Capitolul IX. Vânătoare domnească şi bourul cel tare de la Izvorul Alb.

Măria sa porni pe neaşteptate de la Suceava, numai cu vânătorii săi şi cu slujitorii, lăsând portar al Cetăţii pe boierul său cel nou Hărman. Siimenii care ieşiseră de la odăile lor în urma Domnului, în număr de două sute, erau sub puterea lui Simion Jder postelnic nou al doilea. O samă din vânătorii starostelui erau duşi înainte. Deasemeni răzăşii din trei ţinuturi încălecaseră ca să vie întru întâmpinarea măriei sale la Pipirig. Acest alai petrecu Domnia până în valea Largului, de unde se vede ridicându-se pieptiş în nouri muntele Pătru-Vodă. Din acel loc pâlcurile de răzăşi cu căpitanii lor se desfăcură în două: unii apucară pe albia Bistriţei la deal, descălecând la Borca; alţii coborâră pe albia Bistriţei la vale, făcând popas la Călugăreni, lângă Piatra Diavolului.

Copiii de casă întinseră masă de prânz în Poieniţa Mânzului sub culmea lui Pătru. Acolo, lângă revărsarea brazilor şi treptele puhoaielor, se împrăştiaseră grohotişuri: unele, în chip de lespezi, de mult se înţeleniseră. În jurul lor răsăreau ici-colo din ţărâna săracă brânduşe, florile brumei. Erau cele din urmă podoabe ale toamnei; cupele lor, în care nu venea să se adape nici o gâză, aveau albăstrimea palidă a cerului. În poiană era pace; deasupra sunau şuiete; mestecenii şi cireşii însemnau pe luncă pete de aur vechi şi aramă.

Ciobanii din acel munte dobândiseră voie de la măria sa ca să se înfăţişeze şi să închine brânză în bărbânţe şi bărbăcuţi graşi. Vodă îi primi între acele grohotişuri şi flori ale brumei.

Erau opt stăpâni de turme, cu câte un strungar în urma fiecăruia. Fiecare din aceşti feciori aducea de căpăstru un asin, pe samarul căruia se afla aşezat ploconul. La patruzeci de paşi, în marginea poieniţii, stăpânii de turme îngenunchiară şi-şi descoperiră pletele, punând deoparte la pământ căciulile de berbece. Îngenunchiară şi feciorii. Numai asinii stătură în picioare; câţiva din ei începură să zbiere din surle, cu mare uimire. Locul era plin de slujitori şi vânători domneşti; aşa mulţime nu se văzuse niciodinioară în acea parte de lume.

Măria sa trimise poruncă stăpânilor de turme să se apropie. Ei îşi lăsară căciulile în iarbă, ca să vie măgăruşii să le miroase, şi înaintară la Domnie cu capetele goale, îngenunchind iar.

— Vă mulţumim pentru darul domniilor voastre, zise Vodă.

Starostele lor îndrăzni să răspundă, ridicând fruntea:

— Poftim sănătate luminăţiei tale, Doamne: şi să guşti măria ta din fruptul oilor noastre. Noi facem aici o brânză care se chiamă domnească; dar nu ştim dacă ajunge până la Cetatea măriei tale. Noi socotim aşa, slăvite Doamne, că de la munte şi până la Cetatea luminăţiei tale, se găsesc mulţi cloncani care o ciugulesc.

Vodă zâmbi de asemenea îndrăzneală şi pofti să i se desfacă, pe lespedea de dinaintea sa, o bărbânţă. Copiii de casă se repeziră bătându-se în capete spre măgăruşi. Aceştia se smunciră cu spaimă din căpestre şi se suiră pe râpi ciocănind repede din copite. Oierii răcniră, din genunchi, cum se aflau, cătră strungari, cum să facă să prindă asinii, împresurându-i.

Bărbânţa fu adusă şi desfăcută. Vodă luă cu două degete şi gustă.

— Ia mai multă, măria ta, îl îndemnă unul dintre munteni.

Măria sa gustă şi a doua oară.

— Într-adevăr, se învoi Domnul, brânza asta e mai bună decât orişicare pe lume.

— S-o ospătezi sănătos, slăvite Doamne, se bucurară oierii.

Măria sa porunci stolnicului său să sloboadă acelor stăpâni o bute de vin, ca s-o beie cu soţii şi să cânte întru slava sa.

Oierii se bucurară a doua oară.

— Aveţi nevoie de ceva, domnilor şi fraţilor? Îi ispiti Vodă.

— Nu; căci ne-am îndestulat de bună-voia măriei tale. Avem destulă lărgime aici de la un uncheş al măriei tale, de la carele am şi dat muntelui nume Pătru-Vodă.

Copiii de casă slujeau masa; vânătorii hrăneau focul din preajmă cu trunchiuri întregi.

— Am înţeles, slăvite Doamne, îndrăzni iarăşi unul dintre oieri, că măria ta te duci în petrecere de vânătoare. Se află şi aicea la noi destule fiare. În vara asta au ieşit împotriva noastră, cu război, nişte urşi. Ne-am hărţuit noi cu dânşii o vreme, până ce-au trântit pe Dominte într-o râpă. Dacă nu ştii măria ta, apoi află că Dominte e baciul meu cel mai bătrân. După ce l-au trântit, el s-a sculat din râpă şi s-a suit iar la război. Apoi i-am lăsat să ieie câte-o oaie şi după aceea i-am alungat cu cânii şi cu parii.

— Sunt şi bouri? Întrebă măria sa.

— Sunt. Au ei nişte locuri unde hălăduiesc şi nu-i tulbură nimeni; însă măriei tale trebuie să deie dijmă.

— Fiind luminăţia ta stăpân şi al omului şi al dobitocului.

După ce alaiul purcese din nou şi ieşi iarăşi la lărgime, măria sa văzu pâclă asupra muntelui celui mare. Când se porunci al doilea popas, la asfinţitul soarelui, pâcla se lăsă pe poalele Ceahlăului şi piscul rămase în lumină nins, dincolo de lume şi singur ca o clopotniţă a lui Dumnezeu. Starostele Căliman ieşise în calea măriei sale, călăuzindu-l deodată într-o pustietate. Erau în nişte poieni ascunse sub zidăriile prăpăstiilor, unde bătea cu putere, ca o vâlvoare de pojar, asfinţitul.

Siimenii apucară intrările locului, împânzind străji. Măria sa trecu numai cu cei opt vânători vechi ai starostelui, cu însuşi Căliman şi feciorii lui şi cu Jderii cei tineri, într-un afund mai adânc al singurătăţii. Când se opriră şi descălecară, sosi din urmă şi sfinţitul Amfilohie Şendrea.

Începea să scadă lumina.

Arhimandritul alese loc curat la marginea izvorului ce se prelingea din stâncă şi desfăcu iconostasul. Dădu sunet dintr-o simandră mică de aramă, bătând în ea ca într-o toacă şi începu slujba de sară. Cum îngenunche măria sa în faţa imaginilor sfinte, se auzi în munte, undeva departe, o toacă de lemn răspunzând simandrei. Vodă o asculta cu luare-aminte ca pe o cântare a singurătăţii. După aceea se sculă din rugăciune şi veni la foc. Îndată vânătorii se mişcară, ca să pregătească palatul de noapte al Domniei.

După rânduială oamenilor de pădure, cea dintâi grijă a popasului e focul. Deci dăduseră la pământ cu topoarele, în marginea poienii, carpeni şi fagi. Niciodată lemnul acesta n-a avut altfel de întrebuinţare în munte: vâlvătăile şi jarul carpănului şi fagului au o putere tot aşa de mare ca a soarelui în dricul verii. Oamenii starostelui chibzuiră întâi o temelie de trunchi bătrân; după aceea clădiră cu meşteşug un jertfelnic de trupuri tinere. Apoi zbătură cu amnarele în cremene, aprinzând sori mici în vârfuri de iască; suflară puterea aceasta în uscăciune de cetină şi muşchi, aşezând-o sub jertfelnic; vântul învălui deodată vâlvătăile, desfăcându-le în limbi aprige.

Starostele Căliman alese locul de hodină al Domniei la un molid, într-o apropiere potrivită a flăcărilor. Întâi făcu semnul crucii în scoarţă cu toporul, ca să îndepărteze nesomnul, apoi potrivi culmea colibei, pe care ceilalţi vânători sprijiniră laturile. Cu solzi de cetini alcătuiră acoperişul. Subt adăpost clădiră aşternut gros dintr-aceleaşi clomburele de brad subpuse treptat. Zvârliră deasupra poclăzi. Vodă se aşeză în dogoarea luminii în deschizătura colibei. În partea cealaltă a focului se rânduiră vânătorii măriei sale, desfăcând de pe ei cojoacele şi prăjindu-se când pe-o parte, când pe alta. Boierii şi sfinţitul arhimandrit se aşezară într-o lăture a colibei măriei sale, unde-i ajungea fumul şi-i şfichiuiau câteodată şi flăcările. Măria sa nu-i băga în samă, cufundat dintr-odată în gânduri.

Într-un târziu, măria sa chemă pe lângă sine pe starostele Nechifor. Într-această clipă vânătorii se mişcară, sporind năprasnic pojarul.

— Cinstite staroste Căliman, întrebă Vodă, ce răspuns ai de la oamenii domniei tale?

— Măria ta, răspunse bătrânul stând cinchit lângă stăpânul său; am eu doi vânători bătrâni cunoscători de bouri. Am umblat ast'dimineaţă împresurând locurile până la culme. Am găsit urme la nişte hoşti. În acele gloduri se vedeau însemnate copite de bour tare alungând două vaci. Altă urmă de taur, în acea parte de munte, nu s-a aflat. Alţi vânători au găsit în partea Bistriţei, drept când a stat soarele la amiază, un buluc de şase tineri, care se jucau într-o poiană. Vor fi fiind şi alţii, dar nu cutează să vie într-această singurătate, unde stăpâneşte bătrânul. Socoteala noastră este, pe cât înţeleg, să-l urmărim pe acesta. Eu îl cunosc de mult.

Voievodul asculta în tăcere, cu fruntea plecată.

— De când, staroste Căliman?

— Măria ta, eu îl ştiu de când eram ca aceşti feciori ai mei. Şi eu m-am spăriat ca şi dânşii, când mi s-a arătat întâia oară. Ptiu, drace!

— Câţi ani sunt de-atuncea?

— Întâmplarea asta am avut-o, măria ta, în domnia lui Alexandru-Vodă Bătrânul. Părintele meu m-a mânat la munte să cercetez turmele, cum am mânat şi eu pe Onofrei şi pe Samoilă. Într-o zi, m-a apucat un vârtej de ploaie şi m-am oploşit subt o stâncă. Când a contenit ploaia, am rămas în nour şi nu mi-am mai putut cunoaşte drumul. Cu toate acestea, fiind asupra serii şi temându-mă să nu mă apuce noaptea, am ieşit din locul meu, căutând calea spre stână. Am umblat o vreme, până ce s-au mişcat nourii de deasupra mea. Atuncea m-am aflat într-un loc cu desăvârşire necunoscut. Nu-l văzusem niciodată. Eram la un prag, deasupra prăpăstiilor. Am ocolit pe după nişte desişuri, mi-am căutat calea înapoi; n-am mai găsit-o. Era încă lumină când, dintrodată, am auzit pufnind şi mugind. M-am lipit sub jnepeni. Bourul s-a oprit scurmând pământul cu copitele de dinainte; după aceea a împuns cu coarnele în desime lângă mine, a făcut o săritură, şi i-am auzit duduitul umbletului la vale.

După ce s-a alinat în mine groaza acelei arătări… Măria ta, era un bour mare cum nu s-a mai văzut niciodată. Când a slobozit muget, am băgat de samă cum i se zbate într-o parte limba neagră. Era alb. După ce s-a alinat în mine groaza acelei arătări, am intrat pe urma lui, unde rupsese desimea cu coarnele. Cum am răzbit prin desime, am găsit alt prag. Bourul sărise de-a dreptul peste râpă, însă eu am aflat trecere, cotind pe o muche îngustă. Atuncea am văzut în stânga schitul de sub Duruitoare. Mi s-a părut că trece într-acolo ş-o potecă. N-am putut întârzia: am dat iar de urme şi am umblat la vale, până ce am cunoscut locurile.

— Domnia ta crezi că bourul e tot acela?

— Ptiu, drace! Asta-i numaidecât. Deasemeni feciorii mei l-au văzut. Şi ei spun că-i tot el. Bourii ceilalţi sunt murgi; acesta e alb.

Vodă ridică fruntea în lumină. Chemă pe staroste mai aproape.

— Adevărat să fie ce se spune, staroste Căliman, că bourul acela are stăpân?

— Măria ta, n-am deslegare să vorbesc; e cu primejdie.

— Te dezleagă părintele arhimandrit.

— Dacă părintele arhimandrit mă desleagă şi ameninţă cu aghiasmă asupra pustiei, atuncea aş putea să grăiesc.

— Poruncindu-mi şi luminăţia ta.

Părintele arhimandrit veni la staroste, apăsându-şi mâna pe fruntea lui şi dându-i deslegare. Apoi căută lângă iconostas, în laturea colibei, apă sfinţită, şi stropi în patru vânturi binecuvântând.

Starostele se aşeză la pământ oftând, cârnind cu teamă nasul spre măria sa.

— Măria ta, acest bour alb ar fi fiind al Lui.

— Al cui anume?

— Al Lui, măria ta. M-a deslegat părintele arhimandrit, însă nu cutez, ca să nu-mi amorţească limba.

Părintele Amfilohie îi înlesni lămurirea:

— Măria ta, zise arhimandritul, starostele socoate că stăpânul bourului e Demonul, adică un vrăjitor. Bătrânii de demult l-au înfricoşat pe domnia sa; iar domnia sa crede că acesta e un legământ ca să nu grăiască; şi a poruncit şi feciorilor domniei sale să tacă.

— Întocmai aşa este; ptiu, drace! Răsuflă cu greutate starostele Nechifor. A fost obicei să lăsăm, noi stăpânii de oi, tain într-o ocniţă a muntelui, în dosul schitului de sub Duruitoare. Aşa s-a urmat până acum. Bourul vine, ia darul şi-l duce la peştera unde acel vrăjitor ar fi sălăşluind. Dacă n-am face aşa, s-ar isca asupra oilor o primejdie de vârtejuri, ori o bolişte.

— Din vremuri mai vechi, a rămas cunoştinţă că la peşteră s-ar fi adăpostind un părinte schivnic.

— Măria ta, noi am ştiut altfel. Dacă ar fi fost un sfânt schivnic, l-ar fi văzut unii. Aşa, noi numai l-am auzit câteodată strigând şi am văzut bourul. I-am dat tainul, ca să n-avem din partea lui sminteală. Aşa se urmează şi acuma; păstrăm datina.

Starostele tăcu. Jarul focului creştea, clipind din ochi nenumăraţi de pietre scumpe. Împrejurimea era covârşită de tăcerea muntelui şi a singurătăţii. Vânătorii, trudiţi, dormitau de cealaltă parte a vâlvătăilor. În văzduhul negru, pe sub stele, trecură cârduri de paseri străine. Unele trâmbiţară la mari depărtări ca nişte cocoare; altele se chemară, mai aproape, cu găgăiri de gâşte sălbatice.

Căliman bătrânul le ascultă un timp; după ce se făcu iar tăcere, îşi scutură fruntea.

— Mărite stăpâne, începu el din nou cuvânt; dac-ar fi fost un sunt schivnic, nu ni s-ar fi întâmplat nouă, atunci, să vedem om fărmăcat trecând calare pe târş, deasupra pădurii. Stând noi mai mulţi la foc, în altă parte a muntelui, fiind noaptea târziu, ca şi acuma, l-am auzit venind ca un vânt şi strigând: apă! Apă! Unii au zis că-i om vrăjit şi trimes pe sus. Alţii ne-am temut să nu fie chiar El.

Domnul rămase un timp cu privirile visătoare aţintite asupra jăraticului schimbător. Starostele se trase la o parte.

Arhimandritul veni lângă triptic. Măria sa se ridică, apoi îngenunche şi-şi făcu rugăciunea cu mare evlavie. Clipa aceasta o aşteptau şi străjile din fundul poienii; îşi făcură semnul sfânt şi se închinară. Jderul cel mic dormea fără nici o grijă. Postelnicul al doilea Simion trecu spre tabăra slujitorilor, în altă poiană, la un pârău.

Nevoia sufletului măriei sale de a desface o taină, de care era legat trecutul părinţilor săi, stărui şi-n somn. Măria sa avu un vis tulburat, din care se trezi la un ceas după miezul nopţii.

În acel ceas al tăcerii de piatră se iscă în pustie un muget, care se rostogoli ca tunetul, din ponor în ponor.

Măria sa avu o înfiorare. Se trezi deplin.

Aşteptă un timp, până ce se înălţă din nou boncăluit, cu alt viers. Acesta era mai prelung, ameninţător şi mânios. Unul dintre vânători se sculă din locul său din umbră şi hrăni focul. Văzu pe măria sa treaz, ascultând. Grăi pentru sine, însă aşa ca să audă şi stăpânul:

— Se bat cerbii de la ciute.

Se puse la pământ şi adormi îndată.

Într-alt răstimp, dintrodată, detună iar pustia de mugetul cel dintâi. Măria sa cunoscu singur că acela trebuie să fie glasul bourului alb.

Căliman se ridicase în lumina jarului, ca o fantasmă, ascultând şi el cu urechea aţintită şi cu o mână încovoiată spre tâmplă.

— Ai auzit, măria ta? Şopti el.

— Am auzit. Dintre copoi numai unul dă răspuns.

— Acela-i căţelul… lămuri starostele.

Era vorba de Pehlivan, care mârâia foarte încet şi din când în când pufnea, cu botul înăbuşit în spuză.

Noaptea era înaltă şi senină. Găinuşa scăpătase din catapiteasmă spre asfinţit. Postelnicul Simion se întoarse de la schimbul străjii a treia. Căută în culcuş pe Jderul cel mic; îl scutură de umăr şi-i trecu mâna peste frunte. Îi şopti la ureche:

— Scoală, Ionuţ. Trebuie să te duci.

— Îs gata, bădiţă Simioane, răspunse Ionuţ, ridicându-se cu grabă. Aşa cum era, încă ameţit de somn, ghionti cu mănunchiul ţepuşii de vânătoare pe tovarăşii săi. După ce mormăiră răsucindu-se de două ori, Călimanii crescură în sus. Se desmeticiră şi începură a-şi culege de pe jos sculele. Gheorghe Tătarul vârî pe Pehlivan în desagă şi se duse să-l anine la oblâncul unui cal.

Când cei patru vânători – Ionuţ, feciorii lui Căliman şi Botezatu – trecură printre străjile care închideau poiana, era încă întuneric, dar se simţea deasupra, în văzduh, o aburire argintie. Steaua Ciobanului săltase deasupra răsăritului. Onofrei Căliman umbla înainte, ca cel ce cunoştea mai bine drumul.

Spre revărsarea zorilor, erau intraţi pe pârăul Buhalniţei şi de acolo ocoliră numaidecât spre zidăria muntelui, umblând în tăcere şi înşiraţi unul după altul. Într-o margine de brădet tânăr săriră ierunci, cârcâind. La zborul lor, Ionuţ tresări din gânduri. Pehlivan lătră o dată de la oblâncul lui Botezatu. Slujitorul îl strânse de bot şi-i porunci să tacă. Când începu să se lumineze stâncăria, Ionuţ se văzu între păreţi de râpă. Caii suiau harnic o cărare destul de lină, ocolind necontenit risipituri din munte.

— Până la răsăritul soarelui, trebuie numaidecât să ajungem în acel loc, grăbi într-o vreme Jder pe soţii săi vânători.

— Cred că s-ajungem, răspunse Samoilă; numai dacă n-a fi rătăcit Onofrei calea.

— Dumneata n-o cunoşti? Nu vezi dac-a rătăcit ori nu?

— Ba o cunosc; dar poate mă înşel şi eu. Pe cât se vede, până acuma n-a rătăcit-o; dar poate s-o rătăcească de acuma înainte. Aicea, în acest munte, să ştii domnia ta că se află duhuri şi înşelări.

Onofrei îşi opri căluţul.

— Jupâne Ionuţ, grăi el întorcând obrazu-i pălit de îngrijorare; drumul îl cunoaştem, să n-ai nici o grijă; trebuie să ne oprim puţin, ca să răsufle dobitoacele. Dacă s-aud în pisc cucoşii sălbatici, atuncea suntem şi mai încredinţaţi că ne aflăm pe cale bună. Pe aicea nu umblă niciodată ciobanii, fiind un loc primejdios la vreme de ploi repezi; cad risipituri din păreţi şi omoară oile. Ascultaţi.

Sus, într-un pisc depărtat al înălţimii, apăruse răsfrângerea zorilor pe luciu de stâncă. Se auzea într-acolo zuzuind un gotcan.

Mestecenii de pe coastă începură să se legene la adieri uşoare. Lumina creştea. Jder împinse înainte pe Onofrei, care rămăsese uitat ascultând înălţimea.

Poteca dădu întâi într-o vale. De acolo se vedea luminiş de drum la stânga. Însă Onofrei coti în loc spre dreapta şi începu a sui pieptiş. După o jumătate de ceas de umblet prin întunecime, într-o rovină de izvor, ieşiră în lumină la un prag.

Soarele încă nu răsărise. Dar se vedeau deplin frământări de râpi şi costişe care, din alte părţi, erau cu totul ascunse privirilor. Undeva foarte departe, sub râpa dreaptă a muntelui, scânteia o pânză de apă în cădere: acolo era o duruitoare. Se bănuia şi un colţ de turn al unei mănăstioare. Într-acolo, înspre acel schit, trebuia să se mişte vânătoarea domnească. De la schit, în râpile şi frământările care se vedeau din pragul unde cei patru vânători se opriseră, cotea o cărare. Când o vedeau, când o pierdeau din ochi, o dată într-un bunget, a doua oară printre nişte zimţi de ţancuri. În valea pe care părea că o urmează acea cărare răsucită, se învolbura cu spume o altă apă, izbucnind din afund.

— Acolo-i Izvorul Alb, dădu lămurire Onofrei Căliman.

Erau acolo nişte singurătăţi pe care, dintru începutul zidirii, oamenii nu le călcaseră. Muntele îşi risipea necontenit râpile, şi costişele erau cu totul lipsite de păşune. Înspre Izvorul Alb locul era aşa de prăpăstios, încât numai o sălbătăciune ar fi putut avea pe acolo hăţaş cotit de intrare. Dinspre schit locul iarăşi era tare: duruitoarea curgea pe stânci oable. Prin fundul pustietăţii cărarea arăta că o fiinţă bătucise loc de umblet.

Din cele ce înţelesese de la sfinţitul arhimandrit Amfilohie, numai aici ar fi putut să aibă sălaş pustnicul – pe care vânătoarea măriei sale îl căuta. După arătarea lui Onofrei şi a lui Samoilă, de aici, din acest prag, bourul sare în desime nestrăbătută şi iese după aceea la poteca din fund.

— Aceea-i poteca bourului celui bătrân… dădu el încredinţare. Dacă domnia ta, jupâne Ionuţ, socoţi că putem sări şi noi pe unde sare el, atuncea porunceşte să dăm pinteni cailor şi sărim.

Înţelegând ce va să spuie fratele său, Samoilă rânji adăogind şi el o încredinţare:

— Până jos, ne facem mii şi fărâme.

— Totuşi, zâmbi Ionuţ, pe unde trece sălbătăciunea pot trece şi eu.

Din porunca lui Jder, descălecară şi-şi adăpostiră caii într-un brădăţel din apropiere. Ionuţ cercetă cu luare-aminte împrejurimile pragului. Se strecură în desime, într-o râpă care părea fără fund. I se auzi glasul într-o vreme dintr-o mare depărtare, ca de pe ceea lume. Într-alt răstimp, răzbi chemarea lui din altă parte. Călimanii îi răspunseră îngrijoraţi, aplecându-se cătră întunericurile de jos.

— Strigă şi cere ceva, se desluşi la urmă Samoilă, făcându-şi cu amândouă palmele pâlnie la o ureche.

— Ce cere? Întrebă cu nelinişte Onofrei, Poate porunceşte să ne ducem şi noi după el.

Veni şi Gheorghe Tătarul, aplecându-şi urechea.

— Cere să dăm drumul cânelui, lămuri el.

Intră în brădăţel, ca să sloboadă pe Pehlivan din dăsagă. Îl aduse la prag şi-l puse pe urma lui Jder. Auzind glasul, copoiul începu să schiaune numaidecât. Se strecură în desime şi dispăru.

Dintr-altă parte a muntelui de dincolo de ţancul Izvorului Alb, începură să sune cornurile vânătorii domneşti. Răsăritul lucea înspre Panaghia, însă pe plaiul Ocolaşului se târâiau neguri.

Ionuţ se sui din râpă cu cânele după el.

— Este loc de coborât, zise el. Se află un loc de trecere şi prin altă parte. Trebuie să căutăm acest coborâş de deasupra, ca să trecem cu caii în vale. Vânătoarea măriei sale rămâne în afară de râpa asta; trebuie să ne aţinem noi la ţiitorile ei. Întâi ne lăsăm spre izvor; pe urmă încercăm să ne ridicăm la schit.

Trecerea pentru cai era mai greu de găsit. Ocoliră un gorgan de piatră, căptuşit cu tufe de afine. Desimea în partea aceea era ca o perie.

În înaintările ei cotite, vânătoarea domnească urma de la o vreme aceeaşi linie pe care o străbătuse Ionuţ cu soţii săi. Copoii ţăhneau, când cu glasuri înalte pe pripoare, când cu glas stâns, în adâncimi.

Se bănuia, din înălţimea pragului, o altă urmărire pe după laturea cealaltă a pustietăţii. Cântau şi într-acolo cornuri şi ţăhneau înăbuşit cânii.

Vânatul fusese deci sculat şi era prigonit din două părţi, în acelaşi timp. Urmând porunca anumită a măriei sale, postelnicul Simion Jder împânzise o parte din slujitori cătră acele locuri ascunse unde era bănuială, după credinţile localnicilor şi vorbele bătrânului Căliman, că-şi are aşezarea schivnicul, cel ce nu se arată niciodată oamenilor de rând. Oştenii aveau poruncă anumită: îndată ce dau de peştera lui, stau pe loc şi trimet vestire. Căci numai măria sa poate avea îngăduinţă să intre acolo, să audă prorocire pentru gândul cel nebiruit al măriei sale. Dacă, precum se spune şi precum se ştie că e adevărat, iese la arătare bourul cel bătrân al schivnicului, atunci fie oştenii, fie vânătorii aveau îndatorirea să-l ţie de-aproape, căci calea bourului era tocmai aceea pe care o căutau.

După o socotinţă bună, deşi nemeşteşugită, a feciorilor lui Căliman – pe unde a trecut bourul într-alte rânduri nesilit, va să treacă numaidecât şi acum, când i-au adulmecat copoii urma. Fiind pustia aceasta a muntelui numai în stăpânirea lui, pe el trebuia să-l fi sculat şi-l alungă cânii vânători.

Aşa era. Ţăhnitul copoilor se apropia; într-o vreme stătu cu îndârjire într-un pisc; după aceea înmulţi ecouri în altă vale, mai apropiată.

Jder cel mic îşi conteni cercetările şi porunci soţilor săi să stea cu luare-aminte.

Ţepuşile pârlite la vârf pe care le purtau nu trebuiau să le slujească decât de apărare, dacă fiara ar fi dat năvală asupra lor; însă porunca măriei sale era ca acel bour să nu fie jertfit, ci numai urmărit.

— Pentru ca să se afle ceea ce dorea măria sa să găsească.

Pe neaşteptate poteca pe care suiseră ei la prag începu să sune. Călimanii se holbară unul la altul şi se vârâră cu spatele în păretele de stâncă. Ionuţ abia avu vreme să se ferească din marginea râpii, cuprinzând pe după cap pe Pehlivan şi grămădindu-l în pământ. Tătarul năvălise la cai, ca să-i stăpânească. Bourul veni năprasnic la deal, fumegând şi pufnind. Aducea din când în când coarnele scurte spre genunchi şi împungea într-o lăture, zvârlind spumă pe nări. Din urmă îl goneau adulmecând patru câni, înşiraţi unul după altul şi chefuind cu glasuri diferite. Era un bour bătrân cu coama murgă, însă cu celălalt păr deschis aburiu. Ochii bulbucaţi negri priveau cercuiţi cu roş. Veni ca într-o bătaie de furtună, ocoli pe la prag, se cumpăni o clipă şi făcu o săritură sprintenă peste peria de afiniş.

Îndată Jder dădu drumul lui Pehlivan, care-şi scurmă drum pe dedesubt. În curând glasul lui subţire prinse a suna în râpă. Îmbulziţi la prag, vânătorii căutau să vadă fiara între stâncile sure din prăpastie. N-o vedeau nicăieri; căţelul totuşi o urmărea.

Cei patru câni domneşti se opriră sus, amirosind urmele. De două ori se întoarseră îndărăt, ocoliră şi veniră iar la gorganul de piatră. Numai după ce Jder îşi dădu iarăşi drumul în râpă, ei aflară din nou putoarea bourului şi începură să alunece la vale. Glasul căţelului se depărtase spre Izvorul Alb.

Cu multă chibzuinţă, căluţii munteneşti fură coborâţi sub mal, printr-o hrubă astupată de perdele de verdeaţă. Era un loc care părea închis ochilor. Bourul îl străpunsese cu uşurinţă pe deasupra; căţelul ajunse la el pe dedesubt. Urmând glasul depărtat şi cotit al cânilor, Jder cel mic coborî cu piciorul râpa, ducându-şi calul de căpăstru. Veneau cu anevoie şi ceilalţi după el. Când ajunseră destul de departe în fund, Jder se întoarse şi văzu pragul de stâncă, în înălţimea cerului. Doi vânători domneşti priveau de acolo împrejurimea pustie, neînţelegând cum ar putea un om trece în prăpastie, fără ajutor de la paserea măiastră.

Ionuţ şi soţii săi stătură un timp pe loc, chibzuind. Cealaltă parte a vânătorii era cătră valea Izvorului. Într-acolo li se părea că au mânat şi cânii. Deci încălecară şi urmară cu repeziciune fundul râpii. Nu vedeau deasupra lor decât o dungă de cer, în care umbla rotindu-se şi ţipând din când în când un vultur negru.

Ieşiră din râpă la o culme de piatră; după aceea ajunseră la un tăpşan prăvălatic. Sub molizii cei mai din fund forfotea Izvorul Alb. Drept lângă coamele de spumă ale izvorului, se deschidea o uşă îngustă de peşteră. Vânătorii descălecară. Jder aşteptă un timp cercetând împrejurimea, înainte de a păşi mai nainte. Nu era nici un semn că ar fi vieţuit acolo fiinţă omenească. Nu se afla urmă de vatră afară; dinlăuntru nu ieşea fum.

Bătătura era căptuşită cu iarbă şi cu fragi. O veveriţă roşcată ieşi prin firida peşterii, care ţinea loc de fereastră; la vederea oamenilor se căţără înfricoşată pe un trunchi de molid; se duse înşurubat până sus şi se dosi după o crenguţă; apoi pluti prin aer cu coada răsfirată şi ajunse în furca unui frag.

— Unde a putut trece bourul? Se întreba Jder.

Glasul copoilor nu se mai auzea.

Descălecă şi lăsă în urmă pe tovarăşii săi. Păşi cu fereală până la intrarea peşterii. Se descoperi lângă izvor; privi de-acolo înlăuntrul încăperii. Nu era nimic înlăuntru. Îndrăzni să pătrundă doi paşi în acea încăpere în care se mai păstra un miros vechi de fum. Cândva, trăise aici un om. Era ş-un loc de hodină scobit în părete. Acolo îşi adunase veveriţa alune şi jir.

Ieşind la lumină, Jder îngenunche la marginea grumazului alb de ape şi-şi potoli setea. Atuncea îşi aduseră aminte şi ceilalţi vânători, ieşind din uimirea lor, şi se adăpară odată cu caii. Pe pârăul care se împânzea la vale din bulucul izvorului, înverzea o ţesătură de buruiană străină, cu foaia grasă şi lucie. Tătarul o cunoscu; o culese şi o mestecă în gură.

— Asta-i frunza-pustnicului, zise el; stă vie şi verde în puterea iernii.

După ce au înţeles şi treaba asta, vânătorii se traseră îndărăt ascultând pe spinările de deal din laturile acelei închisori zvonurile vânătorilor măriei sale. Nu s-auzea nimic. Nici copoii care răzbiseră în râpă nu mai dădeau semn. Valea pustie, ocrotită de orice adiere de vânt, începea să-şi înfierbânte în soare stâncile.

Într-un târziu găsiră o frântură de potecă, pe spinarea unui muncel. Din locul acela mai înalt văzură turnul schitului şi, ţinând sfat, se îndreptară într-acolo. Porunca lui Vodă era că acolo urma să fie popasul de seară al acelei zile. Cum mişcară de pe muscel, nu mai văzură turla şi crucea schitului. După ce coborâră, doi dintre copoii domneşti le ieşiră întru întâmpinare, trudiţi şi cu limbile atârnând. Tătarul puse cornul la gură şi dădu şi el semn lui Pehlivan. După un sfert de ceas, îl găsiră cu pântecele la pământ, cu botul lângă o umezeală ce se prelingea din stâncă. Se bucură numaidecât că a fost găsit de stăpânul său. Înştiinţare că ar fi aflat ceva despre bourul cel bătrân nu putu da. Deasemeni veniră şi ceilalţi copoi domneşti, trudiţi de umblet. Era târziu şi soarele se aplecase dincolo de crucea amiezii; în toate împrejurimile depărtate nu s-auzea nici un fel de zvon, nici ţăhnit de câne, nici glas de corn. Vânătoarea măriei sale contenise. Cei patru vânători singuratici descălecară, pentru hodina amiezii.

Oamenii n-aveau merinde cu ei; se mulţămiră să ciugulească câteva afine. Caii găsiră, printre pietrării, puţine smocuri sărace de iarbă. Cât statură pe loc, după obiceiul muntenilor, scăpărară şi aprinseră un foc de vreascuri. Abia după ce stâlpul subţire de fum se ridică în înălţime, auziră cornul de pe munte, din partea schitului, şi înţeleseră că e chemare pentru ei. Deci se ridicară flămânzi şi trudiţi, închingară caii şi luară drumul la deal, cotind necontenit.

Când se coborî soarele spre săgeţile brădeturilor, auziră aproape zvonind toaca mănăstioarei şi clopotele. Slujitorii le ieşiră întru întâmpinare, chiuindu-i. Măria sa Vodă se afla la schit şi intrase la slujba de vecernie.

Mănăstirea aceea a Duruitoarei era un adăpost numai pentru trei monarhi: un cărturar şi doi muncitori de rând. Era ţărcuită între munţi, cu împrejmuire de zid tare şi porţi ferecate. Lângă bisericuţă, câteva chilii în care locuiau cuvioşii monahi şi unde aveau şi o trapeză, precum şi arhondaric, întru aşteptarea unui slăvit oaspete, care abia acum sosise.

Bourul alb fusese văzut de toţi vânătorii, însă acuma nimene nu mai ştia nimic despre el. Întâmplarea aceasta era de mirare pentru toţi şi părea o minune.

Postelnicul Simion şi Căliman bătrânul cercetară pe cei patru vânători despre cele ce văzuseră şi aflaseră şi avură un adaos în uimirea acelei zile. După ce desăvârşiră rânduiala slujitorimii între ziduri şi la intrarea văii, postelnicul intră în bisericuţă la măria sa, ca să-i împărtăşească cele ce se mai aflaseră.

Era o bisericuţă de lemn, nu mai înaltă decât două staturi de om, având toate icoanele şi toate podoabele la locurile lor – însă mai grămădite şi mai mici.

Măria sa stătea în strana domnească. Părintele ieromonah Ioil slujea singur. În umbra punctată de câteva făclioare şi candele, părea că stă în tăcere duhul lui Dumnezeu şi al muntelui.

După ce cântă un axion întru slava măriei sale, părintele Ioil se închină către strana domnească şi pătrunse în palatul cel tainic al altarului. Măria sa ieşi la lumină urmat de postelnic.

După ce înţelese cele aflate de Jderul cei mic, chemă la poruncă pe părintele Ioil. Acesta veni cu supunere, îmbrobodit în camilafca-i cernită şi barba-i căruntă şi dădu măriei sale toate lămuririle, grăind cu supusă sfială şi stând plecat lângă jilţul stăpânitorului.

— Într-adevăr, slăvite stăpâne, mărturisi părintele ieromonah Ioil, la peştera de lângă Izvorul Alb s-a aşezat acum treisprezece ani un sfinţit schivnic, carele a fost venit de dincolo de munţi, aducând cu el acel bour alb, pe care vânătorii măriei tale l-au văzut. Să ştii, Doamne, că acel bour e îmblânzit şi nu face nici un rău nimănui. Şi acel bour a fost slujitorul schivnicului, cât sfinţitul schivnic a trăit. Având ciobanii obicei să puie pentru sfinţia sa daruri într-o ocniţă în dosul schitului nostru, noi i le trimeteam legându-le în coarnele bourului. Când i se poruncea, bourul venea aici şi noi îl împovăram, după care el se întorcea devale. Voie ca să ne ducem şi să ne închinăm acelui sfânt părinte n-aveam decât după sfânta Înviere, când ne coboram la el cu lumini, dându-i vestea. Dar dacă era încă iarnă şi vifor în munte, nici atunci nu ne duceam. Aşa că schivnicul trăia singur, poruncind să nu-l cerceteze nimeni din lume, având el canon singurătatea şi muţenia. Era un om schilav şi bătrân tare, slab de vârtute, şi nouă ni se părea că-i şi cu mintea tulbure, dar el vedea şi auzea altfel decât noi, atât în somn cât şi în trezie. L-am văzut în câţiva ani, primăvara, după sfânta Înviere, ieşind în răsăritul soarelui, îngenunchind şi punând urechea la pământ.

— Ca s-audă glasul pământului. Atâta ne putea spune în acea zi sfântă, când avea slobozenie să grăiască. Şi ne-a mai spus că rânduiala lui a fost să ajungă până la măria sa; dar e slab şi a îngenunchiat aici şi are să vie măria sa la dânsul. „Căci noi suntem prorocii acestor voievozi”, a adăogit el. După ce s-a alinat iarna, acu doi ani, de ziua lăsatului de sec, cap de primăvară, s-a întors bourul cel alb cu darurile şi atunci am înţeles că pustnicul a trecut în limanul cel fără de vifor. Ne-am coborât şi l-am căutat ca să-i aducem sfinţitul trup aici. Fusese slab, numai ca o vedenie. N-am găsit nimic la peşteră. Poate să-l fi furat puhoiul, când s-a dus să ia apă şi a căzut; ori poate să se fi înălţat cu aburii când s-a aplecat după cum îi era rânduit, ca s-asculte glasul din afund. N-am putut afla nimic. A rămas bourul singur. Uneori, când îl supără cânii ciobanilor, ori vânătorii, vine la noi la schit; bate cu fruntea în poarta de dindos, iar noi îi dăm aici sălaş. Când se cere, noi îl lăsăm iarăşi slobod.

Măria sa a stătut mult pe gânduri auzind acestea şi părea apăsat de mare părere de rău.

— Altceva nu s-a ştiut nimic? Şi nu s-a aflat nimic?

— Nu s-a mai ştiut şi nu s-a mai aflat nimic, slăvite stăpâne.

— Ce glas spunea c-ascultă?

— Noi n-am putut să ştim, slăvite stăpâne. Poate cunoştea el ceva, noi însă nu înţelegeam. Avea o cunoştinţă ascunsă despre mersul stelelor şi al soarelui; cetea pe cer zodiile; ştia întocmai noaptea sfântă când se vesteşte învierea Domnului. A spus odată că ascultă să audă tropot, când se va ridica sfântul mare-mucenic Gheorghie împotriva balaurului, dar eu am socotit că acestea-s vorbe de om slab.

După ce ieşi ieromonahul Ioil, ca să se îngrijească de cină şi de aşternutul măriei sale, Vodă rămase într-aceeaşi întristare plină de gânduri. Sfinţitul Amfilohie îşi desfăşură cărţile şi desfăcu iconostasul. Înălţimea sa ascultă cu gândul dus stihurile sfinte, care totuşi pătrundeau ca o dulceaţă în simţurile sale.

Într-un târziu cunoscu, între vânători, lângă uşă, pe Jder cel mic şi se întoarse spre el, cercetându-l chiar măria sa cu luare-aminte, asupra tuturor lucrurilor văzute la Izvorul Alb. Măria sa se miră de fragi: unii cu roadă roşie ca mărgeanul, alţii numai înfloriţi.

— Aceştia-s drept dinaintea uşii, unde stătea el şi se închina, fu de părere Ionuţ. Deasemenea, am văzut, măria ta, pe pârău, iarba care se chiamă a pustnicului, care nu se usucă niciodată. E pusă acolo ca să-şi aducă oamenii aminte de cel ce-a sămănat-o.

Măria sa asculta, dus.

— Se închina lângă uşa peşterii?

— Da, înălţate stăpâne. Este acolo prag de piatră. Şi de cât a îngenunchiat ani şi ani numai într-acelaşi loc, lespedea e roasă şi scobită.

— Mâni, înainte de plecare, trebuie să cobor şi eu acolo să văd acel loc… suspină măria sa.

Starostelui Căliman nu-i plăcea mâhnirea măriei sale.

— Slăvite stăpâne, fu el de părere, eu socot că nu-i adevărat.

— Ce nu-i adevărat, staroste? Tresări Vodă.

— Ptiu, drace! Nu-i adevărat că schivnicul ar fi murit. Ciobanii din munţi spun că s-ar fi aflând în viaţă la un loc cu bourul său.

Vodă îşi clăti fruntea.

— Unde putem noi găsi cheia de deslegare, părinte Amfilohie?

— Slăvite Doamne, răspunse arhimandritul, nu ne este îngăduit să credem în vrăjitorii; deci acel om sfânt s-a săvârşit. Prorocirea pe care a ţinut-o închisă în el va lua fiinţă tot prin voia Celui-prea-înalt, când se va plini timpul şi când se vor mişca împăraţii şi craii, şi va ieşi Veneţia cu năvi pline de galbini, şi sfinţitul urmaş al apostolului Petrea de la cetatea Romei va binecuvânta pentru biruinţa dreptăţii noroadele din acea parte de lume. Atunci se va mişca şi aici pământul cu toate ale sale.

Vodă cugeta, cu sprânceana coborâtă pe luminile ochilor. Avea în sine o şoaptă: Adâncurile s-au mişcat, dar noi n-am fost gata.

— Doresc să fiu singur numai cu sfinţia ta, urmă luminăţia sa cu glas. În astă sară să nu mi se aducă cina.

În acea noapte, adormind târziu după rugăciune, Domnul a avut o vedenie în vis, întocmai cu cea din ajun. I se arătă schivnicul înălţat pe munte şi binecuvântând un pojar uriaş care cuprinsese satele şi târgurile ţării. Însuşi măria sa stătea acum lângă bărbatul sfânt şi simţea în sine cu mare cutremur tâlcuirea aevea a visului.