Capitolul IV. Mărturisirea măriei sale Ştefan-Voievod.
Într-al doilea ceas al serii, ploaia sosi pe vânt asupra Cetăţii; nourii coborâră, lumina se împuţină şi din văzduhul încărcat de negreaţă fulgeră foc asupra văilor. Era în înălţimea nevăzută o huruire măreaţă ce părea că răspunde abia acum, însă cu mai multă străşnicie, tunetelor subpământene de la amiază. Vântul avea un sunet înalt, care creştea ascuţindu-se în meterezurile zidurilor şi-n ferestrele înguste ale turnurilor. Străjerii primeau în firide snopii de ploaie care se abăteau pieziş asupra lor. La cămările domneşti se aprinseseră făcliile de la Paşti. Sfinţitul Amfilohie trecu în paraclis şi îndeplini singur treburile de rând ale eclesiarhului, aprinzând luminile în faţa chipurilor sfinte, după aceea se aşeză în analoghion, lângă strana Domniei, murmurând cu glas încet rugăciunile ceasului de sară.
Aştepta pe Voievod. Măria sa nu putea să întârzie. Domniţa Chiajna veni însă înaintea măriei sale şi-şi căută un loc de umilinţă în laturea stângă a naosului. Îşi sprijini coatele pe marginile stranei şi rămase cufundată în întristarea-i mută şi în straiul negru care o învălea de sus şi până jos. Părea că ascultă şopotul rugăciunilor, însă ea era atentă, ca totdeauna în asemenea împrejurare, la vedenia lăuntrică a unui şirag de nefericiri.
Când intră Vodă, ea nu se clinti. Amfilohie conteni numai o clipă scurtă, ca să se încline, cu mâna stângă pe inimă, îndată ce stăpânul său se aşeză în jilţul cu stemă. Glasul lui mai sună un timp sub cerul paraclisului, grăbind sfârşitul rugăciunilor. Sfinţii se uitau la măria sa cu albul ochilor neclintit de după flăcările lumânărilor de ceară. Ca şi una din aceste zugrăveli colţuroase, Amfilohie stătu fără mişcare, cugetând. Vuietul ploii de afară ajungea de departe şi stâns în paraclis.
— Părinte Amfilohie, grăi Domnul cu jumătate de glas, trebuie să mă mărturisesc sfinţiei tale. Astăzi sufletul meu s-a cutremurat în faţa puterii lui Savaot.
— Toţi suntem frunze la suflarea lui de vifor, îngână arhimandritul. Totuşi pe aleşii săi Domnul Dumnezeu îi ocroteşte, căci aşteaptă să se plinească întâi lucrarea lor în această lume şi în această viaţă.
Voievodul plecă fruntea.
— Părinte Amfilohie, făgăduinţa mea cătră Domnul Hristos şi cătră prea curata lui Maică Fecioară, mi-am împlinit-o în parte. Unele biserici au fost înălţate; altele se isprăvesc acum; altele se vor clădi. Apucând Ismailiteanul Cetatea Împărăţiei, a spurcat lăcaşurile sfinte şi le-a schimbat în geamii. Dumnezeu a îngăduit asta ca o pedeapsă grecilor, pentru destrăbălarea lor. Ţarigrădenii de mult nu mai ascultau nici de Dumnezeu, nici de împărat. Fără aceste două ascultări, nici o împărăţie nu poate sta. Deci varvarii surpând pe bizantini, Hristos a rămas sărăcit de-atâtea odoare. Unde a fost dulceaţă a inimii întru slava lui Isus, acuma-i capişte idolească. N-am putut fi mai harnic, căci am găsit ţara bântuită de răi şi sărăcită; însă am sporit pe cât am putut, în acest pământ, cetăţuile credinţii. Paguba de acolo întrucâtva am răscumpărat-o.
— Slăvite stăpâne, la judeţul cel din veac se va ţine samă.
— Nu-i destul, părinte.
— Ştiu, stăpâne. Această hotărâre ascunsă a măriei tale, de care eu umilitul am avut înştiinţare, nu o vei mai întârzia.
— Crezi sfinţia ta că acesta este înţelesul semnului ce mi s-a arătat azi?
— Luminate stăpâne, am fi lipsiţi de credinţă dacă am înţelege altfel. În fiecare zi răsare şi asfinţeşte soarele, arătând trecerea timpului. Dumnezeu cere şi alte fapte.
— Nu voi întârzia, sfinţite părinte Amfilohie. Acesta e gândul meu cel mai din adânc, pe care sfinţia ta l-ai înţeles. De doi ani oastea mea e gătită. Aştept să se mişte domnii şi craii, precum e înţelegerea. Fără un sprijin de pretutindeni, nu pot păşi înainte. Când au purces de la crăiia franţuzească şi de la Italia luptători pentru Sfântul Mormânt, au ieşit de pretutindeni puterile creştinătăţii, ca să deie sprijin, şi astfel au biruit cetăţile necredincioşilor şi au dobândit locul sfânt. Tot aşa acum; vreau să văd aur şi fier punându-se în mişcare; vorbele şi făgăduinţile nu folosesc dacă nu-s sprijinite de oşti. Sunt în lume crai şi împăraţi; puterea lor e slăbăciune dacă nu înţeleg de ce răsare şi asfinţeşte soarele, cum bine spui sfinţia ta. Numai prostimea vieţuieşte pentru pântece; domnii şi craii au altă rânduială. Cine nu vede primejdia ismailitenilor, nu-i nici domn nici crai. Cine nu se pune pe sine jertfă pentru credinţă, nu-i vrednic să ţie în stăpânirea sa noroadele; e mai puţin decât cel din urmă mişel.
Măria sa tăcu un timp. Apoi oftă, coborî din jâlţ şi se duse în partea stângă a naosului, ca să îngenuncheze la icoana Prea Curatei. Înflăcărarea sau mânia sa se potoliră încet-încet.
— Când eram pribeag şi sărac, zise el privind aţintit în trecut, am poposit într-o sară la marginea Mării cu părintele meu Bogdan-Vodă. Măria sa mi-a spus unele lucruri, ca unui copilandru ce mă aflam; apoi primind poate de la Dumnezeu o înştiinţare că sfârşitul măriei sale va să fie năprasnic, m-a dus la o bisericuţă de ceamur din marginea acelor pustietăţi pe unde umblam; a pus pe călugărul de acolo să facă slujbă, după aceea mi-a poruncit să îngenunchez şi m-a legat cu jurământ înfricoşat. „Când vei ajunge stăpân în moştenirea părintelui tău – mi-a spus măria sa – să-ţi aduci aminte că zilele vieţii tale sunt numărate. Din ziua întâia să dai lui Hristos slavă, şi din ziua a doua să ridici sabia. Căci domnia Moldovei s-a întemeiat pe această poruncă de la Dumnezeu.”
— Măria ta, îngână arhimandritul ca pătruns de o întristare; toate acestea ai binevoit a mi le încredinţa, mărturisindu-te mie păcătosul. De aceea n-am încetat zi şi noapte de a mă ruga pentru izbânda măriei tale. Dumnezeu binecuvintează lucrarea ce săvârşeşti. Înainte de a lovi pe ismailiteni, această sabie a bătut întâi pe aceşti ticăloşi pământeni, care n-au cunoscut alcătuirea dintru început a ţării şi care s-au destrăbălat în huzur. Popii măriei sale Domnului Moldovei nu cunoşteau decât praznicele; boierii măriei sale Domnului Moldovei erau vameşi ai neguţătorilor, globnici ai noroadelor, se bucurau prea mult de vin şi se bucurau şi mai mult să fure femei şi fete ale altor creştini. Măria ta ai pus cu sabia aici lege tare şi sufletul meu s-a bucurat. Căci aşa a fost porunca din veac, despre care binevoieşti a pomeni iarăşi măria ta. Până acuma am socotit că nu mi-i îngăduit să vorbesc şi eu. Astăzi socot că am deslegare. Deci am să rog umilit pe măria ta să binevoieşti a asculta. Pe când eram prunc de cincisprezece ani vârstă, mă aflam la ascultare în această sfântă mitropolie a Sucevii. Pe urmă am fost trimes de cătră maimarii mei la Ţarigrad la învăţătură. Atunci, la vârsta de care vorbesc, mă găseam slujitor în acest paraclis, şi, fiind măria sa Alexandru-Vodă Bătrânul în ceasul izbăvirii, am intrat cu înalt prea sfinţitul mitropolit Gheorghie la măria sa, ducând sfântul potir, ca să fie măria sa împărtăşit. Nu era de faţă nimenea altul, decât un monah foarte bătrân, cu înfăţişare de schivnic. Îmi aduc aminte că era încins cu o funioară de tei şi purta opinci de piele nerasă de mistreţ. Îşi ţinea vârâte mânile în mânicile rantiei şi îşi avea fruntea plecată asupra măriei sale. Îi ajungea barba până pe genunchi. Nu-i vedeam ochii din sprâncene. Copiii de casă fuseseră scoşi afară din cămară; boierii fuseseră poftiţi să lese singuri pe măria sa cu acel schivnic. Când am intrat noi şi am înţeles eu poruncile care au fost date, am vrut să mă trag îndărăt; însă schivnicul s-a întors spre mine, a scos mâna dreaptă din mânică şi mi-a făcut semn, poruncindu-mi să stau.
— Acest prunc curat să fie martor, a zis el. Să audă, să ţie minte şi să tacă, până ce-i va porunci Dumnezeu să vorbească. Măria ta te duci în limanul cel fără de vifor, unde nu mai este aducere-aminte pământească şi în curând ai să taci de-a pururi. Poruncesc acestui popă să tacă şi el. (Popa era înalt prea sfinţitul mitropolit.) Mult nu are şi se va duce şi el după măria ta. Au venit la mine în munte doi călăreţi domneşti şi m-au chemat. Măria ta vei fi având nevoie de mine, ca să-ţi spun întru acest ceas ce va fi mâni în ţara măriei tale. Cât ai fost în putere, măria ta ai uitat pe acei monahi singuratici care trăiesc în munte într-anumit loc şi au binecuvântat pe voievozii cei dintâi din această parte de lume. Acuma ţi-ai adus aminte. Iar eu m-am uitat asupra măriei tale mai de demult şi în vedeniile mele mi s-au arătat numai spaime. O, Alexandre-Vodă, în semeţia şi bielşugul tău, ai uitat de ce v-a rânduit aicea Dumnezeu stăpânitori. Căci Dragoş-Voievod, cel dintâi, şi Bogdan-Voievod, cel de-al doilea, au fost legaţi cu jurământ înfricoşat, şi li s-a pus cu foc, pe umărul drept, pecete şi au fost trimeşi dincoace de munţi, la marginea lumii, ca să tocmească apărarea creştinătăţii.
Măria sa Alexandru-Vodă a făcut semn c-o mână, dorind să spuie ceva.
— Dumnezeu să se milostivească de sufletul meu, a zis. Dac-am greşit, mă rog să fiu deslegat, ca să nu sufăr pedeapsă în veci. Poftesc să ştiu ce va fi după mine.
Schivnicul n-a dat răspuns. A lăsat pe părintele mitropolit să rostească iertarea şi să deie împărtăşania.
Măria sa mai avea puţin răsuflet şi şi-a întors iarăşi ochii spre bătrân.
— O, suflete, treci spre uitare, a rostit schivnicul. Măria sa a închis ochii şi a adormit de-a pururi. Mie-mi bătea inima cu spaimă. Părintele mitropolit a slăbit şi s-a aşezat în jilţul de la capătul celălalt al crivatului.
— Alexandre-Vodă, a urmat schivnicul, punând mâna dreaptă pe fruntea mortului, va fi în ţara asta, după tine, mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu. După această pedeapsă, se va alina furtuna răutăţii, şi va ieşi din nouri un bour tânăr care va sufla pe nări foc îngemănat, şi coarnele lui şi le va îndrepta spre răsărit.
Arhimandritul se opri, răsuflând ca după un urcuş greu.
— După aceea? Întrebă Vodă.
— Atâta-i, măria ta. Sfârşitul va binevoi să-l arate Dumnezeu.
— Ce s-a făcut prorocul?
— S-a întors în singurătatea sa. Nu l-a mai chemat nimeni; nici el singur n-a mai coborât din munte. Într-adevăr, asupra ţării au venit răutăţile una după alta, într-acelaşi număr ca cele care au lovit pe egipteni.
— Doresc să ştiu dacă bătrânul acela mai trăieşte.
— Nu mai trăieşte, măria ta; de-atuncea sunt patruzeci de ani. Dar am înţeles că, în singurătatea unde sălăşluia el, ar fi vieţuind acuma un ucenic al lui.
— Proroceşte şi acesta?
— Da. A avut dar, de aceea a fost ales. După ce învaţă toate tainele şi cunoaşte semnele vieţii şi morţii, şi stelele cerului, poate proroci. Deci proroceşte.
— Îl ştii în care munte are sălaş? Căci aş dori să-l cercetez.
— Măria ta, am aflat de la un slujitor vechi al Domniei, anume Nechifor Căliman, că schivnicul s-ar fi aflând; însă n-a cutezat să-mi spuie unde anume se află. Bănuiesc, după unele ştiri ce am de la oameni tari de virtute şi slabi de minte, că am putea da de urma lui ori în nişte pustietăţi din Călimani, ori într-o altă peşteră, meşteşugit ascunsă în râpile Ceahlăului. Dacă porunceşti măria ta, am să aflu calea şi locul.
Vodă îşi zbătu palma mânii drepte la tâmplă ca şi cum ar fi vrut să alunge o muscă supărătoare. Stătu puţin cu sprânceana încruntată, apoi se mişcă.
— Părinte Amfilohie, vino cu mine, zise el.
Călugărul închise cartea în care cetise, dar lăsă făcliile aprinse. Vodă se abătu înspre strana Domniţei Chiajna.
— Să nu te duci! Îi şopti ea, cu ochii măriţi de înfricoşare.
Apoi ieşi din locul unde stătuse, ca să îngenunche la icoana Panaghiei.
Arhimandritul urmă pe stăpânitor.
Măria sa purta straiul de catifea, însă fără cingătoare, îşi păstrase pintenii, care sunau pe lespezile gangului. Copiii de casă rămaşi la intrarea paraclisului, afară, ridicară făcliile, luminând umbra. Încă se învăluiau afară ploaia şi vântul. Vodă intră în cămara lui obişnuită, unde primea pe dregătorii cei mai de credinţă şi unde avea plăcere să poruncească diacilor să scrie, după cuvântul său, cărţile.
— Fie cele latineşti cătră Lehia ori Ţara Ardealului, fie cele obişnuite cătră pârcălabii cetăţilor. Se afla în acea încăpere un divan cu scorţuri, având pe părete deasupra podoabe de arme. Lângă o masă joasă de abanos, cu încrestături de sidef, se afla jilţul său. La o parte erau măsuţele pentru scriitori. În păretele dinspre răsărit, iconostasul de argint, cu candelă, alcătuit din trei bucăţi ce se puteau închide una peste alta. Acest iconostas, lucrat de argintarii din Gafa şi sfinţit de egumenul Varlaam în mănăstirea Zografu la muntele Atonului, întovărăşea pe măria sa în expediţii şi-n taberi.
Vodă rămase în picioare, după ce intră în cămara sa de taină. Amfilohie Şendrea închise uşa. Paşii copiilor de casă se depărtară. Străjerii bătură cu suliţile în pardoseală de două ori, vestind că sunt la datoria lor.
— Ai spus, sfinţite părinte, că ai putea afla calea şi locul.
— Dacă măria ta porunceşte…
— Nu poruncesc, ci doresc.
— Zâmbi domnitorul. Aici este o taină, ce stă mai sus decât puterile pământeşti.
— Eu de mult aştept de la stăpânul meu acest ceas, ca să-l încredinţez că are şi datoria să se ducă acolo, după o datină veche.
— Cine sunt aceşti proroci, sfinţite părinte?
— Nu se poate şti, măria ta. Din graiul bătrânului pe care l-am văzut eu cu ochii mei, am înţeles că e băştinaş din munte. Grăia ca un cioban, însă fără repezuşuri de glas şi fără asprime. Se pare că bacii cei vechi şi muntenii stăpâni de oi, care-şi duc turmele în singurătăţi o dată pe an, ştiu mai bine decât noi ce este, dar se tem ca de moarte să spuie. Am înţeles de la starostele Nechifor că seminţia lor ar fi domnească. Unii au ieşit voievozi şi războinici; alţii au fost închinaţi pustiei.
— Sunt creştini ca şi noi?
— Sunt, măria ta; altfel nu se poate; dar au şi o ştiinţă veche. Acuma mă gândesc că n-a sărutat atunci mâna înalt prea sfinţitului şi i-a spus altfel decât se cuvine.
— Orişicum ar fi, după câte mi-ai arătat, trebuie să-l cercetez, părinte Amfilohie.
— Nu se ştie dacă-l vom putea face să vorbească, măria ta, căci aceşti singuratici sunt uneori îndărătnici şi răi. Eu aş vrea să-l întreb, măria ta, aşa lucruri, încât să pot ceti gândurile tuturor dregătorilor şi boierilor mari şi mici ai măriei tale.
— Socot eu, sfinţite părinte Amfilohie, că ai mai multă dreptate decât mine. Eu pe toţi câţi îi am lângă mine, care mănâncă pânea mea ori se bucură de mila domniei mele, îi socotesc că sunt fără vicleşug. Le-am deschis sufletul meu şi i-am îmbrăţişat. Dar iată că unii au început să mă vândă, ca Iuda pe Domnul Hristos.
— Sunt mulţămit, stăpâne, că ai dovedit, atunci când a trebuit, o mânie binefăcătoare. Cum ai spus însuţi măria ta, robul e totdeauna vrednic de iertare pentru minciună; iar pentru furtişag îl baţi, fără să-l strici. Pe când un boier, care se bucură de dulceaţa vieţii, se face aşa de vinovat, nedreptăţind, sau viclenind, sau minţind, încât nu poate fi judecat decât cu ascuţişul săbiei. De la bătrân am înţeles că tot aşa de tare e şi pedeapsa stăpânitorilor de noroade, dacă nu stau în scaunul lor cu dreptate şi curăţie de suflet; numaicât judeţul lor e de la Dumnezeu, care-i loveşte cu o sabie cu mult mai cumplită. Aşezând măria ta aşa lege în ţară, întru slujba lui Hristos Dumnezeu, nu-ţi poţi îngădui nici o milă după cum nu-ţi îngădui slăbăciune cătră pruncul măriei tale.
Vodă râse cu amărăciune:
— Crezi că nu-mi îngădui slăbăciune, sfinţite părinte Amfilohie? Am de multe ori încredinţarea că sunt slab faţă de unele fapte ale lui Alexandru-Vodă. Bag de samă că eşti un curtean cu limbă destul de ascuţită, părinte. Cunoşti iarăşi ceva despre urmările coconului domnesc?
— Încă nu, stăpâne. La Roman, unde ai binevoit a-l trimete măria ta, are bun sfătuitor pe sfinţitul vlădică Tarasie. Măria ta te gândeşti poate să-l înfăţişezi schivnicului?
— Cel care ceteşte gândul semenului său e cât şi un proroc, zâmbi Vodă. Sfinţia ta crezi că nu i-a venit vremea?
Amfilohie Şendrea şovăi să dea răspunsul. Vodă oftă, întristat.
— Am şi eu destule asupra sufletului meu, începu iar măria sa.
— Toate au trecut, stăpâne.
— Am dat morţii os din osul părintelui meu.
— Dacă ai fi şovăit, măria ta, ai fi săvârşit greşală. Pentru iertarea acelei fapte s-au rugat toţi preoţii şi călugării bisericilor măriei tale. Te-a deslegat şi părintele mitropolit Teoctist. Canonul postului, pe care ţi l-ai rânduit pe nouă ani măria ta în fiecare vineri, zi în care a fost judecat cu sabia Aron-Vodă, este şi el bine primit. Nici eu nu încetez a striga în toate zilele, dimineaţa şi sara, cătră Pururea Fecioara, arătându-i cum şi de ce trebuie să înlăture această pâră de la faţa Domnului Dumnezeu. Măria ta poţi să te înfăţişezi oriunde, fără grijă.
Voievodul îşi clătină fruntea:
— Cu grijă şi cutremur mă voi înfăţişa când va bate ceasul. Nădăjduiesc că Domnul şi judecătorul meu, cel care stă pururi în lumină şi vede în inimile noastre ca într-un cleştar, va cerceta fără greş şi va zice: Acest trup s-a zămislit prin bună-voia mea; această inimă a fost cumpănită de mine. Acesta este slujitorul meu Ştefan, carele a păcătuit pentru ca să se întemeieze dreptatea mea în moştenirea părinţilor săi. A prigonit pe lotri; a bătut peste fălci pe duşmani, a grăbit sfârşitul viclenilor; toate le-a făcut spre slava credinţii, ca să întărească oştile credincioase mie.
— Prorocia măriei tale pentru judecata ce va să fie mi se pare bună, măria ta, zâmbi arhimandritul.
— Totuşi să ascultăm şi pe alţii mai cuminţi decât noi. Să afli locul. Mă voi duce să văd pe pustnic.
— Voi face cum porunceşti, stăpâne.
Voievodul începu să se plimbe prin chilie, de la uşă la iconostas.
Se opri. Alungă iar de la tâmplă bâzâitul îndoielii şi tulburării.
— Părinte Amfilohie, mărturisi el, m-am simţit astăzi lovit şi clătinat. Mulţămesc pentru cuvintele pe care mi le-ai spus, ca un adevărat învăţător de la Bizanţ. Mă simţesc mai luminat, cu atât mai vârtos cu cât am văzut în preajma mea frunţile unora încreţite şi ochii altora tulburi. Ascultă, părinte Amfilohie, năravurile bătrânilor noştri sunt ca nişte răni vechi: se tămăduiesc cu greu, ori lasă urme neşterse. Uneori mă gândesc că totul trebuie înoit de istov. Trebuie casă nouă.
— Trebuiesc, stăpâne, boieri şi dregători tineri, care au crescut întru credinţa şi frica măriei tale. Ridicând boierime nouă, măria ta, îţi găteşti şi ostaşi care să umble cu vrednicie înainte, nu să-şi caute papucii în urmă. Aşa că şi întru aceasta ai lucrat cu spor, slăvite Doamne.
— Îţi mulţămesc, prietine. Totuşi spovedania mea trebuie să fie întreagă. Cunoşti că vor fi şi alte pâri, care se vor târâi ca nişte gângănii spre talgerul cântarului din veac. Căci acest ticălos trup se desfătează uneori întru beţie, şi alteori în plăcere trupească.
— Noi te-am deslegat de asta, măria ta. Pentru strădania măriei tale în această viaţă, nu poţi avea altă plată. Om fiind nu te poţi desface de cele omeneşti. Este asta ş-o moştenire a neamului moldovenilor. Cumpănind bine, tot de la Dumnezeu vine şi această păcătoasă desmierdare a pământenilor, având ei atâta vrăjmăşie în jur, atâtea valuri şi vânturi ale nestatorniciei, a tătarilor şi ismailitenilor. Cel puţin se bucură de vin bun şi de femei frumoase. N-ar fi nimic asta, dacă n-ar fi iubitori şi de minciună şi de nedreptate. Deci strânsoarea care le-o dai măria ta e bună. „Iert desfătările, lovesc minciuna.” Măria ta ai grăit bine şi mulţi au luat aminte. Bătrânilor li s-a părut că sunt struniţi prea tare; calul vechi nu se învaţă buiestraş; cei tineri cunosc frâul.
Măria sa veni însfârşit la jâlţ, ca să găsească hodină mai mult inimii decât trupului. Amfilohie îl cercetă cu ochii pe jumătate închişi, ca pe un bolnav căruia i s-a potolit arsura frigurilor.
— Binevoieşte, măria ta, să dai poruncă pentru alaiul de nuntă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Domniţa Maria nu va întârzia nici o zi şi o vom avea aici la 14 a lunii septemvrie, ziua de naştere a măriei tale.
— Crezi că nu va întârzia? O aştepţi cu mare dorinţă? Surâse Vodă.
— Nu va întârzia, stăpâne. La vremea asta cloceşte paserea alchion, în stâncile mării, şi nu-i încuviinţată valurilor nici o răzvrătire. Iar de dorit, dorim cu toţii domniţă de neam împărătesc. Zestrea măriei sale nu-i cea de acum, adică stâncile pustii de la Mangop, ci Ţarigradul.
Vodă privi visător iconostasul:
— Măria ta cată să amâi celelalte treburi… stărui călugărul.
— Care?
— În ziua de 17 ale lunii septemvrie, se întemeiază tabără de oşti la Vaslui. La o săptămână după aceea se adună la Bârlad călărimile din Ţara-de-Jos.
— Asta-i o altă nuntă, părinte, pe care o pregătesc de paisprezece ani. Cu nici un chip nu o voi întârzia. Poftesc cupa mea. Ţine-mi sfinţia ta tovărăşie ca bună şi credincioasă rudă a noastră. Văd că ploaia tot curge; pământenii noştri sunt şi ei bucuroşi în sara asta.
