumnezeu; dar eu, ca un călugăr păcătos, n-am deslegare decât pentru apă.

— Vorbeai cu paserea aceea? Ştii ce spune?

— Fireşte că ştiu.

— Ţi-a spus poate că văd negru înaintea ochilor de foame?

— Asta ţi se cunoaşte după obraz, cinstite creştine. De când aştepţi, ai flămânzit şi mai ales ai însetat. Aş putea să te sfătuiesc să te potoleşti cu apă, însă, după nasul dumnitale, cunosc că ai rânduiala vinului şi apa n-o poţi suferi.

Omul se înveseli râzând gros şi se apropie lângă colacul fântânii. Purta încălţări de piele roşă, straie de postav şi cuşmă de miel. În brâu, sub cotul drept, avea un jungher. Părea un slujitor de boier bogat. Era prea bine îmbrăcat, ca să nu se înţeleagă că stăpânul său trebuie să fie un om semeţ. După vârsta slujitorului se putea presupune că şi stăpânul e tânăr. Bine hrănit şi rumenit în lenevie, se vedea că omului îi place şaga.

— Stăpânul dumitale întârzie la petreceri cu tovarăşii săi, zise monahul.

— Se poate; dar când dumnealui se îndestulează, nu se cuvine să rabd eu. Vine iar ţarca, să-i mai dai o nucă. Totdeauna stai aşa cu dânsa de vorbă?

— Da. Însă de unde ştii domnia ta? Se miră Stratonic.

— Nu ştiu; te-am mai văzut trecând.

— Tot pe aici?

— Da.

— Mă mir mult; eu trec rar. Sunt un păcătos monah, la ascultarea stareţului meu.

— Acum nouă zile, într-o duminică, nu m-ai văzut tot aici?

— Nu, mărturisi cu nevinovăţie Stratonic.

— Ba eu eram tot aici şi te-am văzut. N-ai stat şi atunci de vorbă cu paserile?

— Ia şi eu un biet rătăcit, suspină monahul, închizând o clipă ochii. Oamenii râd de smintelile mele, cum faci şi domnia ta acum. Dar, cum spuneam mai înainte, toate sunt de la Dumnezeu. Primesc şi eu, umilindu-mă, starea în care mă aflu; îngăduie-mă şi domnia ta, aşa smintit cum sunt. Aşa cum dau nuca asta ţărcii, după ce am sfărâmat-o în măsele…

— Caragaţ!

— Cum dau nuca asta ţărcii, aşa dau oamenilor tămăduire de unele boli. Dacă n-ai ştiut până acuma, află că Stratonic cel prost ştie să scrie frigurile şi cunoaşte rădăcini de buruieni pentru junghiuri şi tusă. Ştie să oblojească şi răni de suliţă şi de săgeată.

— Am auzit de cuvioşia ta, zise omul stând cu mânile în şolduri şi privindu-l de sus. De mirare este cum poate pune Dumnezeu putere într-asemenea slăbiciune.

— N-am nici o putere, cinstite frate.

— Se spune că nebunii nu sunt lipsiţi de şiretenie.

— Cinstite frate, n-am nici un şiretlic. Nici bun nu sunt, căci îs singur. Beţiv nu sunt, căci nu pot bea. Bătăuş nu-s, căci toţi mă bat. Dator nu-s, căci nimeni nu-mi dă pe datorie.

Slujitorul se veseli iar, coborându-se oarecum din înfăţişarea-i dispreţuitoare.

— Ce boli ştii să mai tămăduieşti, părinte?

— De ştiut nu ştiu; eu dau leac; Dumnezeu hotărăşte viaţa şi moartea.

— Leacuri de dragoste ştii?

— Asta nu mi-i îngăduit. Pentru asta sunt babe vrăjitoare; toate au să se ducă în focul cel nestins al Gheenei.

— Nu m-ai înţeles, părinte. Te întreb de leac pentru părăsire de dragoste. Ca să nu mai stau eu aici răbdând, cu dinţii rânjiţi. Ascultă-mă ce-ţi spun eu. Nu-i mai mare ticăloşie pe lumea asta decât umbletul acestei nebunii. Nu are stare pe loc nici la Cuejdiu, nici la Piatră, nici la Roman. Noaptea numără stelele grăind singur; ziua se uită la mine. M-aduce după dânsul la Suceava, bucurându-se. Se întoarce de la Suceava întristat. Iar ne ducem la Roman, iar ne ducem la Piatra. Pe urmă se întoarce spre Suceava, şi, când poposim, stă fără somn, numărând iarăşi stelele.

— Despre cine vorbeşti, cinstite creştine?

— Despre stăpânul meu.

— Socoteam că boala asta e a domniei tale.

— Domnul Dumnezeu să mă ferească.

— Amin. Află, cinstite frate, că la suferinţa asta sunt două leacuri. Unul îl ştie stareţul meu cel vechi, de la bolniţa mănăstirii Neamţu, părintele vraci Ifrim. Duci pe stăpânul domniei tale la părintele vraci Ifrim. Îl afundă până la gât într-un poloboc cu apă rece şi-l ţine acolo legat, până ce-i trece. Doftoria asta e bună la felurite boale; aşa m-a lecuit părintele Ifrim şi pe mine de ducă-se pe pustii; socot că-i bun leac şi pentru fierbinţeala de care spui.

— Poate-l ţine cam mult, în acel poloboc.

— Îl ţine până ce-i trece. Îl mai scoate la soare să se zvânteze. Dacă trebuie, îl bate cu vergi.

— Atuncea nu-i tocmai bine. Nu vreau să rămân fără stăpân, îmi dă simbrie şase taleri pe an, şi straie, şi hrană cât oi fi vrednic să mănânc. M-am învăţat c-un stăpân falnic şi-mi place; n-aş vrea să se prăpădească. Poate-i mai bun leacul de-al doilea.

— E bun ş-acela, însă nu-l am eu. Îl are muierea.

— Nu-i muiere nevastă; e o fecioară.

— Atuncea leacul e în mâna părinţilor acelei fecioare. S-o ceară şi să i-o deie.

— Greu. Stăpânul meu mai bucuros ar îndura vergile, numai să-i fie răsplătită osânda. Fata e o copilă neştiutoare; însă boierul cel bătrân e un neînţelegător hapsân.

— Cine să fie? Cine să fie? Se întrebă închizând numai un ochi Stratonic şi scărmănându-şi barba rară cu ghiarele.

— Nu se poate spune.

— Şi de ce nu vrea să i-o deie?

— Nici asta nu se poate spune.

— Atuncea eu aş cunoaşte, dacă nu-i cu supărare, al treilea leac.

— S-aud şi ţi-oi fi mulţămitor.

— S-o fure.

— Apoi la leacul acesta, cuvioase părinte, m-am gândit eu mai întâi şi întâi. Dar iarăşi nu se poate; căci e leac mai cu primejdie decât al vraciului. Înainte vreme era mai bine în ţara asta a Moldovei, cum aud că spune şi stăpânul meu şi cum mărturisesc alţi boieri prietini ai domniei sale. Se ducea feciorul şi fura fata care-i plăcea, şi gata. Tot astfel a făcut şi părintele meu. A furat pe maică-mea şi a dus-o într-o pădure. Se supăra Domnia mai mult pentru răpiri silnice de fete de boieri; dar venind neamurile şi stăruind, Vodă îşi făcuse obicei să se înduplece. Când iaca, măria sa Ştefan-Vodă întăreşte legea veche; şi nici vrea să primească sfat nici să se înduplece. Pentru o fată uşoară ca o pană cum e a noastră, dacă o purtăm în braţe de la apa Siretului până la apa Bistriţei, ne prăpădim capetele. Încă să zicem că pe stăpânul meu îl descăpăţânează; se chiamă că şi-a luat de o grijă şi atuncea într-adevăr că s-a tămăduit de toate; dar pe mine mă poate trimete în fundul ocnei, ca să-mi încep de pe acuma schingiuirea cea din veac.

— Cine să fie? Cine să fie? Întreb de boierul dumnitale!

— Caragaţ! Caragaţ! Dădu de veste ţarca.

Boierul slujitorului venea dinspre târg călare şi suia poteca spre fântână. Era într-adevăr un tânăr mândru, cu mustaţa neagră, c-o mantie de postav roş aruncată pe umărul stâng şi prinsă la gât în sponcă de aur. Ţinea dreapta în şold. Avea cizme roşe cu pinteni de argint; cuşmă de jder cu pană neagră şi creaţă de cocor. Era smead, cu ochii ca de păcură şi cu obrajii rotunziţi.

Ţarca zbură pe deasupra lui râzând. El nu-i băgă în samă cârcâitul. Era posomorât, apăsat de scârbă lăuntrică.

— I-a spus pe nume, şopti monahul cătră slujitor. Acesta-i jitnicerul Niculăieş.

— Cine nu-l cunoaşte pe stăpânul meu? Se fuduli slujitorul.

Călugărul se închină cu smerenie şi se dădu la o parte. Boierul cel tânăr trecu peste el cu privirea.

— Drăghici, pasă şi-ţi ia calul, porunci el cu nerăbdare oprindu-şi harmăsarul murg. Slujitorul se repezi cătră marginea crângului, unde-i sta în pripon calul. Boierul dădu pinteni, urmându-l.

— Iar am umblat degeaba; ar fi mai bine să fac cum mă hotărâsem eu întâi şi să nu mă iau după o minte proastă ca a ta. Am căutat la toate bisericile. Nu se vede nicăieri.

— Pe urmă măria ta te-ai dus şi ai mâncat, iar eu am răbdat de foame.

— Nu-i nimic. Când mănâncă stăpânul, se satură şi sluga. Grăbeşte-te. Nu te opri la nici o crâşmă. Ispiteşte de ce n-a venit în duminica asta. Nu doresc nimănui starea mea; vreau cel puţin s-o văd de departe.

Cuviosul Stratonic înţelese şi mai bine cârcâitul paserii, întorcând numai o ureche spre vorbele stăpânului. Se furişă la vale pe poteca semănată de bolovani şi cunoscu de departe, numindu-le, toate clopotniţile bisericilor domneşti, care împodobeau acel vestit târg de scaun.

Dinspre acele clopotniţi şi turnuri veneau prigorii, plutind în văzduh la mică înălţime. Şi glasul acelor zburătoare cu pene verzi şi azurii îl înţelese monahul. Cereau ploaie, de cătră munţi, unde începeau să se desluşească îmbulzeli de nouri. Mormăind vorbe numai de el înţelese, nebunul grăbi paşii sub soarele copleşitor şi în curând pătrunse în uliţile întortocheate ale târgului. Toma, logofătul cel mare, îşi durase case nouă nu de multă vreme în partea joasă a târgului, în cea mai mare apropiere a Cetăţii. Lângă curţile cu pridvor, larg streşinite cu şindrilă, se întindea un şirag de odăi, unele pentru robii înălţimii sale logofătului, altele pentru slujitorii domneşti şi pentru scriitorii de care logofeţia avea când şi când nevoie. Toate clădirile acestea erau împresurate de zaplaz. În uliţă dădea o poartă mare de lemn, arcuită şi acoperită, împărţită în două. Prin deschizătura cea mai largă intrau carâtele boiereşti şi călăreţii; prin portiţă intrau pedeştrii.

Călugărul se strecură la odăi, după aceea la cuhnii. La odăi găsi puţini slujitori. La cuhnii stătu puţin. Mirosurile mâncărilor n-aveau nici o putere asupra fiinţii lui uscate. Bucătarii se hodineau; masa boierească se sfârşise; plăcintele dulci fuseseră cărate la iatacul jupâneselor. Îmbielşugarea fusese mai mult într-acestea deoarece înălţimea sa logofătul se dusese la prânzul domnesc în Cetate; iar tagma femeiască – după socotinţa lui Stratonic – mănâncă puţin, pentru că vorbeşte mult. După ce se adună iar la iatacul lehuzei jupâneasa Aglaia, fiica dumnisale marelui logofăt.

— Cneaghinele bagă de samă că nu s-au îndestulat la masă; ş-atunci poruncesc să le vie acele lucruri dulci pe care bucătarii nu uită să le pregătească; şi dintr-însele ciugulesc cu hărnicie şi necontenit.

Când se află strânşi bărbaţii în adunarea lor, femeile ospătează deoparte. Această rânduială se ţine din vremuri vechi la Moldova, pentru că bărbaţii tac. Pe lângă asta, chiar când vorbesc, bărbaţii au de pus la cale numai politiceşti treburi şi taine. Deci soborul jupâneselor tinde totdeauna să se aleagă deosebit, ca să poată descoase şi descurca toate câte sunt pe lumea asta.

Jupâneasa Aglaia, lehuza, după ce dăruise lumii un fecioraş de trei ocă, stătea acum în pat, înălţată între perini, şi zâmbea adunării din jurul ei; pe când doica roabă alina pruncul într-un colţ ferit de lumină, cumpănind înainte şi înapoi leagănul. Acel leagăn, ca o sănioară încovoiată în lături, suna pe duşamele. Jupânesele aşezate pe scaune şi divanuri vorbeau necontenit cu glasuri scăzute. Copilul aţipise în zgomot şi descântec. Când şi când tresărea. Doica ţigancă se apleca asupra lui, dându-i sânul.

Se aflau în acel sobor femeiesc bătrânele familiei logofătului: mama logofătului Toma şi soacra logofătului Toma; amândouă erau tot aşa de zbârcite şi de încovoiate din grumaz şi se priveau furiş cu aceiaşi ochi neprietenoşi ca şi cu cincizeci de ani în urmă, pe vremea când era stăpânitor în Moldova Alexandru-Vodă Bătrânul. Soţia logofătului de mult părăsise această lume: „de binele pe care l-a avut de la soţul său iubit”, suspina în taină soacra logofătului, cneaghina Marghita Dănuţeanca. Mai erau în sobor vere, cumnate şi nepoate, în număr de douăsprezece.

— Şi cu bătrânele paisprezece. Lehuza, frumoasă şi zâmbitoare, în floarea primăverii sale – era a cincisprezecea. Straiele boieroaicelor moldovence din acel timp erau cu mult mai întunecate şi mai cuviincioase decât ale doamnelor din Lehia. Nu se cuvenea unei cneaghine să-şi arate părul. Toate aveau legături de mătasă peste frunte, până la urechi şi ceafă. Cele mai tinere purtau cercei mari: singura podoabă strălucită. Fustele, în falduri, li se împrăştiau peste picioruşe. Când şi când li se arăta câte un vârf de condur; asta nu s-ar fi putut întâmpla nici într-un chip, dacă s-ar fi aflat un bărbat în acea adunare. Cu neputinţă li se părea cneaghinelor moldovence de-atunci să-şi închipuie alt port şi altfel de cuviinţă decât cele pe care le moşteniseră din zile vechi. Orice schimbare le-ar fi părut ca un sfârşit al timpurilor. Îndrăznelile noutăţilor erau numaidecât osândite. Patru ani au vorbit jupânesele din scaunul Sucevii despre oarecare soţie a unui boier de mâna a doua, cu numele Candachia, care se fudulea cu zorzoane leşeşti. Când au îndrăznit unii dintre bărbaţi să găsească plăcere în înfăţişarea acelei venetice venită tocmai de pe ceea lume, de la Bârlad, şi aşezată aici în Ţara-de-Sus, apoi supărarea acelui sobor prea înalt n-a mai cunoscut margine. Nu s-a găsit altă pedeapsă mai grea, decât ca numele acelei Candachii să nu se mai rostească. Ieşise însă o ştire tainică printre roabele ţigănci, că cneaghinele cele mai fudule cearcă singure podoabe străine în iatacurile lor, fiind încredinţate că aşa-zisa frumuseţă a acelei Candachii a lui Cristea Păr-Negru nu se datoreşte decât acestui meşteşug.

Boieroaicele acelui sobor ţineau rânduielile vechi şi în alte privinţi. La nunţi ori la naşteri, ori la înmormântări, erau alcătuiri anume care nu puteau fi împuţinate ori adăogite cu nici un chip.

De pildă, acum, lehuza trebuia numaidecât să aibă adunare în jurul ei. Şi trebuia să stea numaidecât aşa, în perini, având foalele strâns legate c-un brâu de lână. Şi trebuia să ronţăiască din orice rodin i se aduce dacă-i ceva de mâncare, şi să se bucure de orice rodin care i-i adus pentru podoabă ori îmbrăcăminte. Trebuie să fie cu luare-aminte la sfaturile celor bătrâne în ce priveşte bolile pruncilor, care sunt nenumărate. Răul-copiilor este cel mai primejdios; însă cea mai supărătoare pentru mame e acea suferinţă a pruncilor care se chiamă plânsori.

— A venit călugărul cel strâmb, şopteşte doica, înaintând cu umilinţă şi neîndrăznind să-şi ridice ochii spre slăvitele obrazuri. Cuviosul Stratonic ştie să scrie plânsorile.

— Într-adevăr, n-ar fi rău să i se scrie pruncului plânsorile, e de părere cneaghina Marghita, subţiindu-şi buzele. Asta n-a făcut răposata maică-ta, adaogă ea, întorcându-se cătră lehuză, ş-a avut ce te asculta plângând. De la două săptămâni ai prins a plânge, ş-a tot plânge, de stătea toată casa în picioare.

Roaba lepăi cu picioarele desculţe până la uşă; acolo se răsuci în loc:

— Zice călugărul că vine de-a dreptul din Cetate. A fost acolo mare zvoană cu cutremurul.

Atuncea să vie numaidecât cuviosul Stratonic, să afle soborul jupâneselor ce s-a întâmplat la Cetate. Se zice că ar fi fost prăbuşire şi ar fi sunat un clopot în adâncul pământului. Deasemenea, zice că s-ar fi simţit putoare de pucioasă. Dacă a fost aşa, apoi să ştiţi dumneavoastră că nu-i bine. Să vedem ce spune călugărul. Spune degrabă, cuvioase Stratonic, s-a întâmplat prăbuşire mare şi a fost spaimă?

— Cum să nu fie spaimă? Mărturiseşte călugărul închinându-se smerit cătră aleasa adunare. Cât despre scrisoarea de plânsori pentru pruncul cel nou, pot s-o fac numaidecât. Cum îl chiamă?

— Neagu. Însă acuma răspunde la altele de care te întrebăm.

Cneaghinele ronţăiesc cu hărnicie aluaturile dulci.

— Acea scrisoare pentru plânsori, urmează monahul, ca şi cum n-ar fi auzit nici dintr-o parte, nici din alta, am învăţat-o eu de la un grec, carele şi el a aflat-o la Sfântul Mormânt, însemnată pe marmură. Bună este pentru prunci, deoarece aduce din singurătate şi din pădure hodina căprioarelor ş-a urşilor, ş-a lupilor ş-a paserilor, adică a tuturor vieţuitoarelor care au somn viu, şi nu primeşte la copil hodina pământului şi a pietrelor, fiind acestea cu primejdie de moarte.

— Ce-a spus măria sa? E vorba de cutremur.

— Măria sa n-a spus nimica, fărădecât a certat pe oştenii care se înfricoşaseră.

— Dar boierii?

— Dumnealor boierii cei mari ai divanului s-au înfricoşat şi ei ca mişeii cei de rând.

— Asta nu-i de crezut.

— Bine, vă poftesc pe luminăţiile voastre să nu credeţi. Ştiu că aicea domniile voastre aţi râs ş-aţi cântat când s-a scuturat zidirea.

— Ba asta nu se poate; că e puterea lui Dumnezeu. Am dat strigăt mare şi am ieşit în uliţă, uitând aicea pe lehuză şi pe prunc.

Lehuza şi pruncul n-aveau nevoie de nimic, fiind subt ocrotirea Maicei Domnului. Care turn s-a prăbuşit? Şi ce clopot a sunat în fundul pământului?

— Nu s-a prăbuşit nimic; au căzut nişte pietre de la chindia Nebuisei; şi n-au sunat clopote, ci tunete, cum se şi cuvenea, vădindu-se puterea veşnică. Bine este că s-a înfricoşat toată suflarea, ca să-şi aducă aminte că fala nu slujeşte la nimic. Fiind vechi căpătăile pământului, Dumnezeu a poruncit slugei sale să le schimbe. Deci sluga sfinţiei sale Diavolul.

— Ptiu! Cruce de aur în această casă!

— A săvârşit lucrarea când a fost vremea amiezii. A schimbat căpătăile putrede şi pământul s-a mişcat de două ori. Să vedeţi luminăţiile voastre, însă, că prorocul Ilie, care nu ştie bine treburile gospodăriei de dincolo, fiind jidov, are să înceapă iar să prigonească pe Belzebut, cu varga de foc. Chiar şi-a adunat nourii pe munte şi acuşi are să înceapă a tuna. Până în sară avem ploaie. Să scrie umilitul Stratonic plânsorile?

— Să le scrie. Va fi fiind aşa cum se spune, că n-au sunat clopote; totuşi e destul că s-a auzit din adânc tunetul; ba s-ar putea spune că acesta e un semn şi mai mare. Sunt de spus multe care nu se pot spune; altele se pot spune, dar se află prea multe urechi care ascultă; treburile nu merg bine de la o vreme în ţara asta. Am fi, de o pildă, doritoare să ştim de ce-i lăsat un oarecare venetic, putred de bogat, să se înfumureze într-atât şi să înfrunte pe un boier de neam pământean, tânăr şi frumos, cum e acela pe care-l ştim cu toţii?

— Pot să-i scriu şi aceluia plânsorile… mormăieşte Stratonic.

Cneaghinele se uită una la alta şi râd de nebunia monahului.

Intră o roabă şi şopteşte ceva, dând o veste.

— Tocmai vorbim de lup şi lupoaicele-s la uşă… râde jupâneasa Ţura a lui Moţoc. Vin ruştele.

— A, vin ruştele?

Întoarce şi Stratonic fruntea şi vede pe jupâneasa cea mare a lui jupân Iaţco Hudici. Rareori s-a putut vedea o îngâmfare mai mare şi un umblet mai legănat. Însă jupâniţa Maruşca a lui Hudici e un fel de sfiiciune bălaie. Prea subţirică şi păşind prea mărunt. Parc-ar fi înfricoşată; numai când şi când aruncă într-o lăture o căutătură iute. Ar putea fi frumuşică, o preţuiesc cneaghinele, dacă ar fi grasă. Cum se poate uita un bărbat falnic la asemenea gânganie?