Capitolul XIII. Într-o noapte s-a întâmplat o minune.

Jder rămase pe gânduri, lângă foc, un lung răstimp. Apoi simţi că trec pe lângă el de două ori, încoace şi încolo, vânătorii săi, Onofrei şi Samoilă. Se frământau, aveau a-i spune ceva, dar nu îndrăzneau. După ştiinţa lor, când acest boiernaş era dus pe gânduri, apoi într-adevăr era dus şi cufundat pe alt tărâm, unde îşi avea vedeniile lui. Când îl chemi, tresare şi se uită cu mirare împrejur.

— Ce este? Întrebă Ionuţ.

— E gata de mult mâncarea, zise gros Onofrei. Poate n-ar fi rău să te întorci domnia ta în lumea noastră. Acolo unde eşti, nici mănânci, nici bei. Asemenea şi acest tătar. A căzut şi doarme lângă foc.

Jder se întinse în sus, cu braţele înălţate deasupra capului. Simţi deodată în nări o suflare aspră şi pe obraz ţurţuri de ghiaţă.

— Vremea se îndârjeşte, zise el, păşind de sub şopron în izbeliştea viforului.

— Ehei! Se fuduli Onofrei. Să fii domnia ta sănătos. Până mâni se schimbă lumea.

Din miazănoapte, vântul zvâcnea şi detuna în volburi cenuşii, spulberând cu repeziciune la faţa pământului trâmbe de ninsoare şi ace de sticlă. Pe tapşanurile cu iarbă uscată albea omătul nou.

— Asta nu-i bun, îngână Jder. Samoilă se miră.

— De ce să nu fie bun? Asta-i puterea lui Dumnezeu. Omul se simte mai tare iarna, şi mănâncă mai vârtos.

— Ai dreptate, ai dreptate, zâmbi Jderul. Dar după asta, în loc să ne culcăm în sumane şi sub şoproane trebuie să desfacem roţile şi să punem căruţele pe tălpi. Deasemena meşterii să bată câte două potcoave la fiecare cal, căci după ce stă viscolul numaidecât înghiaţă, iar noi nu putem sta pe loc; avem poruncă să umblăm înainte.

Onofrei se zgrepţenă la tâmplă.

— Până unde şi cât?

— Până într-un loc, unde voi porunci eu. Acolo stăm şi tragem de sub poclăzi săbiile.

— Atuncea se chiamă că ne batem cu cine-a fi, şi după aceea ne ducem acasă. Avem vânătorile de urs şi de mistreţ şi starostele nu mai poate face nimica acuma fără noi.

În mai puţin decât un ceas de vreme, cât dură prânzul sub şandramaua morii, împrejurimile îşi schimbară înfăţişarea. Iazul singur rămase negru, într-un cearcăn de albime. La dosuri, se grămădeau viscolituri. Nourii se grămădeau şi se zbăteau ca nişte site uriaşe sub care se învolbura vântul cu şfichiuiri de ger, spulberând puzderiile. În priveliştea îngustă, dintr-odată apăruseră măcălendri şi stigleţi, ciugulind cu hărnicie canafurile scailor voiniceşti. De pe câmpuri şi din frământarea stuhului ţupăiau umbre mari de iepuri, căutând sălaş nou cătră o vâlcică, în marginea unui sat. Lumina se împuţina şi moara păru că se strânge asupra ei însăşi, strecurând prin pod plângeri şi de pe roţi lacrimi de apă amestecate cu lapoviţă.

Slujitorii ieşiseră la căruţe şi faurii aprinseseră mangaluri ca să călească potcoavele. Onisifor morarul priveghea toate cu cea mai mare uimire. Căci nu numai o dată trecuseră pe acel drum cirezile de boi de la Ţara Moldovei către Ţara Nemţască şi nu numai o dată făcuseră popas lângă moară. Neguţătorii se aşezau la taifas: haidamacii se culcau cu pletele în ochi pe sub şoproane; şi când se întâmpla – cum sunt treburile pe lumea asta – să deie lupii într-o vreme de iarnă, ori să pălească lotri, toţi săreau bătându-se în cap şi nu se pricepeau ce au de făcut. Era mai lesnicios cu lupii decât cu lotrii; căci vitele, fiind slobode, ieşeau la lărgime, făceau faţă dihăniilor scurmând cu copitele şi cu coarnele în omăt, mugind, şi se apărau ele singure. Dar când năvăleau oamenii din pustie, cazaci înţelepţi şi obişnuiţi la asemenea treabă.

— Unii scoteau vitele cu strămurările din saivane, iar alţii veneau asupra neguţătorilor cu săbiile. Pe loc păzitorii împungeau cu fruntea într-o parte şi se tot duceau. Îşi puneau la adăpost vieţile, ca şi cum săracele lor vieţi preţuiau mai mult decât trei parale. Atât preţuieşte viaţa unui năcăjit. Şi încă din cele trei parale una se plăteşte pentru naştere şi alta pentru vama morţii. Pentru viaţa lui îi rămâne una.

Iată că acest neguţătoraş şi aceşti haidamaci au o rânduială care nu s-a mai văzut. Îşi pun căruţele pe tălpi de sanie şi-şi potcovesc caii. Pe lângă asta, de unde au ieşit atât de mulţi? Căci la început păreau mai puţini. Pentru trei tamazlâcuri de câte cincizeci de boi fiecare, trebuiesc cel mult zece feciori. Trei de fiecare grămadă.

— Şi al zecelea, căpitan. Dar aicea se văd de trei ori mai mulţi. Pe lângă asta nu par să fie oameni care să se înfricoşeze cu uşurinţă. Totuşi, dacă s-ar întâmpla, cumva, să aibă înştiinţare un oarecare Grigorie Gogolea, apoi cât par ei de tari, s-ar supune cu frică. Căci Grigore Gogolea este tata lotrilor şi el are obicei să vămuiască cirezile, lepădând, precum se cuvine, podarilor şi fraţilor lor morarii, o bună folosinţă. Numaicât Gogolea nu-i totdeauna acasă, având şi alte treburi prin alte părţi din lume. Dacă nu-i Gogolea acasă, apoi să ştiţi domniile voastre că degeaba se duce înştiinţare în pustie; altcineva se poate pune cu greu împotriva acestora.

Ionuţ sosise în preajmă dintr-odată, dând ocol din trei părţi lui Onisifor morarul. Când îi auzi glasul, bătrânul tresări. Era totuşi un glas plin de blândeţă.

— Se vede că-ţi place, moş Onisifor, ce vezi; de acea te uiţi cu aşa luare-aminte.

— Îmi place, de ce să spun că nu-mi place? Se cunoaşte că sunteţi oameni vrednici. Dar nu era nevoie să vă trudiţi chiar azi; viforniţa asta ţine trei zile.

— Poimâni ne strălucesc ochii în altă parte, moş Onisifor.

— Cum se poate una ca asta? Domniile voastre nu sunteţi creştini pravoslavnici şi nu cunoaşteţi hodina?

— Ba o cunoaştem; şi ne place. Şi mărturisim şi credinţă în Domnul Hristos.

— Atuncea binevoiţi să şedeţi la hodină, cât vremuieşte. Este în sat şi crâşmă.

— Apoi dacă este în sat crâşmă, nu ne urnim de-aici trei zile. Beţivi ca noi cei de la Moldova, n-aveţi domniile voastre în Ţara Leşască.

— Am auzit că băutura domniilor voastre e mai mult vinul.

— Nu te îngriji dumneata de asta, moş Onisifor; noi bem de toate: chiar apă.

Morarul se înveseli deci de asemenea oaspeţi, care nu cunosc întrebuinţarea zilelor, după cum le-a alcătuit însuşi Dumnezeu. Vara, omul leapădă tot de pe el şi munceşte pe câmpuri. Iarna se vâră sub cojoc şi doarme pe cuptor. Când şi când se dă jos de pe cuptor, iese pe colţul prispei ca să miroasă de unde adie vântul şi se duce la moară, ori la crâşmă. Dacă aşa-i rânduiala lui Dumnezeu, cum poţi face altfel? Numai asemenea neguţători strică legea şi umblă prin furtuna omătului; de aceea le-a pus Dumnezeu împotrivă pe alţi înţelepţi.

Sara sosi cu grabă, ca o altă spaimă a stihiilor. Focurile rămaseră aprinse sub şopron şi la saivane.

Unii din slujitori vegheau, grăind în şoaptă. Alţii se hodineau, pătrunşi de somn şi umezeală, în bătaia flăcărilor. Altă ciudăţenie a acestor străini, după cât băga de samă moş Onisifor, era că şi-au pus străji. Care străji aveau suliţă. Erau doi străjeri. Când intrau unii la foc, ieşeau alţii.

Într-un târziu, după straja a doua, iată că se auzi cântând cu spaimă subt un coviltir, privighetorul lui Jder. Ionuţ, de lângă foc, se trezi şi ridică fruntea de pe şaua pe care o avea căpătai. Cucoşul cântă de şase ori şi se miră el singur de glasul său; după care, dintrodată, cântă a şaptea oară, mai prelung, ca să se audă pe celalalt tărâm. Căci cucoşii de aici aud glasul cucoşilor de dincolo şi dau semn aici după semnele de dincolo. Altfel, de unde ar cunoaşte ceasurile? Căci nu-s nici vraci, nici grămătici.

Jder ascultă a şaptea cântare, zbucnită c-un fel de supărare. După aceea cucoşul amuţi şi se ghemui la locul său, închinându-şi creasta.

— Ce crezi dumneata, Onofrei, de-a şaptea chemare? Întrebă el în şoaptă.

— D-apoi ce să cred, jupâne Ionuţ? Nu cred nimica. Strigă ceilalţi, răspunde el. Şi noi ştim că trebuie să ne ducem să vedem ce mai fac dobitoacele.

— N-ai auzit cât de supărat a răspuns? Parc-ar fi spus: destul! Am auzit! Am înţeles!

— Ce poate el auzi şi înţelege? Dac-ar fi năzdrăvan, da; dar acesta e un cucoş ca toţi cucoşii.

Samoilă râse de acest cuvânt. Râse şi Onofrei.

— De ce râdeţi, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră? Să ştiţi voi că pe acest cucoş mi l-a dăruit comisoaia Ilisafta şi nu-i un cucoş ca ceilalţi. A strigat că-i destul şi că a înţeles, deoarece, pe celalalt tărâm, la miazănoapte, s-a domolit viforul, în peştera lui de ghiaţă. Ascultaţi-l şi deasupra, în văzduh, cum vine cu mai puţină putere. Cătră ziuă se alină; şi stă şi ninsoarea. Iar dacă se înseninează, are să scapere gerul.

În zori-de-ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoş porumbac, cu creasta pieptene şi cu coada secere, a dat dovadă de năzdrăvănie.

La răsărit se deschisese o poartă de rubin. Deasupra ei suia pe cerul verde ca ghiaţa flacăra care se chiamă Steaua Ciobanului. Vântul contenise. Întinderile cătră zări erau albe. Peste baltă se durase pod de argint. Zvonurile căzuseră la pământ şi stăpânea peste toate numai puterea de cremene a gerului. Acest farmec se săvârşise în răstimpul cât ţine un somn. Ionuţ ieşi în larg şi-şi boldi ochii asupra acestei lumini nouă peste care fulguiau lin trandafiri de zori.

Porunci străjerilor:

— Daţi glas să se ridice oamenii şi să înhame. Alţii să scoată boii din saivane.

În toate ale lui Dumnezeu se cetea, într-adevăr, poruncă fără întârziere. Căci în Ţara Moldovei, ca şi în Ucraina, este o vreme în tot lungul anului, când puterea cea mai presus de fire o durează drumuri şi punţi, cum nu se află în nici o împărăţie din lume. Cunoscând pământenii asta, nu-şi mai dau osteneală să săvârşească ei asemenea lucrări. Aşteaptă minunea, şi fac bine, ca nişte dreptcredincioşi ce sunt. Asemenea zi a lui Dumnezeu vedea în jurul său Jder; deci trebuia să purceadă pe drumul Colomeei, fără nici cea mai mică întârziere.

Ridică în şa şi pe Botezatu c-un slujitor tovărăşie, mânându-l spre hotarul Ceremuşului. Şi lăsă pe moş Onisifor întru mare nedumerire şi mirare.

Se afla, în acea vreme, în laturea Haliciului, la o zi de cale către asfinţit, un târguşor cu numele Volcineţ. Acest târguşor, împreună cu altele din alte părţi, şi cu moşii şi castele, făcuse parte din zestrea Doamnei Maria, soră cu Regina Elisaveta, a Craiului Vladislav.

Această Doamnă Maria avusese soţ pe Ilie-Vodă, fecior dintâi al lui Alexandru-Vodă Bătrânul. Pe Ilie-Vodă, cum se ştie, l-a fost prins în Suceava, arzându-i ochii, fratele său prea iubit Ştefan-Vodă. Deci Doamna Maria, după ce a rămas văduvă, s-a aşezat la Volcineţ şi aici a primit ajutoare de la Crai şi de la şleahticii cei mari ai Lehiei, ca să dobândească iar Ţara Moldovei pentru feciorii săi Alexăndrel-Vodă şi Roman-Vodă. Apoi în împărecherile acelor timpuri, după ce a omorât Alexăndrel-Vodă pe Ştefan-Vodă şi a fost omorât şi el de altul; şi după ce a pierit şi Roman-Vodă.

— Doamna Maria a rămas să-i bocească pe toţi aceia la Volcineţ, după care s-a dus să-şi isprăvească viaţa într-o sfântă mănăstire. La curtea de la Volcineţ a rămas numai icoana ei, în straie cernite, pe păretele dinspre răsărit al sălii celei mari de oaspeţi. Pe păretele dinspre apus, în faţă, se arătau, în cadre aurite, imaginile lui Ilie-Vodă, iar de o parte şi de alta a lui Ilie-Vodă, feciorii săi, Alexandru-Vodă şi Roman-Vodă; deci amărâta Doamnă îi privea de dincolo de moarte şi în ochii portretului păreau că au îngheţat lacrimile întristării celei de-a pururi.

Acest târguşor Volcineţ fusese lăsat în dar de cătră Crai lui Petru Aron-Vodă, după ce acesta pribegise în Ţara Leşască, la venirea lui Ştefan-Voievod. Fugind Petru Aron-Vodă în Ţara Ardealului, îl ajunsese şi acolo sabia lui Ştefan-Voievod, luândui capul, plată pentru uciderea lui Bogdan-Vodă, tatăl lui Ştefan-Voievod. După această pieire, Craiul Cazimir lăsase lui Mihu logofăt folosinţa târguşorului.

Era vestit deci acest loc pentru toate câte le spunem. Şi mai avea faimă pentru un pojar din vremuri mai vechi, când l-au fost pârjolit tătarii de Crâm; şi pentru un al doilea pojar, când au lovit călăreţii lui Ştefan-Voievod, cu zece ani în urmă, ca să prindă pe Petru Aron-Vodă. Atuncea au ars iară Volcineţul; însă curtea n-au ars-o; şi a scăpat călare, numai în cămaşa de noapte, spre Cetatea Peremisla şi Petru Aron-Vodă; iar călăreţii lui Ştefan-Voievod s-au dus până la acea Cetate Peremisla şi au bătut cu buzduganul în poartă. Multă suferinţă au avut într-amândouă rândurile bieţii târgoveţi; iar acuma jidovii neguţători îşi clădiseră iar dughenile şi se bucurau de mult folos de la ţăranii de prin împrejurime.

Vechil la curtea din Volcineţ rămăsese tot credinciosul de demult al Mariei-Doamna. Era un moldovan din ţinutul Cârligăturii. Îl chema Gligore Mustea; şi la vârsta de şaptezeci şi doi de ani întru care se afla, surzise de istov.

Asculta cu foarte mare luare-aminte cele ce-i spunea Niculăieş Albu jitnicer, fără să înţeleagă bine despre ce-i vorba, şi răspundea, încet, aproape în şoaptă, jucând întruna, între obrazul său şi al oaspetelui, degetul arătător de la mâna dreaptă.

— Ce spune, astăzi, cneaghina noastră? Întrebă jupân Niculăieş Albu, părând vesel de întrebarea pe care o punea.

— Care veste? N-a venit încă nici o veste, şopti Mustea bătrânul, jucându-şi degetul.

— Te întreb de cneaghină; ce spune cneaghina? Îşi îngrămădi din nou întrebarea jitnicerul, în urechea vechilului.

— Aha. Nu spune nimica.

— S-a mai domolit?

— N-aud tocmai bine.

— Te întreb dacă s-a mai domolit.

— S-a domolit; întâi era tare supărată; acuma se uită la icoane şi grăieşte cu ele.

Jupâniţa Maruşca se aşezase în sala cu cele patru portrete. Nu suferea lângă sine decât pe moaşa Irina Vorniceasa. Sta într-un jâlţ lângă Maria-Doamna şi jelea şi ea din când în când pe voievozii cei morţi; după aceea, râdea ascuţit şi scotea limba cătră domniile lor.

Moaşa Irina Vorniceasa o înconjura cu dragoste şi cu grijă şi mai cu samă cu vorbe multe.

Moaşa Vorniceasa fusese cel dintâi furtişag al lui Niculăieş Albu. Trecuse întâi pe la căsuţa dumnisale, în marginea târgului Sucevii, o ridicase şi o vârâse în rădvan, poruncindu-i să tacă, sub pedeapsa morţii. Vorniceasa fusese mai mult mirată decât înfricoşată, căci nu se aştepta ca, după ce fusese de patru ori văduvă, să mai râvnească cineva soarta răposaţilor ei. Numai după ce s-au întâmplat cele ştiute, lângă vama Rădăuţilor, cu mare învălmăşeală şi vărsare de sânge, dumneaei a înţeles că acea trăsură uşoară cu şase cai a fost gătită pentru altcineva. Jupâniţa Maruşca a lui Iaţco Hudici, cu mânuţele legate la spate cu frânghioară de matasă şi picioarele înfăşurate într-un sac, a fost lepădată alături de dumneaei Vorniceasa.

— Ce este? A strigat cu spaimă la ea moaşa Irina. Jupâniţa Maruşca n-a putut răspunde, deoarece i se pusese şi căluş.

Numai cu moaşa şi cu jupâniţa, rădvanul a prins să alerge în goana cea mare. La dreapta şi la stânga călăreau bărbaţi înarmaţi. Unul din ei, vestit pentru semeţia şi frumuseţa lui, era Niculăieş jitnicer. Vorniceasa îl cunoştea. Niculăieş jitnicer călărea în partea jupâniţei. Din când în când se apleca adânc în şa, încercând să străbată cu privirea în fundul rădvanului. Ghemuită şi strânsă asupra sa însăşi, jupâniţa Maruşca aproape nici nu se băga în samă în perinile rădvanului. Partea cea mai mare a locului era cuprinsă de moaşa Irina. Când se aşeza într-un loc, dumneaei avea o putere de a se revărsa în laturi.

Deci, după socotinţa Vornicesei, nu era vorba decât de o răpire de fecioară.

Întâmplări de acestea se vedeau prea ades la sate. Mai ales fetele mişeilor au asemenea plăcere, să fie răpite. Se zbat, plâng şi după aceea le pare bine, aşa fiind datina şi furtişagul fiind cu voia lor. Câteodată se întâmplă de le fură şi unul cu care nu se au bine şi care nu li-i drag. Atuncea n-au ce face şi se supun celui vrednic, care a îndrăznit să puie stăpânire pe ele. Neamurile n-au alta de făcut decât să se adune şi să puie la cale tocmeala nunţii.

Mai rar se întâmplă să fie furate fete de neam. Altădată, în vremuri mai bune, se vedea şi în boierime destul de des asemenea obicei al pământului; dar de când se statorniciseră boierii în putere, le plăcea să aleagă ei singuri soţ pentru fetele domniilor lor. Iar din vremea venirii lui Ştefan-Voievod era primejdie să încerce careva silnicie asupra unei cneaghine.

Mişeii plăteau gloabă; boierii plăteau cu capul. Mai îngăduitoare se arăta Domnia înspre partea prostimii.

— Căci gloaba era drept domnesc şi sporea veniturile vistieriei. Boierii, fiind scutiţi de dări în bani, nu-şi puteau răscumpăra fapta decât cu viaţa.

Socotind şi cumpănind în sine, cât fugea rădvanul prin întunericul nopţii, moaşa Irina era bine încredinţată că răpirea nu se putuse săvârşi decât cu voia cneaghinei, ca să fie înlăturată împotrivirea acelui boier căpăţânos, Iaţco Hudici. Acuma i-a venit vremea să-şi deschidă lăzile. Cine are fată, are şi năcaz. Împotriva unei fecioare viclene nu poate sta nici părintele mitropolit.

— Drăguţa mea jupâniţă, suspină cu dragoste moaşa Irina Vorniceasa. Asta-i cea mai grabnică treabă. Şi pe mine m-a furat soţul meu cel dintâi, Sandu Rintea, vornicel. Ia să-ţi scoată mama căluşul, ca să mai răsufli puţintel.

Cum i s-a scos căluşul, jupâniţa a răsuflat de două ori până în adâncul plămânilor, ca să prindă putere, după aceea dintr-odată a început să răcnească ascuţit, ca înjunghiată de moarte. A prins a i se zbate în legături şi trupuşorul.

Rădvanul s-a oprit îndată. Caii s-au bulucit unul lângă altul. Jitnicerul Niculăieş Albu a sărit din şa, a venit şi a vârât fruntea în rădvan, căutând să înţeleagă ce se petrece.

Jupâniţa slobozi al doilea rând de strigăte, mai înfricoşate.

— Ce este?

— I-am dat drumul la glas, mărturisi cu nevinovăţie Vorniceasa, ca să aflu dacă-i pare bine de întâmplare. Eu, în vremea mea, nu pot spune că n-am fost bucuroasă. De ce ţipă dumneaei aşa de cumplit?

Jitnicerul îi răspunse cu asprime:

— Vorniceasă, dumneata n-ai a întreba nimic.

— Atuncea de ce m-ai luat şi pe mine? Se tângui moaşa. De ce mă vâri domnia ta şi pe mine, jupâne Niculăieş, în asemenea bucluc?

— Amestecul dumitale e cu folos, vorniceasă.

— Ba mă rog domniei tale, jupâne jitnicer, mai bine mă lăsai în sărăcia mea. Domnia ta săvârşeşti faptă cu primejdie.

Jupâniţa Maruşca dădu al treilea rând de strigăte.

— Degeaba strigi, jupâniţă, se aplecă asupra ei Niculăieş Albu, cu blândeţă. Aici suntem în locuri singuratice, nu te-aude nimeni. Îţi strici pieptul şi glasul, şi-mi pricinuieşti şi mie suferinţă.

— Fugi! Mişelule! Se încordă răguşit şi cu disperare jupâniţa.

— Atunci am să fiu nevoit să-ţi pun iar căluşul, jupâniţă.

— Lasă-mă! Lasă-mă! Piei din ochii mei! Am să mă omor!

— Ba asta să nu faci, jupâniţă Maruşca. Atâta bun am eu pe lume. Sunt singur şi orfan; nici prietini nu mai am; numai dragostea ce am asupra domniei tale mă poate răscumpăra; încolo, viaţa mea nu mai are rost. Să-ţi pun iar căluşul?

— Pune-mi-l.

— Ba am să te lăs slobodă, jupâniţă Maruşca, şi ai să fii cuminte, o mângâia el ca pe un copil.

Ea clămpăni cu dinţişorii asupra degetelor lui. Jitnicerul îşi retrase mâna cu frică, apoi începu a râde.

— Văd că ai să te domoleşti. Mergem înainte. Nu facem nici un popas; am cai pregătiţi în trei locuri. Şi dincolo te schimb într-o carâtă leşască.

Jupâniţa Maruşca se răsuci asupra lui cu răutate:

— Au să te ajungă din urmă slujitorii tatălui meu.

— De asta n-am grijă; noi fugim cu cai hodiniţi. Jupân Iaţco nu mai are nici o putere asupra mea.

— Atuncea au să te ajungă oştenii măriei sale.

— Până ce-ajung ei la hotar, noi suntem dincolo.

Jupâniţa Maruşca strigă iar cu mânie, zbătându-se. Stătu o clipă, gâfâind, apoi îşi înghiţi mânia:

— Au să te ajungă alţii! N-au să mă lese în mâna dumnitale. Au să te găsească oriunde.

— N-am eu grijă de asta, se veseli Niculăieş Albu. Am mai multă grijă să te domoleşti şi să nu ţi se facă rău. De asta am pus eu aici pe moaşa Irina Vorniceasa. Să te sfătuiască. Să te stăpânească, dac-a fi nevoie. Dacă, Doamne fereşte, ţi-i rău, să te îmbrăţişeze ocrotindu-te. O femeie cuminte înţelege ce e viaţa şi ştie ce are de făcut. Ştie deasemeni că răsplata sa va fi în galbini buni, cu zimţi.

Albu se înturnă spre vizitiu:

— Mână înainte, nu mai opri nicăieri. Dacă auziţi ţipând în rădvan, dă tu chiot mai mare, ca să-l acoperi pe al măriei sale.

Mâni, trebuie să ajungem dincolo. Cum am făcut popas în pământul Craiului, faceţi-vă cruce şi scoateţi-vă cuşma, ca să v-o umplu cu taleri.

Vizitiul dădu îndemn: surugiii puseră pinteni şi pocniră din harapnice. Rădvanul se zgudui şi porni huruind şi clătinându-se în curelele lui.

— Vai, drăguţa mea jupâniţă, strigă Vorniceasa, pocnindu-şi palmele: de ce te zbaţi aşa? Să nu ţi se aplece; ori să nu se rupă ceva în măria ta.

Cneaghina se zvârcoli asupra moaşei cu ură:

— Cum cutezi să-mi vorbeşti astfel, când eşti în înţelegere şi în unire cu acest lotru?

— Eu! În unire şi în înţelegere cu lotrii? Vai de mine şi de mine! S-ar putea vreodată una ca asta? Doar n-ai auzit măria ta singură, cu urechiuşele măriei tale, că Niculăieş Albu abia acuma mi-a spus de ce m-a ridicat din casa mea în puterea nopţii şi m-a trântit ca pe un sac aici în rădvan? Am crezut că mă fură pentru altceva, vai de păcatele mele. Socoteam şi eu, ca o muiere nebună, că nu mi-a trecut vremea şi pofteam să aflu cine va fi fiind acel Făt-Frumos, care să vâre întâi mâna şi să mă pipăie… Nu râde, drăguţa mea jupâniţă…

— Nu râd.

— Ba ţi-am văzut dinţişorii scânteind prin întuneric. Chiar ai de ce râde, căci pentru alte frumuseţi suspină junii din ziua de azi. Of! Of! Nurii mei au fost altădată, draga mea jupâniţă, şi acuma nu mai sunt. Află că eu am fost vestită frumuseţă şi am avut patru bărbaţi. Stau şi mă uit la acest jitnicer şi văd că-i întocmai cum a fost vornicelul meu cel dintâi. Am trăit cu el doisprezece ani; şi numai la picioarele mele a stat şi în ochii mei s-a uitat. Aş putea spune fără să mint că s-a topit de dragoste. S-a stâns şi s-a dus. După ce l-am plâns destul, am ieşit iar la lume şi s-a aflat pentru mine al doilea soţ: Cristea Mănăilă, vornicel. Am fost prea fericită şi cu acesta alţi doisprezece ani şi mă bătea din când în când, din dragoste, temându-mă pentru frumuseţile mele. Pe urmă s-au găsit alţi vornicei, căci locul fericirii mele a fost la Dorohoi, unde ţine scaun de judecată vornicul cel mare de Ţara-de-Sus şi unde au mare căutare vornicei de poartă; s-au găsit alţi vornicei, unul Iordache Buză şi altul Stroia Munteanu, cu care am petrecut paisprezece ani: cu fiecare câte şapte ani. A slăbit şi s-a împuţinat fiecare în timpul său, din dragostea cea mare ce au avut asupra mea; şi s-au dus; a rămas din toate cele trecute ca un fum. Deci eu îi cunosc pe aceştia.

— Pe cine?

— Pe aceştia. Adicătelea pe cei ca jitnicerul. Am ştiut să-i stăpânesc. Fă şi domnia ta astfel, ca să-ţi fie bine. Să-ţi şterg ochişorii. Şi nu mai striga, ca să nu ţi se asprească glasul. Îmi place cum te împotriveşti, chiar dacă ţi-i drag.

— Nu mi-i drag! Strigă cu hotărâre şi tăios jupâniţa.

— Cum s-ar putea una ca asta? Atuncea de ce te-a furat?

— M-a furat pentru că-i nebun. Ori pentru că a avut o pricină de ură împotriva tatălui meu. Ori pentru bogăţiile pe care le are părintele meu, nu numai în Ţara Moldovei ci şi în Ţara Leşască.

— Poate mai degrabă din pricina asta din urmă. Atuncea-i destul de cuminte şi nu-i nebun, cum spui măria ta. Dacă are prietini şi sprijin la leşi, se poate face.

— Cum se poate face?

— Se poate face, fiind la mijloc şi voia măriei tale. Acuma îl îndepărtezi de la faţa măriei tale. Dar mâni poate să fie schimbare, văzându-l cum se mistuie de dragoste. Care femeie poate sta multă vreme nesimţitoare?

Jupâniţa tăcu. Moaşa râse singură. Dintrodată, prin întuneric, copila întoarse asupra tovarăşei sale un şuier de viperă.

— Vorniceasă nebună! Nu cuteza să-mi vorbeşti astfel. Află că mi-i drag altcineva.

— Vai, draga mea jupâniţă, iartă-mă pentru vorbele mele proaste. Trebuia să-mi spui de la început asta. Atuncea de ce răcneşti aşa de tare cătră acest biet jitnicer? Şi de ce te zbuciumi aşa de tare? Să-ţi spun eu o taină pe care nişte copii ca măria ta n-o ştiu, iar bărbaţii, ca nişte proşti, n-au s-o afle niciodată. Dacă nu ţi-i drag, şi dacă nici nu-i chip să-ţi fie milă de el, apoi degeaba se străduieşte. Poartă în mână o răcliţă scumpă, la care n-are cheie. Dacă vrea s-o deschidă numaidecât, o sfarmă. Iar dacă se teme s-o sfarme, răcliţa rămâne închisă. Mi se pare că acest Niculăieş are să se teamă s-o sfarme, dacă gândul lui e acela pe care mi l-ai spus. Eu, drăguţa mea, ca una care am petrecut patru de-aceştia în curgere de treizeci şi opt de ani, te sfătuiesc să nu-ţi primejduieşti viaţa zbătându-te şi răcnind, ci să fii cuminte şi mai ales vicleană. Ridicându-mă de la casa mea şi de la liniştea mea, jitnicerul socoate că-i sunt slugă şi-i stau într-ajutor. Domnia sa nu cunoaşte cine-i Vorniceasa; dar are să afle cât de degrabă.

De la acest sfat în fuga rădvanului, jupâniţa Maruşca a simţit în sine oarecare linişte şi s-a rugat în gândul său, cerând sprijin de la prea curata Fecioară. N-a mai slobozit ţipete ascuţite, nici nu s-a mai zvârcolit. A înţeles că rădvanul umblă cu mare repeziciune şi că schimburile de cai se fac fără nici o greutate. A doua zi, cătră sară, se făcu oprirea. Niculăieş Albu descălecase între slujitori ai Craiului şi îşi arătă îndreptările, cerând să fie îndrumat cătră unchiul său jupân Mihu mare logofăt, om cunoscut, preţuit şi iubit de cătră strălucirea sa Regele Cazimir.

Când jupâniţa Maruşca a văzut că acei slujitori crăieşti se închină cătră jitnicer şi jitnicerul se închină cătră ei, şi-a prăpădit iarăşi firea şi a ţipat din adâncul fiinţei sale cu străşnicie. Numaidecât vorniceasa Irina a cuprins-o pe după spate ş-a adus-o cătră sânul său, înăbuşindu-i al doilea răcnet…

— Ce este? Au întrebat slujitorii.

Zâmbind, jitnicerul Niculăieş s-a plecat cătră ei şi le-a şoptit o lămurire la ureche; după care ei şi-au mângâiat mustăţile şi s-au închinat din nou cătră jitnicer, râzând.

— Daţi drumul! A strigat unul din ei cătră vizitiu poruncă în limba leşască.

— Ai auzit? Ai auzit? Şoptea Vorniceasa lângă tâmpla jupâniţei Maruşca. De ce nu înţelegi, drăguţa mea, să fii cuminte?

— Ce să fac! Se tânguia cu desnădejde copila. De-acuma mă duce fără oprire înlăuntrul împărăţiei. Până la hotar am nădăjduit să-l ajungă pe hoţ gonacii domneşti.

Am mai nădăjduit să fi aflat şi altcineva, acel care ştiu eu că trebuie să vie să mă caute. Dar iarăşi acesta n-a putut să m-ajungă din urmă la vreme. De acuma, dacă nu se întâmplă o minune de la Dumnezeu, nu-mi rămâne decât să mor.

— Vai, nu grăi aşa, puiu mamei. Minunile se pot întâmplă oricând: puterea lui Dumnezeu e nesfârşită şi pretutindeni.

Aşa, din înţelepciunea veche a Vornicesei au ieşit o judecată dreaptă şi o întâmplare la care Niculăieş Albu jitnicerul nu se putea aştepta.

Dreapta judecată era asta. Dacă fata lui Iaţco se supune, cum le vine de multe ori să se supuie unora dintre fete, chiar de boieri din cei mai mari, atunci ori aici, ori la Cracovia, e tot atâta. Nici fata n-a rămânea supărată, nici jitnicerul nemulţămit. Dacă fata nu se supune şi dacă în răstimpul cât nu se supune îi poate veni un ajutor din urmă, atunci nu trebuie să se afle prea departe. A fost tălhar Niculăieş Albu; se vor găsi alţi tălhari mai mari decât Niculăieş Albu. Acei tălhari mai mari pot veni din Ţara Moldovei, ca nişte vânători care au adulmecat vânatul şi-l caută în pripă. Dar acei tălhari s-ar putea găsi şi-n Ţara Leşască printr-o sârguinţă ascunsă, ştiindu-se că Iaţco Hudici îşi poate desface jumătate din comoară pentru treaba asta. Deci aici ar fi mai bun câştig decât la un tânăr boier nebun care e Niculăieş. După ce a ajunge el să-şi împlinească gustul, are să-i râdă în nas Vornicesei. Parcă Vorniceasca nu ştie cum merg patimile şi înflăcărările lumii?

Deci după câteva popasuri, fie la Sniatin, fie la Halici, fie în altă parte, moaşa Irina Vorniceasa a tras într-un colţ pe jitnicer şi a stat cu el în sfat îndelungat de taină.

— Să ştii dumneata, cinstite Niculăieş jitnicer, a zis Vorniceasa cu mare oţărâre, că jupâniţa se prăpădeşte.

— Spune repede ce este.

— Întâi să-ţi spun alta, cinstite Niculăieş jitnicer. Un suflet am şi o cruce; mă jur şi pe sufletul meu şi pe legea ce mărturisesc, că jupâniţa asta se înduplecă. Mă ştii că nu-s de ieri de alaltăieri şi-s învăţată cu de-acestea. Văd că începe să se aline. Oricâte nazuri ar face, oricât ar ţipa şi ar bate cu fruntea şi cu corniţele încolo şi încoace, nu se poate să nu vadă în domnia ta bărbăţia şi frumuseţa pe care le ai, căci nu-i oarbă: ba încă are nişte priviri prea ascuţite. Deci văzând eu la domnia ta atâta patimă şi spunându-i şi eu cele de cuviinţă, ai s-o vezi într-o zi desfăcând braţele şi întinzându-se în sus de mijloc. Când se întinde aşa o femeie, domnia ta trebuie să înţelegi o bucurie la aşternut pentru domniile voastre. Însă mai este ceva ce trebuie să-ţi spun. Nici jupâniţa nu înţelege şi nu ştie, fiind o copilă. Dar eu, ca moaşă, ştiu că, dacă vă duceţi aşa înainte, o prăpădeşti pe dânsa şi vă prăpădiţi amândoi. De-atâtea zile umblă hurducată. A ţipat, s-a zbătut. În cinci rânduri, şi-a muşcat limba şi i-au ieşit la colţurile gurii clăbuci de sânge…

— Dar bine, Vorniceasă Irină, a prins a se tângui Niculăieş Albu; de ce nu mi-ai spus din vreme?

— Stăi, jupâne jitnicer. Asta, ce ţi-am spus eu, nu-i nimica. Dar ştii domnia ta şi dacă domnia ta nu ştii, îţi spun eu.

— Că noi femeile avem suferinţi şi boli ale noastre. Ferească Dumnezeu, dacă nu-i atunci băgare de samă, putem fi apucate de ducă-se-pe-pustii, când se spune că intră în noi dracii, de nu-i mai pot scoate decât popii cu cetanii sfinte; şi mai putem fi cuprinse de aşa slăbăciune, încât rămânem albe şi slabe. Cum bate un fluture din aripi numai o dată, aşa închidem ochii şi ne-am dus… Aşa-s rânduite de la Cel-de-sus slăbăciunile noastre. Câteodată ne vine nebunie, parc-am fi băut zamă de mătrăgună. Să ştii că dacă nu poposeşti undeva, pentru hodină de-o săptămână, o prăpădeşti pe jupâniţa Maruşca.

— Atuncea să ne oprim; dar n-avem unde ne opri. Eu socoteam că să mergem întâi măcar până la Liov. Doar am schimbat-o într-o carâtă uşoară.

— Fă cum ştii domnia ta; eu am spus ce-am avut de spus; îmi spăl mânile ca Pilat din Pont.

— Stăi, stăi, Vorniceasa, nu grăi aşa. Dacă trebuie să ne oprim, să ne oprim. Câtă vreme?

— Trei zile; patru zile.

— Nu-i prea puţin?

— Bine, fie şi o săptămână. Cu atât va fi mai bine.

— Atuncea n-avem alta decât să ocolim la Volcineţ, la târgul unchiului meu Mihu logofăt. Dar mai poate răbda jupâniţa Maruşca până acolo? Sunt până la Volcineţ două poşte şi mai bine.

— Dă, ştiu eu? Să încercăm. Dacă umblă carâta numai în pas, atuncea poate s-ajungem cu bine. Te-ai uitat să vezi cât e de albă şi de stinsă?

— M-am uitat, scrâşni Niculăieş Albu. Să ştii, moaşă, că dacă se întâmplă ceva, te despic în două cu sabia. Istoria asta trebuia să mi-o spui mai din vreme, nu acuma.

Vorniceasa Irina s-a înspăimântat nespus de asemenea ameninţare şi s-a suit în carâtă, cuprinzând fruntea jupâniţei şi rezemând-o de umărul său.

Astfel de câteva zile fata lui Iaţco se găsea în popas la Volcineţ, în curţile cele vechi ale Doamnei Maria. Câte-un răstimp de vreme stătea toropită pe un divan. Altă dată se aşeza în jilţul de lângă portretul Doamnei şi privea cu ochii înlăcrimaţi spre imaginile acelor voievozi pieriţi de moarte cumplită.

Bătrânul credincios Gligore Mustea, slujitorii şi roabele umblau în vârful degetelor pe la uşa cămării domneşti. Femeile îşi plecau urechile şi ascultau ce se întâmplă înlăuntru. Unele dintre slujitoare, la ceasul hotărât, băteau încetişor în uşă şi lăsau pe o măsuţă scundă mâncarea măriei sale. Gligore Mustea asculta şi el cu luare-aminte, fără să audă nimic. În ziua de sărbătoare a Sfântului Toma, când a început vântul de iarnă din miazănoapte, jupân Niculăieş Albu s-a hotărât, după alt sfat cu jupâneasa Irina, să se înfăţişeze la uşă şi să bată încet, cerând intrare.

Era la un ceas după masă, deci în vremea amiezii.

— Cine-i acolo? A întrebat dinăuntru Vorniceasa. N-a răspuns nimeni. Jitnicerul a ciocănit a doua oară.

Vorniceasa Irina s-a dus domol până la uşa de stejar; a tras zăvorul; uşa s-a deschis făcând loc lui Niculăieş Albu. Îndată ce l-a văzut, jupâniţa Maruşca şi-a şters repede lacrimile cu năframa de borangic pe care o ţinea în mâna stângă şi şi-a descoperit dinţişorii, părând că zâmbeşte. Apoi dintr-odată s-a sculat, zbârlindu-se oarecum şi desfăcându-şi în sus ghiarele. A început să scârţâie aşa de înfricoşat, aşa de zguduitor şi cu atâta desnădejde, încât Niculăieş Albu s-a dat înapoi numaidecât, închizând uşa. Odată cu ţipetele acelea fără nume, ca din strune amestecate, a venit asupra uşii o izbitură de talger. Talgerul a căzut zângănind pe pardoseală. Strigătul fără nume a încetat.

— Ce este, nu s-aude nimic? A întrebat Gligore Mustea, cu glas moale, la urechea lui Albu.

— Ba s-aude.

— Cum spui domnia ta?

— S-aude.

— Ce s-aude?

— Încă nu ştiu bine. Dumnezeu ştie! A răspuns pe gânduri jitnicerul.