Capitolul XI. Când s-a aflat că a fost furată jupâniţa lui Iaţco Hudici.

În târg, întâmplarea se vestise mai din vreme, fără ca să se ştie bine despre ce anume e vorba. La al şaptelea ceas al nopţii dormeau toţi nuntaşii domneşti şi boierii, unii la casele lor, alţii la gazde; Cetatea era închisă de cu sară, ca de obicei, şi străjerii dădeau glas din când în când pe ziduri. Un om singur a nimerit prin întuneric, la dumnealui Ştefan Cernat, jude al târgului. S-a pălit cu capu-n poartă, a stârnit cânii şi a dat cătră slugi răcnet de primejdie. Să fie lăsat să intre; s-a întâmplat o faptă nemaipomenită: de ani de zile nu s-au mai arătat hoţi în preajma târgului de scaun şi, în noaptea asta, iată, au lovit pe unul dintre cei mai mari boieri ai lui Vodă. Domnia sa Iaţco Hudici se ducea acasă, în carâtă, cu jupâneasa şi cu copila măriilor lor, având două slugi cu făchii şi două cu suliţi. Vizitiul era cam băut, ca unul ce stătuse la petrecere de nuntă. Era chiar acesta care venise şi izbise cu fruntea în poarta lui jupân Ştefan Cernat. Dincolo de Fântâna lui Miron, după ce carâta coborâse în şes, s-au ridicat de după un hindichi oameni înarmaţi, au dat năvală, au apucat cei patru cai răsturnându-i pe unii asupra altora şi încurcându-i în hamuri; în acelaşi timp, alţii loveau cu săbiile pe slugi. Dintre oamenii înarmaţi ai boierului numai unul a avut îndrăzneala să lepede suliţa şi să tragă jungherul; pe acela l-au pălit foarte tare în cap; încât acuma Roman Spătărelu se află în stare nu tocmai bună, cu ţeasta ruptă, în laturea drumului. Dumnealui Iaţco Hudici s-a zvârcolit ca să iasă cât mai repede din carâtă, printr-o parte. Şi tocmai când ieşea domnia sa în silă, din pricina grosimii măriei sale, s-a răsturnat şi carâta, apucându-i un picior sub roată. I s-a rupt piciorul măriei sale. Atuncea acel vizitiu rob, cu numele Haralambie, a auzit şi ţipetele înfricoşate ale cneaghinelor. Prin partea cealaltă a carâtei răsturnate, lotrii le scociorau trăgându-le în sus de câte o aripă, una după alta.

Le-au luat şi s-au dus, după feleşagul meşterilor de drumul mare. Acuma boierul trebuie să le răscumpere. Când te gândeşti câţi zloţi are să scoată domnia sa Iaţco Hudici, ca să-i trimeată acelor voinici, te-apucă groaza. Ce socoţi dumneata? Boieroaicele sunt o marfă scumpă, care nu se mai află!

Înştiinţarea asta a avut-o domnia sa judele târgului de scaun, la un ceas după miezul-nopţii. Pe loc a repezit poruncă la slujitori, să se scoale, să încalece şi să se ducă fără întârziere cu vizitiul Haralambie, să vadă ce este; să ridice pe boier şi să caute pe hoţi.

— Ce să-i caute pe hoţi? Se miră Haralambie Ţiganul, scărpinându-se la tâmplă şi rânjind. Unde să-i caute? Ei au luat ce le trebuie şi s-au dus.

După o zi de bucurie a întregii oştimi a Sucevii, capetele slujitorilor se aflau îngreuiate. Însuşi cinstitul jude, după ce dăduse porunca, îşi cufundase iarăşi fruntea în perină. Atunci i-a venit o îngrijorare, că poate are să trebuiască să deie cel dintâi domnia sa răspuns măriei sale, îndată ce se face ziuă; şi a ieşit numaidecât de sub pocladă, umblând prin iatac ca o stafie în cămaşa cea lungă de noapte, căutându-şi straiele. Când a ieşit afară să întrebe dacă a venit răspuns dinspre Fântâna lui Miron, a aflat că slujitorii nici nu-şi încinseseră săbiile.

La Cetate, vestea a ajuns în ceasul întâi al dimineţii. La porţi erau de rând slujitorii cei noi, feciorii lui Căliman starostele. Un om călare pe deşelate şi cu capul gol a suit la deal, pe potecă, dinspre târg, a ocolit spre poartă, a văzut puntea ridicată şi s-a oprit lângă şanţ zbătând în sus braţul drept.

— Mă rog domniilor voastre, oştenilor, daţi înştiinţare. Onofrei Căliman s-a uitat la el de sus şi a văzut că-i nebun.

— Du-te, omule, l-a sfătuit el cu blândeţă; aici nu-i voie să intri.

— Mă rog domniilor voastre, nu mă lăsaţi, că pe urmă domnia sa Iaţco, stăpânul meu, mă jupuieşte de viu.

— Ce este?

— Daţi înştiinţare că l-au pălit hoţii pe jupân Iaţco.

— Cui să dăm înştiinţare?

— Daţi înştiinţare lui Vodă.

— Fugi de-acolo, măi nebunule, s-a zbârlit Onofrei. Cum am să mă duc eu să scol din somn pe măria sa? Pe lângă asta, noi nici nu ne putem clinti de-aici.

— Chemaţi pe căpitanul de străji, să mă jăluiesc lui. Cum să nu afle măria sa despre o întâmplare ca asta, în care jupân Iaţco era să-şi piardă viaţa? Abia l-au putut purta slugile până acasă. Cum a ajuns, s-a pus în pat, cu piciorul rupt, şi ţipă că de-acuma nu mai ajunge să-şi vadă copila.

— Apoi tot nebun eşti tu, măi creştine! Care picior rupt?

— Al stăpânului nostru.

— Şi care copilă?

— Tot a dumnisale. Asta mi-a poruncit să vin să spun. Că l-au lovit pe cale duşmani ş-au vrut să-l omoare.

Cei doi fraţi s-au uitat unul la altul, nedumeriţi, pe urmă şi-au întors privirile iar spre mişelul de jos, care aştepta frământându-se, cu ochii holbaţi şi părul vâlvoi.

— Nu mă lăsaţi, fraţilor creştini. Daţi o înştiinţare; altfel mă jupeşte de piele. N-am văzut pe stăpânul nostru într-aşa tulburare de când îl slujesc.

— Ce înştiinţare să dăm?

— Daţi o înştiinţare. Cum a afla asta căpitanul străjilor, ştie domnia sa ce să facă. Deasemenea să deie de ştire căpitanul străjilor că vine din urmă jupâneasa Anca. Să se deschidă porţile şi să-i fie lăsată intrare la Vodă.

Feciorii lui Căliman încă se sfătuiau, întrebându-se care vor fi fiind rânduielile la porţile Împărăţiei. Cine poate îndrăzni să tulbure chiar în această dimineaţă pe măria sa? Căci jupân Ionuţ Jder, căpitanul străjilor din noaptea asta, a hotărât cu străşnicie închiderea Cetăţii până la al treilea ceas. Iar de la al treilea ceas până la al cincilea nu pot intra în Cetate şi ieşi din Cetate decât slujitorii de rând. Astăzi, până la prânzul măriei sale, este o zi de hodină cum n-a avut măria sa de ani de zile. La prânz au să intre la măria sa boierii din dregătoriile cele mari. Ştiind asta, slujitorii de la poartă se ţineau neînduplecaţi.

De jos sună o poruncă. Toţi străjerii, pe podinele lor, se înturnară cu faţa la palat. Flamura domnească suia în catarg. Ei o priveau, stând neclintiţi. Trâmbiţaşii dădură un singur sunet. C-un semn, căpitanul le poruncise tăcere.

Vântul se umflă şi se zbătu în steag de la miazănoapte înspre miazăzi.

Ionuţ Păr-Negru trecu pe pod, ca să cerceteze slujitorii. Găsi pe Călimani făcând semne unui om călare pe deşelate şi cu capul gol, să se ferească într-o parte, căci vine o primejdie. Acel om îşi începu iar tânguirile, rugându-se cu mare glas să fie ascultat şi să se deie o înştiinţare la cei mari ai Cetăţii. Ionuţ prinse două vorbe şi puse o întrebare:

— Când şi cine a furat pe jupâniţa lui Iaţco?

— Nu se ştie! Strigă omul. Vine jupâneasa noastră să spuie.

— Daţi drumul! Porunci Jder. Lăsaţi şi pe jupâneasa Anca a lui jupân Iaţco să intre, îndată ce se înfăţişează. Intră, omule, strigă el mişelului de jos, şi vină după mine.

Puntea scrâşni pe lanţuri. Omul îşi lepădă calul şi dădu năvală în deschizătura porţii. Se luă după Jder, gâfâind şi dând răspunsuri încâlcite. După socotinţa lui, cel mai mare năcaz între toate era piciorul rupt al lui jupân Iaţco Hudici. Când a afla măria sa, are de ce să fie supărat.

Jder îl opri.

— Stăi aici, în pridvor. Nu mai rosti nimănui nici un cuvânt.

— Stau, dar daţi domnia voastră înştiinţare?

— Îţi poruncesc să stai aici şi să nu te clinteşti, nici să vorbeşti, hotărî a doua oară Ionuţ, cu mânie.

Intră la fratele său smuncind uşa şi închizând-o repede. Simion se întoarse.

— Ce este? Mă întreabă cineva?

— Bădiţă Simioane, răspunse Jderul cel mic, şovăind numai o clipă: este afară un om din partea lui jupân Iaţco Hudici.

Postelnicul tresări, stăpânindu-şi o bucurie:

— Mă chiamă cineva?

— Aşteptai un răspuns? Trebuia să te poftească jupân Iaţco?

— Aşteptam un răspuns, însă nu de la el. Ce caută omul?

— S-a întâmplat ceva în noaptea asta, răspunse destul de liniştit Ionuţ Jder. Jupân Hudici a fost lovit pe cale, când se întorcea acasă. A fost furată jupâniţa Maruşca.

Simion îşi simţi sângele grămădit în inimă şi obrazul îi păli. Privi rătăcit la mezinul său. Apoi clipi din ochi, căutând un sprijin mai mult în lăuntru decât în afară. Totuşi avea nevoie de sprijin şi în afară, căci trecu pe lângă fereastră şi se rezemă de privaz.

— Unde-i omul? Întrebă el încet.

— Aici în pridvor. Nu poate să-ţi dea altă desluşire. Vine jupâneasa lui Iaţco să se jăluiască măriei sale. Atâta se ştie.

Simion făcuse asupra sa însuşi o silinţă crâncenă, stăpânindu-se.

— Cine a săvârşit fapta asta?

— Avem să aflăm. Domnia ta crezi, bădiţă Simioane, că furtişagul s-a făcut în silă, şi fără ştirea jupâniţei? Nu te supăra, bădiţă Simioane. Eu nu ştiu nimic; întreb.

Ochii postelnicului îl fulgerară, cu mânie.

— Am încredinţare desăvârşită, răspunse el; că e o faptă silnică. Am văzut, ieri, pe jupâniţa. I-am spus câteva cuvinte şi mi-a răspuns aşa, încât, în noaptea asta, am avut cel mai frumos vis. Nu m-ar putea nimeni încredinţa că s-ar putea să fie altfel. De unde ai înţeles tu că asta va fi spaima mea cea dintâi? Am avut-o numai o clipă şi mi-a trecut. Mulţămesc lui Dumnezeu. Doresc numai să aflu cine-s acei îndrăzneţi, ca să rog pe măria sa să nu le hotărască nici o pedeapsă; să-mi dea învoire să-i caut şi să-i judec eu.

Ionuţ clătină din cap, îngrijorat încă. Deschise uşa şi chemă pe om.

Acesta privi pe cei doi oşteni şi i se păru că nu vede în ochii lor nici o milă pentru năcazul său.

— Spune ce ştii; spune repede! Porunci postelnicul. Sluga mărturisi tot, dintr-o singură răsuflare şi încâlcit.

— Întâi s-a crezut că a fost furată şi jupâneasa Anca, adause el. Dar pe dumneaei au lăsat-o, fiind o povară mai grea. Dar dac-o puteau aburca pe-un cal, o puteau duce.

— Tu crezi deci, omule, că au fost nişte hoţi de rând, urmărind de la jupân Iaţco o răscumpărare a prăzii?

— Aşa spun şi unii şi alţii, jupâne. Însă jupâneasa noastră strigă că-i altfel. De aceea vine să se jăluiască măriei sale.

Postelnicul Simion umblă împrejurul cămării, cugetând încruntat şi cu buzele strânse.

— Vină după mine, porunci el slugii.

Ionuţ Jder îl întrebă numai din ochi ce vrea să facă.

— Deocamdată nu pot face alta, răspunse Simion, descleştând un zâmbet rău în partea stângă a gurii; nu pot face alta decât să apropii mărturia asta de uşa lui Vodă. Găsesc în paraclis pe sfinţitul Amfilohie. Numai sfinţia sa poate cuteza să dea mai departe ştire.

Postelnicul ieşi, cu omul după el. Mezinul îi urmări de aproape. Ograda Cetăţii era încă goală. Poarta rămăsese deschisă pentru trecerea poruncită. Se auzeau dintr-acolo schimburi repezite de glasuri. Cineva cerea intrare şi străjerii încrucişau suliţile, oprind.

Ionuţ se repezi în fugă într-acolo. Nu era jupâneasa lui Iaţco. Erau târgoveţi de devale, care aduceau în părângă o mogâldeaţă neagră. Căpitanul străjilor găsi numaidecât în acea mogâldeaţă neagră, înfăşurată strâns peste foale c-un brâu roş, pe cuviosul Stratonic. Călugărul se tânguia şi gemea, ţinându-şi obrazul acoperit cu palmele. Se ruga să fie dus numaidecât la stareţul său părintele Amfilohie Şendrea.

Într-o clipă, fără vreo pregătire anume şi fără o cercetare de mai înainte, mezinul avu în el înţelegere că lipsa lui Stratonic din Cetate şi ivirea lui, la asemenea ceas şi în aşa stare, pot să aibă o legătură cu întâmplarea ce se vestise.

Lăsă slobodă şi intrarea nebunului. Călăuzind pe târgoveţi în urma postelnicului, Ionuţ îi cerceta.

Acei târgoveţi, slugi la hanul lui Antohi, aflaseră şi ei despre întâmplarea cu hoţii, căci în târg se stârnise zvoană despre asta încă din vremea nopţii; însă cu acest monah era altceva. Îl cetluiseră şi-l scrijelaseră nişte soţi ai săi, lepădându-l subt o laiţă, la han. Cu acei soţi benchetuieşte cuvioşia sa de două zile şi acuma iată în ce stare l-au lăsat. Cuvioşia sa zice că nu-s soţi ai săi, ci-s tot lotrii care au lovit pe Hudici; dar cine poate da crezare unor asemenea vorbe?

— Tot aceiaşi sunt! Strigă ascuţit Stratonic, printre palmele care-i acopereau obrazul şi holbându-se numai c-un ochi spre Jder. Mărturisesc eu că sunt tot aceiaşi. Duceţi-mă numaidecât la părintele arhimandrit; altfel, unde vă stă căpăţâna au să vă steie picioarele!

Auzind asemenea ameninţare neaşteptată, slugile lui Antohi au lepădat de pe umeri prăjina de care era atârnat leagănul de lăvicere al monahului, au dat la o parte mogâldeaţa încinsă cu brâu roş şi au lăsat-o să se târâie strâmb spre pridvorul paraclisului. Când a intrat postelnicul, a fost pe urma lui şi Stratonic, cu aceleaşi gemete şi tânguiri neîntrerupte.

— M-au omorât! Ţipa cuvioşia sa, înăbuşit.

Simion Jder îl privea cu mirare. Când călugărul năzui să treacă înainte, îl opri. Aprozii din gangul unde răspundea paraclisul grăbiră întru întâmpinare, ca să cunoască cine tulbură liniştea măriei sale, căci măria sa nu s-a arătat şi poate hodineşte încă. Sfinţitul arhimandrit Amfilohie veni până la uşa paraclisului, tulburat şi el de acele ţipete neomeneşti.

Sfinţia sa dădu un pas înapoi când văzu pe Stratonic în aşa stare; când îl văzu mai ales încins cu brâu roş.

— O, ticăloasă fiinţă! Rosti sfinţia sa, c-un glas în care era mai mult milă decât ameninţare.

— Stăpâne, strigă Stratonic, îngenunchind şi bătând metanie, pedepseşte-mă şi dă-mi canon, căci sunt cel din urmă dintre viermii pământului.

— Ce s-a întâmplat, Stratonic?

Călugărul înălţă obrazul. Cele două crestături piezişe închegate pe frunte cătră rădăcina nasului păreau al doilea rând de sprâncene.

Arhimandritul fu într-adevăr cutremurat ca de o vedenie a Demonului.

— M-au scrijelat şi m-au înjunghiat, sfinţite stăpâne.

— Intră după mine; vorbeşte desluşit.

Stratonic se târî în genunchi peste pragul paraclisului, bolborosind o istorisire încâlcită pe care mai cu samă Ionuţ Jder o urmărea cu deosebită luare-aminte. De la o vreme, lăsând la o parte pe sluga lui jupân Hudici, se apropiase, ascultând mirat, şi postelnicul Simion.

De două săptămâni – mărturisea cu lacrimi Stratonic – apăruse în laturea târgului un vânat nou, pe care cuvioşia sa îl adulmeca, jucându-se cu el, deslegându-i prefăcătoriile şi aşteptând ceasul să-l găbjească în cotlon şi să-l prindă. La început n-a desluşit bine despre ce-i vorba; a socotit că-i ceva tot în legătură cu uneltirile unora dintre boieri; deci iar va fi nevoie să-şi ascută paloşul Dimcea Tătarul, gâdea. Pe urmă i-a venit în înţelegere altfel de înştiinţare, mai puţin primejdioasă pentru măria sa. Când a înţeles bine, i se părea că mai are vreme să dea înştiinţare. Chiar stătea la îndoială dacă trebuie ori nu să dea înştiinţare, căci nebuniile de dragoste se pot risipi într-o noapte ca nişte fumuri; din ameninţări nu mai rămâne nimic. Însă n-a fost numai o nebunie de dragoste ci a fost mai cu samă o îndârjire a lui Niculăieş Albu jitnicer împotriva lui jupân Iaţco Hudici, ca să-l ruşineze. Întâmplarea de care s-a zvonit e tocmai această faptă a jitnicerului. Stratonic poate da încredinţare că făptaşul, cu soţii săi şi cu prada, va să treacă hotarul în Ţara Leşască. Acolo are neamuri.

— Într-adevăr Niculăieş Albu e nepot lui Mihu logofăt, încuviinţă sfinţitul Amfilohie. Cum ai putut tăcea? Cum n-ai dat înştiinţare din vreme?

— Mărturisesc cu umilinţă păcatul îngâmfării, urmă a se tângui monahul, rămânând îngenunchiat la picioarele stareţului său. Căci am vrut, sfinţite părinte, să cetesc şi eu. Am vrut să am nu numai ochi şi urechi, ci şi înţelegere. Deci am împresurat vânatul, ca să-l aduc eu singur la cuhnia domnească. Am greşit şi am avut numaidecât pedeapsa cuvenită. Dă-mi canon, sfinţite părinte, ca să-mi aduc aminte în toate zilele vieţii mele şi să nu mai păcătuiesc.

— Pasă în chilia ta şi mă aşteaptă! Porunci cu tulburare sfinţitul arhimandrit. Eu trebuie numaidecât să înştiinţez pe măria sa.

Stratonic se ridică strâmb şi şchiopătă cătră chilia lui, stăpânindu-şi c-o mână, pe sub brâu, deşertul străpuns. Din când în când se oprea, ca să se tânguie.

După ce se depărtă şi arhimandritul, Jder cel mic se alătură, curios, de fratele său. Căuta în sine o înţelegere, ca să descurce înfăţişarea oarecum bucuroasă pe care o avea acum postelnicul Simion. Însă subt acea bucurie stătea gata să detune şi o mânie înfricoşată, care se vădea într-un tremur al nărilor şi într-o măcinare necontenită a măselelor.

— Te-ai liniştit, bădiţă? Întrebă el încet, zâmbind alintat.

Simion răsări, ieşind din adâncul său la lume.

— Cum vrei să mă liniştesc? Nu vezi ce se întâmplă?

— Ai să te linişteşti deplin, bădiţă Simioane, când vei dobândi învoire de la măria sa să te duci să urmăreşti pe lotri şi s-aduci înapoi prada.

Simion bătu pe umeri pe mezinul său. CUPRINS: apoi de-o frământare năvalnică, făcu prin gang câţiva paşi repezi. Jder cel mic îl cuprinse de braţ.

— Stăi, bădiţă Simioane; aşteaptă să te cheme măria sa; căci domnia ta ai şi altă solie la Craiul. Când va înţelege măria sa că şi domnia ta ai pricină să cauţi acea pradă, are să-ţi dea toate împuternicirile şi deslegările.

Postelnicul se domoli în mişcări şi-şi făcu o înfăţişare de linişte înşelătoare.

Arhimandritul Amfilohie se întorcea frământându-şi mânile.

— De mirare este cum pătrund veştile rele prin uşi închise, zicea sfinţia sa cu o voce şoptită şi întărâtată. Am socotit că am să spun eu întâi, măriei sale; şi au fost alţii care au îndrăznit să-i spuie, înaintea mea. A intrat în cămara măriei sale, nu cu mult înaintea mea, şi jupâneasa Anca a lui jupân Hudici. Şi această venire a fost deasemeni vestită măriei sale. Iată ce pot făptui slujitorii cei răi şi monahii necumpătaţi. Canonul lor nu poate fi decât la bolniţa de unde au fost aduşi.

Se răsuci aprig cătră cei doi fraţi.

— Să nu vă clintiţi de-aici. Măria sa are să aibă numaidecât nevoie de domniile voastre. Ciudat este să aflaţi cum pricini mici stârnesc năcazuri mari. Aşa s-a întâmplat cu războiul Troiei. Cel puţin acolo a fost la mijloc o muiere frumoasă.

Postelnicul Simion îşi întoarse privirile într-o parte, ca să nu-i vadă ochii sfinţitul arhimandrit. Trecu până la o firidă şi se rezemă acolo, hotărât să aştepte până la sfârşitul timpului. După o clipă îşi schimbă locul şi trecu la altă firidă. Apoi privi printre zăbrele afară. Mişcarea Cetăţii începea să se înteţească.

De cum sosise, gâfâind şi aburită la faţă, jupâneasa Anca primise poruncă prin Ciornei, starostele copiilor de casă, să intre numaidecât în cămara măriei sale.

Domnul intrase cu o clipă mai înainte şi avusese răgaz să se închine la sfintele icoane, făcându-şi semnul crucii şi murmurând laudă Luminii ce ne călăuzeşte. Copiii de casă ciocăniră în stejar şi deschiseră uşa. Jupâneasa Anca intră sunându-şi foile largi; îşi desfăcu de pe ochi vălul de matasă cernită, izbucni dintr-odată în lacrimi şi se revărsă la genunchii măriei sale.

— Milostiveşte-te asupra mea, stăpâne, şi nu mă lăsa. Mi s-a furat astă-noapte copila. Acuma se ştie cine e furul şi unde o duce. Toată noaptea m-am zbătut, întru neştiinţă. Eram şi prea tulburată, din pricină că soţul meu s-a ales cu piciorul stâng stricat, din acea învălmăşeală. Au trebuit să aducă slugile pe sus pe baba Sofronia Doftoroaia, ca să potrivească oasele şi să lege în lopăţele glezna. Iar jupân Iaţco gemea întruna cerând moartea, pe când eu mă băteam cu gândurile şi mă frământam: cine să fie? Cum m-am întors la Suceava ş-am trecut pe la dumneaei logofeteasa şi pe la dumnealui judele târgului, am înţeles că nu se putea să săvârşească asemenea faptă altcineva decât jitnicerul Niculăieş. Ne-a mai năcăjit domnia sa şi-n alte rânduri cu peţiri; acuma socoate că poate să ne înfrunte pe noi şi pe măria ta.

Domnul asculta neclintit, în picioare, cu sprânceana încruntată.

Jupâneasa Anca îşi ridică iar asupra măriei sale ochii şi şi-i coborî îndată, cuprinzându-şi tâmplele.

— Luminate stăpâne, plângea ea cu glas aproape stâns, temându-se să nu fie auzită de cei din gang; ai fost cândva oaspete la noi şi ai binevoit să mă chemi, într-un ceas când îţi era urât. Mi-ai dăruit o bucurie pe care n-o puteam avea de la soţul meu. Până acuma n-am îndrăznit să-ţi aduc aminte; acuma îndrăznesc, din amărăciunea în care mă aflu. Dacă-s vinovată că am cutezat a veni să cerşesc milă de la stăpânul meu, atunci să fiu pedepsită; dar rog în acelaşi timp pe măria ta să deie poruncă: acolo unde se va fi aflând, hoţul să fie ajuns şi apucat de grumaz. Ştiu că puterea măriei tale bate şi cetăţile crailor.

— Bine, bine, zise Vodă cu îngăduinţă, fără a zâmbi; linişteşte-te, jupâneasă Ancă.

Dar jupâneasa lui Hudici nu se putea linişti. Vodă îi aruncă o privire repede, o lăsă îngenunchiată, trecu spre uşă şi bătu din palme. Aprozii deschiseră numaidecât.

— Să vie la mine părintele arhimandrit, porunci Domnul.

Părintele arhimandrit Amfilohie era acolo; îşi căuta un loc tihnit şi nu putea să-l găsească; aşteptase această poruncă a măriei sale, însă, înainte de-a intra, pregetase o clipă, căci cunoscuse ceva deosebit în mlădierea glasului stăpânului său. Acel glas pătrunsese până în capătul gangului, unde aşteptau copiii de casă. Cum îl auziră, aceştia dădură îndărăt, parcă i-ar fi măturat un vânt. Părintele Amfilohie cercetă o clipă, în urma sa, pe Jderi, care rămăseseră în uşa paraclisului. Îi opri din ochi, în locul unde stăteau. C-o mişcare de braţ, porunci aprozilor să se depărteze înspre ceilalţi copii de casă. Îşi rezemă barba-n piept şi făcu faţă măriei sale, ferind uşa numai atât cât trebuia, şi închizând-o numaidecât după ce răzbătu în cămara.

Domnul îl întâmpină c-un zâmbet îngheţat. Jupâneasa lui Hudici se ridicase într-un colţ. Nici Voievodul, nici monahul nu păreau s-o bage în samă.

— Ascult porunca măriei tale… se închină părintele arhimandrit Amfilohie cu glas de mare blândeţă.

Vodă se răsuci, întorcând spatele. În aceeaşi clipă se întoarse, arătându-şi dinţii ascuţiţi şi mărunţi.

— Văd că năravurile rele n-au contenit.

— Măria ta, cei care păcătuiesc să-şi primească osânda.

— Despre cine vorbeşti, părinte arhimandrit?

— Despre jitnicerul Niculăieş Albu. Am descusut fapta lui; am înţeles de ce-a săvârşit-o, ştiu unde se duce; să poruncească măria ta să fie urmărit; să rânduieşti măria ta pe postelnicul Simion.

— Într-adevăr, pe postelnicul Simion trebuie să-l trimeţi măria ta, se amestecă jupâneasa lui Hudici, cu mare însufleţire.

— De ce?

— Avem noi ştiinţă, măria ta, că postelnicul aşteaptă să i se dea poruncă numaidecât, urmă jupâneasa, râzând dintrodată.

— Apoi întristându-se iarăşi.

Domnul o fulgeră cu ochii şi se întoarse la arhimandrit. „Tocmai această căutătură o are uneori Maruşca”, se bucura în sine jupâneasa lui Iaţco.

— Sfinţite părinte, năravurile rele de care vorbesc eu sunt mai cu samă altele, grăi Voievodul. De cincisprezece ani de când m-a învrednicit Domnul Dumnezeu să mă întorc în moştenirea mea părintească, n-am arătat decât prietinie şi supunere lui Cazimir-Crai, ca unui frate al nostru mai mare. Am primit cuviincios soliile măriei sale; i-am trimes solii noştri; m-am milostivit cătră neguţătorii care veneau cu cărţi de la măria sa. Iar în aceşti cincisprezece ani măria sa Cazimir-Crai a ocrotit în hotarele sale şi în cetăţile sale pe duşmanul domniei mele şi ucigaşul părintelui meu. A ocrotit de asemeni pe boierii pribegi; pe unii chiar îi ţine în cinste în apropierea sa. Va primi oare acuma şi pe cei care fură pe copilele boierilor mei?

— Pe cât înţeleg, îi va primi, slăvite stăpâne, se smeri părintele arhimandrit, căci sunt rude cu cei pe care măria sa Craiul îi are în cinste.

— Atuncea nu atât nebunia jitnicerului Albu urmează să fie lovită, cât vicleşugul neprietinilor mei!

Glasul măriei sale se ridicase deodată cu mare asprime. Bătu din picior. Clopoţelul pintenului rămase singur sunând în tăcerea cămării.

— Din hotarul Craiului a pornit şi uneltirea aceea împotriva coconului nostru, încât s-ar fi putut să-l pierdem pe Alexandru-Vodă, urmă domnul. Neguţătorii noştri sunt asupriţi în acel hotar şi jalobele noastre nu găsesc ascultare. Dregătorii noştri au fost iarăşi înlăturaţi din olatul Pocuţiei.

Cu mânile la spate şi cu fruntea plecată, măria sa trecu de la uşă la iconostas şi înapoi. Se opri.

— Până când?

Arhimandritul tăcu, înmărmurit.

— Până când? Întreb: până când?

— Nu ştiu, slăvite stăpâne, suspină arhimandritul: poate până când te vei hotărî măria ta să pui rânduială.

— Sfinţite părinte, porunceşte numaidecât să vie grămăticii cu toate cele de trebuinţă, ca să scriem cărţi boierilor leşi. Adă-mi numaidecât aici pe postelnicul Simion. Să poftească deasemenea jupân Petrea, hatmanul nostru. Ia pe această cinstită jupâneasă şi o trimete boierului său.

— Jupâneasă Ancă, urmă cu glas îmblânzit măria sa, să-i spui lui jupân Iaţco multă sănătate din partea domniei mele; şi să-i împleteşti o păreche de colţuni de iarnă, până ţi se întoarce copila.

Jupâneasa Anca începu a plânge iar cu lacrimi bogate, îndrăznind să se apropie şi să sărute dreapta măriei sale. Ieşi, foşnind cu foile-i multe. Uşa rămase un răstimp deschisă. Simion Jder sosi cu grabă. După dânsul, întru aceeaşi smerenie, se întoarse şi părintele arhimandrit.

Domnul primi pe postelnic în tăcere, măsurându-l de sus până jos. Îl lăsă şi se întoarse iar, privindu-l acuma pieziş:

— Ce s-a întâmplat, postelnice Simioane? Ochii postelnicului se umbriră.

— Cartea pe care diacii noştri au scris-o, pentru întoarcerea slobodă a boierului nostru Mihu, e gata, cu peceţile puse. Poruncesc îndată să se mai scrie una, pentru alt boier al nostru care se află fugar spre Ţara Leşască, de astă-noaptea. Pe cel bătrân poţi să-l leşi; are grijă de el şi Dumnezeu; la vârsta în care se află, miroase a pământ; însă te poftesc să găseşti pe cel tânăr.

— Îl găsesc, măria ta.

— Şi să cauţi şi pe una din copilele noastre, care ne-a fost răpită.

— O caut, slăvite stăpâne, şi o aduc, răspunse încet Simion Jder.

— Ştii cine-i? O cunoşti?

— O cunosc. Dacă-mi dai voie măria ta, mă duc numaidecât; viaţa mea nu mai are nici un preţ.

Vodă privi stăruitor pe postelnicul său.

— Ascultă, Simion Jder, rosti cu hotărâre şi încet măria sa. Mânia nu trebuie să stea în domnia ta ca o otravă îngheţată, ci trebuie să-ţi deie agerime şi tărie. Ai să te duci; dar să lepezi aici în clipă arşiţa şi nebunia. Eu nu vreau să cunosc dragostea pe care-o ai; agoniseşte-ţi-o, dacă eşti vrednic; însă ia aminte şi-ţi păstrează capul, căci viaţa domniei tale ne face nouă trebuinţă. Deci te vei duce să cauţi pe fur. Ai să-l găseşti pe cale; ori la Liov; ori la Cracovia; pune pe un slujitor să-l lovească; n-avem nevoie să ni-l aduci aici; e boierul nostru şi avem asupra lui drept de viaţă şi moarte. Află unde-i jupâniţa lui Hudici şi ridic-o. Însă nu-ţi închipui că amândouă aceste isprăvi le vei săvârşi cu fraţii domniei tale, cum e năravul vostru, al Jderilor, şi cu slujitorii ce veţi lua. Craiul are oşteni mai mulţi decât mine, cazaci sprinteni, castelani cu mare iscusinţă. Lucrarea pe care o întocmim trebuie săvârşită cu rânduială de ceasornic. Cum umblă soarele pe clipe şi ceasuri, aşa trebuie să umbli domnia ta, cunoscând toate câte voi pune la cale, şi având sprijin necontenit de la cele văzute şi nevăzute. Aşa îţi poruncesc să fii, căci astfel este slujba la domnia mea. Iar când vei afla pe acea copilă, pune pe altcineva s-o poarte, ca şi cum ar fi moartă, ori n-ai fi auzit de ea niciodată. Dacă faci aşa, te întorci cu izbândă. Altfel, mă îndoiesc.

— Măria ta, răspunse postelnicul, punând un genunchi în pământ, nu te îndoi de mine; aşa voi face.

În el era cutremur şi vifor; şi le stăpânea scrâşnindu-şi măselele, încât simţea durerea lor până în tâmple. Vodă îi puse mâna pe umăr:

— Stăi aici, până ce vine hatmanul. Avem s-avem cu el şi cu sfinţia sa arhimandritul un sfat de taină.

— Am înţeles, slăvite stăpâne, se supuse Jder, gemând în adâncul lui.

— Aşa-i că acuma vrei să fii calare, sub furtună? Îl străbătu cu privirea Domnul.

— Într-adevăr, stăpâne, aş vrea; însă rămân aici, cum mi se porunceşte. În vremea asta lotrul îşi duce prada nestingherit; trece ape, câmpii, sate, şi se pune la adăpost în altă ţară.

— Aşa crezi, pentru că vii de la hergheliile de la Timiş, zâmbi Vodă. Acolo ai trăit întru schivnicie şi neştiinţă; de aceea te-am îndemnat să mă urmezi, cum a îndemnat Hristos pe Filip. Întreabă pe sfinţitul arhimandrit dacă n-au purces pe urma acelui hoţ alergătorii domneşti. Şi n-au purces numai spre hotarul leşesc. Când s-a dat semn, s-au desfăcut în patru zări; din poştă în poştă schimbă caii şi întreabă. Domnia ta pleci numai dacă nu mi-l aduc pe fur până mâne sară. Răspunde, sfinţite părinte Amfilohie, dacă s-a făcut aşa, ori nu s-a făcut aşa.

— Asta-i rânduiala măriei tale, suspină cu aceeaşi smerenie arhimandritul. Măria ta binevoiai să te hodineşti când a aflat de faptă judele Sucevii, iar la ziuă slujitorii lui au şi fost repeziţi, căci dacă slujitorii dumnisale judele s-ar afla şi acuma la odăi, atuncea ar fi oarecare primejdie pentru capul domniei sale judele.

Măria ta, au sosit grămăticii.

— Să intre; să se aşeze.

Pe când scriitorii îşi rostogoleau şi-şi aşezau măsuţele rotunde şi-şi potriveau sculele şi hârtia, Vodă urma să-şi cheltuiască neliniştea în acea plimbare necontenită de la iconostas la uşă. Intră şi bătrânul logofăt Toma, închinându-şi în faţa măriei sale uscăciunea înaltă şi fuiorul bărbii.

Domnul îi răspunse cu bunăvoinţă, privindu-l lung.

— Până ce domnia sa logofătul se simţi stânjenit, începând a-şi pipăi hainele. Dar Voievodul nu-l privea pe el ci se căuta pe sine însuşi.

— Deplin liniştit înlăuntrul său.

— Întâi să ne întoarcem cătră Stăpânul vieţii şi al morţii, zise măria sa c-un glas cumpănit, şi să-i închinăm sfinţiei sale cuvenitele daruri, pentru sufletul nostru, al copiilor noştri şi al Doamnei noastre. Să se scrie o sută de zloţi sfântului schit de la Bisericani, unde a stat vieţuind un timp maica noastră. Să se închine sfintei mănăstiri Probota moşiile noastre Roşcani şi Fântânele de la apa Siretului şi două sute de zloţi, pentru că acolo e locul de veşnică hodină a Doamnei maicii noastre. Întru odihna sfânt răposatului părintelui nostru, cu inimă curată şi luminată şi din toată voia noastră, dăruim cinci sute de galbini pe fiecare an sfintei mănăstiri Zografu de la Aton, şi să se dea hrisovul în mâna părintelui Varlaam egumenul.

Toate aceste închinări s-au scris scârţâit cu pene de hultan, în vreme ce măria sa îşi găsea înseninare deplină pentru cele ce aveau să urmeze.

Măria sa se opri dinaintea măsuţelor.

— Acuma să scrieţi aşa.

Grămăticii înălţară nasurile cu mare luare-aminte.

— Scrieţi aşa: „Cartea măriei sale Ştefan-Vodă cătră boierii Ţării Leşeşti, domnia sa castelanul de la Colomeea şi domnia sa castelanul de la Halici şi domnia sa Voievodul Podoliei. Noi Ştefan-Vodă domnul Ţării Moldovei vă facem cu aceasta cunoscut şi vă rugăm pe domniile voastre să opriţi pe boierul nostru fugar Albu jitnicer, care s-a făcut vinovat cătră domnia noastră, şi să binevoiţi a-l da în mâna slujitorilor noştri. Iar cu această carte a noastră se înfăţişează domnia sa părintele arhimandrit Amfilohie, duhovnicul nostru.”

— S-a scris întocmai, măria ta, se închină logofătul. Domnul îşi jucă o clipă degetele în giuvaerul sfânt ce-i strălucea pe piept.

— Mai adăugiţi aceste cuvinte, porunci măria sa. „Vă poftesc să nu faceţi altfel.”

— Asta e o ameninţare de război, suspină părintele Amfilohie.

Vodă se uită în juru-i. Hatmanul încă nu sosise.

— Domnia sa hatmanul Petrea soseşte acuma… vestiră cu grabă aprozii.

Măria sa pofti să rămâie numai cu aceia cu care avea a ţine sfat tainic.