Capitolul VII. Jderii se duc la Domnie.

Cei doi Jderi, cu slujitorii lor, au intrat la Cetatea Domnească la 2 a lunii septemvrie, adică a doua zi de anul nou 1472. La ceasul al treilea al dimineţii, când au ajuns ei, măria sa Ştefan Vodă era în divan, ţinând judeţ pentru o călcare de pământuri ce s-ar fi făcut la Prut într-un loc ce se chiamă Vadu Calului. Pricinaşii erau de faţă la uşa spătăriei, împreună cu preoţii şi bătrânii lor, ca să le fie mărturie. Cum era obicei, Vodă intrase la divan după ce ascultase slujba dumnezeiască în paraclis şi luase anafura. Astfel orânduia dreptăţile până cătră vremea amiezii, după care oamenii se trăgeau la o parte, fie ca s-aştepte hrisovul domnesc întărit şi pecetluit, fie ca să se întoarcă la locurile lor, cu boieri de curte şi hotarnici, pentru desăvârşita încredinţare a judeţului. Toată lumea se înfăţişa cu cutremur la măria sa, îngenunchind sub sabia dreptăţii sale ştiind că măria sa stă pe acest pământ al Moldovei ca să ţie statornică rânduiala lui Dumnezeu. Cum pământul îşi dă roadă, aşa muritorul să-şi încheie munca, fără strâmbătate şi şireclic. Cel bun să vieţuiască la lumină între drepţi; cel rău să intre la osândă în întuneric. Măria sa veghează neclătit la hotărârile sale, subt ochiul lui Dumnezeu.

Pe lângă cei cu judecata, aşteptau şi alţi oameni să aibă intrare la mila Voievodului. Unii erau meşteri zidari, alţii turnători de clopote. Se aflau şi neguţători de la Liov, şi un sol al braşovenilor. Deasemeni aşteptau, sub ferestrele paraclisului, nişte cuvioşi monahi, de la Sfântu Munte.

Un călăreţ care intrase în ceasul al treilea, în urma Jderilor, avusese singur intrare numaidecât, ca cel ce aducea veste grabnică de la pârcălăbia Cetăţii Albe.

Era ceva în legătură cu sosirea Doamnei Maria. La odăile slujitorilor, se stârni o şoaptă de îngrijorare. Nu mult după aceea, ieşi din palat sfinţitul arhimandrit Amfilohie Şendrea. Întâi clipi din ochi în faţa soarelui; după aceea privi de jur-împrejur la lumea adunată; binecuvântă pe cei din preajma sa fără a se opri şi-şi făcu loc de-a dreptul cătră pridvorul căpitanului Petrea. Privirile călugărului se aţintiră asupra Jderilor şi fraţii înţeleseră că pe dânşii îi caută sfinţia sa. Ionuţ îşi îndreptă fruntea cu fudulie, după care îşi descoperi chica, aşteptându-şi rândul să sărute şi el dreapta sfinţitului Amfilohie. Comisul Simion Jder primi cu linişte asupra sa semnul sfintei cruci. Arhimandritul îi puse mâna pe umăr:

— Măria sa cunoaşte că ai venit şi s-a bucurat, zise el. Să ai îngăduinţă, comise Simioane, până ce vor trece alte treburi ale norodului, după care măria sa îşi va alege un ceas pentru prietinii săi.

La glasul acela învăluitor al sfinţitului Amfilohie, comisul Simion îşi simţi inima bătând. Ionuţ cercetă pe furiş în jur, să înţeleagă dacă au auzit şi alţii acele cuvinte. Era aproape căpitanul neamţ. Mai încolo aşteptau în picioare, rezemaţi cu spatele de zid, feciorii cei mari ai starostelui Căliman. Numai după ce Ionuţ le făcu un semn anume din sprânceană, înţeleseră că trebuie să se bucure şi ei; deci se uitară unul la altul, după aceea la Ionuţ, bucurându-se. În fundul privdorului, într-un cotlon mai umilit, se găseau în sfârşit şi slugile, cu straiele şi cu armele Jderilor. Gheorghe Botezatu Tătarul mai avea să privegheze şi pe Pehlivan, să nu iasă în lume să stârnească vreo zarvă, şi ţinea pe pumnul stâng şi eretele lui Ionuţ, dându-i să apuce în clonţ, una câte una, bucăţele de carne. După trei bucăţele date eretelui, Pehlivan aştepta pe a patra care venea cătră dânsul, şi o prindea din zbor. Privirile şi fala lui Ionuţ nu scăpară nici slugilor acestora. Prin urmare – cugetau ei – la curtea măriei sale avem să trăim bine, având de toate cu îmbielşugare pentru pântece şi deasemeni vreme destulă pentru somn. Pe lângă somnul din vremea nopţii, mai este un somn, mai adânc şi mai dulce, în căldura sfârşitului verii, afară la umbră, când adie o boare, ca să alunge muştele.

Sfinţitul Amfilohie se întoarse spre Jder cel mic:

— Ionuţ Păr-Negru, să-mi spui dacă cinstita comisoaie Ilisafta se află sănătoasă.

— Slavă lui Dumnezeu, şi mulţămim sfinţiei tale de întrebare.

— S-a bucurat că ţi-ai isprăvit mucenicia la Cetate la Neamţ?

— S-a bucurat, răspunse Ionuţ, simţind că i se suie sângele până în albul ochilor.

— Ne dă voie oare domnia sa jupâneasa Ilisafta să te socotim între slujitorii cei mai de-aproape ai măriei sale?

Ionuţ îşi ascuţi limba ca să dea un răspuns ager; dar se opri la vreme; îi bătea şi lui inima. Monahul îl trăsese lângă sine, acoperindu-i urechea stângă cu stufişul sărăcăcios al bărbii.

— Cele puţin bune s-au uitat, îi şopti el.

Monahul adaose cu glas tare, ca s-audă şi slujitorimea:

— Să ştiţi că s-a apropiat ceasul celor vrednici.

Cu ochii lui cenuşii străbătu în îngrijorarea care se cetea pe feţele unora.

— Să mai ştiţi că a venit un sol, urmă el, repezit de domniile lor Luca şi Bâlco, pârcălabi. Galioanele lui Mehmet-Sultan s-au tras din pricina furtunii într-un loc ce se chiamă Limanul lui Sfântu Nicolai, după Clonţii-de-Fier. Îndată ce s-a luminat de la Dumnezeu vremea, s-a văzut din miazănoapte caravela genoveză, cu comoara pe care o aşteptam. Cum s-a cetit măriei sale vestea în divan, s-a făcut soare pe obrazurile tuturor cinstiţilor boieri. Să se bucure deci şi slujitorii măriei sale, după ce dumnealui pivnicerul va da la vremea prânzului cele de cuviinţă.

Vestea trecu fulger şi glasurile se învăluiră întru slava stăpânului. Străjerii de la meterezuri ridicară cuşmele în suliţi; cei de la porţi dădură strigăt din surle.

În după-amiaza acelei zile, a fost îngăduinţă să se veselească slujitorii, deci căpitanul Petrea a pus străji, ca să nu aibă îngăduinţă alţi oameni străini a trece la odăi. Nici boierului postelnic Grigoraşcu Jora nu i-ar fi fost îngăduit. Ca să nu se audă vorbele nemţilor şi siimenilor pe care le rosteau asupra boierilor. Unii dintre slujitori erau prea mânioşi la beţie şi îşi destrăbălau limba. Însă şi asupra celor blânzi şi asupra celor aprigi avea putere căpitanul Petrea, numai cu toiagul. Când ridica domnia sa în sus toiagul negru încrustat cu argint, toţi încremeneau ca nişte stane; numai prea uşor se clătinau şi nu îndrăzneau să răsufle.

Nici în ziua a doua măria sa n-a avut vreme destulă ca să primească pe comisul Simion şi Jder cel mic. Cătră amiaza acestei zile au sosit la Cetate comisul cel bătrân Manole şi cu starostele Nechifor. Comisul Manole trebuia să primească porunci pentru caii alaiului nunţii. Însuşi domnia sa trebuia să călărească pe un cal domnesc, de la Cetate la mitropolia Sucevii şi înapoi. Starostele Căliman avea să înţeleagă ce fel de vânaturi şi peşte trebuiesc cuhniilor măriei sale pentru masa cea mare.

N-au putut nici bătrânii să aibă intrare la Vodă. Cum se isprăvise divanul judecăţilor, îşi aşezaseră măsuţe împrejurul măriei sale pisări, cu penele de gâscă gata. Măria sa făcea poftire la Ţara Leşască şi la Ardeal, crailor, voievozilor şi boierilor, înştiinţându-i cu cărţi de ţeremonia domnească din scaunul Sucevii. Ca nişte buni fraţi creştini vor fi primiţi toţi câţi vor pofti să vie; nu le va lipsi tain şi gazdă; şi nu vor avea altăceva de făcut decât să se veselească. Alte anumite cărţi latineşti au scris pisării pentru Voievodul Ţării Ardealului şi pentru Riga Lehiei, rugându-i să îngăduie boierilor moldoveni, fugari de la Petru Aron-Vodă, să se întoarcă la pământul lor în Moldova, unde vor găsi iertare. Pe lângă aceste cărţi latineşti, s-au scris şi altele sârbeşti anume pentru unii din boierii pribegi. În una s-a făcut ştiinţă de iznoavă logofătului Mihu, cel care sta fugar la Liov: „Cu mila lui Dumnezeu, noi Ştefan-Voievod Domnul Ţării Moldovei facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce-o vor vedea ori o vor auzi cetită că am dat această carte a noastră domniei sale Mihului logofăt. Văzând această carte a Domniei mele, domnia ta să vii la noi fără teamă, deoarece te-am iertat şi toată mânia asupra ta am lepădat-o din inima noastră; şi vrem să te ţinem în cinste, deopotrivă cu boierii noştri de frunte, şi cât vom fi în viaţă, nu vom mai pomeni greşalele trecute; iertate să fie, pe cinstea şi credinţa noastră creştinească, într-o zi de bucurie când ne vine nouă Doamnă.”

Cartea aceasta o spunea pe de rost sfinţitul Amfilohie, la pridvorul căpităniei nemţeşti, unde era sfatul cel de obşte al Cetăţii. Comisul cel bătrân şi starostele Nechifor clătinară din cap cu neîncredere şi în semn de împotrivire.

— Să mă ierţi, sfinţia ta, zise starostele, însă eu sunt ca un cal nărăvaş al cinstitului comis Manole…

— Noi n-avem cai nărăvaşi, se lepădă comisul.

— Ptiu, drace! Atuncea numai eu îs mârţoagă cu nărav în Ţara Moldovei. Eu nu cred că Mihu s-a îndupleca. Cel ce-a răspuns dreptului cu strâmbătate e lipsit de credinţă; aşa că logofătul va fi iar surd când va asculta această carte de iertare. Au mai ajuns asemenea cărţi la domnia sa, şi domnia sa Mihu s-a temut să iasă din Liov. Cinstitul comis Manole ştie mai multe decât mine. Domnia sa Mihu logofătul a strigat chiar în norod vorbe împotriva stăpânului nostru şi a trimes lotri, care să fure pe Catalan, harmăsarul cel bătrân al măriei sale. Bună carte trimete măria sa: glas minciunos are s-o cetească.

— Cu toate acestea, cinstite staroste Căliman, răspunse cu blândeţă arhimandritul, mai bine este pentru domnia sa logofătul Mihu să se supuie. Bine este şi pentru ţară, ca să nu mai fie acolo, în Lehia, viclenie şi ponegrire. Deci zic eu că numaidecât logofătul trebuie să vie să îngenunche la mila măriei sale.

— Ptiu, drace! Eu şi cu cinstitul comis cunoaştem marfa, noi socotim că n-a trece prin vamă.

— Avem să vedem, întoarse răspuns sfinţitul arhimandrit tot cu blândeţă. Eu am visat astă-noapte că logofătul Mihu va să se înfăţişeze la măria sa.

Bătrânii se mirară de asemenea vis. Ionuţ Jder asculta cu luare-aminte încercând să pătrundă înţelesul ascuns al vorbelor arhimandritului. Simion îl împunse uşor cu cotul, fără să-l privească şi fără să-i spuie nimic.

De la divanul măriei sale ieşiseră boierii în ograda Cetăţii şi-şi strigau slujitorii; unora le făceau trebuinţă cai înşăuaţi; alţii, mai graşi şi mai bătrâni, aveau nevoie de trăsură. Rând pe rând trecură, purtându-şi cu fală straiele scumpe şi toiegele. Trecu şi barba înalt prea sfinţitului Teoctist. Îl împresurară monahi, aburcându-l în caleaşcă. Dumnealui Iaţco Hudici încălecase, închinându-se cuviincios cătră alţi boieri care treceau. Pe obrazul lui era zâmbet. Oricât se pleca spre alţii, domnia sa jupân Iaţco se socotea cel mai în putere la curtea măriei sale, având galbini destui nu numai la aşezarea sa de pe Siret, ci şi la casa dumnisale de negoţ de la Cracovia. Puterea sa fiind bine cumpănită din două părţi, stătea neclintită. Închinăciunile pe care le împrăştia în dreapta şi în stânga erau o plăcere ascunsă a domniei sale. Această plăcere avea ca pavăză în afară zâmbetul acela subţire.

Când să pornească, jupân Iaţco Hudici văzu obrazuri cunoscute. Descălecă numaidecât şi veni la pridvor.

— Nu poate fi pentru mine bucurie mai mare decât vederea prietinilor, zise el.

Bătrânul Manole Jder şi Simion se închinară spre el.

— Îi poftesc pe aceşti prietini la mine acasă, urmă Iaţco. Domniile lor vor găsi puţin la sărăcia mea; mă voi bucura mai mult eu de domniile lor, ca de un bun scump.

— Mă rog de iertare, jupâne, răspunse bătrânul comis; aşteptăm intrare la măria sa.

— N-aş îndrăzni să stăruiesc, cinstite comise, întoarse numaidecât cuvânt jupân Hudici, dacă n-aş fi auzit anume de la măria sa că va să primească mâni atât pe comişii cei tineri, cât şi pe cei bătrâni.

— Dar despre staroşti nu s-a auzit nimica? Se amestecă Nechifor Căliman.

— N-am auzit nimica despre staroste, zâmbi Hudici. Domnia ta eşti starostele?

— Eu sunt starostele.

— Să fii sănătos. Eu am spus prietinului meu ce am auzit de la măria sa, vorbind măria sa aşa fel ca s-ascult şi eu.

— Ptiu, drace! Atuncea cum facem cu vânatul şi cu peştele?

Părintele Amfilohie dădu numaidecât lămurire:

— Fii liniştit, staroste. Prietinul domniei tale măria sa Ştefan-Vodă te chiamă mâni, cum iese de la paraclis.

— Vra să zică tot mâni?

— Precum îţi spun.

— Atuncea de ce nu s-a auzit şi despre staroste?

— Nu se poate şti de ce nu s-a auzit, se întoarse spre el jupân Iaţco Hudici, după ce se închină cu acelaşi zâmbet spre arhimandrit. Ai să fii îngăduitor, cinstite staroste, să iau de lângă domnia ta pe acest prietin al nostru şi pe feciorul său comisul?

— Prietinul domniei tale mai are şi alţi feciori, mormăi nemulţămit starostele. Dinspre partea mea ia-i şi pe aceia.

— Care sunt, mă rog domniei tale? Întrebă Hudici, întorcându-se de data aceasta spre comisul Manole.

Până ce se desluşiră prietiniile şi feciorii, mai trecu un pătrar de ceas. Părintele Amfilohie se retrase. Jupân Hudici ieşi pe poarta Cetăţii mânându-şi de dinapoi musafirii. În frunte era Ionuţ; după aceea comisul cel bătrân şi cu Simion. La coadă urmau slujitorii. Era alaiul cel din urmă care ieşea de la Cetate. În acest alai, cu toate încredinţările ce dădea jupân Iaţco, cel mai fericit, însă cu desăvârşire mut, era comisul Simion Jder.

Deci, după părerea lui, întâmplările urmau să se deşire cum erau scrise.

Comisul cel bătrân, de şi nu-şi însuşise de la jupâneasa Ilisafta, într-un veac de om, meşteşugul bănuielilor, totuşi cunoscuse în purtarea lui Iaţco mai ales vorbele de bunăvoinţă ale măriei sale. Deasemenea bătrânul cumpănise bine şi bucuria feciorului său Simion. Jder cel mic nu dădea nici un semn; îşi flutura numai penele în vânt şi din când în când dădea pinteni calului şi se depărta înainte.

După ce trecură de marginea târgului Sucevii, călăreţii intrară în drumeagul Iţcanilor. Soarele dintr-odată se învălui în nouri şi vânt de la asfinţit începu să joace. Din ziua cutremurului, la acest ceas al zilei, năvălea fără greş un vânt din munte, cu ploaie viforoasă. Ploua atât cât trebuia bălţilor să nu reverse şi câmpurilor goale să se umple de oglinzi. Aşa era cumpăneala lui Dumnezeu după secetă. Îndată după viforul de ploaie se alegea iar soarele şi întinderile începeau să fumege aburi. Unde fusese iarbă arsă c-o săptămână înainte, acuma începea să se frăgezească locul în coloarea buraticului.

Punându-şi calul în trap întins şi poftind pe tovarăşii săi să grăbească, jupân Iaţco Hudici se tânguia de năcazurile îndurate în anul acela.

Întâi au mers prisăcile slab, arăta domnia sa. Au căzut deasemeni multe vite. Grâul a crescut numai de două palme şi a rămas rar, ca barba spânului. Mălaiul a dat prea puţin spor. Apoi din orz încaltea nu s-a ales nimic. Acuma au dat ploi. Nu crede omenirea că-i prea târziu? Are să aibă oare vreme iarba să se înfiripeze?

— Câtă pagubă am avut eu, dragă jupâne comise, nimeni nu poate să ştie; numai unul Dumnezeu cunoaşte şi sfinţia sa a avea îndurare să nu mă stâng cu desăvârşire.

— Suntem în mâna Celui-de-sus, răspunse bătrânul comis.

— Adevărat; păcătuim, amestecând chibzuinţa noastră puţină în rânduielile sale fără greş. Aşa am grăit eu totdeauna, însă m-am plecat şi m-am supus, fiind după aceea prea mulţămit în zilele vieţii mele de mila sa. Dacă vrea Domnul Dumnezeu, într-o săptămână creşte iarbă pentru vite şi nasc flori pentru gâzele mele. Iar dacă nu se întâmplă asta aici, apoi binevoieşte Cel-prea-înalt să sporească preţurile negoţului. Socotind toate, văd că, la urma urmei, trebuie să ne mulţămim că suntem sănătoşi noi, şi soţia noastră, şi copila noastră prea iubită.

Tocmai învăluirile de apă se îmbulzeau din urmă pe harmăsarii vântului, când călăreţii intrară la curtea lui Iaţco. Slujitorii trecură la odăile cele mici. Stăpânii se grăbiră să cerceteze masa întinsă, în sufragerie. Jupâneasa de gazdă şi fiica ei au stat tupilate la cămara lor, până ce au ieşit oaspeţii în cerdac. Atunci dumneaei jupâneasa Anca s-a arătat singură, aducând cu mânile sale nuci şi miere, după obiceiul casei.

Cunoscând jupâneasa Anca pe comisul Simion, a ţipat cu mirare. A pus numaidecât bunătăţile pe masă dinaintea lui jupân Iaţco şi a soţilor săi, şi s-a mai mirat o dată, pocnindu-şi palmele. Uitându-se în stânga, a cunoscut pe comisul cel bătrân şi s-a mirat iar. A vrut numaidecât, după aceea, să ştie cine-i fecioraşul care zâmbeşte.

— Ş-acesta-i feciorul domniei tale, cinstite comise, a strigat domnia sa, bătând a treia oară din palme. Amândoi îţi samănă şi au pata castanie lângă tâmplă. Poate mai ai şi alţii?

— Mai am şi alţii, mulţămesc lui Dumnezeu, care ne-a dăruit cinci feciori, apărându-ne de fete.

— Of! Suspină jupâneasa Anca, noi n-avem decât fete.

— Una, jupâneasă Ancă, numai una, zâmbi Iaţco.

— E destul, oftă jupâneasa.

Cu deosebită pricepere a lucrurilor lumii, comisul Manole arătă vorbele înţelepciunii celei din veac.

— Că mai degrabă poţi păzi un cârd de iepuri, decât o fată.

Stăpânii locului se uitară unul la altul, îngăduind şi ei asemenea veche învăţătură.

— Dar, cinstite comise Manole, adăogi înveselit de vin jupân Iaţco, învăţătura asta adevărată a ieşit mai mult din rânduiala prostimii; pe când noi boierii cei mari suntem cu multă priveghere asupra copilelor noastre. Când am fost cu nevasta şi copila noastră la Cracovia, acum doi ani, am poftit la mine la gazdă pe un astrolog iscusit care mi-a adeverit mai întâi numele copilei. După ce a ştiut cum o chiamă, s-a uitat în scrisorile lui şi a cetit că norocul ei va fi de şapte ori cât al maicei sale. Acuma cum se cuvine să înţelegem asemenea vorbire? Că va avea copila aceasta şapte fii şi fiice? Ori dacă eu singur am fost norocul jupânesei Anca.

— Atuncea bărbaţii Maruşcăi au să fie şapte?

Porunceşte-i, cinstită jupâneasa Ancă, să vie aici, să vadă pe oaspeţii noştri.

Gazda şi oaspeţii erau veseli. În cinstea acelei arătări măiestre, jupân Hudici mai umplu o dată cupele de argint.

Comisul Simion Jder se grăbi să deşarte băutura, întunecându-şi ochii şi îngălbenind la faţă. Jder cel mic se silea să-şi crească ochii în cap, ca şi cum ar fi trebuit să i se arate o stea cu coadă.

Jupâneasa Anca se întoarse:

— Zice că nu vrea să vie.

— Cum nu vrea să vie? Cine nu vrea să vie?

— Nu vrea să vie Maruşca domniei tale!

— Foarte cu uimire ascult eu asemenea răspuns, se cruci jupân Hudici. Ori nu grăieşti domnia ta, jupâneasă Ancă, ceea ce se cuvine, ori mi-am prăpădit auzul şi înţelegerea în clipa aceasta.

— Ba eu grăiesc adevărul şi domnia ta auzi bine.

— Cum ar fi cu putinţă asemenea neascultare, jupâneasă Ancă? Noi i-am dat bune învăţături şi mai cu samă am crescut-o în frica lui Dumnezeu şi a părinţilor.

— Ăsta e adevărul, se învoi jupâneasa Anca. Toate le-ai făcut domnia ta pentru dânsa. I-ai dat nu numai învăţătură, dar şi învoire să se împăuneze ca fetele şleahticilor şi să se alinte. S-arată, după cum o vede toată lumea, cu frică şi cu sfială şi-i mai cuviincioasă decât multe copile moldovence; însă într-o clipă îi vine o încăpăţânare şi întoarce fruntea. Alt leac nu-i decât s-o iei de mână şi s-o aduci aici domnia ta singur.

— Adevărat, oftă fericit cneazul Iaţco. E copila tatei şi de noi ascultă.

Jupâneasa Anca îşi învălui foile în jurul mesei şi se aşeză în jilţul soţului său. Era grasă, albă şi frumoasă. Comisul cel bătrân o privi cu mare plăcere. Se auziră şoapte şi paşi. Paşi amestecaţi: unii greoi, alţii mărunţi şi uşori, ca de şoarece. I s-ar fi cuvenit comisului Manole să se întoarcă spre arătarea aşteptată; însă domnia sa urmă a privi pe jupâneasa lui Hudici, care avea o căutătură dintre cele mai ciudate spre fiica ei prea iubită. Cu acea căutătură piezişă o cerceta, ca să se încredinţeze oarecum încă o dată că, pentru a se lumina cerdacul, nu era nevoie de asemenea subţirenie. Copilăria e copilărie şi frumuseţea se coace cu anii, îşi făcu în gând socoteală comisul cel bătrân, dând întru totul dreptate jupânesei Anca.

O uimire la care nu se aştepta avu Jder cel mititel. Gândul lui cel dintâi, cum dădu cu ochii de jupâniţa Maruşca, fu să sară de-a dreptul din cerdac în ogradă, să încalece şi să se tot ducă. Să alerge într-o întinsoare până la Timiş; să sară, să cuprindă de după gât pe jupâneasa Ilisafta Jderoaia şi să-i strige râzând: Muţă dragă, a ieşit dreptatea domniei tale, ca undelemnul la faţa apei.

Neîndrăznind să facă săritura, rămase locului, întorcând ochii către luncile Siretului şi spre sclipirile depărtate de ape.

— Asta-i copila noastră! Glăsui biruitor jupân Iaţco.

— O cunoaştem, se bucură comisul Manole.

În ochii verzi ai copilei scânteia soarele. Râdea şi-i sticleau şi dinţişorii.

Cu toate încredinţările maicii sale, nu părea încăpăţânată; dar urma să se alinte.

— Pe unii dintre musafirii domniei tale nu-i cunosc, zise ea, subţirel şi repede, tatălui său.

— Nu cunoşti numai pe comisul cel mic Ionuţ, îi dădu lămurire cneazul.

Ionuţ întoarse obrazul, ca să bucure vederea jupâniţei lui Iaţco.

— Îmi place mai mult comisul Simion, zise ea, copilăreşte.