Capitolul V III . Ce au vorbit Jderii cu măria sa.

Când intrară Jderii cei tineri cu bătrânul lor în cămara de taină a măriei sale, găsiră numai pe sfinţitul arhimandrit Amfilohie. Grijise candela de la iconostas şi o împrospătase cu undelemn, aprinzându-i o feştilă nouă de iască. Un fir de fum de tămâie se scria în lumina ferestrei, răsucindu-se spre bagdadie şi risipind mireasmă aspră. Era într-al doilea ceas al dimineţii.

Jderii se închinară cătră arhimandrit şi rămaseră în picioare, privind iconostasul de argint şi celelalte lucruri scumpe ale cămăruţei. Lui Ionuţ îi plăcea îndeosebi spada cea dreaptă cu mâner scump, pe care o văzuse la sărbătoarea Înălţării de la sfânta mănăstire Neamţu. Stătea în stânga iconostasului, priveghind oarecum şi ea în ceasurile de rugăciune ale măriei sale.

— Aşteptaţi, le zise arhimandritul cu glas moale, făcându-le semn de linişte.

Intra soarele dimineţii prin firida naltă a ferestrei. Monahul se întoarse cătră acea lumină, şoptind o rugăciune. După ce-şi isprăvi rugăciunea, oftă, rămânând neclintit. Jder cel mic îşi auzea inima bătând. Comisul Simion avea încă în el, ca o lamură de miere, dulceaţa ceasului de sară, din ajun, când avusese iar lângă sine pe copila lui Iaţco. Se mişcase, vorbise şi se alintase numai pentru dânsul. Găsise prilej să se atingă de umărul lui, în trecere. Îi spusese şi câteva cuvinte la plecare. Unele din aceste cuvinte fuseseră auzite de toată lumea; altele le auzise numai el. Mai cunoscuse cândva această boală aprigă, dar fiinţa lui o uitase. Acuma focul se întorsese iar. Simţind în el nebunia, avea şi spaimă şi bucurie.

Bătrânul comis răsufla prelung în barba-i căruntă, apăsat de aşteptare. Totdeauna în clipa dintâi avea sfială la vederea Domnului său. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cândva tânără şi senină, acum era cărunţită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. Se spunea că măria sa râde tot mai rar cătră prietinii săi.

„Asta nu poate să fie adevărat”, cugetă bătrânul, în neclintirea lui, privind iconostasul. Drept în lumina candelei lucea ca o lacrimă a umbrei fruntea încununată de spini a Domnului Hristos. „Poate să fie adevărat, îşi răsucea bătrânul comis gândurile; poate să fie adevărat, pentru multe pricini care se ştiu şi se aud. Vor mai fi fiind şi altele care nu se ştiu.”

— La ce te gândeşti, cinstite comise? Îl întrebă sfinţitul Amfilohie, tot cu glas moale.

— Mă gândesc la ce i-om fi făcând noi trebuinţă măriei sale… îngână bătrânul.

Arhimandritul îl înţepă cu ochii, urmând a zâmbi:

— Nu te gândeşti la asta, cinstite comise Manole.

— Poate mă gândesc la năcazurile măriei sale, mărturisi bătrânul.

Arhimandritul îl binecuvântă:

— Fericit bărbat în gura căruia nu este viclenie, cum se spune în Psalmi. Cinstite comise Manole, domnia ta ceteşti bine de şi nu cunoşti meşteşugul cărţii. S-a dat de mult poruncă voievozilor: că cel ce vrea să fie mai mare peste alţii, să fie sluga tuturor. Prostimea credea la Bizanţ că împăratul său nu face alta decât mănâncă şi doarme. Iar boierii noştri, care sunt destul de ageri, cred că luminăţia sa îi ceartă cu ură. Adevărat că fagure de miere sunt cuvintele bune şi dulceaţa lor e tămăduirea sufletelor; dar stăpânitorului, pe lângă limbă dulce, i s-a dat şi sabie.

Simion Jder îşi scutură fruntea şi încercă să aibă luare-aminte. Vorbele înţelepţilor sunt întrucâtva încurcate, îşi făcea el socoteală în sine.

Măria sa are nevoie de slujba noastră, se desluşea Ionuţ Jder, destupându-şi bine urechile.

Bătrânul Jder îndrăzni să-şi dea iarăşi părerea:

— Pe cât se vede, toată lumea e ascultătoare de poruncile măriei sale.

— Care porunci? Întrebă arhimandritul, întorcând numai urechea ca s-asculte răspunsul.

— Măria sa a făcut rânduială în ţară, urmă comisul Manole; fiecare trăieşte la locul său în pace. Au fost tăiaţi lotrii şi s-au liniştit drumurile; neguţătorii nu mai au de nicăieri sminteală. Iar dregătorii domneşti sunt mai puţin graşi decât înainte vreme, având ceva mai multă trudă. Porunci tari au ieşit de la măria sa ca fiecare sat să-şi grijească iazul său; şi la fiecare opust de iaz să fie moară. Deasemenea nu s-a îngăduit unei obşte să n-aibă biserică întru care să se închine lui Dumnezeu. Şi fiecare obşte să aibă prisacă; să înveţe munca de la albine şi să agonisească ceară pentru făcliile sfintelor slujbe. Măria sa poate avea mulţămire.

— Aşa este, i se poate spune cu dreptate: Primeşte, măria ta, ale tale dintru ale tale!

Părintele arhimandrit oftă.

„Ce vrea să spună acest popă?” se năcăjea să înţeleagă comisul Manole.

Călugărul păstră tăcere un timp; după aceea se dădu la o parte, lăsând iarăşi să se vadă sub lucirea candelei trupul sfântului Izbăvitor, pe cruce.

— Adevăr zic ţie, bătrânule, şopti el, omul nu trăieşte numai cu pâne.

Îi privi dintr-odată pe tustrei Jderii, cu ochii umeziţi şi fierbinţi. Parcă ar fi vrut să pătrundă în inima lor.

Urmă cu alt glas, mai ridicat:

— Nu ştiu dacă aveţi să înţelegeţi domniile voastre ce vreau să spun eu. Oare Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit, ca să ne umflam noi întru îmbielşugare? Dumnezeu şi stăpân a toate fiind, de ce s-a jertfit? Au n-aţi auzit domniile voastre că Ierusalimul e spurcat de ismailiteni? Au nu ştiţi că Cetatea Împărăţiei stă sub sabia păgânului? Bisericile creştinătăţii nu mai sunt. Din aurul sfintelor odoare, meşterii de la Cazangilar-Cearşî au bătut budă, unde se scârnăveşte Mehmet-Sultan. Vai nouă! A spus un înţelept de la Solunt că se vor adeveri vorbele lui Apocalipsis: vor veni zilele acelea când vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla! Acel înţelept de la Solunt a dovedit că în numele lui Mehmet se cuprinde numărul lui Antihrist. Şi anii când a ieşit el la lume, şi când a bătut el războaiele sale, şi când a detunat Ţarigradul, toţi acei ani răspund la numărul lui Antihrist. Numărul lui este 666; deci e fără credinţă, fără lege şi fără hodină. Demonul se desfătează spurcând cuvântul, despre care a spus sfântul Ioan Evanghelistul că este Dumnezeu. Iar noi, după ce a pus măria sa Ştefan-Vodă rânduială în ţara aceasta şi şi-a tocmit oştile, să ne învălim în seul nostru şi să ne plecăm în culcuşul nostru ca necuvântătoarele? Asta n-au înţeles unii dintre boieri, care-şi ascut limbile în taină împotriva măriei sale; n-au înţeles că Ştefan-Vodă are de la Dumnezeu o rânduială. Măria sa singur a cunoscut-o în inima sa; deci Dumnezeu l-a ales ostaş al său.

Ionuţ Păr-Negru se simţi mic şi-şi înghiţi lacrimile. Ceilalţi doi Jderi se ţinură cu tărie, strângând din fălci, dar bântuiţi înlăuntrul lor de mare cutremur.

Sfinţitul Amfilohie îşi lăsă barba căruntă şi săracă în piept cu obidă şi-şi frământă mânile uscate cu degete ca de vreascuri. Nu mai voia să încredinţeze pe nimeni; era ca într-un ceas al desnădejdii sale.

— Eu umilitul Amfilohie, şopti el ca pentru sine, doresc să nu fi fost însemnat niciodată în stele ceasul întru care m-am născut. Am cunoscut Ţarigradul, desfătarea lumii, şi am învăţat la curtea cea veche a împărăţiei, la Vlaherne, şi la Sfânta Patriarhie. Am privit minunile lumii – bisericile împărăteşti şi nu le-am uitat. Şi am plâns în aceste sfinte lăcaşuri, împreună cu fraţi şi cuvioşi părinţi, Sfântul Mormânt cotropit de limbi păgâne şi am visat izbăvitori ca acei care au mai fost odată. S-au sculat cândva luptători ai crucii şi au venit asupra Răsăritului ca puhoaiele. Au sprijinit oştile împăratului şi au mers de au bătut Cetatea Antiohia. Acolo la Cetatea Antiohia s-a aflat, în pământ îngropată, crucea răstignirii Domnului Isus, şi, ridicând acea cruce, oştile creştinătăţii au cunoscut în ele puterea lui Dumnezeu, spulberând pe ismailiteni. Atunci s-au arătat în nouri arhangheli cu trâmbiţi, ameninţând asupra Cetăţii Ierusalimului. Deci oştile creştinătăţii au dobândit atunci Mormântul Sfânt. După aceea desfătările lumii făcându-i pe toţi să uite ceea ce nu trebuie să uităm nici într-o clipă a vieţii noastre, şi domnii şi prostimea s-au întors iar cătră ticălosul lor trup, uitând cuvântul; prin această viclenie a lui Belzebut s-au prăpădit iar şi Ierusalimul, şi cetăţile. Necredincioşii au cutezat să surpe şi Împărăţia.

Toate s-au făcut, ca să ne vie a treia oară desăvârşirea înţelegerii. Căci au fost şi puhoaiele lui Han Ghinghis care au bătut asupra noastră şi asupra legii lui Hristos. Demonul n-are numai o înfăţişare şi numai un nume. Deci când au venit hoardele potopind şi s-au suit în munte la locul unde era baştina voievozilor, s-au înspăimântat acei voievozi bătrâni şi au căutat sfat la luptătorii Sfântului Ioan, care erau călugări nemţi cu arme, apărând această margine a lumii. Atunci au ieşit voievozii de la munte la câmpie, având legământ să fie luptători pentru cruce.

Răutăţile vremurilor au împuţinat sufletul oamenilor şi mai mult, învrăjbind şi pe creştini unii cu alţii. Iar acum Dumnezeu vrea ca vrăjbile să se curme şi creştinii să-şi aducă aminte de Mormântul Sfânt şi de Cetatea împăraţilor. Deci precum se lămureşte în cuptor aurul şi argintul, aşa s-a ales în inima măriei sale, prin voinţa lui Dumnezeu, gândul cel bun. Bielşugul vieţii nimic nu însamnă. Măria sa vrea să agonisească Adevărului, adică lui Hristos.

Monahul suspină cu lacrimi, ca şi cum se socotea singur. Bătu metanie sub candelă, şi-şi umili fruntea, lovind-o de pardoseala chiliei. Apoi se opri neclintit, în genunchi.

În aceeaşi înlemnire stăteau şi Jderii.

Lucirea soarelui se stinse; un nour astupă firida ferestrei. Chilia se umbri. Simion Jder tresări: băgă de samă în laturea stângă a iconostasului chipul Maicei Domnului plângând. Pruncul Isus zâmbea în braţele sale; iar prea curata Fecioară plângea. Tulburat până în adânc, îşi furişă privirile spre părintele său şi spre Ionuţ. În aceeaşi clipă văzură şi aceştia plângerea Maicei Domnului şi se spăimântară. Se uitară tustrei unul la altul, apoi iarăşi se întoarseră spre minune. Luci iarăşi soarele în fereastră; sfânta Fecioară îi privi înseninată.

Sfinţitul arhimandrit Amfilohie părea că-i uitase. Însă nu-i uitase. Veni cătră ei.

— Prietinilor şi fraţilor, zise el cu voce moale, ca după o trudă. Ascultaţi ce am să vă spun, înainte de a veni măria sa aici. După ce-a veni măria sa, eu nu mai pot spune nimic. De doisprezece ani am venit aici de la Sfântul Anton şi m-am plecat la mila măriei sale. Înainte de a fi duhovnicul său, am priceput gândul cel din adânc al măriei sale. Pe urmă am aflat de legăminte şi de jurăminte; gândul a fost dintru început statornic în măria sa. Toate au mers bine cu voia lui Dumnezeu şi măria sa şi-a întemeiat oştile.

Au prins a umbla vorbe şi cărţi la crai şi împăraţi, ca să se ridice iarăşi crucea împotriva întunericului. Deci după unele izbânzi pe care Dumnezeu a binevoit a le îngădui măriei sale, Vodă a început a-şi face gătire. Precum se ştie, măria sa va păşi întâi asupra Radului-Vodă, ca să scoată această domnie de sub puterea lui Mehmet-Sultan. Îndată ce săvârşeşte măria sa această faptă, se mişcă împăraţii şi craii. Iată că, înainte de a săvârşi fapta pe care i-o porunceşte Dumnezeu, măria sa trebuie să supuie lui Dimcea gealat capetele unor boieri ai săi de frunte.

Bătrânul Manole Jder se miră cu înfricoşare.

— Asta este? Jupânesele noastre, care ştiu toate, spun altceva.

— Cinstite comise Manole, zâmbi călugărul; în ţara asta muierile grăiesc cam mult: şi la botezuri, şi la nunţi, şi la înmormântări.

— Şi la înmormântări… Încuviinţă comisul Manole. Pe urmă se tulbură deodată şi nu-şi mai urmă cuvântul.

Arhimandritul îşi ascuţi iar privirile.

— Să nu socotiţi domniile voastre că, dintre câţi boieri sunt în Ţara Moldovei, Vodă s-a gândit la domniile voastre, ca să vă aleagă anume, iar eu să vin şi să lămuresc toate câte am lămurit. Taina asta a început a se vădi de mult şi eu m-am ostenit a o lămuri multor boieri ai măriei sale. Măria sa însuşi a mărturisit în faţa lui Dumnezeu şi cu jurământ această înfricoşată taină a domniei sale; căci măria sa are pecete pe braţul său drept şi legământ sfânt; dar boierii se dovedesc tot aşa de uşuratici, ca şi mişeii. De doi ani poate aţi băgat de samă pe obrazul şi pe fruntea măriei sale o grijă, ca şi cum l-ar roade o otravă. De multe ori stă la îndoială de sine însuşi, împovărându-şi inima, din pricina lumeştilor greşale ce a săvârşit ca o fiinţă de carne şi sânge. Îndoiala măriei sale vine mai ales de la aceşti boieri umflaţi de seu care s-au destrăbălat douăzeci şi cinci de ani de când s-au tăiat şi s-au prigonit feciorii şi nepoţii lui Alexandru-Vodă Bătrânul. Aceea a fost viaţa desmierdată a boierilor, când n-au avut stăpân. Atuncea au învăţat să se îndestuleze şi să nedreptăţească, uitând de sufletul lor. Puţine case ale drepţilor au rămas pe acest pământ. De trei ani, de când îl văd pe măria sa înveninat de răutate şi bântuit de îndoială, am început să pândesc pe cei puţini şi buni, alegându-i. Am găsit şi între cei bătrâni, să nu te superi, cinstite comise Manole, dar am găsit mai mult între boierii cei tineri. S-a iscat tulburare din pricina asta între corbii cei vechi, dar măria sa mă îndeamnă să aleg înainte grâul de neghină. Nu te-ai supărat, comise Manole?

— Nu m-am supărat; eu slujesc cu dreptate pe luminăţia sa Ştefan-Vodă. Să mărturisească şi aceşti feciori ai noştri.

Feciorii nu găsiră cuvinte; sărutară mâna părintelui Amfilohie, mulţămindu-i astfel că i-a ales şi pe ei pentru slujba măriei sale.

— Deci am început a pândi, a căuta şi a alege dregători tineri şi oşteni buni pentru măria sa. Am înţeles că trebuie să se săvârşească şi altceva, pentru liniştea măriei sale. Deci, fiind Petru Aron-Vodă pribeag şi fugar în Secuime, a putut fi ademenit şi prins, ca să-i cadă capul, şi să nu mai fie alt os de voievod, trăitor lângă hotarul ţării. S-a făcut aşa şi am văzut că-i bine. Mai sunt unii boieri mari pribegi la leşi. Poate va binevoi măria sa să vă vorbească de dânşii. Eu am s-ascult, să văd ce aveţi să răspundeţi domniile voastre. Are să vă poruncească măria sa şi altele.

Sfârşitul acestei vorbiri, cuviosul Amfilohie îl înşiră cu grabă. Urechea sfinţiei sale era aţintită şi în afară şi simţise obişnuitul zvon al apropierii lui Vodă prin gangurile palatului.

Se auzea fâşâitul de paşi al copiilor de casă. Străjile bătură în lespezile de piatră cu mănunchiurile suliţilor. Un aprod deschise de afară uşa de stejar.

Măria sa părea mai senin la faţă. Poate dormise bine; ori poate, după cât îndrăznea să-şi închipuie Ionuţ, se bucura de vederea acestor slujitori ai săi.

Măria sa purta strai uşor de postav cafeniu şi încălţări de cordovan de un roş stâns. Era cu capul gol. Pe piept îi atârna o cruciuliţă de aur c-un Hristos subţire tăiat în piatră de onix. Era cel dintâi dar de la Doamna Maria, rămăşiţă din comorile împăraţilor Comneni.

Jderii îngenunchiară şi sărutară mâna dreaptă a măriei sale, apoi se ridicară şi se traseră în laturea uşii.

Vodă se aşeză în jâlţ şi-i privi cu asprime. Sfinţitul Amfilohie se închină smerit cu mânile pe piept şi făcu doi paşi spre ieşire, umblând pieziş, cu faţa întoarsă spre măria sa.

— Rămâi aici, sfinte părinte, porunci Domnul. Amfilohie Şendrea se întoarse la locul său, lângă iconostas. Atunci măria sa vorbi şi întrebă:

— Ştie acest boier bătrân, prietinul nostru, de ce am chemat la mine pe coconii săi?

— Ştie că luminăţia ta i-ai chemat la slujba Cetăţii şi se bucură.

Domnul zâmbi şi încuviinţă, întorcându-şi obrazul spre comis.

— Avem nevoie de oşteni buni, cinstite comise Manole.

— Măria ta, răspunse Jder bătrânul, aceşti feciori ai noştri nu s-au născut pentru altceva.

— Ai rostit vorbe plăcute pentru urechile noastre, cinsite comise şi prietine, zise măria sa. Vine o vreme când domnia noastră cerem oameni vrednici şi fără frică. Dumnezeu ne porunceşte să fim gata pentru războiul sfânt. Nu putem primi lângă noi decât bărbaţi fără şovăire. Pe lângă alţii, vor fi şi aceşti feciori ai domniei tale. I-am judecat bine; mai ales în sama lor ne încredinţăm domnia noastră viaţa.

— Slăvite stăpâne, cât va fi într-înşii suflare, poţi fi fără grijă.

Vodă încuviinţă, plăcându-i iar vorbele bătrânului.

Simion Jder avea întinsă în fiinţa lui ca o coardă de suferinţă. Ar fi vrut să mărturisească şi el o robie a credinţii lui, însă vorbele se descântau în el, fără răsunet în afară. Jder cel mic, însă, îşi găsi iar ascuţişul limbii sale şi-şi holbă ochii, poftind să vorbească, dar neîndrăznind.

— Ionuţ Păr-Negru vrea să ne spuie ceva… băgă de samă măria sa, zâmbind.

— Slăvite stăpâne, se hotărî Jder cel mic să-şi apere prietinii; ai binevoit să chemi sub lumina măriei tale şi pe doi vânători, feciorii starostelui Căliman. Au sosit şi ei şi aşteaptă îndurarea luminăţiei tale. Vrednici sunt; mai cu samă tari de vârtute, cum nu se află alţi bărbaţi între noroadele măriei tale.

— Pare că i-am chemat şi pe dânşii, într-adevăr. Chematu-i-ai şi pe dânşii, sfinţite părinte Amfilohie?

— I-am chemat, stăpâne. Puţintel mai nainte pentru dânşii am vrut să ies: căci ştiu că se întristează, rezemându-se de zidul palatului.

Ionuţ râse:

— Mărite stăpâne, dacă s-a supăra unul din ei, se opinteşte cu umărul şi dă jos zidurile.

— Care-i acela, meştere Ionuţ?

— Acela-i Onofrei, Sfarmă-Piatră, măria ta. Pe celalalt îl chiamă Samoilă Strâmbă-Lemne.

Măria sa binevoi să râdă. Sfinţitul arhimandrit ieşi din chilie ca să caute pe Călimani.

În curând îi aduse la uşă. Acolo-i opri şi le dădu sfat:

— Băgaţi de samă, feciorilor, le spuse sfinţia sa; cum intraţi în chilie la măria sa, să nu uitaţi: să vă puneţi în genunchi şi să-i pupaţi cinstita dreaptă.

Amândoi încuviinţară mormăind asemenea sfat şi-şi plecară frunţile, ca să împungă în uşă. Aprodul deschise. Ei statură la îndoială.

— Intraţi! Îi îndemnă Amfilohie Şendrea.

Cum intrară, amândoi dădură cu ochii de iconostas şi-şi făcură grăbit cruce. Ridicând ochii în stânga, văzură pe prietinul lor Jder şi simţiră în ei puterea îndrăznelii.

— Jupâne Ionuţ, unde-i măria sa? Întrebă Onofrei.

— Aicea-i măria sa.

Ei îşi cârniră nasurile la dreapta şi văzură pe măria sa în jâlţ. Statură în cumpănă o clipă, neştiind bine cum să facă. Se lăsară în genunchi: duşameaua chiliei se cutremură. I se părea lui Samoilă că Vodă-i cam departe de ei.

Întinse mâna ca să tragă jilţul mai încoace. Înţelepciunea lui Onofrei îi dădu însă mai bună învăţătură. Sfarmă-Piatră se târâi în genunchi spre jâlţ şi Samoilă îl urmă.

— Ascultaţi, vrednicilor slujitori ai noştri, le zise Vodă; voi sunteţi cel mai bun dar pe care mi l-a putut face starostele Nechifor.

— Starostele Nechifor e tata nostru… băgă de samă Onofrei.

Jderii îi făcură semne să tacă.

— Nu mai spun nimica, mormăi el.

Vodă le porunci să se ridice şi-i aşteptă să se aline. După aceea se îndreptă spre comisul Manole.

— Cinstite comise, ascultă dorinţa domniei mele şi priveghează să se îndeplinească. De astăzi într-o săptămână, adică vineri 11 septemvrie, dorim să ieşim sub muntele Ceahlău, la vânătoare de bouri. Starostele Căliman, precum i-am poruncit, va fi la Hangu de joi sara, cu cânii şi cu zece vânători bătrâni ai săi. Vom fi şi noi acolo joi sara, cu puţini boieri ai noştri… Ne vor însoţi aceşti slujitori de credinţă, care se află de faţă. Vineri în ziuă, starostele Nechifor va împresura urmele.

— După aceea noi vom intra cu vânătorii şi cânii. Vom vedea atunci unde facem popasul de amiază.

Comisul Manole se miră:

— Să fie bouri sub Ceahlău?

— Tot aşa s-a mirat şi Căliman starostele… zâmbi măria sa.

Onofrei ridică fruntea:

— Este unul; dar pe acela nu l-a putut prinde nimene de-un vac de om.

— L-om prinde noi, hotărî Vodă.

Onofrei îşi închină fruntea. El era de altă părere; însă, dacă Vodă zice într-un fel, nu se cuvine nimănui pe lumea asta să se împotrivească.

— Mai am ceva, grăi înălţimea sa Domnul, privind cu zâmbet pe cei doi fraţi Jderi. Ascultă domnia ta, comise Simioane, şi dă-mi o deslegare.

— Ascult, săpâne, tresări Simion Jder.

— Ieri, precum se ştie, urmă Vodă, am trimes o carte de iertare boierului nostru Mihu, care se află pribeag la Liov. De cincisprezece ani stă domnia sa în pribegie. De două ori l-am cerut Craiului; de două ori i-am mai trimes cărţi de iertare. Nici Craiul nu mi l-a dat. Nici Mihu nu s-a supus. Acuma îl iertăm a treia oară şi-l poftim iar. Multe supărări am avut noi pentru uneltirile care s-au săvârşit la vecinii noştri craii, de cătră unii voievozi şi boieri pribegi. Poftim ca uneltirile să steie. Pribegii să se întoarcă la baştina lor. Căci mâni ori poimâni va binevoi Dumnezeu să arate semn, pentru începutul războiului creştinătăţii. Domnia ta ce socoteşti?

— Eu socot, Doamne, că la porunca măriei tale toată suflarea trebuie să se închine.

— Deci crezi domnia ta, comise Simioane, că boierul Mihu se va întoarce?

Simion tăcu.

— Sfinţia ta ce crezi, părinte Amfilohie?

— Dacă-mi îngăduie luminăţia ta să spun adevărul, eu socot că dumnealui logofătul Mihu n-are să deie răspuns bun nici de data asta.

— Iar gândul domniei tale care-i, cinstite comise Manole?

— Eu îl cunosc pe logofătul Mihu ca boier trufaş şi îndărătnic, măria ta. Nici eu nu cred c-are să se întoarcă.

Jder cel mic se frământă, cerând cu ochii holbaţi îngăduire să vorbească şi el. Simion Jder îl opri punându-i mâna pe umăr, după care se răsuci înspre Vodă:

— Cer îngăduinţă, Doamne, să spun ce credem noi – eu şi cu fratele meu Ionuţ.

— Îngăduit îţi este, comise Simioane.

— Noi socotim, slăvite stăpâne, că domnia sa logofătul Mihu va veni să îngenunche la mila măriei tale.

Vodă înălţă sprâncenele, privind într-o parte. Acolo unde privea măria sa, nu se afla logofătul Mihu.

— Are să vie să stea acolo, unde pofteşti măria ta, întări Simion Jder.

— Când s-ar putea întâmpla asta, comise? Poate după nunta domnească?

Simion îşi plecă fruntea. Ionuţ rânji singur, înturnând fruntea spre ungherul chiliei.