Capitolul X. Despre nunta domnească şi despre năcazurile lui Niculăieş Albu, jitnicer.

Voievodul se întoarse fără întârziere la Cetatea Sucevii, ca să gătească primirea Doamnei Maria. Pe urmă, gândul său era statornicit în hotărârea de a-şi desfăşura cătră miazăzi cât de degrabă ameninţare de război spre hotarul ismailitenilor.

Cel dintâi boier tânăr care-i ieşi întru întâmpinare când se întoarse din petrecerea de vânătoare fu domnia sa Mihail Vrânceanu, spătarul cel nou. Pe acesta îl orândui măria sa ca să iasă întru întâmpinarea împărătiţei la Iaşi, cu boieri şi călăreţi din Ţara-de-Sus. Prea vrednic şi credincios i se arăta acest boier mare-spătar. Încă n-ajunsese la cărunteţă, nici purta barbă, nici nu era mare. Dar în acel trup puţin de om negricios şi uscat era o putere de dragoste în Domnul său, ce se răsfrângea în afară prin ochii lui mari şi bulbucaţi. După pilda lui Mihail spătar, măria sa nu înceta de o vreme să suie în trepte oameni noi, preţeluindu-i numai după vrednicie. La alte vremuri, trebuiau alţi oameni: bătăliile jertfei, pe care măria sa urma să le viseze în nopţi de nelinişte, cereau inimi arse de credinţă.

Odată cu Mihail spătar, trebuia să încalece şi postelnicul Simion Jder, cu două sute de slujitori.

Vremea de toamnă urma să fie lină; întinderile de cătră Marea scânteiau în ţesături de funigei, aninate în bolândarii stepei.

Împărătiţa Maria ieşi de la Cetatea Albă în ziua de 8 a lunii septemvrie, după sfânta leturghie la biserica Sfântului Ion cel Nou. Cerând ocrotire de la acest sfânt mucenic, cum şi de la prea curata Fecioară, a cărei naştere cădea în acea zi luminată, măria sa îşi luă rămas-bun de la unii din neguţătorii genovezi care o întovărăşiseră pe mare şi care aveau a se întoarce la Cafa cu caravela lor. Trimese printr-înşii închinăciune părinţilor săi prea iubiţi şi grădinilor încântate de la Mangop. Niciodată în viaţă n-avea să mai vadă trandafirii de-acolo atârnaţi pe coasta Mării Pontice; iar cu Olobei, părintele său, şi cu Despina Maria, maica sa, aveau să se adune întru duh în veacul veşnic, sub lumina cea fără de amurg.

Cu lacrimi deci se desfăcu Doamna Maria de aceste fiinţi ce se întorceau în patria sa. După ce-şi şterse pleoapele cernite cu năframă de borangic, măria sa oftă şi văzu înaintea sa pustia deşartă de toamnă şi cerul miezului-nopţii. Într-acolo, departe, erau Cetatea Sucevii şi soţul său, pe care încă nu-l cunoştea.

Pârcălabul Luca de la Cetatea Albă îşi rândui oştenii; trâmbiţile sunară pe ziduri; flamura domnească se sui în boldul suliţii pe turnul cel mai înalt. Caleaşca cu opt cai se urni. Doamna avea lângă sine patru din slujitoarele sale, înveştmântate în feregele ţesute cu fir de aur. Însăşi măria sa purta asemenea haină răsăriteană şi conduri persieneşti trandafirii. Pe sâni i se revărsau şiraguri lungi de mărgăritare. În laturile căleştei şi în urmă avea şase slujitori tătari cu coif şi suliţă, încălecaţi în şăi nalte cu scări scurte. Apoi în jur erau slujitorii Voievodului. Cel mai apropiat în laturea stângă a căleştei se afla Luca pârcălabul ca să deie Doamnei desluşiri în limba grecească, singura pe care măria sa o vorbea.

Alaiul merse destul de spornic până la cel dintâi popas, care a fost Vârtejeni. Acolo au ieşit înaintea măriei sale optzeci de răzăşi tineri de la ţinutul Lăpuşnei, călări pe cai albi. Căpitanul lor Leca Tătăranu a închinat măriei sale pâne şi sare.

În ziua de 9, s-a făcut popas la târgul Lăpuşnei. Acolo s-a adaos la alaiul domnesc sfinţitul Varlaam, egumenul de la mănăstirea Zografu din Sfântu Munte, cu soţii săi monahi. Sfinţitul Varlaam a binecuvântat pe Împărătiţă şi i-a dăruit un firişor de lemn din crucea răstignirii, învălit într-o foiţă de aur.

Al treilea popas a fost la târgul Fălciului. Părintele episcop Inochentie a ieşit cu clerul său şi cu mult norod înspre laturea Prutului cădelniţând şi binecuvântând pe măria sa, dând slavă lui Dumnezeu că s-a învrednicit să vadă cinstit obrazul miresei domneşti. Hodina Împărătiţei a fost la sfânta episcopie. Cum a coborât măria sa la odăile domneşti, s-a înfăţişat domnia sa Mircea, vornic al Ţării-de-Jos, care ţine scaun de judecată la târgul Bârladului, având cu sine doi vornicei ai săi şi o sută de călăreţi bârlădeni, cu cercei de flori la urechile cailor.

Foarte s-a bucurat măria sa de această privelişte pe care o vedea din cerdac. Călăreţii şi norodul înălţau cuşmele hăulind. Nu era nimene între cei de faţă ca să dea lămurire ce se spune şi ce se strigă, deoarece pârcălabul Luca, după două zile de cale, se întorsese la Cetatea Albă. Cinstitul boier vornic de Ţara-de-Jos se trudea, fel şi chip, scurmându-şi barba pe dedesubt cu degetele, să grăiască în limba măriei sale, însă, neavând suflare de la Duhul Sfânt, nu putea rosti decât cuvinte moldoveneşti şi acelea cu totul neînţelese. Deci de la un timp Împărătiţa a prins a zâmbi şi a râde, după care a râs şi vornicul; molipsindu-se după aceea de veselie toţi câţi erau de faţă în cerdacul episcopesc. Băgând de samă norodul asemenea plăcută înţelegere, a prins a râde şi norodul, chiuind. Din porunca vornicului, umblau în preajmă, printre noroade, opt cară cu opt buţi de vin nou. Unii aprozi vorniceşti împărţeau oale nouă; alţii slobozeau vin prin cepurile buţilor: câte patru cepuri la fiecare bute.

A fost după aceea un popas la Iaşi, în Cetăţuia Domnească. Acolo, în calea măriei sale Împărătiţa, a ieşit Simion Jder postelnic cu cei două sute de slujitori în armuri de fier luciu, pe cai negri. Singur Jder era pe cal alb. Aşa fel s-au înfăţişat acei oşteni sunând din arme şi coborând odată toţi din scări în aceeaşi clipă, încât inima Împărătiţei a tresărit de spaimă.

Prea sfinţitul vlădică Tarasie de la Roman a binecuvântat şi a dat şi deslegare limbii măriei sale. Căci prea sfinţitul Tarasie grăia slobod greceşte. Adăogindu-se şi sfinţitul Varlaam de la Aton, s-a ţinut sfat despre puterea măriei sale Ştefan-Vodă, care se vădea în oştenii săi. Postelnicul Simion a păşit până la carâtă, a pus genunchiul stâng în pământ şi s-a închinat. În acea clipă slujitorii cu caii de dârlogi au stat neclintiţi, ca de stâncă. Când, la un semn al postelnicului, călăreţii au bătut c-un picior în pământ şi s-au zvârlit în şa, ridicându-şi caii pe loc într-o învăluire, Domniţa şi-a simţit a doua oară inima înfricoşată. Totuşi i-au plăcut acei oşteni şi a poftit să afle cine-i boierul care le porunceşte:

— E un postelnic al măriei sale, cu numele Simion Păr-Negru, a dat lămurire prea sfinţitul Tarasie.

— Văd lângă el un alt boier mai tânăr, cu surguci alb la coif, a urmat a întreba Împărătiţa.

— Slăvită Despină, acela e fratele mezin al postelnicului, răspunse vlădica.

Domniţa zâmbi acelui mezin cu ochi îndrăzneţi.

Din Cetăţuie, în amurg liniştit de toamnă, se vedeau în mari depărtări păduri ruginite pe coaste de dealuri, şi printr-o vale, într-acele păduri curgea o apă. Sub Cetăţuie, acea apă se aduna într-un iaz întins al Domniei pe care umblau la pescuit luntri cu pânze. Pârcălabul de Iaşi dăduse poruncă să se caute numaidecât în acea zi, fie cu năvoadele fie cu ostia, un crap de şase ocă, pentru cina Doamnei.

Întâia oară de când intrase în Ţara Moldovei, Împărătiţa Maria avu o simţire de linişte şi de tihnă. Călăreţii domneşti descălecaseră la odăi şi mezinul postelnicului rânduia străjile pe ziduri. Slugile de la cuhnii umblau cu grabă. Pe râpa dinspre iaz suiau pescari, purtând crapi ai căror solzi scânteiau în bătaia asfinţitului de soare. Dincolo de iaz, în târg departe, s-auzea un pristav strigând poruncă pârcălăbească neguţătorilor, meşterilor şi mişeilor – să se bucure de sosirea luminăţiei sale Doamnei Maria. După ce se alină glasul pristavului, începură a trece pe deasupra Cetăţuiei, cu vâjâiri de vânt, raţe sălbatice venind de cătră răsărit, din bălţile de la Jijia şi curgând înspre pojarul asfinţitului. Unele cădeau pe luciul iazului din vale. O luntre cu vântrele umflate de boarea înserării pluti încet-încet până în fund, sub sprânceana pădurilor.

Însfârşit, cel din urmă popas al Doamnei înainte de Suceava a fost târgul său Botoşani. Carâta s-a oprit la curţile măriei sale, sub paza aceloraşi slujitori ai postelnicului, pe care măria sa îi priveghea cu deosebită plăcere. Melinte, marele cămăraş al Doamnei, s-a înfăţişat cu cheile pe tabla de argint, îngenunchind.

— Cine este acest boier şi ce pofteşte? A întrebat zâmbind măria sa Împărătiţa.

Melinte, marele cămăraş, era prea gras şi gâfâia de trudă stând în genunchi.

Prea sfinţitul Tarasie a dat lămurire:

— Înălţată Doamnă acesta este jupân Melinte, mare cămăraş al măriei tale. Căci acest târg întru care ne aflăm în popas e târgul măriei tale. Aici se află buni neguţători, precum şi iscusiţi vameşi. Neguţători armeni duc mărfuri la Lehia; jidovi din Lehia şi din Ţara Nemţască vin cu postavuri şi cu piei căutând fie miere, fie lână, fie vite. De la toţi aceştia vameşii măriei tale iau dreptul domnesc. Deasemenea de la roadele pământului lasă băştinaşii partea cuvenită la cămările măriei tale.

Atunci a înţeles Doamna Maria de ce se află cămăraşul său întru atâta îndestulare a trupului şi a poftit pe cei de faţă să binevoiască a-i ajuta acelui boier să se ridice din genunchi.

În ziua de 14 septemvrie alaiul a ajuns în vederea Cetăţii Sucevii. Puntea era lăsată; porţile se aflau deschise; străjile pe ziduri. Un pâlc de călăreţi a purces dintr-acolo în trap mare. Se vedeau între ei bărbaţi în strălucite vestminte. În frunte, cu platoşă de oţel şi coif cu pană de struţ, călărea Vodă pe harmăsar alb.

Când fură la o bătaie de săgeată unul de altul, amândouă alaiurile se opriră. Boierii descălecară întâi. După ce puse şi măria sa piciorul la pământ, dregătorii îl împresurară. Coborâtă din carâtă, Împărătiţa stătu pe loc, cu vălul de matasă acoperindu-i faţa. Vodă veni repede cătră ea; îşi descoperi fruntea dând unui copil de casă coiful; îşi desfăcu de pe el platoşa dând-o altui copil de casă şi rămase în straiul său de catifea vişinie, cu cruciuliţa de aur atârnându-i pe piept. Se apropie de Doamnă. Se închinară unul altuia, cuprinzându-şi mânile. Domnul îi ridică apoi vălul şi o îmbrăţişă cuprinzând-o cu dreapta de după umăr.

Oştimea stătea neclintită; boierii priveau în tăcere; din tunurile cetăţii detunară bombardele. Împărătiţa tresări; apoi zâmbi; oştenii înălţară cuşmele şi coifurile cu mare glas, urând bună venire Doamnei Moldovei. În laturea Cetăţii, spre râpă, stătea bulucit norodul târgului care şi acesta dădu mare glas. Clopotele bisericilor din vale prinseră a suna toate odată. Ţinând mâna dreaptă a miresei sale, Domnul o călăuzi câţiva paşi; apoi iarăşi se închinară unui altuia; Împărătiţa se sui în căleaşcă; surugiii pocniră din harapnice. Domnul îşi puse iar jumătatea de armură încălecând şi venind în laturea dreaptă a căleştii. Împărătiţa îşi lăsase vălul.

În răstimpul cât i se dezvălise faţa, Doamna cea nouă arătase supuşilor săi ochii cei mai migdalaţi şi mai sprâncenaţi cu putinţă, negri ca pana lăstunului; însă obrazul său nu avea o deosebită frumuseţă. Nas uşor încovoiat şi bărbie puţină; o albeaţă palidă şi fără strălucire. Când zâmbea nu-şi arăta dinţii; zâmbetul îi era întristat, însă plăcut. Nu părea să fie în întâia tinereţă, totuşi era subţire în boi şi mlădioasă ca o copilă.

Curţile din Cetate şi din jur erau pline de oaspeţi mari. Sosise solul veneţian Chiaparelli cu daruri de vestminte; deasemeni Ludovic Sforţa Maurul, ducele Milanului, trimesese doi nobili ai săi cu dar de arme scumpe. Doi soli de la Matiaş-Crai şi doi de la Cazimir-Crai. De câteva zile se afla la Cetate, cu şase boieri, Birtoc-Voievod de la Maramureş, cu care Ştefan-Vodă avea planuri de încuscrire, măria sa Ştefan având cocon în vârstă şi măria sa Birtoc având o domniţă. Legătura aceasta avea să sporească o înrudire mai veche – de pe descălecătorii cei de demult ai domniei Moldovei. Sosise de la Ardeal, între boierii de acolo, şi Laiotă Basarab-Voievod, având a rămânea la Cetatea lui Ştefan-Vodă până la plinirea războaielor măriei sale Ştefan-Vodă, împotriva Radului-Vodă. Acest Basarab Laiotă era ajuns la bătrâneţă şi slăbie, totuşi pofta stăpânirii stăruia în el neînduplecată. Cum ajunsese la Cetatea Sucevii, pusese un genunchi pe lespedea paraclisului şi se legase cu jurământ de supunere cătră măria sa Ştefan. În alaiul acesta, călărea în stânga lui Vodă Ştefan, având pe chica sa albă cucă domnească.

În sara aceea de 14 s-a făcut la Cetate slujbă de vecernie. A doua zi curtea întreagă a coborât în târgul de scaun, la sfânta mitropolie, şi înalt prea sfinţitul Teoctist, cu mare sobor de episcopi, a desăvârşit prin taina nunţii legământul lui Ştefan-Vodă cu Împărătiţa Maria. Se cuprindea în acest legământ nu numai o taină sfântă ci şi una politicească.

De şi părinţii şi uncheşii Doamnei Maria se aflau de multă vreme desfăcuţi de scaunul Ţarigradului şi unii se amestecaseră cu hanii şi mârzacii tătari, lepădând legea adevărată, totuşi se păstra între ei amintirea unui drept al sângelui lor de Comneni. În sipetele lor se mai aflau rămăşiţi de odoare. Crucile de olmazuri ale coroanelor, smaragdele de la cerceii împărăteselor, inelele cu peceţi îngemănate ale autocratorilor alături de despine ţineau în ascuns o legătură între trecut şi viitor.

De la Dumnezeu, prin înţelegerea iscusită a patriarhului celui bătrân din Ţarigrad, a ieşit această unire a Împărătiţei de la Mangop cu luptătorul cel mare care-şi gătea jertfa pentru Hristos; şi în numele sfântului patriarh sta la acea ceremonie sfinţitul Varlaam de la Zografu. Cătră această unire cele opt cară de zestre, care veneau de la Cetatea Albă sub privighere tare de slujitori, aduceau unele odoare împărăteşti cum şi multe postavuri şi ţesături rare.

Din petrecerea aceea strălucită, lumea nu înţelegea decât ceea ce se arăta ochilor: lumini, colori, cântece, prin fumul de miresme, sub bolta sfântului lăcaş. Jupânesele din Ţara-de-Sus, dintre care nu lipsea niciuna, arătau frumuseţi care de care mai slăvite – unele slăvite cu treizeci de ani în urmă, altele slăvite în vremea de faţă.

— Şi pândeau înlăturarea hobotului miresei dintre râurile de beteală de aur, ca să aibă încredinţare de bucurie. Împărătiţa nu-i frumoasă; în schimb nu-i nici tânără! Are pe ea însă nestemate care nu s-au văzut niciodată în Ţara Moldovei. Se zice că ar fi fiind la Mangop în Cetate optsprezece haznale în care stau tăinuite şi alte juvaeruri fără preţ ale Împărăţiei de la Ţarigrad. Ciudat este cum frăgezesc asemenea podoabe obrazul unei femei!

Câţi ani va fi numărând Doamna Maria?

I se pot socoti anii şi după creţurile de la coada sprâncenelor şi după colţurile gurii. Însă nici nu s-ar fi cuvenit să fie altfel, căci şi măria sa Domnul e cărunt şi văduv. Alexandru-Vodă lipseşte, ca să nu pară măria sa prea vârstnic; însă ceilalţi coconi domneşti sunt de faţă între Doamna Cătălina şi Domniţa Chiajna, mătuşele măriei sale: stau trei la rând: Petru, Bogdan şi Iliaş.

Doamna Cătălina.

— Cea mai veche mătuşă a măriei sale.

— S-a trudit poate de cea din urmă oară din singurătatea schivniciei sale. Cuvioşia sa şi-a căutat pacea şi iertarea într-o singurătate a unui schit cu puţini monahi, care se chiamă Pângăraţi. A venit subt ocrotirea sfinţitului Teodor de la mănăstirea Bistriţa. Încă e obosită de cale şi ascultă cu ochii pierduţi cântările nunţii.

— Visând pentru sine izbăvirea altei nunţi, a ispăşirii celei din urmă. Schilavă ca şi măria sa Cătălina, cu privirile umplute de vise de spaimă, Domniţa Chiajna suspină din când în când, străină de cântece şi de strălucire. Sunt ceasuri când nu mai poate deosebi pe cei de azi de cei de ieri şi amestecă pe coconii de astăzi: Iliaş, Bogdan şi Petru cu ceilalţi Muşatini care au fost copii altădată. E soră măria sa cu aceştia ori cu cei de demult? Cei de demult nu mai sunt; s-au omorât unul pe altul. Poate aceştia de acum nu sunt decât o răsfrângere a celor de odinioară. Măria sa plânge încet clătindu-şi fruntea. Cu toate acestea se înalţă sub bolta sfintei mitropolii cântări de bucurie şi de slavă.

Părintele Teoctist a aşezat pe frunţile mirilor cunună şi i-a binecuvântat. După o rânduială de la Bizanţ, mireasa s-a închinat întâi Împăratului său. Apoi a primit de la Birtoc-Voievod şi de la Basarab-Voievod două făclii, câte una în fiecare mână. Cu aceste făclii Doamna mireasă s-a întors spre boieri, înclinându-se; apoi a venit şi cătră jupânese cu aceeaşi înclinare a frunţii. Obrazul îi era descoperit, ca să fie cunoscut de toţi. După ce s-a închinat boierilor şi dregătorilor, Doamna Maria a trecut printre cei de faţă, cu pas măsurat. Din naos a ieşit în pronaos, salutând. Însfârşit a dat în pridvor şi în lumina soarelui de amiază asupra ogrăzii, unde stăteau bulucite rândurile de slujitori şi noroadele. Cătră toţi s-a închinat din nou, ţinând în mână făcliile. Apoi s-a întors cătră stăpânul său, dându-i făclia din dreapta şi punând mâna sa dreaptă în dreapta măriei sale, cerând milă şi apărare.

Psalţii cântau cu glasuri înalte prin fumegarea binemirositoare a lumânărilor de ceară. Prin acel fum ţesut subţire cinstitele jupânese ale tuturor boierilor de faţă băgau de samă cu cea mai mare luare-aminte la toate câte se săvârşeau şi, prin zvon, îşi ţineau aţintite urechile una către alta, ca să nu piardă nimic din ce se putea spune. Dintr-aşa adunare măreaţă nu se putea să lipsească mai cu samă jupâneasa Candachia. Ochii ei mari, sprâncenele arcuite, obrajii rumeniţi erau desfătare pentru mulţi bărbaţi, în privirile cărora dumneaei îşi cetea propria sa bucurie. Tot bucurie erau pentru jupâneasa Candachia şi căutăturile piezişe ale celorlalte jupânese, care de care mai frumoasă şi mai semeaţă.

Binecuvântată este muierea ce-şi cinsteşte soţul, îşi zicea în acelaşi timp în sine vistier al doilea Cristea Păr-Negru. Toţi o privesc pe Candachia, ştiind că este soţia unui bărbat ca domnia sa. E de văzut cum vor rândui locurile la masa cea mare, cum vor sta boierii şi din ce loc îi va privi măria sa mirele. Dacă măria sa, întru bucuria în care se află, îl va vedea pe jupân Cristea, nu se poate să nu-şi aducă aminte de vrednicia şi înţelepciunea acestui boier care cunoaşte toate câte sunt pe lumea asta; deasemeni, dacă măria sa va vedea obrazul slăvit al Candachiei, îşi va aduce aminte şi de soţul ei. Nu se ştie însă cum va fi făcut domnia sa marele logofăt Toma orânduirea meselor. Se zice că o parte a ospăţului va avea loc în palatul cel mare domnesc din Târg. Măria sa Voievodul se va arăta numaidecât între străini, cu Împărătiţa sa, dar nu va sta multă vreme. Va sta ca să guste cu Doamna dintr-un ou şi să soarbă câte o picătură de vin dintr-o cupă. Atunci îşi vor închina toţi oaspeţii cupele cătră măriile lor. După asta, Vodă se va duce la Cetate, unde este altă masă în palatul de acolo cu mătuşa măriei sale Doamna Cătălina şi cu Domniţa Chiajna, cu Doamna Ana, cu unchiul şi vărul măriei sale pârcălabii de la Hotin, cu Birtoc-Voievod cuscrul său, cu Basarab-Voievod şi alţii puţini, neamuri ale măriei sale.

Dacă asta este rânduiala marelui logofăt, se gândea cu supărare vistiernicul Cristea, apoi nu-i bună rânduială.

Cineva îl întrebă la ureche:

— Cum îţi place nunta măriei sale?

Jupân Cristea tresări, înturnând fruntea. Îi zâmbea Ionuţ Jder în strai strălucit de curtean.

— Îmi place, răspunse jupânul vistiernic, dar aş vrea să cunosc cum va fi rânduiala mesei mari.

— Va fi o rânduială ca a tuturor meselor mari, răspunse Jderul cel mic. Nunii şi mirii, şi solii crailor, şi dregătorii cei mari au loc deoparte, după izvodul pe care l-a poruncit însuşi măria sa.

— Aşa crezi tu, Ionuţ?

— Aşa ştiu.

— Iar măria sa nu se mai duce la Cetate?

— Ba se duce.

— Atunci noi ceilalţi boieri ce ne facem într-o zi ca asta?

— Bem şi mâncăm, fiecare la mesele ce ne sunt hotărâte.

— Cinstiţii boieri de o parte, şi cinstitele jupânese de altă parte.

— S-auzea într-o vreme că măria sa aduce alt obicei la curte, amestecând muierile cu soţii lor, cum se face la Curtea de la Buda şi la curtea de la Cracovia. Deasemeni se spunea c-au să vie muzici nemţeşti şi leşeşti la curtea măriei sale după ce măria sa îşi va aduce Doamnă nouă.

— După cât ştiu eu, măria sa are să mai aducă oşteni. De muzici nemţeşti nu cred că are nevoie.

În această clipă jupâneasa Candachia zâmbi cu plăcere cumnatului său Ionuţ. Auzise cele din urmă vorbe ale lui.

— Atuncea cum rămâne cu noi? Suspină ea, pe când ieşeau îmbulziţi prin una din uşile pridvorului.

— De cine e vorba, cumnată Candachie?

— De noi, jupânesele. De cele vechi nu spun nimica, deoarece acelea au apucat a se bucura la domniile care au fost. Vorbesc de noi cele tinere şi de jupâniţe. Încă nici de jupâniţe, căci acestea au să se bucure la Alexăndrel-Vodă şi la alţii. Vorbesc de ceasul de acuma întru care ne-a înflorit Dumnezeu.

— S-aşteptăm şi să nădăjduim, cumnată Candachie.

— Până când s-aşteptăm?

— Până ce şi-a bate măria sa războaiele.

— Iar războaie? Domnii se gândesc numai la asta. Să ne întrebe şi pe noi jupânesele. Ori să întrebe pe copila asta care trece pe lângă noi.

— Asta-i jupâniţa lui Iaţco, cumnată Candachie.

— Asta-i? Aşa este, are dreptate cumnatul Ionuţ, se răsuci ea, zâmbind dulce, cătră vistiernic. Aproape să n-o cunosc; s-a împuţinat şi s-a făcut mai urâtă.

Ionuţ se veseli.

— Să nu te audă postelnicul Simion, jupâneasă Candachie.

— Cum se poate? Încă nu i-au trecut frigurile cele rele? Ai! Am ştiut eu că acest frate al nostru e slab de inimă şi-l poate ademeni orice venetică de pe lume. Aşa i s-a întâmplat cândva cu o greacă, încât s-a pustiit de lume; iar acuma, cum l-a scos măria sa la Domnie, şi-a plecat grumazul la alt jug. Are dreptate soacră-mea să-l jelească. S-ar putea să fie adevărate şi altele câte s-aud…

— Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, hotărî cu înţelepciune vistier al doilea Cristea. Mama noastră jupâneasa Ilisafta le ştie mai bine decât oricine, batîr că stă la Timiş şi nu umblă ca noi la nunţi domneşti.

Candachia râse subţire:

— A umblat şi dumneaei destul în zilele sale. Se aud şi altele decât cele pe care le spune domnia sa.

Ionuţ se miră, trăgând la o parte pe fratele său şi pe jupâneasa Candachia, pe când lumea curgea în preajma lor fără întrerupere. Domnia nu ieşise încă din sfântul lăcaş. Oştenii aşteptau alaiul descălecaţi lângă caii lor şi stând neclintiţi ca un zid. Soarele amiezii le punea picături de foc în boldurile suliţilor. Postelnicul Simion veni asupra şiragurilor, fluturându-şi pana cuşmei. Avea un port falnic, cătră care privea acea copilă urâtă a lui Iaţco întorcând capul şi rămânând întruna în urma mamei sale. Jupâneasa Anca o smuncea din când în când uşor de mână. Ea râdea, urmând să privească îndărăt. Avea plăcere şi jupân Iaţco să vadă pe oştenii lui Vodă şi pe mai-marii lor.

Înghesuite în zid şi ridicate pe zid, priveau şi mulţimile. Se învăluiau şi boierii de rând şi unii dintre cei mari cătră aceeaşi ieşire a ogrăzii. Jitnicerul Niculăieş Albu se opri un răstimp înainte de a trece pe sub bolta porţii, întâi ca să urmărească din ochi pe jupân Iaţco cu jupâneasa şi jupâniţa lui, după aceea ca să facă un semn spre careva din înghesuiala norodului. Răspunse, la acel semn al stăpânului său, un slujitor bine îmbrăcat şi armat. Era Drăghici, într-o stare destul de veselă. Lăsă în urmă câteva vorbe cătră cineva care-i ţinuse până atunci tovărăşie, şi grăbi spre jitnicer, făcându-şi loc prin îmbulzeală.

Jderul cel mic văzuse mişcarea aceasta, dar n-o urmărea cu luare-aminte având a asculta ceea ce-i lămurea Candachia.

— Jupâneasa Ilisafta mi-a spus atâtea, râdea el spre cumnată-sa, încât nu ştiu ce s-ar mai putea şti.

— S-ar mai putea şti unele care se spun mai puţin şi care socotim noi că-s cele mai adevărate.

— Anume ce, dragă cumnată Candachie? Se linguşi Jderul cel mic.

Jupâneasa Candachia se apără:

— Tinerii nu trebuie să afle prea multe, ca să nu îmbătrânească degrabă.

— Atuncea vei binevoi să-mi spui mie, porunci vistiernicul Cristea.

— Cinstite vistiernice, nu vreau să îmbătrâneşti nici domnia ta. Însă, dacă poftiţi să ştiţi numaidecât şi altfel nu se poate, aflaţi că jupâniţa aceea nu-i copila lui jupân Iaţco Hudici.

— Asta se ştie.

— Ce ştii domnia ta, Ionuţ?

— Asta se ştie de la comisoaie; că jupâniţa Maruşca ar fi copila unui boier străin, care a pierit la turci, în închisoarea de la Şapte-Turnuri.

— Atuncea nu ştii nimica.

— Se ştie că jupâniţa e copilă numai a jupânesei Anca.

— Puţin ştiu comisoaiele şi feciorii lor. Aflaţi că nici a jupânesei Anca nu-i.

— Atunci va fi căzută din nouri în casa lui jupân Iaţco? Zise Ionuţ.

— Într-adevăr.

— Ş-a ouat-o un balaur?

— Întocmai precum spui. Nu te uita la mine aşa de holbat, ca să mă sparii şi să-mi muşc limba. Numele acelui balaur, cumnate Ionuţ, nu se poate rosti, căci e cu primejdie. Are cunună de domn, şi şi-a mai pus una de mire chiar acuma.

— Cum se poate? Se miră Jderul cel mic. De unde ştii?

— Pe lumea asta, toate se află şi se ştiu.

Ionuţ îşi scutură fruntea:

— Eu nu cred nimica. Este însă altceva adevărat: că Vodă a hotărât lui jupân Iaţco Hudici că-i va alege însuşi măria sa mire pentru jupâniţă. De zestre nu-i nevoie; are jupân Iaţco sodom de galbini, să cumpere cu ei Ţara Ungurească.

— Atuncea e ceea ce am spus eu şi spun şi alţii. Aşa că, dragă cumnate Ionuţ, poţi să dai ştire postelnicilor celor fără minte, că trebuie să-şi scurteze boala. Oricât e de urâtă, copila asta are o priveghere de sus; şi cel care-i va fi fiind tată cu adevărat are să-i găsească mire după osul ei. Bine-i rânduit de la Dumnezeu că oasele sfinte n-au şi chip frumos, altfel norocul ar fi împărţit fără măsură.

După acest sfat, domnia sa a ieşit din sfânta mitropolie şi Ionuţ s-a strecurat repede la locul său, ca să încalece şi să se arate cu fudulie între rândurile slujitorilor. Clopotele începură a bate pretutindeni în toate turnurile bisericilor Sucevii, iar la Cetate trăsneau din răstimp în răstimp bombardele, cutremurând dealul.

Alaiul se îndrumă spre palatul din târg.

În vremea asta, Niculăieş Albu mustra pe slujitorul său Drăghici. Înainte de a trece la gazda unde-i era rânduită şi lui masă domnească, împreună cu soţii săi boieri din aceeaşi treaptă, poftea să afle ce s-au făcut poruncile sale pe care le înşiruise una câte una lui Drăghici, încă din ajun.

— Au plecat oamenii de la Cuejdiu?

— Au plecat, măria ta. Toate sunt în bună stare la vadul Prutului. S-au înţeles cu boierinaşul de acolo să plătească brudină zece zloţi; câte doi zloţi de car şi, cum înserează, cum trec apa. Iar podul umblător rămâne de ceea parte până dimineaţă, şi orice fel de oameni ar sosi şi ar striga fie pentru treaba lor, fie pentru slujba Domniei, nimenea n-aude. Apoi, după o noapte, căruţele măriei tale nu se mai văd şi au ajuns la locul lor, unde avem să le găsim noi.

— Ai vorbit tocmai aşa cu logofătul Stârcea?

— Întocmai; iar Stârcea-i om care ştie să lucreze întocmai. Dacă ţi-a spune logofătul Stârcea că-ţi clădeşte biserică într-o noapte, să ştii măria ta că ţi-o clădeşte.

— Poftesc, meştere Drăghici, să vorbeşti mai puţin. Ai nasul prea îmbujorat.

— E îmbujorat, căci se bucură de slujba măriei tale. Mă aflu de ieri într-o cinstită crâşmă, cu călugărul meu, ca să ne bucurăm de nunta măriei sale.

— Nu bănuieşte nimica?

— Cum are să bănuiască, măria ta, când stă de vorbă cu Drăghici? Drăghici ştie să se apere: una la mână; ş-al doilea, Drăghici ştie să-l tragă de limbă pe cuvioşia sa.

— Ţi-a mărturisit ceva?

— Mi-a mărturisit că iese altă carte pentru jupân Mihu. Nu se ştie cine are s-o ducă în Ţara Leşască. Poate s-o ducă singur părintele arhimandrit, s-o înfăţişeze şi luminăţiei sale Craiului, cerând luminăţiei sale să-i sloboadă pe acel boier.

— I-ai spus că măria sa Craiul are să-l deie?

— I-am spus că măria sa Craiul are să-l deie numaidecât. Dar monahul e destul de viclean: nu vrea să creadă. Totuşi, sol de la domnie se duce cu acea carte. Mai mult decât o săptămână nu întârzie.

— Atunci e bine, Drăghici. Într-o săptămână avem vreme pentru toate dacă şi Dumnezeu ne stă într-ajutor.

— Dumnezeu e puterea măriei tale şi îndrăzneala noastră, se veseli Drăghici.

— Îndrăzneala cată să fie întovărăşită de cuminţenie, Drăghici. Cum spune şi în cartea acelui retor: Viteazul ce se chiamă Îndrăzneală se cuvine să călărească pe un harmăsar bătrân căruia-i zice Cuminţenie.

— Aşa-i, întocmai, măria ta.

— Oamenii tăi sunt gata?

— Gata. Meşteşugari vechi; şi-au curăţit de rugină săbiile. În ziua de azi li s-au împuţinat vadurile şi le merg în scădere negoţurile.

— I-ai pus poate să aştepte la o crâşmă?

— Nu se poate, măria ta; eu nu uit ce mi s-a poruncit. Fiecare se află la o gazdă deosebită; niciunul nu ştie de ceilalţi. Însă desară, când s-or aprinde ceaunele cu catran pe zidurile Cetăţii, ei ies şi vin în dosul poştei Rădăuţilor. Acolo eu îi opresc şi-i cercetez, să aibă armele şi caii în bună stare, precum ne-a fost tocmeala. Am dat fiecăruia câte un zlot; desară le dăm al doilea zlot. Mai primesc câte trei zloţi după ce-or ajunge dincolo.

— Le-ai hotărât să fie treji?

— Le-am hotărât; prin urmare au să vie ameţiţi atâta cât trebuie.

— E bine aşa.

— Atuncea măria ta nu mai eşti supărat pe mine?

— Nu. Du-te şi fii cu luare-aminte.

— Doamne-ajută! Murmură vatavul Drăghici, făcându-şi cruce şi închinându-se după aceea cătră stăpânul său.

Jupân Niculăieş Albu, de şi se afla încă într-o treaptă de jos a dregătorilor domneşti, avea neamuri suspuse şi se bucura de ocrotire şi de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvârşea de o bucată de vreme. Ba încă unele fapte ale lui se bucurau de laudă între jupânese, căci patima dragostei şi patima băuturii găsesc iertare şi la Dumnezeu după cât ştiau domniile lor; iar mai ales aceste patimi ale lui Niculăieş Albu jitnicer trebuiau iertate, fiind domnia sa bărbat frumos şi falnic. Muierilor moldovene le-au plăcut totdeauna necumpătarea şi nebunia junilor.

Deci jitnicerul îşi căută soţii în altă parte decât la gazdele treptei sale. Nimeri la casa domniei sale Dajbog, mare cupar al măriei sale şi cârmuitor al Cotnarilor. Domnia sa marele cupar era la palat, ca să dreagă cupa de aur măriei sale mirele şi Împărătesei mirese; dar neamurile erau adunate şi începuseră ospăţul. Jupânesele din acea casă îl primiră cu bucurie pe Niculăieş Albu jitnicer şi unele dintre cele mai în vârstă nu uitară să puie pe un lăutar ţigan cu numele Costrăş şi vestit atunci la Suceava, să cânte un cântec pentru boierii iubitori de zurbale:

Am fost tânăr şi brudiu;

Pare-mi rău, dar e târziu…

Niculăieş Albu nu poposi mult la casa paharnicului. Avea în el ca o nelinişte care-l mâna de colo-colo. Într-o vreme, descălecă în ograda domniei sale marelui logofăt Toma. Acolo găsi la masă bărbi cărunte. La dreapta lui Toma logofăt stătea însuşi Iaţco Hudici.

Jitnicerul se închină din prag cătră acele înalte obraze, zâmbi cu supunere uncheşului Toma logofăt şi trecu după aceea la soborul jupâneselor. În acel sobor, după cât înţelegea el, se afla şi jupâniţa Maruşca. Poftea s-o vadă cu un obraz mai vesel decât îi arătase până atunci.

Într-adevăr, jupâniţa lui Iaţco cronţăia aluat dulce şi-şi subţie buzele cu mirare, arătându-şi dinţişorii.

— Pe cine cauţi domnia ta, jitnicerule?

— Aş putea să-ţi spun, jupâniţă Maruşca, dar sunt prea multe urechi care ascultă.

— Atunci să ne dăm mai aproape de mama, ca s-audă numai ea.

— Ba aş vrea să m-asculte numai nişte urechiuşi cu cercei de smaragd.

Jupâniţa Maruşca trecu pe lângă oglinda de lângă fereastră, ca să se uite cu coada ochiului să vadă cât de bine îi stau cerceii. După ce se încredinţă şi de alte frumuseţi, lăsă pe Niculăieş altor jupânese şi jupâniţe şi părăsi soborul ca să cerceteze vremea de afară. Din cerdac, se lărgeau zări line, sub cerul curat; însă trăgea o adiere subţire dinspre miazănoapte.

Se înfioră şi se pregătea să intre iarăşi în camera soborului, când veni cătră dânsa Niculăieş Albu, sunând grăbit din pinteni.

— Jupâniţă Maruşca, zise el deodată c-un glas plin de tulburare, vreau să-mi dai un răspuns la toate vorbele pe care ţi le-am spus într-atâtea rânduri.

— Care vorbe, Niculăieş jitnicer? Nu-mi aduc aminte.

— Atuncea vrei să ţi le spun din nou?

— Nu. N-ai să ai vreme; vreau să mă întorc la mama.

— Totuşi ai ieşit ca să pot veni să-ţi vorbesc numai între patru ochi. De ce mă pedepseşti?

— Iarăşi mă miră vorbele domniei tale, jupân Niculăieş.

— Ştii că-mi eşti dragă. Ţi-am spus.

— Ştiu. Tata zice că nu trebuie să te cred; domnia sa are alte gânduri. E supărat şi pentru ceea ce s-a întâmplat în pădure, lângă Cracău.

— Au fost nişte lotri.

— Ba au fost oameni ai domniei tale. Numai fetele prostimei se bucură de asemenea dragoste. Eu nu mă tem: pe mine nu mă poate fura nimeni.

— De ce-mi vorbeşti aşa, ca să-mi rupi inima?

— Îţi vorbesc ca unuia care ai îndrăznit asemenea faptă. Să fii domnia ta mulţămit că tata nu s-a plâns măriei sale.

— Într-adevăr, nu înţeleg de ce nu s-a plâns; ca să se dovedească nevinovăţia mea.

— Nu s-a plâns, pentru că m-am împotrivit eu.

— Atuncea nu mă urăşti.

— Nu te urăsc, jupâne Niculăieş.

— Aş putea avea bucuria să aud mai mult decât atât?

— Nu, îi răspunse fata, privindu-l cu ochii ei verzi şi neclintiţi.

— Se poate asta? Aud bine? Vrei să-mi răpun viaţa?

— Nu, răspunse ea a doua oară, cu acelaşi glas şi cu aceeaşi privire.

— Să fie adevărat ce spun mătuşile mele, că ţi-i drag altcineva?

— N-am spus nimănui taina asta.

— Şi îndrăzneşti să mi-o spui mie, acuma?

Ea îi întoarse o privire în care nu era nici răutate, nici înfruntare, nici teamă. Trecu pe lângă el şi intră în sobor. Îi rămăsese în mânuţa stângă o bucăţică de aluat dulce: începu iarăşi să-l cronţăiască.

Jitnicerul se uită pe urma ei ameţit şi clătinându-se: parc-ar fi băut un vin tare. O clipă se născu în el hotărârea să-şi puie barba în piept şi să intre pe urmele jupâniţei, ca să-i spuie câteva cuvinte. După aceea, întâmple-se ce s-a întâmpla! După ce-i trecu această fierbinţeală a mâniei, se simţi cu mult mai împovărat de dragoste pentru cele două frunzuţe de leuştean şi cei doi cercei de smaragd.

Înţeleptul nu se supără, îşi făcu el socoteală; înţeleptul râde şi aşteaptă. În acelaşi timp, înţeleptul cugetă cine poate să fie acel altcineva despre care i s-a vorbit. Pe acel altcineva nu-l tăgăduieşte nici fata. Dacă nu-i din partea ei altă desmierdare şi altă răutate, ca să-l vâre mai adânc pe el în focul nebuniei, atunci acel cineva trebuie aflat şi judecat.

Jupân Niculăieş Albu încălecă şi porni înspre gazda unde trebuia să se afle credinciosul său Drăghici. Trecând domol prin forfota de iarmaroc a norodului, făcea în gândul său o numărătoare a boierilor tineri de la curtea măriei sale. S-ar putea să fie Mihail? Ce frumuseţă ar putea deosebi o femeie la un asemenea bărbat uscăţiv şi boldit? Dintre ceilalţi, cine ar putea fi? Grigoraşcu Jora nu se mai află la curte; e trimes la stărostia de Putna, ca să privegheze alcătuirea cetăţii de deasupra Milcovului. Costea Sturza, al doilea cupar, e trimes de măria sa la Cetatea Nouă, la Roman, ca să fie aproape de Alexandru-Vodă. Nu cumva Alexăndrel-Vodă să fie gândul acestei jupâniţe? Numai una ca dânsa putea îndrăzni să privească atât de sus dar aici ar fi cea mai mică primejdie. O singură încruntare de sprâncene a lui Vodă ar pune rânduială şi într-o parte şi în alta. Dacă ne întoarcem la Suceava şi la curtea măriei sale, nu putem găsi nici un boier tânăr vrednic să se măsoare în fală şi frumuseţă cu jitnicerul Niculăieş. Dintre cei doi Jderi, care au venit de câteva zile la Cetate, s-ar putea să fie cel mezin; dar pe acela Niculăieş îl înlătură numai cu dosul palmei şi trece mai departe. Simion Păr-Negru postelnicul e mai mult călugăr decât oştean. Când e treaz, nu râde; la beţie, se posomorăşte.

Unei copile ca jupâniţa Maruşca îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare.

Jitnicerul oftă. Parcă poţi ceti în sufletul femeiesc? În asemenea suflet se pot găsi întortocheri ciudate. E cu putinţă orice. E cu putinţă să-l iubească chiar pe el. S-a văzut de multe ori asta. Îl îndepărtează, ca să se întoarcă asupra ei cu mai multă suferinţă de dragoste. S-ar întoarce înapoi, ca să cunoască asta în ochii ei; ori, mai ales, să ceară desluşiri jupâneselor soborului, care-i sunt lui neamuri: cine să fie acela despre care i s-a mai dat a înţelege?

Dacă află şi se încredinţează de adevăr, atunci jupân Niculăieş ştie ce are de făcut. Vai aceluia! Mai fericiţi decât el se vor simţi, mâni, aceşti mişei care umblă lărmuind prin preajma sa; căci mâni mişeii se vor mai putea bucura de lumină.

Jitnicerul simţea că naşte iar în el mânia.

Găsi la gazda lui Drăghici adunare de popor. La crâşma aceea a lui Antohi, în uliţa săidăcarilor, erau două odăi deosebite. În una, cătră partea târgului, aveau intrare numai oameni de soi cu slujitorii lor; în cealaltă se adunau mişeii. Obişnuit, aici era tot cheful şi toată veselia. Câteodată era chef şi veselie şi dincolo, când cinstitele obraze uitau dregătoriile şi măririle. Atuncea şi boierii aveau îngăduinţă să se bucure, întocmai ca şi prostimea.

În laturea odăii celei mari, unde se destrăbălau mişeii cu oale de vin, se afla o cămara mai mică. Acolo de două zile avea sălaş logofătul Drăghici. Lăsându-şi calul în partea boierească în sama slujitorilor hanului, jupân Niculăieş Albu îşi făcu loc prin mulţime. Erau acolo oameni de toată mâna. Unora le cântau lăutari la ureche. Alţii închinau oalele pline întru lauda măriei sale şi nu le lăsau de la gură până ce nu suflau în fundul lor. Se aflau, între aceşti băutori, şi gospodari îndârjiţi, care, după ce deşertau oalele, le spărgeau îndată de pământ.

Toţi se bucurară văzând boier fudul în mijlocul lor şi-i făcură loc. Antohi hangiul, cel mai gros şi mai spătos om din Suceava, se ploconi de la taraba lui cu oale.

Boierul găsi pe slujitorul său în bună tovărăşie pe de o parte şi în slabă tovărăşie pe de alta. Tovărăşia cea bună era un bărbat nalt şi voinic, încins cu sabie şi cu pinteni la ciubote. Îşi lepădase pe pardoseală cuşma cu pană de păun şi era obosit la obraz de truda acelei zile. Tovărăşia slabă era cuvioşia sa părintele Stratonic. De două zile sta strâmb în acel loc. Îi crescuseră ochii în cap ca de o spaimă; însă se ţinea neînduplecat şi fără somn. Când ceilalţi doi înghiţeau din oale, gusta şi el plescăind din limbă. Din vreme în vreme, când simţea nevoie de băutură proaspătă, cuviosul zvârlea pe fereastră ce-i mai rămăsese, după care umplea iarăşi oala, din ulcior.

În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah nişte meşteşuguri pe care le săvârşise logofătul Drăghici. Întâi şi întâi, logofătul sorbea trei înghiţituri de vin; după asta scotea din taşca de la şold un taler de argint. Acel taler îl punea pe limbă şi-l înghiţea numaidecât. După ce-l mistuia în sine, îl chema cu degetul, de jos în sus; ducea mâna dreaptă cătră tâmplă şi scotea talerul din ureche. Îl vâra înapoi în urechea dreaptă, şi-l scotea din urechea stângă. Îl vâra iar în ureche, după care îl stupea pe masă. De pe masă îl lua şi-l vâra la locul dintâi, în taşcă.

Mai făcea una. Trântea cuşma pe masa goală. Când o ridica, apucând-o de vârf, rămâneau pe masă trei taleri. Înainte de a întinde părintele Stratonic ghiara, Drăghici lăsa cuşma asupra arginţilor, apoi îngăduia cuviosului monah să-şi ia talerii. De două ori cuviosul Stratonic a dat cuşma şi a rămas cu gura căscată. Pe masă nu se mai afla nimic.

— De mirare mi se pare mie mai ales, glăsui într-o vreme cuvioşia sa, de mirare mi se pare mai ales că ai atâţia taleri.

— Totuşi, cum se vede, nu este niciunul. Şi chiar dacă sunt acuma, n-au să mai fie după aceea.

— Ce fel de ghicitoare-i asta, frate Drăghici?

— Nu-i ghicitoare, e taler, răspunse vesel logofătul Drăghici, punând iar banul pe limbă şi înghiţindu-l.

— Ce fel de taler?

— După cum se vede când îl scot din ureche, e taler leşesc. Însă, când îl stupesc în cuşmă, e nemţesc.

— Şi domnia ta spui că sunt, de şi nu sunt?

— Nu. Eu spun că de şi sunt, n-au să mai fie.

Slujitorul cel mare cu pinteni şi sabie râdea. Scoase şi el un taler pe palmă.

— Şi domnia ta poţi săvârşi minunea asta? Se uimi Stratonic.

— Minunea mea-i alta: că până desară talerul meu se preface în doi taleri.

Monahul stătu un timp cugetând şi ciugulindu-şi barba. Se răsuci spre logofăt, aplecă ulciorul şi-i umplu cănăţuia.

— Văd, frate Drăghici, vorbi el, că toate le ştii şi le faci: însă nu le spui toate. De ieri poftesc să ştiu care-i acea faptă neauzită pe care vrea s-o săvârşească stăpânul domniei tale jitnicerul, şi dumneata m-ai amânat pe astăzi.

— Am amânat până ce mă îmbăt; numai atuncea pot mărturisi.

— Încă nu te-ai îmbătat?

— Încă nu m-am îmbătat destul. Văd numai doi călugări. Se chiamă că m-am îmbătat destul, când oi vedea trei.

— Vra să zică acuma eu sunt doi?

— Acuma cuvioşia ta eşti unul, şi părintele Stratonic e al doilea.

— Fiind aşa, atuncea nu-mi spune numaidecât mie; spune celuilalt.

— Îi spun dacă pofteşti, dar cuvioşia ta să n-asculţi.

— Bine, n-ascult.

— Să n-asculţi. Şi chiar dacă-i asculta, să nu care cumva să spui cuiva – fie mirean, fie monah de rând, fie arhimandrit.

— Nu spun nici arhimandritului… râse strâmb Stratonic.

— Nici cuvioşia ta să nu spui; nici celalalt să nu spuie.

— Bine; aşa să fie; amin. Binecuvântată fie limba care rosteşte adevărul.

— Sărut dreapta cuvioşiei tale şi mărturisesc, grăi meşterul Drăghici, stând într-o parte ca şi călugărul pe scaunul său. Tu ce zici, Toader Calistrat.

— Să spun ori să nu spun?

— Să spui, dar să ştii că nu faci bine, îngâna slujitorul cel mare. Părinte Stratonic, desleagă-l, să nu spuie, căci e primejdie.

— Primejdie pentru cine?

— Pentru grumazurile noastre.

— Ba eu am să spun! Se smunci cu putere meşterul Drăghici. Află, părinte Stratonic, că stăpânul meu jitnicerul s-a pus rămăşag cu alţi nebuni să iasă într-o zi în Suceava calare, nici gol, nici îmbrăcat. Întâi bea trei zile, după aceea face isprava asta. Coboară de la livezi, trece în goana mare, ajunge la biserica Mirăuţilor, se suie în clopotniţă, trage clopotul cel mare şi chiuie că au intrat tătarii în pradă.

Cuviosul Stratonic stătu un timp gândindu-se. Zâmbi.

— Trebuie să fie altceva.

— Vra să zică nu mă crezi cuvioşia ta? Se tângui Drăghici.

— Ba da; însă trebuie să fie altceva. Asta nu-i nebunie. Aş putea zice chiar că-i o înţelepciune. Slujitorii măriei sale îl prind şi-l vâră la beci, ca să se răcorească. Potrivit ar fi să făptuiască ceva nu ca să se coboare în beci, ci să se suie sus.

— Ba stăpânul meu e boier şi nu se suie în spânzurătoare ca orice mişel, hotărî Drăghici. Iar de prins îţi spun eu că nu-l prinde nimeni. Cuvioşia ta crezi că-i aici şi domnia sa e în altă parte.

Cu toate acestea jitnicerul era acolo. Stătea în prag şi privea la petrecerea celor trei, ascultând şi sfatul lor. După înfăţişarea ce avea, se vedea că nu-i displac vorbele slujitorului său. Cuviosul Stratonic se ridică din loc şi se închină cuviincios, cu mâinile pe piept. Slujitorii se sculară în picioare, schimbând o căutătură repede.

— Dacă a venit cinstitul boier, stăpânul domniilor voastre, vorbi monahul, atuncea eu mă pot duce. Mă închin cu sănătate la luminata domniei tale faţă, jupâne Niculăieş, şi m-am dus.

Jitnicerul râse uşor, numai într-un dinte:

— Întristat ar fi sufletul meu, cuvioase părinte, dacă ai săvârşi asemenea faptă. Până mâni mai este vreme.

— Atunci cine să îndeplinească slujba paraclisului, jupâne Niculăieş? Stareţul meu are să mă mustre cu asprime.

— Are să te mustre şi are să te ierte, cuvioase părinte. Dacă vrei să-mi fie plăcerea deplină, fii pe potriva treimei.

Stratonic privi în juru-i cu nelinişte. Fereastra avea zăbrele.

Fără să-şi schimbe înfăţişarea binevoitoare a obrazului, jitnicerul chemă la prag pe logofătul Drăghici. Îl trase în tândă şi închise uşa.

— Drăghici, vorbi el repede, să ştii că am o supărare.

— O cunosc, stăpâne, răspunse cu supunere slujitorul. Nu mai departe decât desară, supărarea asta se alină. Să ştii, măria ta, că eu îs gata, precum ne-am înţeles şi am jurat. Poate ţi-ai schimbat măria ta gândul?

— Nu mi l-am schimbat, Drăghici. Aş putea spune că acel gând s-a întărit. Dar mai este ceva. Am văzut acuma un ceas pe jupâniţa Maruşca. Am avut cu domnia sa nişte vorbe, care au pus în mine o tulburare nouă. Venind într-acoace, ca să mă sfătuiesc cu tine, m-am oprit la curtea lui Iurie cupar al doilea. Jupâneasa domniei sale, Ruxanda, îmi este mie mătuşă dreaptă, soră cu mama. Aflând năcazul meu de dragoste, nu s-a mirat; ba chiar mi-a dat îndată o dezlegare pe care nu nădăjduiam s-o aflu aşa de curând. Cunosc acuma cine i-i drag jupâniţei Maruşca şi, înainte de-a ieşi din Suceava, trebuie să-l străpung.

— Nu crede vorbelor, măria ta. Eu am părere că nu se poate să-i fie drag jupâniţei altcineva decât măria ta. Se alintă ca să-ţi simtă puterea. De aceea-i bună rânduială din vechi ca să furi pe fată; după aceea-i pare bine.

Jitnicerul ascultă neguros aceste cuvinte. Îşi scutură pletele.

— Nu se poate să lăs. Jupâneasa Ruxanda i-a spus numele. Măcar că postelnicul mi-e prietin, nu am altceva de făcut.

— Care postelnic?

— Postelnicul al doilea, Simion Păr-Negru.

Drăghici îşi scărpină vârful nasului cu degetul arătător şi-şi înălţă sprâncenele cu îngrijorare.

— Măria ta, asta nu-mi place.

— Ce nu-ţi place? Eşti slujitorul meu; mă urmezi.

— Unde? Când? Noi avem oameni năimiţi pentru astă sară şi nu-i putem întrebuinţa la altceva decât la lucrul pentru care i-am tocmit. E adevărat că-l putem găsi pe dumnealui postelnicul Simion între slujitorii săi, la palatul domnesc; dar cum îndrăznim ceva, suntem ca într-o capcana a primejdiei. Să zicem că l-aş pofti eu pe postelnic într-un loc şi că l-aş hotărî, ori ar fi norocul nostru să vie singur. Să-mi îngădui măria ta să nu mă socot în putere faţă de el. Nici noi doi nu suntem destui împotriva lui.

— Să-l luăm şi pe Calistrat.

— Calistrat are învoială cu noi pentru alta; afară de asta, Calistrat păzeşte pe călugăr. Cum l-a lăsat slobod, călugărul se duce unde trebuie, ca să-şi ascută limba. Îl port cu mine de mai multe zile, de cum am simţit c-ar fi oblicit ceva. Chiar acuma să-l lăs să iasă din stăpânirea mea?

— Ai dreptate, Drăghici, scrâşni jupânul jitnicer; dar şi eu ştiu, precum scrie într-o carte pe care am învăţat-o la Cracovia, că, dacă nu săvârşesc ce se cuvine şi nu-mi sărez inima, apoi am să am calare lângă mine amărâtă grijă. Pun mâna la oblânc să m-adăp: beau venin. Dacă nu-l putem înjunghia noi pe acel blăstămat prietin, să punem oameni. Vreau să am din partea asta o linişte. Până acuma toate s-au făcut bine şi acuma aflu ceva care nu-i bun.

— Într-adevăr, măria ta, cugetă Drăghici, este ceva care nu-i bun şi care n-am ştiut nici eu. N-ar fi nimic dacă jupâniţa s-ar uita la el; e bărbat cum puţini sunt. Nu vorbesc de măria ta, care nu suferi asămănare. Eu vorbesc de alţii. Între aceia sunt puţini ca postelnicul. N-ar fi nimic dacă jupâniţa Maruşca s-ar uita la dânsul.

— Ca o jupâniţa de boier ce se află. Ar fi rău dacă postelnicul ştie şi dacă s-a prins şi el. Atuncea vine după noi.

Jitnicerul zâmbi.

— Eşti tu încredinţat de asta, meştere Drăghici?

— Nu sunt încredinţat, numai mă tem. Mai sunt şi altele amestecate, de care grăiesc unii şi alţii. Aşa că eu spun, măria ta, să nu întârziem la fapte necugetate. Lucrul de azi să nu-l lăsăm pe mâne, şi pe urmă, ce-a da Dumnezeu!

Niculăieş Albu urmă a zâmbi, privind într-o parte cu ochii micşoraţi.

— Sfatul tău e bun, meştere Drăghici, zise el; dar teama ta e o prostie. Postelnicul nici n-ar şti unde să ne caute; şi dacă ne-ar căuta unde ne ducem, în primejdie e viaţa lui, nu a mea. Aş avea chiar părere de bine să-l văd în Ţara Leşască.

Drăghici îşi scarpină iarăşi nasul rumăn, clătinând din cap.

— Stăpâne, înţelepciunea măriei tale e desăvârşită. N-am să îndrăznesc eu, Drăghici, să mă împotrivesc la cele ce hotărăşti şi cugeţi măria ta.

— Foarte bine faci, meştere Drăghici.

— Aş cuteza totuşi să spun stăpânului meu că până mâne sară nu mai este taină. Ştie toată ţara cine a furat pe copila lui Iaţco. Să zicem că am omorî pe călugăr: nu-i de folos; s-ar şti că măria ta ai trecut în Lehia.

— Cine ar putea şti? Aş fi tare doritor să aflu cine poate ceti vântul şi pulberile.

— Cer iertare măriei tale. Să ştii că este un arhimandrit la Cetate, care ceteşte vântul şi pulberile. Am aflat asta mai cu samă de la călugărul nostru. Îmi închipuiesc că ştii şi măria ta; acel arhimandrit a cetit altădată aşa de bine, încât au căzut capetele unor dregători mari, şi s-a aflat unul, tatăl stăpânului meu, care a murit de inimă rea tot din pricina acelor cetiri. Iată cum ceteşte el şi cum zice: Jupân Niculăieş Albu jitnicer e nepot de pe soră lui Mihu logofăt, pribeag la Ieşi. Niculăieş jitnicer duce cu el pradă pe jupâniţă lui Iaţco. Unde ar putea fi înduplecat jupân Iaţco să binecuvinteze acest furtişag? În Ţara Moldovei n-ar putea fi înduplecat; aici măria sa ar putea trimete pe făptaşi la ocnă, ori la Dimcea gâdele. Dar în Lehia poate fi înduplecat de Mihu logofăt şi de luminăţia sa Craiul, căci unele moşii şi unele case de negoţ ale lui jupân Iaţco se află în Lehia, sub mâna Craiului.

— Mie mi se pare ciudat alta, se miră Niculăieş jitnicer. Cum ai putut ceti tu toate acestea, meştere Drăghici?

— Am cetit şi eu cum am putut, măria ta, se umili slujitorul. N-am fost la învăţătură la Cracovia, dar câte ceva cunosc şi înţeleg. Altminteri nici n-ar fi fost bună treaba noastră. Rămânând zestrea în Ţara Moldovei, mireasa ne-ar fi fost de puţin folos. Am fi călărit nu numai cu grija ci şi cu o povară primejdioasă. Aşa că îngăduie, măria ta, să-ţi duc la capăt treaba pentru care ne-am tocmit. Ce zici, măria ta, bun cuvânt?

— Bun cuvânt; numai mie mi se pare că ai ridicat prea des oala şi pe de o parte ţi s-a ostenit mâna, iar pe de alta ţi s-a întărit îndrăzneala limbii. Poftesc ca sluga mea să grăiască mai puţin şi să făptuiască mai mult. Nu lipsi să fii în ceasul hotărât, cu soţii tăi, la vama Rădăuţilor.

— Am înţeles, măria ta, se închină cu umilinţă meşterul Drăghici.

În curgerea acestui sfat şoptit, tulburarea boierului se potolise deplin. Mai mult decât atât: unele cetiri prea agere ale lui Drăghici îi desluşeau lui însuşi că cele folositoare se află mai bine orânduite decât îşi închipuise în cea dintâi clipă. Aşa era: nunta şi zestrea se găseau mai cu samă dincolo de hotar. Deci pornirile năprasnice trebuiesc lepădate.

Logofătul Drăghici îi cetise şi această schimbare pe obrazul bucălat şi mai cu samă în ochii negri, luminaţi de alt foc decât cel al agerimii. Îl lăsă să se ducă; îşi mângâie nasul ofilit şi intră iar la soţii săi.

Cuviosul Stratonic părea mâhnit. Îşi rezemase tâmpla dreaptă în palmă şi privea spre lucirea tot mai împuţinată a ferestrei. Soarele asfinţise şi se apropia sara.

— Amară-i pânea boierească, vorbi Drăghici aşezându-se la locul său, pe scaun. De aceea, adaose el râzând silit, trebuie s-o îndulcim cu vin.

Apucă pe monah de braţ şi-l trase spre sine.

— Părinte Stratonic, vrei cuvioşia ta să binecuvântezi vinul? Oala asta o beau şi mă ridic, ca să mă duc la slujba mea. Dumnezeu ştie dacă mai găsim asemenea vin unde mă duc eu.

Părintele Stratonic ieşi din mâhnirea sa şi binecuvântă vinul. Gustă şi cuvioşia sa.

— Te duci undeva?

— Mă duc, părinte.

— Te duci departe?

— Mă duc departe.

— Nu s-ar putea şti anume unde, iubite frate Drăghici?

— Anume unde, nu se poate şti acuma. Se va putea şti mai târziu, când călugării cei nebuni vor ajunge la cei înţelepţi.

Cuviosul Stratonic holbă mai tare ochii, cumpănindu-se pe scaunul său. Cunoscând deodată ceva în privirea precum şi în râsul crud şi rânjit al slujitorului, se trase îndărăt, ghemuindu-se şi încârligându-se ca un vierme. Voi să strige şi n-avu glas. Drăghici trăsese de la coapsa dreaptă jungherul.

— Frate Toader Calistrat, vorbi slujitorul boierului cu un glas care păru dintr-odată altul; ridică-te şi-ţi strânge brâul. Ţi l-ai strâns?

— Mi l-am strâns, răspunse gros şi liniştit slujitorul cel mare.

— Acuma primeşte această năframă şi acest căluş. Vâră căluşul în gura cuviosului părinte Stratonic şi leagă cu năframa strâns pe după ceafă. Primeşte şi aceste curele, ca să cetluim cu ele de mâni şi de picioare pe cuvioşia sa. Să ştii tu, frate Toader Calistrat, că au plâns multe muieri şi mulţi copii după ce s-au mărturisit acestui cuvios. Porunca noastră este să nu-i ridicăm viaţa ci să-l scrijelăm, ca să-l cunoască Domnul Dumnezeu la judecata cea de-apoi.

Monahul se zbătea strâmb, numai în partea unde îi era umărul mai înalt. Răcnetul îi ieşea înfricoşat din ochi şi din spaima obrazului. Drăghici îl smunci în sus şi-l crestă la frunte. Îl lepădă la pământ şi-i trecu jungherul sub foale, înţepându-l.

— Nu te zbate, ca să nu intre prea adânc.

Stratonic avea un fel de freamăt în cărnuri. Stătu liniştit, primind înjunghietura. După ce slujitorul trase cuţitul, trupul se zgârci şi se destinse. Chinuitul îşi pufni pe nări sângele scurs de pe frunte şi închise ochii plini de lacrimi, încredinţându-şi sfântului său trupul bolnav şi sufletul înfricoşat.

Cei doi slujitori îl împinseră sub laiţă şi prăvăliră lângă el masa, ca să-l ţărcuiască acolo. Ieşiră, punând zăvor şi încuind cu lăcata.

— Păzeşte să nu intre nimeni în cămara, porunci Drăghici hangiului. Ne întoarcem târziu la noapte.

După ce îşi căutară caii şi încălecară, Drăghici zvârli cheia în stogul de fân. Apoi îşi puseră caii în trap spre câmp, prin adierea rece a serii.