Capitolul VI. Unde se arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră veche, comisoaia Ilisafta.

Lăsând poruncă tovarăşilor săi vânători să-l ajungă din urmă, Ionuţ Jder ieşi din Cetate în zori de ziuă, la 30 august, cu sluga sa tătarul. Din vremea nebuniilor, cugeta el singur, coborând domol apa Ozanei, i-a rămas numai harmăsarul pag, pe care călăreşte şi acuma. Încolo toate s-au domolit în el şi de-acuma nu mai are alta decât să se facă monah la o sfântă chinovie. Numai dacă s-ar supăra pe el comisoaia Ilisafta, pocnind din palme şi înălţând ochii spre sfintele icoane, când a auzi asemenea hotărâre năprasnică, şi numai dacă măria sa i-a porunci altfel, poate s-a învoi să-şi ducă veacul tot în lume şi între oamenii de rând. Într-adevăr numai comisoaia şi Vodă ar fi putut primi cu bună-credinţă asemenea mărturisire, izvorâtă dintr-o bucurie ascunsă şi vicleană. Toată înfăţişarea blândă şi moale a Jderului celui mic cuprindea o bucurie nouă, pe care o alinta ascunzându-şi-o lui singur, ca să nu i-o ştie şi să nu i-o risipească alţii. Îşi rosese destul zăbala în plictisul Cetăţii, îngrăşându-se; i s-ar fi părut amar să se întoarcă îndărăt. Nu rămâne îndoială că porunca Domniei cuprindea eliberarea lui. Nu era o amăgire – ca să se ducă la Suceava şi să se întoarcă, după aceea, iar, la Neamţu. Chiar dacă va fi să rămâie în cealaltă Cetate, viaţa de acolo e mai deschisă, cu mai multe tovărăşii; curând, vine măriei sale şi Doamnă nouă; pe urmă, pe cât înţelege el şi pe cât a fost de părere şi pârcălabul Arbore, e chemat totodată la slujba măriei sale şi Simion Jder. Parcă l-ar fi întrebat anume măria sa pe Ionuţ cu cine i-ar plăcea să slujească.

— Eu, cu bădiţa Simion, mă duc şi până la Han-Tatar, nici nu-mi pasă! Zise el râzând şi întorcându-se spre Gheorghe Botezatu.

— Cum ai spus, măria ta? Întrebă tătarul grăbindu-şi calul şi trăgând după el şi pe ceilalţi doi, pe care erau încărcate boclucurile stăpânului său, straie, arme şi scule de vânătoare. Între straie, arme şi scule de vânătoare, vârât într-o desagă până la gât şi numai cu capul scos afară, se afla şi Pehlivan, căţelul cel nou al Jderului.

— Cum ai spus, măria ta?

— Am spus: cu bădiţa Simion, eu mă duc şi până la Bogdihan.

Botezatu primi cu nepăsare vestea.

— Mergem, de ce nu? Răspunse el.

— Tu l-ai văzut vreodată?

— Am auzit de el, dar de văzut nu l-am văzut. Acela-i un păgân; ce am eu cu dânsul? Dar eu am să-ţi spun domniei tale că, până la Bogdihan, în Ţara Chitailor, e cale depărtată, poate de şase luni, ori de un an, cine poate şti? Se aude că de-acolo s-aduc cuişoarele şi scorţişoara de care se plânge dumneaei jupâneasa comisoaia, că-s aşa de scumpe. Dacă ne ducem, apoi n-om uita să-i agonisim dumisale o traistă cu asemenea mirodenii.

— Bine, Botezatule, n-om uita, surâse Ionuţ, gândindu-se că poate să-i vie măriei sale un gând să-i trimeată la chitai şi pe el şi pe bădiţa Simion. Fără tine nici nu se poate, îl încredinţă el pe tătar. Nu putem uita nici pe Călimani. Luăm şi pe Pehlivan.

Copoiul scheună din desagă, privind cu agerime pe Ionuţ şi cerându-se slobod. Era un căţel cu păr fumuriu aspru şi cârlionţat. Era zbârlit şi cârlionţat împrejurul botului, până în ochi. Jder îl avea în dar de la o căţea a răposatului părcălab Albu, mare vânător în vremea sa. Tătaru îl îngrijise şi-l crescuse şi, neavând alta de lucru în lenea Cetăţii, îl învăţase felurite lucruri de mirare, din care pricină oştenii îi şi schimbaseră numele, dându-i poreclă. La poruncă, se trântea la pământ şi închidea ochii, mort; ori se înălţa în sus şi umbla în două picioare; ori se dădea tumba. La vânat încă nu-şi dovedise destoinicia, dar de două ori, scăpând în pădure, fusese auzit de străjeri cum mâna pe costişă, ţăhnind până departe, în funduri de ponoare. Deci trebuia să meargă şi Pehlivan la chitai.

— Îl luăm şi pe el, se încredinţă tătarul, ca să se mire de dânsul limbile păgâne, şi ca să poată amirosi drumul înapoi, să nu ne rătăcim.

Grăind, trecură prin marginea apei şi cotiră la drumul Timişului. Puseră caii în trap. Botezatu se ţinea aproape, însă Jder era cercetat de alte gânduri şi-şi grăbea umbletul.

Soarele încă nu răsărise; după contenirea ploii văzduhul era greu de pâcle. Puhoaiele curgeau prin râpi. În anume locuri apa cărase bolovănişul din munte, împiedicând drumul. La adierile dimineţii, pădurea scutura din când în când stropi reci.

Când ajunseră la şes, auziră în înălţime zvonuri de zbor şi chemări. Prin ceaţă, treceau spre revărsările Moldovei stoluri de gâşte şi raţe sălbatice. Într-o singură noapte şuvoaiele munţilor umpluseră albia secătuită a râului. Jder asculta cu luare-aminte glasurile văzduhului, încercând să le deosebească. I se păru într-o vreme că sus deasupra pâclei sunt ape, în care se rotesc şi umblă acele zburătoare străine, sosite odată cu furtuna.

Calea era singuratică. Jder văzu un singur păstor într-un corn de râpă stând neclintit cu sarica în spate şi privind în depărtare, în şesuri. Oile îi erau risipite la marginea unei bălţi. Când cunoscu oameni străini, acel cioban ridică toiagul şi chiui. Tătarul îi răspunse. Jder tresări din gândurile lui, râzând. Nu mult după aceea perdelele de neguri începură să se tragă la o parte înspre pădurile de la dealuri şi soarele luci o clipă asupra aşezărilor de la Timiş.

— Ajungem, măria ta! Strigă din urmă tătarul. Lucirea de soare se stinse. Jder opri.

— Ascultă, Botezatule, porunci el. Eu am întâi şi întâi de împlinit porunca domnească, deci mă duc drept înainte. Tu coboară devale la curte şi spune dumnealui comisului celui bătrân şi dumnisale comisoaiei că vin şi eu numaidecât, după ce văd pe comisul Simion.

— Să spun că slujba noastră la Cetate s-a sfârşit? Se veseli tătarul.

— Se-nţelege; dar la Timiş nu poposim decât pentru răsuflet. Are să aibă ce se bucura muţa… oftă Ionuţ; apoi îndată zâmbi de vederea apropiată a comisului Simion şi de altă revărsare de soare, care se răsfrângea ca din oglinzi din bălţile umflate ale Moldovei.

Gheorghe Tătarul coti spre curte; Ionuţ spre odăile hergheliilor. Comisul Simion trebuie să fie numaidecât la închisoarea mânzilor, ori a strâjnicilor, unde are obicei să vie întâi şi întâi, dimineaţa. Lui Ionuţ i se păru ciudat că nu-l găseşte. Întrebă din mers pe slujitori.

— Unde-i comisul Simion?

— Trebuie să fie la domnia sa acasă.

— Însă are obicei să iasă totdeauna aici. S-a întâmplat ceva?

— Nu s-a întâmplat nimica. Vine ş-acuma, dar nu în fiecare zi.

— Toate aici sunt în bună stare?

— În bună stare, jupâne Ionuţ; să n-ai domnia ta nici o grijă. Are aşa uneori câte-o toană comisul Simion, precum ştii şi domnia ta. În câte o zi se îmbată.

Ionuţ îşi grăbi calul printre grajdurile iepelor şi odăile slujitorilor. Îndată sări din şa, în faţa chiliei comisului. Simion auzise tropotul. Ieşi în uşă întâi cu sprâncenele aplecate pe ochi; îndată însă după aceea obrazul i se limpezi.

„Se poate să fie iar băut”, se gândi mezinul, privindu-l cu luare-aminte.

Veni la el şi-l cuprinse. Îl sărută şi-l strânse de după grumaz. Nu mirosea a băutură.

— Tu eşti, Ionuţ?

— După cât se pare, eu sunt, bădiţă Simioane. Spune-mi că eşti supărat, ca să-ţi dau o veste bună.

— Nu sunt supărat.

— Atunci n-ai nevoie de vestea mea.

Comisul Simion privi o clipă obrazul mezinului, desfătat de bucurie copilărească, şi dădu din umeri. Ionuţ îl cuprinse iar, cu desmierdările lui viclene.

— Să-ţi spun vestea, bădiţă?

— De la cine?

Odată cu întrebarea asta, pusă cu glas schimbat, Simion Jder păru că tresare, cuprinzând braţul lui Ionuţ.

— O veste care are să te bucure, bădiţă.

— De la Suceava?

— De la Suceava.

Obrazul lui Simion se lumină ca de o fulgerare.

— Îţi aduc poruncă de la măria sa.

Simion părăsi braţul fratelui său. Obrazul i se umbri iar. Ionuţ îl cerceta cu luare-aminte, căutând să-l cetească.

— Bine; spune porunca măriei sale.

— Poate aşteptai veşti din altă parte? De la cine?

— De la nimene. Aşteptam aşa o veste. Poate-i asta pe care mi-o aduci. Dacă-i veste rea, nu mi-o spune încă.

Poate mă scoate măria sa de aici, cum era vorbă, ca să mă trimeată la Vaslui în tabără, ori în ţinutul Putnei la hotarul muntenesc.

— Asta ar fi veste rea?

— Nu ştiu, Ionuţ. Poate n-ar fi rea; mai bine ar fi poate să mă duc cât mai departe, la marginea pământului.

— Ce ai, bădiţă Simioane?

Mezinul îi dădu ocol de jur împrejur, privindu-l de sus până jos. Bădiţa Simion slăbise.

— N-am nimica.

— Ai ceva, bădiţă Simioane. Pe cât aş înţelege, porunca măriei sale nu-i veste rea. A sosit, ieri, carte la pârcălăbia de Neamţ, cum că să ne ridicăm fără întârziere noi doi, domnia ta şi cu mine, împreună cu slugile noastre, să ne înfăţişăm la porunca măriei sale în Cetatea Sucevii.

— Măria sa porunceşte să mă duc la slujbă acolo?

— Nu pot şti bine; dar aşa mi se pare. „Făcând trebuinţă măriei sale aceşti slujitori”, rosteşte cartea. Aceşti slujitori: adică domnia ta şi cu mine.

Comisul Simion se însenină. Ochiul ager al mezinului urma să-l cerceteze furiş. Totuşi Simion nu era deplin lămurit şi, în clipa următoare, îşi scutură fruntea. Se întoarse în loc şi intră în chilia lui între pielării şi hamuri lepădate prin colţuri. Mezinul îl urmă; îşi încrucişă braţele pe piept, privind cu mirare la neorânduiala încăperii. Patul pe care dormise comisul Simion era răscolit, dovadă că hodina lui fusese mai mult o răsucire pe grătar, deasupra unui jăratic. De şi abia deschisese ochii la lume, Jderul cel mic cunoştea ceva din zbuciumele nopţilor nedormite şi avea înţelegere că nimic din alte tulburări ale lumii n-ar putea să îngenunche pe Simion Jder, decât una singură, care-l zugrumase şi pe el, cu ghiare de criţă.

Simion se trânti pe un scaun scund şi-şi rezemă coatele pe genunchi şi fruntea în palme. Ionuţ rămase în picioare.

— Când e porunca să ne înfăţişăm?

— Fără întârziere.

— Atuncea să purcedem chiar acuma?

— Da, bădiţă Simioane.

— La Suceava?

— Întocmai precum spui, bădiţă Simioane. Pentru mine-i bucurie, că mi-am isprăvit osânda.

— Bine că ai isprăvit cel puţin tu. A mea începe din nou.

— Nici la Suceava nu eşti mulţămit că te duci? Acolo nu-i la capătul pământului. Ai vreo grijă aici? Poţi veni din când în când.

— Ce grijă vrei să am aici, afară de slujba mea, care nici pe aceea nu mi-o împlinesc bine? M-a certat şi ieri bătrânul. Are dreptate şi l-am rugat să mă ierte. Aşa încât, acuma, ori sunt eu aici, ori nu.

— Tot atâta-i. Rămâne Lazăr Pitărel, care-i bărbat vrednic.

— Poate te întorci pentru altele, îl ispiti mezinul. Simion nu răspunse. Ionuţ veni şi-l cuprinse de după umăr, rezemându-şi fruntea de tâmpla lui, viclean:

— Bădiţă Simioane, n-ai spus la nimeni?

— Ce să spun? De ce te alinţi aşa ca o muiere?

— Bădiţă Simioane, nu te-ai mărturisit nici părintelui Nicodim?

— Lasă-mă; nu-mi avea tu grija.

— Bădiţă Simioane, spune-mi mie. Ţi-i dragă o fată. Comisul se smunci îndărăt, apoi se izbi, holbat, spre Jderul cel mic.

— De unde ştii?

— De la domnia ta, bădiţă. Se vede. Altceva nu poate să fie.

Dintr-odată Ionuţ scapără într-un râs pe care Simion nu l-ar fi aşteptat niciodată ca răspuns la năcazurile sale ascunse; după aceea se prăvăli într-o parte pe pardoseală, drept în felul lui Pehlivan, rămânând mort, cu ochii închişi.

— Bădiţă, strigă el apoi c-un fel de nebunie, sărind în picioare şi îmbrăţişând iarăşi pe comis; asta-i mai bună veste decât toate poruncile lui Vodă.

Comisul îl îndepărtă, apoi se supuse şi-l primi, zâmbind, în braţe.

— Nebunule!

— Ba nu-s numai eu nebun; sunt şi alţii. Spune-mi repede ce este, căci n-avem vreme de prăpădit; chiar azi trebuie să ieşim de la Timiş.

Înfăţişarea comisului se schimbă întrucâtva, subt învăluirea mezinului său. Intră şi soarele în chilie. Răzbătură din depărtare nechezări vesele de la închisorile strâjnicilor şi tretinilor:

— Haide, spune.

Comisul stătea încă la îndoială. În închipuirea lui, patima pe care avea s-o mărturisească era un lucru de scădere şi de ruşine pentru un bărbat deplin cum era el. Ca unul trecut o dată prin foc, s-ar fi cuvenit acuma să primească bătălia cu mai puţină tulburare. Însă dragostea venise din nou întocmai cu aceeaşi volbură de altădată, ceea ce era ori blăstăm, ori fapt: altceva nu poate fi. Aşa-i şi socotinţa comisoaiei Ilisafta.

Simion Jder îngână şi cu glas acest gând al său.

— Aşadar muţa ştie… îi răspunse încet Ionuţ.

— Ştie. Mai mult a înţeles domnia sa, decât i-am spus eu. Dumnisale nu-i place fata, de şi-i de neam.

— Cum se poate? Răcni Jder cel mic. Mă rog dumnitale, cu fata are să se însoare comisoaia? Spune-mi, bădiţă, cine-i.

— Întâi să-ţi spun cum a fost întâmplarea. Eu socot că asta-i mai degrabă o rânduire de la Dumnezeu, decât de la vrăjitoarele de care grăieşte muţa. Când a fost înmormântarea lui Neculai Albu cel bătrân, pârcălabul, a venit de la Cuejdiu un călăreţ la curte la Timiş cu mare rugăminte de la jupâneasa Anghelina, văduva pârcălabului, ca să nu cumva să lipsească dumneaei comisoaia de la slujba îngropăciunii şi de la praznic. Deoarece niciuna dintre jupânesele din ziua de azi nu cunoaşte aşa de bine ca dumneaei comisoaia toate câte se săvârşesc şi trebuiesc în asemenea împrejurare. Fiind domnia sa jupâneasa Anghelina cu inima ruptă şi friptă, într-asemenea foc al amărăciunii, nici se mai poate clinti din jilţ, nici nu mai are mintea limpede. Deci să vie comisoaia să stăpânească şi să ducă toate. Când a primit vestea asta, muţa a prins a plânge, după care s-a bucurat şi s-a pregătit de plecare. Numaidecât trebuia s-o întovărăşească cineva pe cale: s-o ducă, s-o ocrotească, s-o aducă înapoi.

— Eu nu mă pot duce, îmi spune domnia sa comisul Manole. Atâtea are să-mi spuie dumneaei pe drum, încât are să trebuiască să-mi facă şi mie toate rânduielile şi să mă îngroape lângă părcălab. Te-aş ruga pe domnia ta, comise Simioane, zice tata, să te duci cu dumneaei, şi ţi-oi fi mulţămitor până la sfârşitul zilelor mele.

Deci muţa s-a suit în rădvan şi eu am încălicat şi am dus-o la Cuejdiu, ascultând eu cu supunere toate câte a binevoit domnia sa să-mi spuie. Au fost toate bine alcătuite şi săvârşite şi n-a ieşit nimene din poruncile muţei. A plâns şi domnia sa cu mare glas, după cuviinţă, şi a ocrotit pe toţi oaspeţii în jurul domniei sale, la praznic, şi jupâneasa Anghelina a fost tare mulţămită că s-au isprăvit toate cu bine. Eu am găsit doi prietini şi stam aşa de vorbă cu ei, ca unul care n-are altă treabă. Vine lângă noi şi Niculăieş Albu, feciorul răposatului. Frumos băiet şi vrednic; însă nu mi se părea deloc întristat. Umbla cu capul gol, cum e rânduiala feciorilor mortului, însă avea pe el strai prea împodobit pentru acea călătorie din urmă a părintelui său. Ne pofteşte în chilia sa şi ne cinsteşte cu vin. După asta ne scoate în cerdac şi ne roagă să priveghem la lumea strânsă, să-i spunem care jupâneasă şi care jupâniţă ne place mai mult. Atuncea mi-a arătat el o jupâniţă subţire şi bălaie.

— O vezi? Mă întreabă.

— O văd. A cui e?

— Uită-te lângă dânsa, la stânga, se află o jupâneasa naltă, grasă şi frumoasă. Aceea-i mama ei. Şi mai încolo un boier mare, smolit şi cu nas coroiat, care grăieşte c-un fel de blândeţă. Acela-i tatăl ei şi-l chiamă Iaţco şi-i cel mai bogat om din Ţara Moldovei. Din pricina acestui Iaţco, prietenilor, a pătimit şi s-a îngropat pârcălabul cel bătrân Albu. Să-mi răspundeţi dacă nu se cuvine să-şi plătească fapta sa.

Când a spus vorba asta, Niculăieş a râs.

După câte ştiam eu mai cu samă de la muţa, din cele ce-mi vorbise pe drum, într-adevăr patima pârcălabului se trăgea dintr-o întâmplare în care au fost amestecaţi boierii pieriţi la Vaslui astă-iarnă. Întâmplarea a fost la casa lui Iaţco; iar Iaţco şi-a păstrat capul. Poate n-a fost vinovat; dar n-a fost vinovat nici pârcălabul Albu. Poate n-au fost vinovaţi nici ceilalţi boieri, zice muţa.

Mă uitam la jupân Iaţco, ascultând ce-mi spune Niculăieş. Văd că a întors spre noi capul copila acelui Iaţco. Când a dat cu ochii de noi, a întors repede fruntea. După aceea iar s-a uitat furişat cătră noi. A treia oară am văzut că mă priveşte cu stăruinţă, deci se uita la mine.

Comisul Simion se opri şi întrebă, râzând cu puţină amărăciune:

— Din ce se scoate veninul?

— Din buruieni, bădiţă Simioane.

— Nu-i adevărat. Eu am primit veninul din ochii fetei lui Iaţco. L-am simţit în mine ca o dulceaţă, ce-mi pătrundea toată fiinţa. Se alina un timp şi iarăşi mă străbătea.

N-o ştiam. Nu vorbisem niciodată cu dânsa. Nu-i cunoşteam numele. Băgase ea de samă ceva la mine? Într-un timp, mi-a zâmbit.

Repeziciunea asta cu care m-a prins nu-i place muţei. Cuviincios nu este pentru o jupâniţă, zice dumneaei, să zâmbească unui bărbat. Cu toate acestea, mi-a zâmbit. Uită-te la mine şi vezi în ce stare m-a adus.

În după-amiaza zilei a doua, adunarea de la Cuejdiu s-a risipit, urmă bădiţa Simion. Boierii s-au suit în rădvane şi s-au dus. Nu am înţeles de ce a venit cătră mine jupân Iaţco şi m-a întrebat când plec cu jupâneasa comisoaie, deoarece şi dumnealui are acelaşi drum cu noi şi ar pofti să mergem tovărăşie.

— Nu te mira, jupân comise Simioane, de rugămintea mea, zice jupân Iaţco.

— Sunt mirat numai că-mi cunoşti aşa de bine numele, cinstite jupâne.

— Îţi cunosc numele şi am aflat şi de tatăl domniei tale, cinstitul comis Manole Păr-Negru. Eu am, comise Simioane, o nevastă care ştie toate din cer şi de pe pământ, aşa cum ştiu toate nevestele. Şi mai am o copilă, care de-asemeni află toate câte sunt pe lume. Ea m-a îndemnat să vin să te caut şi să cunosc în domnia ta pe cel mai destoinic călăreţ şi pe cel mai tare mânuitor de sabie din câţi boieri are măria sa. Domnia ta ai prins pe feciorul Hanului Mamac şi pe fratele Hanului. Deci dă şi domnia ta laudă muierilor, care află toate. Am venit să te rog, comise Simioane, să nu te depărtezi de noi cât vom merge pe un drum, deoarece am eu o taină şi o frică, pe care am să ţi-o lămuresc altă dată când mă voi bucura de prietinia domniei tale.

I-am răspuns că nu trebuie să aibă nici o grijă. Toate drumurile ţării sunt subt ocrotirea măriei sale.

— Nu mă tem de hoţi de rând, a răspuns Iaţco; am slujitori buni. Mă tem de duşmani.

Atunci mi-am adus aminte de vorbele lui Niculăieş Albu. M-am gândit şi la altele, mai ales să văd de aproape ochii ce mă înveninaseră. Am primit rugămintea lui jupân Iaţco. După ce am ieşit în drumul mare, l-am lăsat să se depărteze cu rădvanul şi cu slujitorii până ce se va alina colbul stârnit de cai şi roţi. Urmam după aceea noi – muţa în rădvan, eu calare. La o cotitură, la margine de pădure, am zărit un căpuşor bălai privind în urmă.

Nu mult după aceea s-a întâmplat lucrul de care se temea jupân Iaţco.

În pădure, la un dâmb prăvălatic, au ieşit din râpă oameni armaţi, oprind caii. Slujitorii călări ai lui Iaţco au tras săbiile. Erau doi şi mi s-au părut oameni vrednici. Îndată am fost şi eu în sprijinul lor. După ce am pălit pe câţiva dintre năvălitori, sângerându-i, am rămas stăpâni. Am poruncit celor doi slujitori să-şi repeadă caii după dânşii, ca să apuce pe vreunul din ei. Dar locul era prăpăstios. Lotrii s-au mistuit în râpă. Slujitorii s-au întors singuri. Jupân Iaţco mi-a zis:

— Aşa-i că bănuiala mea se adevereşte?

S-a coborât din rădvan la mine şi jupâniţa. Atuncea am văzut-o de aproape şi mi s-au împăinjenit privirile. Am auzit-o grăind şi n-am înţeles ce spune. Mai degrabă muţa, care ne-a ajuns din urmă, a putut-o desluşi. Mi-a spus domnia sa după aceea că fata lui Iaţco n-ar fi decât o ruscuţă bălană, cu ochii de leuştean şi cu obrajii stropiţi de pistrui. Aşa îmi place mie; dacă ar fi altfel, nu mi-ar plăcea.

După ce ne-am împrietinit noi cu felurite vorbe, am pornit iarăşi – de data asta împreună. Am mers aşa fără nici o supărare până la apa Cracăului. Când făceam câte un popas, jupânesele nu mai conteneau din vorbă. Mai ales muţa; şi mai ales jupâneasa lui Iaţco. Aşa era de blajină jupâneasa comisoaie cu domniile lor şi aşa le zâmbea şi-i poftea, încât eu m-am încrezut; dar în inima muţei nu era nici o prietinie, precum ai să te încredinţezi singur.

Ajungem noi la apa Cracăului. Trece rădvanul lui jupân Iaţco întâi. Când trecem şi noi prin vad, se întâmplă un lucru la care nu se aştepta nimeni. Se suie o roată de dinainte pe nişte bolovani şi se prăvale rădvanul într-o parte atât cât trebuia ca s-o lepede pe jupâneasa Ilisafta în baltă. Când a ţipat dumneaei ca înjunghiată, eu am şi fost alături, apucând-o de-o aripă şi trăgând-o la mine în şa. Uitându-mă în clipa aceea înainte, am văzut pe fata lui Iaţco râzând cătră mine. Poate râdea mai mult de întâmplarea comisoaiei şi de fustele dumnisale muiate. Cum am ajuns pe celalalt mal, amândouă, şi fata şi jupâneasa lui Iaţco, au fost lângă muţa, împresurând-o cu mângâieri. Au dat jos pe jupân Iaţco împingându-l spre rădvanul nostru, iar pe muţa au suit-o în locul lui. Au schimbat foile de pe dumneaei, au învălit-o, au doftorit-o, încât iarăşi m-am gândit că toate acele întâmplări care urmau una după alta sunt bine orânduite în catastiful cel de sus, la Dumnezeu.

După ce s-a întemeiat asemenea prietinie, jupâneasa Ilisafta numaidecât trebuia să oprească pe străini în popas de sară, la Timiş. Trebuie întâi să se vadă şi să se afle în lume ce fel de gospodărie are domnia sa; al doilea, ce fel de plăcinte cu brânză de oaie ştie să pregătească domnia sa – dintr-acele din care a gustat şi Vodă, lingându-şi degetele. Toate au fost făcute cu voie-bună, ca la o primire de oaspeţi. Bucuros s-a arătat mai ales comisul Manole şi s-a împrietinit numaidecât cu jupân Iaţco, fără nici un fel de prefăcătorie – mâncând domniile lor un clapon fript şi bând câte un ulcior de vin. Iar jupâneasa Ilisafta părea şi mai bucuroasă şi mai plină de prietinie. A întrebat-o pe jupâneasa Anca a lui jupân Iaţco despre aşa de multe, încât de la o vreme au trebuit să intre într-un ietăcel, ca să fie sfatul domniilor lor în cea mai mare taină.

Cât au stat jupânesele într-o odaie cu noi, Maruşca mi s-a părut că-i o sfântă mucenică. Aşa-i numele ei; cel mai frumos nume.

„Mi se pare că are dreptate comisoaia, îşi zicea în sine Ionuţ; cum poate cineva să spuie că Maruşca e cel mai frumos nume?”

— Şedea dreaptă pe divan, urmă comisul Simion, privind-o, văzând-o aevea şi zâmbindu-i; şedea dreaptă pe divan, cu mânuţele în poală. Din când în când îşi frământa degetele; nu se uita la mine, nu rostea nici o vorbă. Dar după ce au ieşit jupânesele, fără să se grăbească s-a mişcat, a trecut pe lângă bătrâni care se înţelegeau foarte bine din pahare, la masă; şi, după ce a ajuns în uşa deschisă, m-a întrebat să-i lămuresc ce se vede cătră pădure, subt asfinţitul soarelui.

M-am dus lângă dânsa, ca să-i dau răspuns:

— Acelea-s grajdurile măriei sale. Acolo se află iepele şi mânzii; şi harmăsarii cei vestiţi ai măriei sale.

Ea m-a lăsat să-i vorbesc, furişându-se pe sub rourusca cerdacului. Când am fost numai eu cu ea, am priceput cât e de înţeleaptă. Multă vreme n-aveam, căci se putea să iasă numaidecât în urma noastră jupânesele. Aş fi vrut să-i spun totuşi ceva, de şi nu ştiam ce. Ea mi-a arătat îndată că n-am nevoie de vorbe. A venit sub braţul meu şi şi-a rezemat fruntea de mine. Am ameţit, am închis ochii. Aici comisoaia are poate dreptate: m-a împuns în inimă. Am cuprins-o şi ea a ridicat gura spre mine, voind parcă să strige.

— Dar s-a supus numaidecât şi a tăcut. Când am vrut s-o sărut a doua oară, mi-a ieşit uşor de sub braţ; a trecut în cerdac, pe urmă a intrat în odaie şi s-a aşezat iar pe divan, cu ochii plecaţi, ca o sfântă mironosiţă.

Cum am înţeles focul întru care am intrat, am pornit spre pădure, pe jos şi cu capul gol, ca să mă răcoresc şi să cuget. Nici nu m-am putut răcori, nici n-am putut cugeta. Când m-am întors, se întuneca; jupâneasa Ilisafta poruncise să se aprindă lumânări şi să se întindă iar masa.

Comisul Simion se opri.

— Pe urmă? Îl îndemnă Jder cel mic.

— Atâta-i.

— Când s-a întâmplat? Nu mi-ai spus până acuma nimica.

— S-a întâmplat de puţină vreme, în vara asta. De atuncea ai mai fost tu la Timiş; dar era într-o vreme când încă mă stăpâneam. Acuma-i gata; nu mai pot; mă ia puhoiul la vale.

— Bădiţă Simioane, după ce-i vedea-o iar, ai să te potoleşti.

— Într-adevăr, de-atunci n-am mai văzut-o. Dacă Vodă porunceşte să mă duc la Suceava, cred c-am s-o caut. Jupân Iaţco are aşezare destul de apropiată de Cetatea măriei sale. Numai să nu fie vreun duh şi o înşelare, cum spune muţa. Dumneaei îmi ascunde necontenit în straie buruieni descântate. Nana Chira cunoaşte mai ales desfacerile de farmec şi mai cu samă de farmec de dragoste. Dar eu nu cred nimica; nici nu primesc să-mi desfacă. Ştiu eu ale mele.

Fraţii rămaseră o vreme tăcuţi, privind afară, pe uşa deschisă. Soarele biruise cu desăvârşire, risipind negurile şi umplând de strălucire tăpşanul Timişului. Ionuţ avu o clipă de vis mâhnit şi de păreri de rău, apoi îşi scutură fruntea. Aceeaşi mişcare o făcu şi comisul Simion. Chiar atunci se auzi afară glasul comisului Manole şi Lazăr Pitărel se ivi în uşă.

— Acuma eu şi bătrânul suntem împăcaţi, zise comisul Simion cătră Jder cel mic. El îmi ţine partea; spune că să mă grăbesc, cât mai are putere să joace la nuntă. Muţa însă e potrivnică.

Amândoi ieşiră în soare. Comisul Manole nici n-avu vreme să descalece. Mezinul se căţărase la el, cuprinzându-l şi îmbrăţişându-l.

— Du-te degrabă devale, îi porunci bătrânul, desfăcându-se din braţele lui; te-aşteaptă comisoaia, ca să te judece pentru toate răutăţile pe care le săvârşeşti. Am înţeles că pe comisul Simion îl chiamă la Suceava măria sa. Bună veste, care deasemenea nu-i place comisoaiei. De ce trec anii, de ce-i plac dumnisale comisoaiei tot mai puţine lucruri. Am înţeles eu că doreşte iar o tinereţă; dar asta nu se mai poate. N-ai pornit?

— Mă duc numaidecât, cinstite comise şi dragă tătuţă; îl aştept numai pe bădiţa Simion.

— Lasă-l pe el. Trebuie întâi să ne sfătuim, să vedem cum rămân treburile de aici. După aceea şi-a lua caii, boclucurile ş-un slujitor ş-a coborât devale.

Comisul Simion asculta cu fruntea plecată ce se spune şi se plănuieşte, supunându-se destinului.

Jder cel mic încălecă şi coborî la curte.

Cum pătrunse în cerdacul de dindos, simţi în nări miroaznă de găină friptă. Şi cum vârî capul pe uşă, se simţi cuprins şi îmbrăţişat.

— Ia să-ţi dai samă, tu răutate a lumii, îl mustră jupâneasa Ilisafta, cum cutezi să treci în altă parte, când drumul tău era întâi aici, la maică-ta?

— Dragă muţă, bate-mă şi pe urmă iartă-mă. Am dus poruncă grabnică lui bădiţa Simion.

— Am auzit. Vină după mine; spune-mi cât ţi-i de foame. Nu atâta pentru foamea ta te-aduc aici, în cămara asta, cât ca să mă pot aşeza. De la o vreme, mă tot dor picioarele. De două săptămâni, nu pot dormi noaptea. Nu ştiu ce să fac, dragul muţei. Am chemat pe popa Dragomir să-mi cetească; am pus pe nana Chira să-mi descânte; până acuma n-am folosit nimica. Dac-oi ajunge cu bine la Sântămăria cea mică, am să mă duc la un sfânt schit care se chiamă Negura. Acolo este o icoană făcătoare de minuni pentru dureri de picioare.

— Dragă muţă, zise Jder, pândind un popas al comisoaiei, ce facem cu bădiţa Simion?

Jupâneasa Ilisafta tresări şi se zbătu pe divan, parc-ar fi ajuns-o jăratic.

— Ţi-a spus? Ce ţi-a spus?

— Mi-a spus că i-i dragă fata lui Iaţco.

— Ba eu ţi-oi spune, dragu mamei, că asta-i altceva. Boala se chiamă săptămâna-chioară. El nu vede că fata aceea-i numai cât degetul? N-ai ce strânge în braţe; păr de cânepă, obraz stropit; ce vede el la dânsa? Of şi iar of! Acest fecior îmi dă multă grijă şi amărâte gânduri. Aicea vede oricine fără nici o greutate că e un fapt. I-a dat ceva în băutură; ori i-a aninat de strai o ghiară de liliac. Parcă nu ştim noi cum se săvârşesc toate acestea? Acuma ne străduim să-l scăpăm şi nu ştiu cum oi face.

— Se tămăduieşte el singur, după ce i-a fi nevastă.

— Unde se poate asta, dragu mamei? Tu grăieşti ca un copil neştiutor. Las' că-i o urâtă.

— Asta-i una la mână; dar eu am să-ţi spun ţie că sunt şi alte multe pricini la mijloc.

Întâi şi întâi acest Iaţco Hudici e un venetic, boier nou al măriei sale Ştefan-Vodă. El de neamul lui ar fi arman din Ucraina. Făcând el bani mulţi cu negoţul în Ţara Leşască, a fost cu credinţă pentru coconul lui Bogdan-Vodă – şi l-a împrumutat în vremuri grele pe măria sa Ştefan cu douăsprezece mii de taleri nemţeşti. Acuma i s-au întors paralele înapoi cu dobândă şi are avere de-o măsoară cu baniţa. Dar poate să aibă haznalele lumii; nu-i decât un eretic din tagma lui Arie. Adevărat este că s-a lepădat de păcătoşenia lui şi l-a binecuvântat prea sfinţitul de la Suceava în legea noastră moldovenească; dar eu ştiu de la bătrânii noştri că oala veche nu se mai face nouă. Aşa că Maruşca aceea, pe lângă toate, e şi fata armanului. Unii spun însă că nu-i copila lui Iaţco. Jupâneasa lui e ruscă din Ucraina şi s-ar fi însoţit cu Iaţco fiind văduvă şi având pe Maruşca. Altfel acel boier e om bun şi cu dreptate; în dragostea jupânesei, a luat de suflet pe copilă şi i-i tată mai bun decât celalalt care a lăsat-o de izbelişte şi în sărăcie cu maica ei. Acela a fost un pribeag; nu se mai ştie nimic de el; a pierit la turci. Apoi te întreb: cum putem noi primi o însoţire cu o asemenea copilă, care se trage din nişte ţărani malorosieni de rând? Descurcă-mă tu, dragu muţei, că eu nu pot. Dacă-i fata lui Hudici, nu se poate; dacă nu-i fata lui, iar nu se poate. Doamne Dumnezeule, zic eu mai degrabă, încurcate-s cărările noastre în astă lume; numai dincolo ne pui sfinţia ta pe calea cea dreaptă. Vinovat, zic eu în gândul meu, este şi acest mărit şi slăvit Ştefan-Vodă, care îngăduie în divanul măriei sale boieri venetici. Acuma jupân Iaţco e cneaz în Ţara Moldovei şi are cele mai mari prisăci; dar înainte vreme a fost neguţător arman. Ocrotindu-l pe jupân Hudici şi căutându-i în coarne, măria sa Ştefan-Vodă a prigonit pe boierii noştri de baştină. Unora le-a luat capul. Alţii au murit de inimă rea. Aşa a fost bietul părcălab Albu, pe care l-am bocit şi eu. Săracii noştri boieri şi cneji de la Moldova au intrat la grea slujbă. Acest Ştefan-Vodă nu-i iartă şi nu-i cruţă, de şi domniile lor au fost temelia Ţării, pe când domniile treceau cum trece vântul. Temându-ne de măria sa, toţi trebuie să ne supunem – zic domniile lor, după cum i-am auzit; însă oftăm după vremea de demult, când toate erau în puterea noastră. Ce-au să spuie domniile lor boierii de ţară când or vedea că feciorul cel mai mare al comisului Manole se însoţeşte cu veneticii şi arienii?

Dragu muţei, nu se poate cu nici un chip. Am pus pe nana Chira să săvârşească cele de cuviinţă. Dacă nu văd izbăvire cât de degrabă, apoi iau cu mine lumânări de ceară, gătite şi descântate, ca să le duc la icoana Maicei Domnului, la schit la Negura. După aceea i-or cădea solzii de pe ochi, şi are să se mire el singur de ce i-a fost drag.

Tu o cunoşti? Ai văzut-o vreodată?

— N-o ştiu, nici n-am auzit de dânsa decât acuma, dragă muţă. Însă altfel decât spui domnia ta nu poate fi. O mai chiamă şi Maruşca.

— Numele ca numele. A avut şi măria sa Ştefan-Vodă, demult, o dragoste cu asemenea nume. Însă ar fi putut să fie batîr frumoasă.

— Aşa cum e maică-sa jupâneasa Anca. Stam şi mă uitam la dânsele, mirându-mă. Ce să facem? Toate ale vieţii şi lumii sunt de mirare. Dacă mi-a primi sfânta icoană rugăciunile şi l-oi vedea pe fratele tău mai liniştit iar mie mi s-a mai alina durerea de picioare, apoi tot am să mă învrednicesc să mă duc până la Suceava, să mă sfătuiesc cu unele şi cu altele jupânese vechi; şi am să trec şi pe la curtea lui jupân Hudici; astfel, dacă este cumva altă taină la mijloc, o desleg eu şi pe aceea.

Jder cel mic se veseli, fiind de părere că jupâneasa Ilisafta are să călătorească la Suceava mai ales ca să-şi vadă feciorii.

— Af şi of, Ionuţ, se tângui comisoaia; rămân aicea singură şi comisul Manole e tot mai tiran cu mine. Toate acestea câte le-ai aflat acum, domnia sa nu mă sufere să i le spun. Închipuieşte-ţi că domnia sa dă învoire lui Simion. Dacă i-i dragă fata, n-are decât s-o ceară, zice domnia sa. Ha-ha! Vreau să mă bucur de nepoţi! Strigă iarăşi domnia sa. Ce spui tu de asta?

Jder cel mic nu găsi de cuviinţă să spuie nimic. Jupâneasa Ilisafta îl privi bănuitoare.

— Nu cumva ai şi tu vreun dor ascuns, dragu mamei? Spune repede, ca să nu te înăduşi. Aşa a stat Simion şi a tăcut săptămâni de zile, încât m-am spăriat pentru viaţa lui. Ori te înăduşi, ori crapi: aşa-i socoteala acestor suferinţi. Dacă te mărturiseşti, îţi vine o uşurare.

— Mulţămesc lui Dumnezeu, se veseli Jder, sunt în deplină sănătate. La Cetatea Neamţului nu se vede obraz femeiesc nici cu pistrui, nici fără pistrui. Rânduiala noastră este să trăim ca nişte călugări.

— Aşa-i şi la Suceava?

— Acolo-i întrucâtva altfel, comisoaie Ilisaftă. În Cetate e şi curtea măriei sale. Pe lângă asta, acolo sunt mai multe schimburi de oşti şi trăim şi-n târg la Suceava, care-i vestit târg în toată lumea pentru frumuseţile lui. Trebuie să-ţi mai spun, comisoaie Ilisaftă şi dragă muţă, că slujba măriei sale poate fi şi în altă parte. Măria sa ne poate trimite la tabere, ori în hotarul unguresc, ori la hotarul Ţării Leşeşti, după voia măriei sale. Pe cât s-aude, îndată ce face măria sa nuntă, ne gătim ca să batem război cu Ţara Muntenească. Mai cu samă pentru asemenea treabă ne pofteşte pe noi măria sa.

— Am auzit, am auzit! Se tângui iarăşi jupâneasa Ilisafta. Pân-acuma a avut Domnia alte rânduieli; îşi căuta soţiile la leşi ori la unguri, între rudele crailor. N-aş putea să-ţi spun că-mi place, dar aşa a fost datina. Acuma ce-i vine măriei sale să trimeată în cealaltă lăture a pământului să-i aducă o împărătiţă tătăroaică?

— E nepoată a împăraţilor de la Ţarigrad, muţă dragă şi jupâneasă Ilisaftă.

— Mira-m-aş! Eu am auzit că-i o tătăroaică. Au moldovenii noştri asemenea slăbăciuni.

Jupâneasa Ilisafta se opri deodată, muşcându-şi buzele; apoi scuipă uşor asupra Jderului, descântându-l:

— Nu mai şti tu toate; am spus şi eu o vorbă.

— Vorba asta, muţă, o cunosc eu, deoarece nu mai sunt prunc. Îţi sărut mâna, jupâneasă comisoaie, şi te poftesc să ierţi pe comişi pentru dragostele lor, iar măriei sale să-i îngădui să-şi aducă mireasa de unde pofteşte.

— Ştiu, ştiu, se umili comisoaia; ori mi-a plăcea mie, ori nu, împărătiţa aceea de la Mangop tot vine. Ce ştii tu de alte tătăroaice?

— Ştiu de vorbele care se spun împotriva comisului Manole. Una ar fi fost maica mea cea dintâi, pe care n-am cunoscut-o.

— Deasemenea tatarcă, spune comisul Manole, însă nu-i adevărat. Doamne Dumnezeule, oftă şi se închină comisoaia, acestea sunt muceniciile mele pe care le port cum ai purtat sfinţia ta crucea pe Golgota.

După ce-şi şterse lacrimile, jupâneasa Ilisafta se bucură însfârşit de vederea mezinului său, îşi uită durerea de picioare şi se duse să-i aducă mâncare şi pită proaspătă. Îi puse talerul dinainte şi privi cu plăcere pe Ionuţ cum rupe cu dinţi albi şi tari ca de oţel dintr-un picior de găină friptă.

După ce se aşeză iar în fundul divanului, îşi urmă sfatul.

— Supărată pentru urmările lui Vodă află că este şi cumnată-ta Candachia.

Ionuţ n-avea când răspunde ori întreba.

— Ştiu că eşti doritor să afli numaidecât din care pricină e supărată cumnată-ta Candachia, urmă cu plăcere jupâneasa Ilisafta. A poftit să fie pârcălăbeasă. După ce a răposat jupânul părcălab Albu, jupâneasa Candachia, cumnată-ta, a trimis numaidecât pe Cristea la Suceava, să intre la măria sa şi să-l roage numaidecât să se milostivească, dându-i pârcălăbia de Neamţu. N-a mai avut nevoie Cristea să se ducă la Suceava. De abia ne-am întors noi de la înmormântarea pârcălabului vechi şi s-a zvonit că a intrat în Cetate părcălab nou. Atuncea s-a scârbit jupâneasa Candachia că n-are să mai aibă vânători la scară, nici n-are să trâmbiţeze buciumele pe zid, când are să se suie domnia sa cu soţul său la Cetate. Nici n-au să-i iasă înainte oştenii, când se lasă puntea pe lanţuri. A venit dumneaei aici şi s-a tânguit că de mult pofteşte să fie pârcălăbeasă şi iată, a rămas întru suferinţa răbdării. Atuncea a împins pe vistiernicul nostru Cristea să se ducă la unele adunări boiereşti, care s-au scornit după moartea pârcălabului Albu. Se află boieri şi jupânese care au şi ei suferinţi la fel şi s-adună ca să-şi spuie unul altuia, la ureche, vorbe asupra măriei sale. S-aude că măria sa vrea să bată război la Ţara Muntenească. Să vedem. Întâiul noroc al măriei sale a fost cu Matiaş-Crai, când a stropşit oştile lui Matiaş-Crai la Baia. Al doilea noroc al măriei sale a fost când a intrat în Secuime, trimeţând călăreţii săi să pălească până la Sighişoara. Atuncea a prins măria sa pe Petru Aron-Vodă şi, când a pus să-i deie jos capul, s-au îngurzit grumazurile tuturor. Al treilea noroc al măriei sale a fost la dumbrăvile de la Lipnic. Atuncea s-au înfricoşat tătarii, căzând cu frunţile la pământ. Deci având măria sa noroc de trei ori, a patra oară poate să nu mai aibă noroc. Căci Radu-Vodă, de la Ţara Muntenească are în sprijinul său pe turci; iar pe turci nu i-a biruit nimene niciodată de când e lumea şi pământul, fiind ei trimeşi ca o pedeapsă împotriva creştinilor şi având în sprijinul lor şi pe Diavol. Deci au nădejde într-a patra oară; atuncea poate se gândesc unii să se plece la mila Radului-Vodă.

Ionuţ isprăvise piciorul de găină friptă:

— Comisoaie Ilisaftă, zise el cu obrazul plin de îngrijorare; pentru asemenea gând au căzut capetele lui Isaiia vornicul şi a soţilor săi. Dacă n-or fi înţelepţi vistiernicii, atuncea poate să rămâie, într-o zi, şi ei scurtaţi. Nu i-ai dat domnia ta un sfat jupânesei Candachia? Asemenea adunări sunt cu primejdie. Măria sa are legământ de la Dumnezeu, precum au mărturisit şi comisul Manole şi starostele Nechifor; biruinţile şi slava lui sunt mai presus de oameni. Deci va birui pe Radu-Vodă şi va tăia pe cei care-şi vorbesc la ureche.

— Vai, dragu mamei, cum ţi s-au aprins ochii! Adevărat este: aşa am spus şi eu jupânesei Candachia, să adune acasă pe soţul său. Măria sa Ştefan-Vodă a împlinit doisprezece ani de domnie, şi, după cum i-a cetit planeta sa şi zodia sa acel popă învăţat din Lehia, dacă a domnit cu bine ani doisprezece, va mai domni doisprezece; iar dacă va ajunge în putere şi în anul al douăzeci şi patrulea, atuncea puterea sa va mai ţinea încă pe atâţia ani.

— Am auzit şi eu de asta.

— Aicea la noi a venit într-o sară un călugăr cam împrăştiat la minte, cu numele Stratonic. El ne-a spus despre planetă şi zodie; după aceea a poftit să-i dau de mâncare; pe când mânca a început a ispiti pe comis şi a-l întreba de una, de alta. Comisul Manole e ca bourul din pustie: merge drept înainte, sfărâmând; aşa că el s-a încruntat la monah, poruncindu-i să nu mai întrebe, căci nu poate fi om trăitor în Ţara Moldovei care să nu dorească sănătate şi izbândă măriei sale. Atunci monahul acela Stratonic s-a rugat cu umilinţă să fie iertat. După ce a ieşit comisul, însă, monahul s-a întors cătră mine ispitindu-mă dacă n-aş avea cumva altă părere. Eu i-am răspuns că am părere să chem înapoi pe comis – să-l întrebe iar pe dumnealui comisul dacă nu-i mulţămit cu cele ce-a aflat.

Urmând a vorbi cu el, am înţeles că se duce cătră acele adunări boiereşti, deci nebunia lui trebuie să fie mai înţeleaptă decât ne închipuim noi. Cum i-am spus toate acestea, Candachia s-a suit în trăsură şi s-a dus numaidecât unde ştia domnia sa, ca să-şi aducă acasă vistiernicul.

În vremea cât comisoaia Ilisafta urma să spuie toate câte ştia, bucurându-se de vederea mezinului său şi de pofta lui de mâncare, comişii ceilalţi – bătrânul şi cu Simion – coborâseră de la herghelie. Venind până în preajma acelei cămări, auziseră glas şi-şi plecaseră urechea, după care se depărtaseră numaidecât în vârful degetelor, ieşind afară, ocolind casa şi trecând în cerdacul cu rouruscă. Acolo oftară cu mulţămire, aşezându-se unul lângă altul şi tăcând. Asta era părerea lor de bine şi de rău, într-un ceas de despărţire ca acela. Slujitorul comisului Simion, cu numele Niţă Negoiţă, şi slujitorul lui Ionuţ aduceau şi grămădeau într-un colţ straie şi arme. Nana Chira, care avea înţelegere a supărărilor şi mângâierilor omului, aduse şi puse pe masă, lângă cinstiţii comişi, un ulcioraş de vin de la cămara. Mai veni o dată, ca să lese şi patru ulcele, după care se dădu după uşă, aşteptând o vreme. Neauzind nimic, se duse clătinând din cap.

Bătrânul şi feciorul se uitară unul la altul, după ce numărară ulcelele. Abia după aceea îşi dădură sama că roaba cămărăşiţă avea şi ochi, nu numai urechi, şi ştia să facă bine numărătorile. Pe poartă, prin umbra teilor, se arătă părintele Dragomir, înaintând cu greutate şi pufnind de puterea arşiţii. Îndată după ce se arătă părintele Dragomir, se opri în urma sfinţiei sale, la poartă, ş-un tropot de cal. Veni îngrijat, la acelaşi pridvor, starostele Căliman. Socoti ulcelele, le găsi în număr potrivit şi trase la sine pe a sa.

— Gata! Zâmbi comisul Manole cătră feciorul său.

Cum s-a aşezat părintele Dragomir, suflând cel dintâi în fundul ulcelei, îndată a şi dat veste de mirare, cum că nu mai departe decât în nouă zile măria sa dă zvon din bucium şi scoală ţara la război. Altă lămurire nu are cutremuratul de pământ din ajun. Când se va cutremura pământul în numărul berbecelui, a cetit dascălul Pamfil în gromovnicul lui, va fi vrajbă şi tăiere între împăraţi şi o muiere ismailiteancă va făta scorpie cu chip de om.

— Ptiu, drace! A ridicat din cealaltă parte glas Nechifor Căliman, pipăindu-şi falca de unde-i lipsea a doua măsea. La sfânta mănăstire Neamţu a fost sobor şi ieromonahii cei mai învăţaţi au deschis cărţile sfinte, ca să găsească în ele, cum se cuvine, înţelegerea a toate. S-a găsit într-o carte veche scris cum că se cutremură pământul atunci când iese la faţa mării Leviatanul; atuncea îl fulgeră soarele şi el cade iar la întuneric zvârcolindu-se. Se adevereşte asta mai ales dacă şapte nopţi au cântat cucoşii c-un glas schimbat ca de spaimă – stând, în toată lumea, atunci când cântă, cu pliscurile întoarse spre răsărit. Adevărat, au zis unii monahi bătrâni, care n-au somn noaptea, cucoşii au cântat astfel cum scrie la carte. Deci se va ridica război mare împotriva limbilor păgâne. Când, nu se ştie anume, dar semnele s-au arătat.

Le-am spus şi feciorilor noştri asta – când am văzut mai ales că au poruncă să se înfăţişeze la Domnie.

— Să ştiţi, feciori, tu Onofrei şi tu Samoilă, că are să fie război.

Ei au răspuns:

— Las' să fie.