Capitolul XII. Jderii s-au dus în Ţara Leşască.

Sfinţitul arhimandrit şi postelnicul Simion plecaseră, cu cărţile lui Vodă, cătră Ţara Leşască într-o luni. Abia după o săptămână cuviosul Stratonic se înfăţişă la curtea lui jupân Iaţco Hudici, ca să deie înştiinţare. Jupâneasa Anca se învălui îndată spre camera unde zăcea bolnavul; iar boierul se bucură şi pofti să audă chiar cu urechile sale această bună vestire. Ticăitul monah îşi venise în ori de spaima ce îndurase; semnele spaimei, însă, îi stăteau încă pe frunte în scrijelături roşe. Intră cu umilinţă la jupân Iaţco şi-l întrebă de sănătate.

Baba doftoroaie Sofronia era de faţă şi privi pieziş pe călugăr, trăgându-şi broboada mohorâtă peste clonţul gurii.

— Mulţămim lui Dumnezeu, părinte, zise jupâneasa Anca; descântecele şi irurile au făcut bună lucrare.

— Descântecele şi irurile, dar mai ales voia Celui-preaânalt, se răsuci monahul întâi cătră jupâneasa Anca, apoi cătră bolnav. Aşa alcătuiesc eu scrisorile de friguri ori de lungoare; îi scriu lui Dumnezeu şi-l rog, iar demonul boalei fuge de ameninţarea scrisorii. Fără asta, cu doftoria nu faci nimica. Am cunoscut noi, cinstite jupâne Iaţco, un vraci leah care se lăuda cu dresurile lui; şi având un boier al nostru Ştefan Calomfir o boală de-i tot pocneau încheieturile când se mişca, i-a dat acel vraci să beie o doftorie amară, câte un pahar în fiecare zi. Aşa că peste zece zile boierul nostru Calomfir nu-şi mai auzea încheieturile pocnind, căci surzise.

Baba Sofronia mormăia singură la gura sobei ascultând asemenea vorbe ale călugărului celui nebun şi stupea în cotruţă, ocrotind acolo ulcelele cu unsori. Descântând şi îndepărtând pe Necuratul, fulgera când şi când spre Stratonic. Înfăţişarea ei strâmbă şi ciolănoasă avea oarecare asemănare cu a monahului. Hotărându-se dintr-odată să se puie cu desăvârşire la adăpost de orice răutate şi viclenie a acelui duşman, îşi luă în poală ulcelele şi se duse.

Iaţco râdea, săltându-şi pântecele sub pocladă. Cu toată suferinţa, domnia sa nu se dezumflase. Har Domnului: putea mânca şi bea bine.

— Fuge baba de popă, zâmbi el. Dar să ştii, părinte Stratonic, că Sofronia aceasta are bun meşteşug de pus şi potrivit lopăţelele.

— Când vrea Domnul Dumnezeu, cinstite jupâne, vin lopăţelele singure şi se aşează la locul unde trebuie.

Boierul gemu înturnându-se pe o coastă şi aşezându-şi mai bine piciorul bolnav.

— Spune-mi, părinte Stratonic, cum a fost plecarea sfinţitului Amfilohie. Eu socoteam că să pornească mai curând; aşa am avut răspuns de la înălţimea sa.

— A plecat când a sosit vremea, răspunse călugărul. Mai întâi, măria sa a mai repezit un rând de porunci la toţi căpitanii de hotar. După aceea a trimes pe Jder cel mititel la mănăstirea Neamţu şi la Timiş. Acolo dumneaei comisoaia Ilisafta iar s-a tânguit că rămâne singură ca o cuculeasă, căci i se duc şi feciorii şi i se duce şi soţul domniei sale într-o altă nebunie.

— Care nebunie? Asta nu-i nebunie, părinte. Asta-i suferinţa noastră, asta-i copila noastră; noi suntem gata să ne dăm viaţa ca s-o dobândim îndărăt.

— Nu-i nevoie de viaţă, cinstite jupâne, rânji monahul; mai degrabă să fii gata domnia ta să înjunghii sipetele şi să scoţi galbinii şi zloţii.

Iaţco oftă:

— Om face şi asta, dacă aşa-i porunca înălţimii sale.

— Apoi are să-ţi vie porunca, să n-ai grijă. Iar viaţa şi-o pun unii oşteni, tineri. Saraci fiind, ei n-au de dat altceva.

— De cine vorbeşti cuvioşia ta?

— Vorbesc de oarecare postelnic, cu numele Simion Păr-Negru.

— Precât ştiu, domnia sa postelnicul împlineşte porunca înălţimii sale. Îi doresc să se întoarcă sănătos şi cu izbândă. Înţelegem noi ce vrei să spui cuvioşia ta; dar află că eu şi jupâneasa mea avem gânduri mari pentru copila noastră. Oricât om înjunghia sipetele, tot ne mai rămâne pentru ea destulă zestre, ca să vie să ne-o ceară Voievodul Litvaniei ori Voievodul Ardealului.

— Vai şi of! Se tângui jupâneasa Anca. Domnia ta visezi la nunţi domneşti şi copila noastră poate-i moartă.

— Ba nu grăi aşa, jupâneasă Ancă. Dau eu încredinţare, dau şi zapis scris, că unei asemenea copile nu i se poate întâmpla nimic. Fiecare fir de păr al ei are preţ. Cine-a fi, unde va fi, are s-o împresure ca pe un odor, să n-o ajungă nici vântul. Iar când o afla Craiul, din cărţile măriei sale Ştefan-Vodă, cum stă pricina, numai un cuvânt are să strige şi are să se cutremure Ţara Leşască. Pe lângă mila Craiului asupra noastră, avem noi acolo şi neguţătorii noştri cu care suntem în bună prietinie; le-am trimes tuturor răspuns şi se vor ridica punând pungi de matasă cu cele de trebuinţă pe mesele juzilor şi boierilor. Ş-atunci acel îndrăzneţ care a cutezat să se ridice asupra noastră îşi va primi plata cuvenită, într-o creangă de copac, cu juvăţul de gât.

— Doamne, soţul meu, cum vorbeşti domnia ta… se miră jupâneasa Anca. Eu, dacă mi-oi dobândi îndărăt fără stricăciune copila, nu mai am nici o supărare împotriva lui Niculăieş Albu. Aşa-s obiceiurile şi nebuniile tinerilor, din care ei se trezesc cu mare amărăciune. Aşa el nu poate face nimic, căci copilei i-i drag altcineva.

— Asta ţi se pare domniei tale, jupâneasă Ancă; vom hotărî noi, la vremea anumită, cine trebuie să-i fie drag. Dar domnia ta nu spui nimic şi uiţi de piciorul acesta care mi-a fost stricat. Ce iertare mai pot dobândi lotrii, când săvârşesc asemenea fapte? În juvăţ şi într-o creangă de copac! Îţi spun eu că altă judecată nu poate fi pentru Niculăieş Albu, măcar că-i rudă cu casele boiereşti cele mai mari. În juvăţ şi într-o creangă!

— Ba să mă ierţi domnia ta, jupâne Iaţco, se amestecă monahul Stratonic: eu socot că măria sa are să-l ierte şi are să-l deie lui Dimcea. Numai mişeii pier în ştreang; boierilor li se taie capul.

— Ba eu vreau să fie suit într-o creangă de copac! Hotărî cu mare mânie jupân Iaţco.

Stratonic făcu spre boier un semn tainic din ochi, pe care, fără să pară, îl văzu foarte lămurit şi jupâneasa Anca.

— Am ca o arşiţă, se tângui deodată boierul, aducându-şi aminte de suferinţa întru care zăcea. Te rog, jupâneasă Ancă, să-mi aduci domnia ta singură o cupă de vin. Lângă cupa mea, pune una şi pentru cuviosul părinte Stratonic.

— Numaidecât, soţul meu, se grăbi jupâneasa Anca.

Ieşi repede închizând uşa. După doi paşi se întoarse, lipind cu luare-aminte o ureche de ţâţână.

— Jupâne Iaţco! Strigă înăbuşit călugărul, aplecându-se spre boier; să ştii domnia ta că măria sa Ştefan-Vodă a rânduit război în Ţara Leşască.

— Foarte bine face măria sa Vodă, se învoi Iaţco Hudici cu linişte.

— A poruncit hatmanului să împingă spre hotar în anumit loc care nu se ştie, călăreţi din trei ţinuturi. De două zile a plecat jupân Petrea Hărman. Spun curtenii că s-ar fi dus la Cotnari; dar noi ştim că s-a dus să ia în stăpânire călărimea. Mai este ceva, jupâne Iaţco, de care trebuie să te bucuri.

— Ascult; văd că Dumnezeu şi măria sa mi-au auzit strigarea.

— Jupân Ionuţ Jder, urmă Stratonic, va să se înfăţişeze astăzi, ori cel mult mâni, aici la curtea domniei tale, din porunca lui Vodă. Şi trebuie domnia ta să-i dai în samă tamazlâcurile de boi graşi ce ai pregătit pentru Ţara Nemţască. Domnia sa are să-i călăuzească prin Lehia.

— Nu-i nevoie; am oamenii mei aici; când trec boii dincolo, am alţi oameni; iar de la Liov iau marfa neguţătorii nemţi. Am primit jumătate din bani; la Liov credinciosul meu primeşte cealaltă jumătate.

— Câţi boi ai?

— Trei cârduri de câte cincizeci. Iar la Sfinţii Arhangheli trebuie să mai trimet pe atâta.

— Să lăsăm deoparte pe cei de la Arhangheli. Aceste tamazlâcuri de acum ai să faci bine să le dai în sama lui jupân Ionuţ. Nu-ţi poruncesc eu: are să-ţi poruncească măria sa. Pe lângă asta, ai să pui pe masă toţi banii de cheltuială pentru oşteni.

— Care oşteni?

— Cei care au să călăuzească tamazlâcurile.

— Nu-ţi spun că am oamenii mei?

— Ba îţi spun eu că şi Vodă îşi are oştenii măriei sale. Aceşti oşteni se îmbracă în straie de rând şi se duc prin Ţara Leşască, pe trei drumuri, cătră Liov. Să mai ştii domnia ta, cinstite jupâne, că mai sunt şi alţi mulţi oşteni şi neguţători ai măriei sale, care, la vremea asta, încep a umbla în Pocuţia şi Podolia, cercetând şi întrebând felurite lucruri.

— Acuma am înţeles, se supuse Iaţco. Să vie jupân Ionuţ Păr-Negru şi-i dau pe samă tamazlâcurile. De bani îmi vine mai greu, că nu mă pot scula, ca să deschid sipetul. Ce fac eu dacă nu mă pot scula? Se tângui boierul. Nu pot da banii şi pace! Ce fac eu? Ce fac eu? Iaca, a început să mă doară iar piciorul.

Jupâneasa Anca se întorcea grăbită, aşa cum plecase, purtând pe tabla trei cupe. Aşeză tablaua cu grijă la căpătâiul bolnavului.

— Precum a arătat cuvioşia sa părintele Stratonic, dădu ea lămurire, chiar în clipa asta a descălicat jupân Ionuţ. Aşteptaţi să intre şi domnia sa. Vine cu poruncile. Să n-ai nici o grijă, soţul meu, decât să te faci sănătos, râse ea cu şiretenie; îţi deschid eu sipetele.

Se auzea pasul îndesat şi repede, cu sunet de pinteni, al Jderului celui mic. Uşa se deschise. De şi părea neliniştit, boierul întoarse cătră oaspetele domnesc un obraz plin de voie bună ş-un glas destul de vesel:

— Laudă Domnului!

— În vecii vecilor, amin, binecuvântă monahul. Jder se închină:

— Aduc sănătate de la măria sa, şi poruncă.

— Mulţămesc, suspină Hudici. S-auzim porunca.

— Am venit cu treizeci de slujitori, lămuri Ionuţ; şi chiar în acesta ceas trebuie să pornim cătră vadul Prutului, la Simioneşti, cu tamazlâcurile domniei tale, dacă le ai gata. Le luăm căci ne fac trebuinţă, şi n-am să-ţi mai dau samă domniei tale de ele.

Hudici oftă, tânguindu-se şi netezind poclada în locul unde era durerea.

— Pe lângă aceasta, cinstite jupâne Iaţco, binevoieşte a porunci să se sloboadă de la cămările şi de la chilerul domniei tale treizeci de ocă de slănină afumată şi patru sute de ocă de făină de mălai şi zece burdufuri de brânză – tain pentru slujitorii mei. Deasemeni să-mi pui în mână simbria lor pe două săptămâni: cincisprezece zloţi. Să nu te superi şi să nu-ţi pară prea mult: e simbrie pentru ţară străină. Deasemeni şaizeci de taleri pentru alte cheltuieli care vor fi de trebuinţă, căci noi ne ducem cale lungă şi încâlcită. Să deie Dumnezeu s-avem noroc, să-ţi aducem bucuria pe care o căutăm.

Jupâneasa Anca se plecă smerită cătră icoane:

— Maica Domnului are să vă fie ajutor. Au să se deie toate câte se cer.

— Mai este ceva? Întrebă jupân Iaţco, întorcând ochii cu sfială.

— Mai este. Sfătuindu-se măria sa cu sfinţitul arhimandrit Amfilohie, au stat şi s-au gândit asupra vremii. Deci m-au trimes pe mine la sfânta mănăstire Neamţu, să cercetez pe părintele Nicodim fratele meu, şi pentru asta şi pentru alte lucruri. Deasemenea am avut poruncă să cercetez pe starostele Nechifor: pentru asta şi pentru alte lucruri – fiind noi deprinşi unii cu alţii în treburi ca aceea cătră care mergem; având noi vârât în primejdia asta şi pe un frate al nostru.

— Care primejdie? Eu ştiu că e vorba de copila noastră.

— Întocmai aşa spunem şi noi, zâmbi Jder cătră jupâneasa Anca.

Ea îl ameninţă cu o încruntare de sprâncene şi râse la el cu toţi dinţii. Hudici se ridică într-un cot, gemând, şi se holbă la el cu uimire:

— Despre ce-i vorba?

— Linişteşte-te, urmă a râde jupâneasa; despre fata domniei tale e vorba.

— Nu, se împotrivi Jder. E vorba despre vreme… S-a aflat de la starostele Nechifor şi de la alţi vânători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist an. Cocoarele au plecat înainte de Ziua Crucii. Şoarecii de câmp şi-au făcut cuiburile sus în spinării, la două palme de la pământ. Deasemenea splina porcilor înjunghiaţi şi desfăcuţi se arată mai plină unde începe. Căutând oamenii vechi să-şi aducă aminte cum a fost ş-acum optsprezece ani când a căzut Ţarigradul.

— S-au gândit că iarna are să înceapă foarte devreme ş-acuma. Deci am pus la căruţele noastre, după porunca domniei sale hatmanului, straie de pănură, cojoace şi căciuli. Iar măria sa a poruncit să nu uităm potcoavele cailor, pe care noi, în graba noastră, le-am uitat. Deci să porunceşti domnia ta faurilor să bată degrabă o sută douăzeci de potcoave, câte două de fiecare cal. – fiind numărul cailor noştri şaizeci, câte doi de fiecare slujitor. Cum dă un îngheţ, cum ţintuim potcoave la copitele de dinainte. Învăţătura asta a scornit-o măria sa şi noi ne-am mirat. Văzând asta, am luat şi eu înţelepciune, adică zece părechi de tălpi de sanie, pentru care măria sa m-a lăudat, bătându-mă pe umăr.

Ascultând, jupân Iaţco Hudici se bucura şi se lumina încet-încet, scurmând sub perină cheia şi întinzând-o pe furiş jupânesei sale. După ce primi cheia, înainte de a ieşi ca să deie şi toate celelalte porunci, jupâneasa Anca luă pe rând cupele de pe tabla, gustă câte o picătură din fiecare şi le trecu celor de faţă, îndemnându-i să cinstească pentru izbânda măriei sale.

— Mai este ceva, grăi Jder, după ce deşertă cupa. Fratele meu părintele Nicodim a cercetat zodiile şi a găsit întocmai precum arată sfinţitul Amfilohie.

— Ceea ce dovedeşte neştiinţa dascălului nostru Pamfil de la Timiş. Scrie la zodie că, sub stăpânirea Soarelui, întru care ne-am aflat în ziua de 30 august, – „de va fi cutremur spre miazăzi, împăraţii şi domnii se vor tulbura”. Ceea ce se adevereşte şi se va mai adeveri. Iar acuma noi fiind sub semnul planetei Vinerea, se spune că, „de va tuna în numărul racului, va fi tulburare pentru o domniţă, şi în laturea despre apus va fi pace şi friguri multe; şi în legume va fi scădere; şi iarna va fi grea şi devreme”. Ceea ce adevereşte celelalte semne despre care am pomenit.

Ce să spun jupâniţei domniilor voastre?

Îndată ce a rostit Jder întrebarea asta, jupâneasa Anca a prins a-şi frământa mânile şi a plânge cu mare jale. S-au înceţoşat de lacrimi şi ochii lui jupân Iaţco. Din plânsetele ei, jupâneasa conteni fără să mai aştepte mângâieri; îşi şterse roua de pe obraji cu dosul palmei şi se duse să deie cele mai straşnice porunci slugilor.

Când îşi isprăvi Jder toate socotelile de bani şi primi de la cămări toate câte ceruse, îşi strânse în cătărămi chimirul pe straiul lui de şiac, pofti rămas bun celor de faţă, ieşi şi încalecă strigând la slujitorii săi. La covălia din capătul celălalt al ogrăzilor boiereşti, faurii băteau pe nicovale fierul încovoiat; slugile umblau forfota de la cămări; slujitorii cei mai de căpetenie ai lui Ionuţ, adică feciorii lui Căliman, primeau sacii şi-i lepădau în căruţe ca pe nişte mărunţişuri de nimic. La ocoale se adunaseră tamazlâcurile, cu mugete.

Când soarele se sui la amiază, toate se aflau gata de drum. De la căruţa cu coviltir a Călimanilor, unde îşi avea Jder hodina, cântă un cucoş de trei ori în şir.

— Acesta-i privighetorul pe care mi l-a dăruit comisoaia, râse el cătră jupâneasa Anca. Ne arată că nu mai putem întârzia şi că va fi schimbare de vreme. Mărturisesc eu că nu este pe lumea asta învăţătură mai mare decât aceea ce se află în cărţile părintelui Amfilohie şi a părintelui Nicodim. Cât m-am năcăjit eu în doi ani, tot n-am putut să le desleg. De la cucoşul muţei înţeleg mai lesne.

Pornirea se făcu dintr-odată. Jupân Iaţco Hudici sprijinindu-se puţin într-un cot, putu vedea pe fereastră pe Jder şi pe slujitori încălecând. Apoi, după ce căzură zăvoarele de la ocoale, unii dintre slujitori îşi îndemnară caii într-acolo, cu răcnete, învârtind harapnicele. Mugind şi boncăluind, vitele se îmbulziră la drum. Jder trecu săltând în şa pe departe, prin lumina ferestrei; un nour de pulberi ascunse acea privelişte vederii boierului. „Nu se află nicăirea lupi care să facă dintr-odată atâta pagubă”, cugetă domnia sa, lăsându-se să cadă cu ceafa pe perină. După această pagubă, au să urmeze altele şi altele, fără sfârşit. Toate se trag dintr-o tinereţă înflorită, pe care a avut-o domnia sa odată. Căci numai tineri fiind, oamenii se însoară; mai târziu, nu mai săvârşesc asemenea prostie. Câte parale, câte vite, câţi saci cu pâne se duc în apă, în cer şi-n pământ!

— Of şi iar of! Care-i răsplata mea în lumea asta, pentru toate? Nu se ştie nici dacă mi-oi putea dobândi copila!

— Cinstite jupâne, îl mângâia părintele Stratonic rânjind, răsplata noastră a tuturor celor năcăjiţi nu-i pe lumea asta. Răsplata domniei tale va fi în altă lume, la judecata de pe urmă, când toate au să-ţi fie înfăţişate şi întoarse îndărăt – bani, boi şi slănină. Deci, bucură-te.

În vremea asta tamazlâcurile de vite suiau din valea Siretului pe-o coastă lină, umblând domol subt un nour uşor de pulbere spre miazănoapte. Înaintea acestor îmbulzeli se înşirau căruţele cu tainuri şi straie, având şi arme subt aşternuturile şi paiele cele mai dedesubt. Lângă căruţa din frunte călărea Jder, făcându-şi socotelile pentru toate câte le mai avea de îndeplinit, după poruncile ce i se dăduseră. Nu prea era împăcat în sine cu slujba aceasta de vornic de turme, nici cu încetineala de melc la care era supus. Îşi rodea frâul şi n-avea ce face; aştepta întâmplările şi se îndoia că s-ar putea să iasă ceva din asemenea lâncezeli.

Cătră sară porunci popas pe nişte întinderi goale în care, cât bătea ochiul, nu se zărea nici o aşezare de sat.

Tamazlâcurile se împărţiseră în trei, cu câte zece slujitori, şi vitele fură lăsate la păşune în ierburile arse de brumele toamnei. La căruţe se aprinse foc din tufărişuri şi spini uscaţi. După ce se întunecă, rămase sub stele numai tăcerea întinderilor, în care picurau lin din când în când tălăngi. Într-un târziu privighetorul de la căruţa lui Jder dădu semn. Găinuşa se urcase în crucea bolţii şi vitele se alinară la hodină.

A treia zi, cu asemenea popasuri şi înaintări, Jder văzu vadurile Prutului. Până a nu ajunge acolo, tamazlâcurile străbătură printre bălţi şi stufuri. Apoi la locul care se chiamă Simioneşti găsiră pod umblător. Ionuţ Păr-Negru chemă la sine pe podar şi-i puse în palmă de mai înainte brudina, poruncindu-i să înceapă trecerea îndată după miezul nopţii, aşa ca să fie vitele dincolo înainte de ziuă.

— Se poate face aşa?

— Se poate, frate creştine, răspunse moşneagul podar, numai dac-a răsări luna, ca să nu ne batem în capete şi să nu se năruiască vitele în baltă, şi dacă nu mi-a fi prea somn la acel ceas.

— Te deştept eu, când cântă cucoşul.

— Aşa este, frate creştine şi vrednice meştere, însă chiar la miezul nopţii să ştii că nu-i bine să lucrăm. La acel ceas să ştii domnia ta că amorţeşte şi glasul cucoşului o vreme, cât ai număra trei sute. Deasemenea la acel ceas putem fi în primejdie, căci uneori începe a sufla vântul cel rău. Se întâmplă câteodată, în crucile nopţii, de curg neguri pe Prut şi din acele neguri se arată ştima. Umblă într-un strai alburiu şi se uită cu ochi de pucioasă aprinsă.

Jder privea departe spre afundul zării, unde i se părea lui că se întinde ţara străină.

— Ascultă, brudnice, zise el cu linişte. Eu am dat poruncă şi dumneata s-asculţi. După ce cântă cucoşul meu a doua strajă, iese un sfert de lună şi se zăreşte bine la faţa apei.

— Atuncea-i mai dulce somnul omului, rânji podarul. Jder se veseli şi el.

— De câţi ani eşti dumneata?

— D-apoi dă, frate creştine şi vrednice meştere, eu banii de brudină îi număr, căci se poate să mi-i fure cineva, dar anii vârstei nu-i mai socotesc, căci nu-i fură nimeni. Aş pofti eu să mi-i împuţineze cineva, dar nu se poate. De ce mă întrebi domnia ta?

— Vei fi având şaptezeci?

— Oi fi având.

— Ţi s-a întâmplat, în şaptezeci de ani, vreun năcaz? Să te împungă cineva cu suliţa, să te deie cu capu-n jos în Prut, ori să te înalţe într-un copac?

— Nu mi s-a întâmplat. De ce să păcătuiesc şi să spun că mi s-a întâmplat?

— Ei, apoi atunci află dumneata că-n noaptea asta are să ţi se întâmple.

Podarul conteni dintr-odată din râs, înfricoşat de privirea aţintită a Jderului. Clătină din cap şi se duse să cerceteze pripoanele podului. Se întoarse iarăşi la loc, pândind din vreme în vreme, când pe acel neguţător tânăr şi mânios, când pe unii din soţii lui, între care se aflau doi cu deosebire de nalţi. Jder le făcuse numai un semn c-un deget şi ei se şi apropiaseră de vatră.

— Care-i porunca domniei tale, jupân Ionuţ? Întrebă Onofrei.

— Porunca mea n-are putere destulă la podarii de la Prut, răspunse Jder, deşi li s-au pus mai nainte paralele în palmă.

— Atuncea cum să facem? Întrebă cu blândeţă Onofrei. Tu ce zici, Samoilă?

— Eu zic să-l pălim în numele tatălui şi să luăm noi în stăpânire podul.

Podarul începu a se tângui trăgându-se la o parte:

— Înduraţi-vă, fraţilor creştini.

— Bine, hotărî Jder, treci lângă foc şi aşteaptă ceasul pe care ţi l-am poruncit.

— Eu tot socot că ar trebui să-l apuc de grumaz… era de părere Onofrei.

Pe când se întindea pe ape şi-n bălţi amurgul, începu a spori suflarea vântului. Într-o vreme se arătară sub cer neguri despletite, care fugeau cu grabă spre miazăzi. În urma negurilor sosiră stoluri de gâşte sălbatice, din soiul acelora sprintene şi ascuţite la viers care se chiamă gârliţi. Se năpustiră asupra bălţilor acoperindu-le şi asupra stufurilor, dărâmându-le. Mulţimea lor era aşa de mare şi zvoana aşa de întinsă, încât se întunecă de istov împrejurimea şi turmele de vite se neliniştiră căutând să iasă la o lărgime. Încet-încet, la poruncile şi harapnicele slujitorilor, boii se alinară pe când, prin întunericul nopţii, chemările gârliţilor şi zbucnirile lor de aripi se prelungeau în lungul Prutului până la mare depărtare.

Cătră miezul nopţii, asupra zvonului de jos, se lăsă alt zvon al înălţimilor. Erau alte paseri străine, de felurite neamuri, care alungau unul după altul stoluri repezi, fugind de o spaimă pe care oamenii încă nici n-o bănuiau.

Podarul veni prin întuneric la Jder.

— Nu ştiu dacă domnia ta, frate creştine, simţeşti în nări miros de omăt, pe vânt. Eu simţesc, ca şi-n alţi ani când vine iarna năprasnic. Ai avut dreptate să te grăbeşti. Mă duc să cercetez pripoanele de dincolo şi îndată după aceea trecem vitele. Oamenii domniei tale or aprinde făchii, luminând balta.

Bătrânul se grăbi, încingându-şi dulama cu frânghioară şi îndesându-şi căciula pe cap. Ca şi cum l-ar fi biciuit spaimele sosite pe vânt ale pustietăţilor de la miazănoapte, coborî pe pod şi scripetele începu să scârţâie cătră ţărmul dimpotrivă.

I se păru lui Jder că bătrânul întârzie prea mult şi puse pe Onofrei să-l chiuie de două ori. Nu răspunse nimeni. Poate nu se auzea dincolo din pricina vântului sporit, ori de larma gârliţilor.

Însfârşit, la ceasul al treilea al nopţii, podarul se întoarse şi slujitorii aprinseră făchiie de răşină. Trecură pe pod rând pe rând căruţele şi caii de schimb. Aduseră după aceea pe podină boii bătrâni cu tălăngi; şi, în patru soroace, mânară în baltă părţi din tamazlâcuri. Cum se urnea podul şi sunau tălăngile, vitele împinse se duceau după ele înotând cu uşurinţă. Astfel după miezul nopţii lucrarea era săvârşită. Cucoşul cântă la celălalt mal şi pătrarul de lună se arătă printre nourii sfârtecaţi. Se arătă numai câteva clipe, căci negurile îl acoperiră. Atuncea se zăriră în vâlvătăile focului cei dintâi fluturi de zloată.

— Rămâneţi cu bine, fraţilor şi creştinilor, se închină podarul. De acuma se chiamă că iarna a scos din grajd iepele cele albe, la împăratul din Miezul-nopţii. Vă poftesc cale bună până la moara lui Onisifor. Acolo, dac-a fi viscol, să staţi şi să vă hodiniţi.

Oameni şi dobitoace au stătut sub lapoviţă până în zori de ziuă. Atuncea au pornit prin mâzgă, alunecând şi adunând gloduri. Tavanul de nouri se coborâse şi stropea întruna umezeală rece. Nu se zărea nicăieri nici casă, nici pădure. Înaintau cu anevoie împotriva biciuirilor vântului. Vitele, mai simţitoare de ameninţarea timpului, se buluciseră în şiraguri, strânse una în alta şi una după alta, grăbind spre zarea necunoscută care se trăgea întruna din calea lor.

Cătră amiază trecură un pârău al lutăriilor printre rovine de pământ galben şi, lângă o iezătură, văzură moara. Acolo era stăpân alt moşneag, care semăna cu cel de la pod. Avea aceeaşi înfăţişare ferită, stând mai mult într-o lăture, şi aceiaşi ochi iscoditori. Lângă moară se înşirau şoproane. Sub râpa unui mal, săivanuri pentru oi. Gospodari nu se aflau în bătătură, fiind zi de sărbătoare a Sfântului Apostol Toma.

Un slujitor al morarului încăleca chiar atunci când intrau pe iezătură tamazlâcurile.

Morarul ieşise cu capul gol şi-şi scutura pletele spre el făcându-i semn c-o mână să se ducă în treaba lui, să nu mai întârzie căscând gura la oameni străini. După aceea rămase în zloată, privind lung la şiragurile de vite porumbe. Când veni Jder asupra lui cu calul, el se feri şi aşteptă să vadă ce este.

— Noroc bun. Dumneata eşti moş Onisifor?

— Mulţămim domniilor voastre. Eu sunt. Care vi-i voia? Pe cât se vede, vă întâlniţi la moara noastră cu Zabava, căci până în sară se pune vreme tare. Ia uitaţi-vă domniile voastre cum se învăluiesc pe vânt cârdurile de ciori.

— Ba după ce facem popasul care se cuvine, ne ridicăm şi purcedem mai departe.

— Să iertaţi domniile voastre, dar mie nu-mi vine a crede una ca asta. Iaca, aveţi săivanurile pentru vite; căci oile noastre nu-s acasă; se află sub munte.

— Mulţămesc de bunătate, dar noi om sta numai cât trebuie.

— Bine. După ce-or rândui slujitorii domniei tale vitele şi căruţele, să vie în moară la foc.

Jder descălecă, cu fruntea încreţită, mai cercetând o dată zările. De şi era ceas de amiază, lumina se mai împuţinase şi vântul îşi sporise asprimea. Dulama de pe el era scorţoasă şi pătrunsă de umezeală. Cu privirile întunecoase, slujitorii mânau vitele la adăposturi.

Ionuţ intră sub şandramaua morii, în miros de făină şi fum rece. Morarul Onisifor veni după el şi deşteptă focul din mijlocul încăperii, cu găteje. Sosiră de afară şi Călimanii; după aceea, câte unul, şi alţi slujitori. Se încălzeau şi se zbiceau în bătaia flăcărilor. Îşi ştergeau cu dosurile cuşmelor obrazurile ude şi-şi uscau în faldurii de dedesubt ai straiurilor mânile pătrunse de zloată.

Onisifor morarul râdea, ferindu-şi de fum barba şi închizând într-o parte ochii:

— Iaca, să ştii domnia ta, cinstite neguţătorule, că, de când ţin eu minte, în opt rânduri am apucat asemenea iarnă devreme. Apoi după aceea omătul acesta al lui Sfântu-Toma se duce la râpă, ca să facă loc altuia. Dar se chiamă că ne cuprinde iarna şi trebuie să scoatem săniile. E mai greu de dumneavoastră cei cu căruţele.

— Ar fi fost greu dacă n-ar fi poruncile lui Ştefan-Vodă.

— Este vreo poruncă de la Ştefan-Vodă?

— Este.

— Ce fel de poruncă?

— Sunt mai multe, care nu se pot spune. Dar este una pe care trebuie s-o afle toţi drept-credincioşii. Măria sa se ridică la primăvară, ca să bată război cu ismailitenii.

— E-hei! Suspină morarul, frecându-şi cu palma barba încălzită; e-hei, frate creştine şi cinstite neguţătorule, văd că se ridică voievozii pentru lege; iar Craiul nostru stă şi doarme.

Să ştiţi domniile voastre c-a ieşit pe lume o poveste adevărată: cum că papistaşii s-au încuscrit cu păgânii, ca să piardă de pe faţa pământului pe pravoslavnici. Nu demult a stat aici unde stai domnia ta un monah de la Sfântu Munte, care avea într-o răcliţă în sân lemn sfânt de la crucea Mântuitorului şi un piron în care a fost bătut piciorul Domnului nostru Hristos. Acele odoare sunt fără preţ şi numai boierii cei mari care au sodom de bani pot să cumpere câte o fărâmă. Dau o stamboală de bani şi călugărul le pune pe vârful unghiei o aşchiuţă… Zice acel călugăr: Să ştiţi că Litovit-Craiul de la franţuji a avut numai o fată. A pus pe acea fecioară a lui cu toată zestrea într-o corabie şi a trimes-o la Mehmet împăratul turcilor; să fie Mehmet fiicei lui soţ, iar măriei sale prietin. Iaca ce zile am ajuns noi creştinii. Asta s-a întâmplat în ziua de Sfântu-Ion. De aceea s-a cutremurat pământul. Nu se poate să nu se fi auzit şi în Ţara Moldovei de asta.

— S-a auzit, cum nu?

— Ei, apoi de asta se vede că se scoală Ştefan-Voievod. S-a vestit de faptele măriei sale până la noi în Pocuţia şi în Podolia. A fost nuntă mare la Suceava?

— Fost.

— C-o Împărătiţă, care are moştenire Ţarigradul?

— Întocmai precum spui, moş Onisifor.

— Asta îmi place mie mai mult decât orişice. Se află la noi oameni care se gândesc să treacă subt aripa măriei sale Ştefan-Vodă, cum au mai făcut şi alţii. Sunt şi nişte cazaci care vor să intre în leafă la măria sa; dar se tem. Zice că-i mare strânsoare la Ştefan-Vodă. Dar tot ei se întorc şi spun că, fără străşnicie, nu se poate oaste bună. D-apoi şi când or ajunge la Sultan Mehmet ş-or dărâma zidurile, deschizând comorile… Fiecare oştean îşi pune piatră de olmaz la frunte şi surguci de aur. Dac-aş fi tânăr, m-aş vârî şi eu între acei cazaci. Dar, numărându-mi anii, văd că la altă împărăţie nu mă pot duce decât la aceea unde nu-i durere, nici întristare. Bucuraţi-vă, cei tineri, zic.

Eu am trăit o zi-două.

Şi v-am lăsat lumea vouă.

Moş Onisifor râdea fără veselie, privind cu luare-aminte la Ionuţ şi la slujitorii săi şi iscodindu-i pe fiecare cu ochii.

— Ciudat mi se pare că n-aveţi arme.

— N-avem, nu ne trebuiesc, răspunse Ionuţ. Noi avem carte de la Domnie. Şi toţi dregătorii Craiului trebuie s-o cunoască lăsând slobodă trecerea. Am plătit vămile măriei sale la Moldova; plătim cu dreptate vămile Craiului.

— Cine ce are cu noi? Suntem creştini buni, nu facem nimănui nici un rău.

— Dă, mai ştii domnia ta ce se întâmplă? În Ţara Leşască sunt şi altfel de vameşi decât ai Craiului.

— Cum se poate? Apoi atuncea nu-i bine şi încep să mă tem.

Morarul clătină din cap. I se părea că n-are destulă minte acest negustoraş de la Moldova.

Slujitorii aduseră sub şandramaua morii tăbultocul de făină, ceaunele şi brânza, ca să gătească prânzul. Jder ieşi în vântul de afară. Subt un şopron, între căruţe, Călimanii aprinseseră un foc al lor. Îl potriviseră în adăpost bun, după porunca lui Ionuţ, şi-l aşteptau numai pe el.

Subt învăluirile ciorilor, care se legănau în văzduh, se răsuceau în înălţime şi se lăsau dintr-odată asupra pământului, se desluşea abia un sat. Dinspre acel sat, pe drumul desfundat, venea un călăreţ. Era tocmai vremea hotărâtă; la amiază, în ziua de Sfântul Toma, duminică 6 octomvrie. Acel călăreţ era Gheorghe Botezatu Tătarul şi venea cu viforul în spate şi cu veste de la târgul Liovului.

Cum descălecă, lăsă calul în sama vânătorilor şi veni cătră stăpânul său, închinându-se în tăcere, desfăcând de pe el dulama şi gluga şi scuturând în dreapta şi în stânga lapoviţa. Se încălzi câteva clipe la foc şi tuşi, dorind să vorbească.

— Aduci veşti bune, Botezatule? Întrebă Ionuţ.

— Aduc veste, măria ta; încă nu se ştie dacă-i bună ori nu. Părintele arhimandrit şi cu jupân postelnicul au umblat cu bine, până ce am ajuns la Colomeea. Acolo am aşteptat o zi. Domnia sa castelanul era la vânătoare. După ce s-a întors de la vânătoare, fiind domnia sa castelanul prea vesel pentru doi cerbi pe care-i alungase cu cânii şi-i prinsese, a poftit numaidecât la cina sa pe oaspeţii străini. Deci ne-am dus la curtea măriei sale castelanului şi stăpânii noştri au fost întâmpinaţi cu cinste. A ieşit domnia sa castelanul în straie roşe cum e cârmâzul, cu lanţug la gât şi cu sabie cu strajă de aur. Jupân postelnicul şi părintele arhimandrit s-au închinat, dorindu-i înălţimii sale castelanului sănătate, iar domnia sa castelanul s-a bucurat, fiind doritor să afle starea bună a sănătăţii măriei sale Ştefan-Voievod.

— Măria sa Ştefan-Vodă e întru toată sănătatea şi puterea sa, a dat răspuns părintele arhimandrit. Şi îţi trimete domniei tale, pan Tadeus, frăţeşti închinăciuni, împreună cu această carte.

Domnul castelan a primit cartea şi a poftit pe oaspeţii săi într-o odaie împodobită cu arme de vânătoare şi capete de cerbi şi mistreţi. A poruncit slugilor să aducă bere, ca să se răcorească domnia sa împreună cu oaspeţii săi iubiţi. Eu am stătut lângă uşa deschisă, în gang, împreună cu alţi slujitori.

Până ce nu s-a adus berea, în pocaluri mari, domnia sa castelanul n-a deschis cartea. După ce a luat în mână pocalul, s-a sculat şi a închinat în sănătatea Craiului şi în sănătatea lui Vodă. După aceea s-a uitat de aproape, a cunoscut pecetea şi a rupt-o. A poftit pe un popă papistaş, ce se chiamă capelan, s-o cetească.

Părintele capelan a cetit cartea. Pan Tadeus a rămas pe gânduri, cu fruntea încreţită. Apoi s-a întors cu mare dulceaţă spre oaspeţii săi.

— Iubite al meu prietin părinte arhimandrit şi iubite al meu prietin domnule postelnic, aş fi prea fericit să pot răspunde chiar în această clipă la cartea măriei sale Voievodul. Căci o dorinţă a măriei sale Voievodul este pentru mine poruncă. Însă trebuie să fac cunoscut frăţiilor şi domniilor voastre că în Republica noastră pribegii au ocrotire de la Craiul.

— Prea mărite castelan, aici e vorba de un furtişag.

— Într-adevăr, a răspuns pan Tadeus, din cartea măriei sale se vede că ar fi vorba de furtişag. Însă nu e un furtişag ca oricare altul; e un furtişag de fecioară; şi furul e de neam. Deci numai luminăţia sa Craiul ar putea să judece dacă vinovatul trebuie întors la urma sa. Sunt prea întristat că nu pot să fac numaidecât plăcere măriei sale Ştefan-Vodă.

Părintele arhimandrit a zâmbit:

— Pribeagul se află poate în ţinutul domniei tale? Ai aflat vreo veste? Înainte de a trece la înălţimea sa Craiul, am fi doritori să ştim unde ar putea fi găsit pribeagul, ca să putem da răspuns luminăţiei sale Craiului.

— Nu sunt în stare să spun nimica în privinţa asta, s-a apărat pan Tadeus. Se pare că s-ar fi vestit trecerea acestui boier tânăr cu numele Albu. Se zvoneşte că ar fi un nepot al logofătului Mihu. Ar fi vorba ca însuşi domnia sa logofătul Mihu să iasă din Liov şi să se ducă la înălţimea sa Craiul la Cracovia. Veştile umblă, dar nu le putem da crezare până ce nu le cercetăm noi singuri de aproape. Aşa că ceva se ştie, dar prea puţin. Nu mai poftiţi un pocal de bere? Vă rog să nu fiţi supăraţi pe mine, eu rămânând prietinul domniilor voastre cel mai bun, până la cea din urmă a mea suflare.

Atât a fost, sfârşi Gheorghe Botezatu. Trebuie să spun că am gustat şi eu bere din aceea şi nu mi-a plăcut. Am rămas c-un gust sub limbă ca şi acela pe care l-au avut stăpânii noştri când au ascultat răspunsul boierului leah. Slujitorul cel bătrân al domnului castelan, care m-a cinstit cu bere, mi-a mărturisit că într-adevăr ar fi trecut pe la curtea de la Colomeea un boier tânăr cu slujitori frumos îmbrăcaţi şi c-o carâtă în care spunea râzând că are o comoară.

În tot răstimpul cât s-au spus acele vorbe, jupân Simion postelnicul n-a scos un singur cuvânt. L-am înţeles eu că mai degrabă ar fi poftit să tragă sabia decât să rostească o vorbă.

Când i-am dat vestea slujitorului celui bătrân, s-a luminat. Deci – a zis domnia sa – Niculăieş Albu a trecut mai departe pe acelaşi drum pe care umblăm noi.

Ne-am ridicat noi de la Colomeea şi am călătorit mai departe, după ce am lăsat unii oameni ai noştri ca să scurme veşti.

Am umblat cu pace. Am ajuns cu bine la Halici. Acolo, castelan, un vlădică papistaş. Era bolnav în pat. A primit pe părintele arhimandrit; a deschis cartea măriei sale şi a cetit-o de două ori. A râs cătră părintele arhimandrit şi a zis:

— Vrednică de luare-aminte e porunca ce ni se dă. Să nu îndrăznim a face altfel. Îţi spun drept, sfinţite părinte arhimandrit, mie vorba asta îmi place foarte mult. Scrisoarea, ca scrisoarea, arată un fapt. Dar poftirea de la urmă îmi place foarte mult. Îmi pare rău că nu sunt sănătos, ca să mă sui numaidecât în carâtă şi să mă duc la curtea înălţimii sale Craiului, ca să văd ce ochi face înălţimea sa auzind asemenea cuvinte.

— De ce par aşa de ciudate înalt prea sfinţiei tale asemenea vorbe? A întrebat cu umilinţă părintele arhimandrit.

— Doreşti să-ţi spun de ce?

— Doresc, înalt prea sfinţite.

— Dacă doreşti, am să-ţi spun. Eu de mult urmăresc vorbele şi faptele Voievodului domniei voastre de la Moldova. Acele vorbe sunt ale unui om înţelept; iar faptele sunt ale unui bărbat care are de la Dumnezeu harul stăpânirii. Războaiele măriei sale cu Riga Matiaş şi cu Mamac-Han au fost scurte şi înfricoşate. Aflăm deasemeni, cei care credem cu adevărat în lumina lui Hristos, că Ştefan-Voievod găteşte în braţul său drept fulgere împotriva ismailitenilor. Suntem întrucâtva mâhniţi că nu se învrednicesc craii să fie mai harnici, ridicând sabia pentru credinţă. Deci când un asemenea bărbat şi Domn scrie asemenea cuvinte, ele au o însemnare. Trebuie să fie la mijloc jigniri multe. Despre unele ştim şi noi. Trebuie să fie la mijloc multe jigniri şi ameninţarea nu-i deşartă.

— Măria sa Domnul nostru doreşte pace, a răspuns părintele arhimandrit.

— Ştiu; şi noi dorim pace. De aceea am să trimet carte de sfat Craiului, la Cracovia, poftindu-l să lese balurile curţii şi să-şi întoarcă puţin urechea spre Ţara Moldovei.

— Înalt prea sfinţia ta nu poţi să ne dai pe pribeag?

— Să ştii că l-aş da, părinte arhimandrit. Nu este însă sub braţul meu; nici n-a trecut pe la Halici. Se află adăpostit în altă parte, poate la alţi pribegi de la Moldova. Doresc din inimă să cunoaşteţi locul; ca să se îndeplinească mai curând ceea ce bănuiesc eu. Astfel se vor trezi din somnie craii şi împăraţii. Te încredinţez, frate al meu întru Hristos, dragă părinte arhimandrit, că aceştia nu sunt crai şi împăraţi, ci muieri.

Acel vlădică papistaş, bălan, slab şi uscat, a tras cătră sine pe părintele arhimandrit şi l-a sărutat. După aceea a închis ochii, sfărâmând între gene lacrimi.

Postelnicul Simion s-a mirat foarte mult aflând cum a fost acel sfat. Şi eu încă nu pot să-l spun bine; dar părintele arhimandrit îl rostea întocmai, cu acele vorbe îngânate moale. Deci părintele arhimandrit a poruncit să ne grăbim.

De la Halici, tot în sus pe apa Nistrului, ne-am mai oprit în două locuri câte o zi, cercetând; după ce am trecut de Komarna, am pălit de-a dreptul la Liov. Acolo la Liov, am găsit pe fratele domniilor voastre jupân Dămian, la casa sa şi în negoţurile sale. Pe cât mărturisesc slugile domniei sale, jupân Dămian are atâtea dugheni şi atât bănet, încât nu-i mai trebuie nimic decât sănătate. Sănătos să fie, să mănânce galbenii cu lingura. Dar asta nu i-ar putea ţine de saţ – râdeau ei – de aceea jupân Dămian Păr-Negru s-a hotărât să-şi ia soţie.

Acum câţiva ani fusese întâi vorba de o fată a unui neamţ, pârgar la târgul Liovului. Era mare zestre, dar frumuseţă puţină. Deci jupân Dămian s-a răzgândit. Acuma iată că s-a întâmplat să moară de holeră, tocmai la Crâm, feciorul starostelui neguţătorilor din târgul Liovului. Văduva acelui fecior de staroste a plâns, care nu s-a mai auzit pe lumea asta cât a plâns văduva aceea. Îşi număra băneturile şi straiele şi plângea. De tânără era tânără; de frumoasă era frumoasă: aşa că ce poate hotărî o văduvă fără mângâiere, decât să se ducă la o sfântă mănăstire? Fiind ea de neamul ei malorosiancă şi drept-credincioasă, a zis aşa că se duce să se călugărească la lavra sfintei Teodora de la Chiu, tocmai la apa Niprului. Pe când îşi gătea ea zestre de pustie, s-a înfăţişat acasă la dânsa, cu treburi de negoţ, domnia sa jupân Dămian. A văzut-o că plânge, a întrebat-o de ce plânge, s-a uitat împrejur la toate câte erau acolo; şi a poftit-o el să nu mai plângă, căci tinereţa-i scurtă şi nu înfloreşte decât o dată. Apoi de la aceste vorbe au stătut de istov lacrimile jupânesei Teodora; şi acuma se găteşte de nuntă. Dar înainte de toate, cum e rânduiala, jupân Dămian a poruncit chervan să-şi ducă întâi mireasa la Ţara Moldovei, că s-o înfăţişeze jupânesei Ilisafta. Odată cu această înfăţişare, s-a pregătit şi o căruţă cu daruri şi bunătăţi, ca să pară dulce jupânesei soacre vederea nurorii.

Când am ajuns noi acolo şi au stat în sfat fraţii amândoi cu părintele arhimandrit, s-a sculat jupân Dămian şi a zis:

— Bag de samă că domniile voastre vă grăbiţi; iar eu nu pot întârzia. Deshămaţi domniile voastre şi om porni odată la Ţara Moldovei. Cât or aştepta caii, să ne întoarcem şi să ne uităm în jurul nostru, să vedem ce este. Să vie numaidecât la mine credinciosul meu Iosip.

S-a înfăţişat numaidecât Iosip, bucuros că s-a putea abate pe la aşezarea părinţilor lui, la Nimirceni.

— Veste bună, Iosip, i-a spus jupân Dămian. Află că nu plecăm azi, nici mâni, şi poate nu plecăm nici în zece zile. Dar tu nu te bate cu pumnii peste tâmple, nici nu te trage de cap. Dacă pofteşti să plecăm înainte de zece zile, desfundă-ţi urechea şi ascultă ce-am să-ţi poruncesc eu.

Să ştii că bădiţa meu Simion postelnic are o pagubă.

— Ce pagubă, stăpâne?

— A prăpădit un ac într-un car cu fân, şi trebuie numaidecât să-l găsim noi.

— Şi cum e acel ac, stăpâne? Ce fel de ochi are?

— Văd că eşti om înţelept, Iosip, precum ai fost totdeauna. Acel ac e jupâniţa Maruşca a lui jupân Iaţco.

— Ac de aur, stăpâne. E mai uşor de găsit.

— Aşa este. Acel ac de aur e jupâniţa Maruşca a lui Iaţco Hudici. L-a furat şi l-a dus în Ţara Leşască un boier al măriei sale, cu numele Niculăieş Albu.

— Cu voie ori fără voie s-a făcut furătură asta?

— Întrebarea asta, Iosipe, a răspuns jupân Dămian, arată că nu eşti chiar aşa de cuminte precum te-am socotit eu. Dac-ar fi fost furătură cu voie, ce-ar fi căutat în ţară străină bădiţa Simion, fratele meu? Că au strigat părinţii fetei, n-ar fi nimica. Dar înainte de furătură, a dat strigăt fata cătră postelnicul Simion. Acuma ascultă şi ia aminte. Se ştie că acest Niculăieş Albu e nepot a lui Mihu logofăt. Se mai ştie că Niculăieş Albu a făcut, cu carâtă şi cu slujitori, popas în târg la Colomeea. A trecut de Colomeea; dar alta nu s-a mai aflat, cu toate întrebările ce s-au făcut şi cu toate cercetările oamenilor postelnicului. Cu toate acestea carul cu fân nu-i prăpădit şi trebuie să-i luăm urma începând de aici din Liov – şi anume de la casa logofătului Mihu. Tu pune oamenii să iscodească, trimete şi după cazacii aceia de care se slujeşte Mihu logofăt câteodată. Tu n-ai alta de făcut decât să afli unde-i popasul jitnicerului Niculăieş. Cum vei afla, înhămăm caii şi ne ducem la jupâneasa Ilisafta, luând pe cale înc-o nuntă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ai deschis urechile?

— Le-am deschis cât toartele cristelniţii.

— Ai băgat în cap?

— Da, stăpâne.

— Atuncea, înainte de toate, treci prin Uliţa Crăiască şi vesteşte pe jupâneasa Teodora că mă înfăţişez la domnia sa numaidecât cu jupân Simion fratele meu şi cu sfinţitul Arhimandrit Amfilohie. Să lepede caţaveica, deoarece nu plecăm la drum acuma. Mai întârziem puţin. Şi să se bucure de oaspeţii pe care-i aduc dumnisale.

Aşa s-a făcut. Iosip de la Nimirceni s-a dus cât ai scăpăra; şi-a căutat în zece locuri oamenii şi i-a mânat la felurite treburi şi a dat şi înştiinţarea poruncită. Apoi a încălicat şi nu s-a mai văzut două zile.

Jupân Dămian a poftit pe părintele arhimandrit şi pe jupânul postelnic în Uliţa Crăiască.

Acolo, într-o casă cu două rânduri, au găsit o muiere frumoasă, naltă şi oacheşă. În puţine vorbe, jupân Dămian a lămurit jupânesei Teodora de ce se întâmplă asemenea întârziere, pentru care întârziere inima lui e în grea suferinţă. Dar nu se poate să nu se steie pe loc, până ce s-a alina amărăciunea fratelui său bădiţa Simion.

— Vai de mine! A strigat dumneaei jupâneasa Teodora. Dar nu plecăm până ce nu se găseşte logodnica domniei tale. Să-mi spui dacă ţi-i dragă tare.

— Mi-i dragă tare, a mărturisit postelnicul.

— De aceea eşti aşa de întunecat şi spui vorba asta fără bucurie? Mă duc acuma pe loc la Trofim, în mahalaua jidovilor, ca să verse în apă chipuri de plumb topit, să descopere taina asta; ori la părintele Policarp de la Vovidenie, să găsească scris în Faptele Apostolilor acolo unde voi deschide la întâmplare, punând degetul pe foaie. Să ştiu bine că fac şi vrăji şi cheltuiesc de la mine zece galbini, nu se poate să nu-ţi stau într-ajutor.

Rostind aceste vorbe, jupâneasa Teodora a cuprins de după grumaz pe postelnicul Simion şi l-a sărutat pe amândoi obrajii.

Pot să-ţi spun, jupâne Ionuţ, că văduva fratelui domniei tale are o inimă plină de milă şi-i frumoasă cât se poate. Are să fie şi mai frumoasă când s-a împlini, rotunjindu-se. Eu socot că are să-i placă jupânesei Ilisafta. Au să se îmbrăţişeze râzând; pe urmă au să plângă amândouă pentru fericirea lui jupân Dămian.

„Mi se pare, cugeta Ionuţ, că Dămian intră la grea ascultare.”

Porunci slujitorului:

— Leapădă vestea din urmă, cu care vii de la Liov.

— Vestea-i asta, stăpâne, răspunse cu jumătate de glas Botezatu, priveghind în juru-i să vadă dacă n-ascultă cineva. Domnia ta ai poruncă să nu mergi mai departe decât la un popas dincolo de târgul Colomeea. Acolo este un sat cu numele Slonim. Staţi acolo. În cel mult trei zile, vine Iosip să vă aducă veste. Căci s-a aflat de oprirea lui Niculăieş; dar nu se ştie de ce, şi nu se ştie anume unde. A venit vestire la casa lui Mihu logofăt. Până acuma însă Mihu logofăt nu s-a mişcat. E vorba să trimeată un om al lui. Poate chiar să iasă el singur din Liov şi să se ducă acolo. Deci noi trebuie să fim gata asupra lor. Eu de aici am poruncă să iau un om al domniei tale şi să nu mă opresc până la locul ştiut, la Ceremuş, la Stejari, unde se găseşte tabăra lui Petrea hatmanul. După ce dau ştire acolo, iau cu mine pe omul domniei tale şi venim cătră Slonim. Îndată ce-s toate gata şi se ştie locul unde stă jitnicerul, amândoi ne întoarcem spre hatman. Unul din noi stă la jumătate de cale. Celalalt ajunge în cea mai mare grabă la Stejari. Asta-i porunca de la Liov. Acuma dă-mi învoire, stăpâne, să mă trag lângă foc, să-mi usuc straiele şi să dorm. Altceva nu-mi mai trebuie pe lumea asta: nici mâncare, nici vin.