Capitolul V. Unde Onofrei Căliman şi Samoilă Căliman duc o scrisoare la Cetatea Neamţului.

Feciorii starostelui nu mai zăboviră la curte. Îşi căutară numaidecât caii şi le strânseră chingile, scoţându-i la lumină din dosul unde stătuseră. Erau nişte animale cu păr îmbielşugat ca o lână, cu cozile prea lungi şi cu moţurile de coamă revărsate asupra ochilor. Nu erau nici roibi, nici murgi; se ţineau într-o coloare amestecată. Păreau prea scunzi pentru făpturile stăpânilor lor. După ce se cumpăniră în tarniţile nalte, căptuşite cu perinile pe care, noaptea, şi le puneau căpătăi, Onofrei şi Samoilă ieşiră de sub boltă, apoi mirosiră vântul şi se îndreptară spre apa Moldovei cătră târgul Baia. Picioarele lor lungi erau încârligate în scări prea scurte, după obiceiul călăreţilor de stepă, ca să se poată din când în când înălţa cât de sus, priveghind depărtarea. De altminteri şi căluţii murgi-roibi erau de neam răsăritean de la Mongolia, cu boturi lungi şi frunţi berbecate. Aceşti cai nu fug prea tare, însă merg într-o întinsoare şapte poşte. Pot să rabde setea şi foamea. În vremea iernii nu stau în alt adăpost decât al coamei lor spulberate.

După ce ieşiră în câmp, călătorii se uitară numai o dată unul la altul în tăcere, fără a îndrăzni să înceapă sfat. Erau îngrijoraţi cât de zvoana şi spaima ce văzuseră în Cetate, cât mai ales, de taina scrisorii, pe care Onofrei o purta în torbă.

Mai întâi, arhimandritul s-a uitat lung la dânşii, cercetându-i de sus până jos cu luare-aminte şi cu supărare. Pe urmă, fără să se gândească mult şi fără să întrebe ce şi cum, a pus mâna pe o pană de gâscă tăiată ca o săgeată şi a muiat-o în catran. După ce a scos-o din catran, a împuns cu dânsa în hârtie, zgâriind tot în colţuri şi făcând nişte semne de ameninţare.

S-a oprit într-un timp şi s-a uitat la ei; după aceea a împuns iar în hârtie. A lepădat pana şi a păturit hârtia, uitându-se iarăşi la dânşii, pe sub sprâncene. Apoi când a pus pecetea inelului în ceara roşie, a mormăit ceva singur, parcă ar fi zis: Bun.

Ce poate să fie bun într-o carte ca asta, închisă şi pecetluită?

Nu poate să fie nimica bun. O poruncă de la măria sa poate cuprinde multe supărări. Poate cuprinde asemenea supărări, încât să nu le mai găseşti leac. Când primeşte o poruncă scrisă şi închisă de la măria sa, orice dregător, fie el cât de mare şi de tare, îngălbeneşte. Sărută pecetea, deschide hârtia şi pe urmă se luminează la obraz ori se face vânăt ca veninul.

— Să ştii că până desară plouă, grăi Samoilă privind zarea munţilor.

Onofrei încuviinţă:

— Asta numaidecât. Se văd burhai de neguri pe Halăuca. Însă în trei ceasuri noi suntem la sfânta mănăstire, şi nici nu ne pasă. De acolo avem puţin până la locul nostru.

— Ne oprim o ţâră la părintele Nicodim?

— Ne oprim la părintele Nicodim.

Vorbele acestea le schimbară abia în şleahul Nimircenilor. Imaşurile erau pustii, între crânguri ofilite de secetă. Fiind zi sfântă, nu se zăreau oameni nicăieri la lucru. Vântul bâzâia în spini cu pămătufuri roşii. Stoluri de mii de grauri se ridicau şi se înclinau coborându-se, ca nişte pale de fum. În urmă se zăreau pe jumătate, ca dintr-o apă, numai turnurile Cetăţii Domneşti. Târgul Sucevii se scufundase.

Samoilă Căliman, mai vioi şi mai neliniştit, ocoli iar întrebarea îngrijorătoare:

— Când a spus că vine Domniţa cea nouă?

— Cine să spuie? Eu n-am auzit pe nimeni anume. Vorbeau slujitorii. Ai auzit şi tu.

— Am auzit. De ziua Crucii. Înainte de asta are să trebuiască să ne întoarcem iar cu vânat şi cu peşte.

— Dacă a vrea Dumnezeu, om veni; dacă n-a vrea Dumnezeu, n-om veni.

— Cine ştie! Oftă Samoilă.

Onofrei se alătură de tovarăşul său, trăgând dinainte taşca, de la şoldul stâng, şi cotrobăind în ea.

— Ascultă, frate. Mai poart-o şi tu. Nu ştiu ce va fi având, dar mi se pare grea ca un pietroi.

— Bine, dă-o încoace.

Samoilă o primi şi o cântări în degete. I se părea totuşi uşoară. Dar după ce o aşeză cu grijă în torba lui şi mai călări un timp până la dealurile de unde se vedea iazul cel mare al Şomuzului, simţi şi el greutatea lucrului pe care-l ducea. Parc-ar fi fost un farmec. Nu era cu putinţă să fie lucru curat. Cu toate acestea era o carte alcătuită de un sfinţit arhimandrit.

— Socot eu că nu se poate să se afle la curtea măriei sale arhimandrit vândut, rosti cu hotărâre Samoilă. Mi se pare grea şi mie.

— Ce?

— Cartea.

— Ţi-am spus eu, frate Samoilă. De aceea m-am gândit eu mai întâi şi mai întâi să ne oprim la părintele Nicodim. Cât despre arhimandrit, m-am uitat bine la el, şi n-am văzut nici un semn să fie celalalt.

Celalalt era cel pe care nu cutezau să-l pomenească. Îşi făcură amândoi cruce, îndemnându-şi caii. Umbrele lor fugeau alungite pe luciul încreţit al iazului. Aşa trecură în râpa Rădăşenilor, după aceea suiră la dealul Horbaza şi de acolo văzură apa Moldovei. Făcură popas.

Ca să-şi împărtăşească deopotrivă suferinţa, aici schimbară o dată torbele.

— Ca să n-o mai scoată la lumină. După ce-or trece dincolo de apa Moldovei ş-or apuca poteca muntelui Pleşu, or mai schimba o dată.

Soarele se cufundase în îmbulzelile de nouri. Vântul sufla acuma aprig şi răcoros.

Pe Pleşu era negură; căluţii suiau harnic pocănind în piatră cu copitele nepotcovite. Brazii aveau şuiet de şuvoaie. Întâlniră un cârd de ciute cu cerbul lor. Stăteau în marginea unei poieni în neclintire, ascultând larma codrului. Numai când fantasmele celor doi călăreţi fură la cinci paşi asupra lor, cerbul pufni scuturându-şi coarnele cu multe raze şi făcu o săritură în laturi, căzând în râpă, cu ciutele după el.

Coborâră la mănăstire, după patru ceasuri de cale, tocmai când sunau clopotele. Pe munţii de dincolo de apa Nemţişorului, ploua. Mai aveau vreme până în sară.

Pârăul era cu desăvârşire secătuit. Îl trecură prin prund, într-un loc unde apa puţină fugea pe subt alvie, ca să iasă mai departe. Şfichiuiţi de ploaie, grăbiră la căsuţa părintelui Nicodim.

— Poate să găsim aicea şi pe Ionuţ Păr-Negru, îşi dădu cu părerea Samoilă.

Onofrei se veseli, ca unul ce se socotea însfârşit ajuns la liman.

— Dac-ai fi mai înţelegător, măi Samoilă, şi ţi-ai face socoteala pe degete, dădu el sfat fratelui său, atuncea n-ai mai spune o vorbă ca asta. Ştii bine că asta nu-i săptămâna slobodă a tovarăşului nostru.

— Ştiu; însă poate să fie o întâmplare.

— Întâmplare poate să fie numai una; să nu găsim pe părintele Nicodim.

— Puşchea pe limba dumnitale, bădică. Onofrei râse şi-şi bătu torba cu palma stângă:

— Acuma nu mi se mai pare grea; s-a uşurat iar.

Fratele Gherasim, slujitorul cel uscat al monahului le deschise poarta.

— Acasă-i cuvioşia sa?

— Acasă.

Coborând de pe cai, suiră în pridvor. Caii se duseră singuri sub şopron. Fratele Gherasim veni după ei şi căută la coburi trăistile de orz, petrecându-le fiecăruia după urechi. Le slăbi chingile şi-i bătu cu palma peste şale, deasupra cozii, până ce căluţii răspunseră rânchezând înăbuşit.

După rânduita închinăciune cătră sfintele icoane şi în faţa cuvioşiei sale, feciorii starostelui se aşezară pe laiţă alături unul de altul, tuşind. Deci erau doritori să întrebe ceva, ori să ceară un sfat.

— Spuneţi, zâmbi părintele Nicodim venind asupra lor. Ce este? Ce vi s-a întâmplat? Mă uit şi cetesc în ochii voştri. S-a întâmplat ceva bătrânului?

— Bătrânul e tare, slavă Domnului, îl încredinţă Onofrei. Au să mai mănânce încă multă vreme caii orz din sicriu. Ştii cuvioşia ta că dumnealui s-a semeţit să-şi facă raclă şi s-o suie în pod. Pe urmă, văzându-se că întârzie să moară, s-a scos racla lângă corlata cailor.

— Ştiu asta. Socot eu că vreţi să-mi vorbiţi despre altceva.

Onofrei se scărpină în cap. Luă de alăturea căciula şi o cercetă.

— Se chiamă că noi venim de la Domnie, mărturisi el însfârşit. Am dus acolo nişte căprioare şi nişte peşte.

— A fost ş-acolo cutremur?

— A fost; s-a auzit detunând în fundul pământului. S-a înfricoşat lumea; dar noi nu ne-am înfricoşat.

— Cum să vă înfricoşaţi? Căci voi nu vă temeţi nici de puterea lui Dumnezeu.

Onofrei şi Samoilă se ruşinară întrucâtva. Cel de-al doilea, în sfârşit, dădu el lămurire deplină.

— Grija noastră e din altă parte, cuvioase părinte Nicodim. Dumneata ce zici, bădică Onofrei? Să arătăm ori nu cartea aceea părintelui Nicodim?

— Despre ce carte grăiţi voi?

— Apoi avem cu noi carte scrisă şi pecetluită de la Domnie. A scris-o sfinţitul Amfilohie arhimandritul. Şi i-a pus pecete cu inelul măriei sale. Şi ne-a dat-o nouă, cu poruncă. Numaidecât să ne înfăţişăm cu ea la domnia sa pârcălabul nostru.

— Ei, şi voi ce faceţi?

— Noi ne ducem la Neamţu. Avem la noi cartea. Onofrei trase cu grijă din torbă scrisoarea. Nicodim o primi, o cercetă pe faţă şi pe dos şi o dădu înapoi.

— Foarte bine. Duceţi scrisoarea ş-o daţi pârcălabului. Ce ştiţi voi de vă temeţi?

— Nu ştim nimica. Ne gândim numai să nu fie ceva rău.

— Să vă spun eu ce trebuie să faceţi, zâmbi cuviosul Nicodim apropiindu-se de ei şi punându-le pe rând mâna pe frunte. Aveţi să mâncaţi câte-un dărăb de pită şi să beţi câte-o ulcică de vin. După care încălicaţi şi vă duceţi drept la Cetate ca să înfăţişaţi pârcălabului scrisoarea. Spuneţi lui Ionuţ sănătate.

Feciorii lui Căliman au făcut aşa precum le-a poruncit călugărul, în ceea ce priveşte pita şi vinul. Însă din partea cărţii nu s-au liniştit deplin. Tot a mai rămas în ei o drojdie de îndoială.

S-au învălit în dulame şi au purces spre Cetate prin ploaie. Căluţii împrăştiau necontenit raze de apă din ghiolurile drumului. Ploua cu repeziciune şi des. Când ajunseră la apa Ozanei, găsiră valuri tulburi. Părerea lui Onofrei, ca cel mai mare şi mai înţelept, era că numaidecât trebuie să se oprească şi la casa părintească. Bătrânii îşi împuţinează virtutea, dar îşi sporesc cuminţenia. Trebuie întrebat şi moşneagul.

— Dacă zici dumneata aşa, să ne oprim, se învoi numaidecât Samoilă. Avem vreme să ajungem înaintea stingerii lumânărilor, când se zăvorăşte poarta.

Era acasă şi Căliman bătrânul şi-şi scoase asupra lor jumătate de trup, pe uşă, mirându-se de graba cu care descălecau. El nu-şi cunoştea feciorii aşa de harnici, fiindcă ciobanii au toate ale lor mai domoale; chiar şi mintea. Însă după ce acei ciobani se prefac în vânători şi se mai duc şi-n lume, pe la curţi domneşti.

— Se vede că se iscă într-înşii o agerime.

— Ptiu, drace! Dar de unde veniţi voi, măi feciori? Aţi şi fost la Cetate şi v-aţi şi întors?

— Am şi fost şi ne-am întors.

— Mă bucur pe de o parte, răspunse bătrânul, că aţi umblat bine; însă pe de altă parte îs tare scârbit. Mi s-a iscat de ast'dimineaţă durere la o pustie de măsea şi, vedeţi, mi s-a umflat falca. Chiar când aţi căzut voi, mă găteam să mă duc în grajd, unde m-aşteaptă Şandru fierarul.

M-a mai durut o dată şi n-am scos-o. Acuma trebuie s-o scot numaidecât. Ungurul acesta faur e bun meşter; o trage afară într-o clipă. Vreţi să-mi spuneţi ceva? Se cunoaşte după ochi.

— Vrem să-ţi spunem ceva, tătucă.

— Apoi atuncea spuneţi degrabă, cât îs alinat. Pe urmă mă apucă alt răstimp de junghiuri. Mai stăi oleacă, Şandrule! Răcni el pe uşa deschisă; după care se întoarse în mijlocul odăii. Spuneţi degrabă, că dă iar peste mine un val. Asta-i a doua pe care o scot. Se apropie, măi băieţi, funia de par.

— Tătucă, se grăbi să înştiinţeze Samoilă, aducem cu noi o carte domnească.

— Bine. Să chemăm dascălul s-o cetească.

— Porunca-i s-o dăm jupânului părcălab.

— Atuncea de ce v-aţi oprit aici? Duceţi-vă s-o daţi pârcălabului. Ptiu, drace! Duceţi-vă, flăcăi, eu nu mai pot să rabd. Dar ce să fac? Am să rămân numai în optsprezece măsele şi gata. Iaca vin! Răcni el cătră fierar.

Rămaşi singuri, feciorii starostelui se uitară unul la altul: după aceea îşi luară de samă şi ieşiră să-şi caute caii. Onofrei cugetă cu glas:

— N-am făcut nimica.

Când ajunseră sub Cetate, suna muntele de puhoaie şi de rostogoliri de bolovani. Ozana venea cu harmăsari de spumă. De sus, ploaia nu mai contenea. Zidăria neagră a Neamţului atârna sub nourii coborâţi. Încă era o lumină leşietică de sfârşit de zi, când urcară sus. Straja îi cunoscu, slujitorii aplecară puntea.

— Poate nu-i jupânul părcălab la Cetate, se gândi, tot cu glas, Onofrei.

Însă, pe cât mărturiseau slujitorii, jupânul părcălab era la Cetate.

— Atunci tot ne mai rămâne una, zise Samoilă.

— Ce ne mai rămâne? Nu ne mai rămâne nimica.

— Ne mai rămâne una; să ne ducem întâi la prietinul nostru. Să vedem ce zice şi el. Ş-apoi, după aceea, cum a vrea Dumnezeu.

— Asta-i vorba cea mai înţeleaptă pe care ai spus-o azi, Samoilă.

— Se învoi Sfarmă-Piatră.

Ionuţ Păr-Negru era la chilia lui cu tătarul. Îi crescuseră iar pletele, însă îi rămăseseră mai scurte decât înainte vreme; în schimb, li se mai întunecase castaniul. Deasemenea i se mai întunecase şi pata de jder de cătră tâmpla stângă şi-i era mustaţa bine rotunzită. Totuşi nu avea înfăţişare deplină de bărbăţie, din pricina ochilor, care rămăseseră tot copilăreşti.

Tătarul trăgea pe piatră jungherul şi avea alăturea sabia lui Ionuţ, pentru aceeaşi lucrare. Pâcla ploii şi a nourilor era afară aşa de deasă, încât trebuise, alături de piatră, să aprindă opaiţ.

— Iaca oamenii noştri, zise Jderul cel mititel, săltând vesel de pe divanul lui. S-au întors degrabă. Ce să fie asta? N-a pierit nimene la Suceava de cutremur?

— Nu, răspunse cu părere de rău Onofrei.

— Ce-ai păţit, meştere? Ţi s-a întâmplat ceva pe drum?

— Nu.

— Ce-i, Strâmbă-Lemne? De ce mârâie aşa frate-tău? Poate i-i foame. Am aici slănină, pită şi usturoi. Ştiu că-i place să puie felie de slănină pe felie de pită, şi peste dânsele, un căţel de usturoi. Cât ai zis cranţ! A şi înghiţit. Pe urmă i-i sete. Te înştiinţez că n-avem vin.

— Este destulă apă în ploaia de afară, mormăi Onofrei.

— Aici este un drac la mijloc. Spune tu, Samoilă.

Cu destule cotituri, Samoilă mărturisi întâmplarea cu scrisoarea.

Jderul cel mititel ascultă cu linişte, privindu-i pe rând. Pe când povestea Samoilă, Onofrei ducea întruna mâna la torbă; dar se stăpânea şi nu deschidea taina. Tătarul îşi contenise treaba şi se uita la ei cu mirare.

— Hm! Într-adevăr, poate să fie ceva la mijloc, se învoi zâmbind Ionuţ.

Onofrei înghiţi două noduri de supărare:

— Părintele Nicodim şi tătuţa spun că n-a mai fi nimica.

— Aşa spun ei, cu vorbele lor?

— Nu. Aşa am înţeles eu; aşa a înţeles şi Samoilă.

— Ei, atuncea poate să nu fie nimica. Este un obicei la împăratul Turcului. Dacă vrea să piardă pe cineva, îi dă carte şi-l trimete la cutare dregător al său. Acesta ia cartea, o deschide, o ceteşte; pe urmă trage paloşul şi retează celuia capul.

— De ce? Se îngroziră feciorii.

— Nu ştiu. Aţi săvârşit cumva vreo faptă necuviincioasă?

— Da' de unde! Am spus numai acelui părinte arhimandrit că a dat peştele din coadă.

— Care peşte? Cel pe care l-aţi închinat voi măriei sale?

— Nu. Cel pe care stă pământul. De aceea a fost cutremur.

— Să văd cartea.

De mult Onofrei aştepta această poruncă. Trase cartea domnească şi o înfăţişă. Ionuţ o duse întâi la ochi, pe urmă la nas.

— Asta-i porunca măriei sale?

— Asta.

— Atuncea ce-mi staţi aici, spunând poveşti cu împărăţia Turcului şi cutremurul pământului? Haideţi cu mine numaidecât la dumnealui jupânul părcălab Luca. Dac-a fi rău, să mă taie pe mine.

— Căci m-am săturat de când vieţuiesc într-această robie.

— I-am spus noi acelui părinte arhimandrit cum vieţuieşti domnia ta aici.

— Atunci de aceea am eu vestire în inima mea că nu poate să fie nimica rău.

Vânătorii se încredinţară şi ei numaidecât de asta, râzând. Însă oricum, o scrisoare închisă poate cuprinde uneori primejdie. Asta se ştie: dovadă împăratul Turcului. Ciudat este că şi cel nevinovat se simte înfricoşat: dovadă Samoilă; dovadă Onofrei. A fost şi cutremurul; mai este şi ploaia asta cu neguri despletite.

Cum a prins a râde Ionuţ, lor li s-a părut că beau vin vechi.

Jupânul părcălab Luca Arbore chemase la poruncă schimburile de străji ale nopţii. De şi de ani era tihnă la Neamţu, domnia sa schimbase rânduiala moale a răposatului părcălab Albu. Căci ostaşul şi cetatea trebuie să fie în orice clipă gata. De la hotarul unguresc nu-s decât puţine ceasuri de cale; într-o noapte poate descăleca o oaste sub Cetate. Deci în fiecare ceas, domnia sa, ucenic tânăr al măriei sale, punea o grijă neînduplecată.

Ionuţ intră, închinându-se. Vânătorii se opriră mai în urmă.

După ce se dădură lămuririle, cartea se desfăcu dintro-dată şi străjerii ridicară opaiţile la înălţimea privirilor jupânului părcălab. Iată care era cuprinsul cărţii: „Cătră prea cinstitul părcălab Luca, sănătate.

Porunca măriei sale Ştefan-Voievod. Cinstite pârcalabe Luca de la Cetatea Neamţului, cum vei primi această carte să chemi la domnia ta pe Ionuţ feciorul comisului Manole şi să-i porunceşti să ia pe fratele său mai mare comisul Simion de la Timiş şi să se înfăţişeze la Cetatea Sucevii fără întârziere, cu slugile lor şi cu aceşti doi vânători, Onofrei şi Samoilă, iar altfel să nu faci, ci să urmezi întocmai, făcând trebuinţă măriei sale aceşti slujitori. A scris Amfilohie arhimandrit.”

Pârcălabul se întoarse din nou de la început şi ceti cu glas, după aceea întrebă, păşind cătră vânători:

— Aţi auzit? Aţi înţeles?

Amândoi fraţii stăteau înlemniţi, după rânduiala de atunci a oştenilor, cu picioarele desfăcute în laturi, şi nu le venea a-şi crede urechilor. Cum se poate face una ca asta că unul zgârâie cu o pană, la Suceava, pe hârtie, şi altul ceteşte la Neamţu? Semnele acelea împunse cu săgeata de pană de gâscă sunt pentru ochi şi, cu toate aceste, jupânul părcălab le vorbeşte. Asta-i minune mai mare şi decât cutremurul. Iar de înţeles au înţeles. Totuşi trebuie să le lămurească mai amănunţit şi prietinul lor Jder cum stă treaba.

— Am auzit ş-am înţeles, luminăţia ta, răspunse Onofrei cu destulă îndrăzneală. Şi ne pare rău că ne ducem la slujbă în altă parte.

Nu era adevărat. Nu le părea rău. Jderul râdea la ei.

— Vă pare rău că sunteţi rânduiţi în slujba măriei sale la Suceava? Mă mir, răspunse boierul părcălab.

— Ce să facem? Dacă aşa a venit vremea… oftă Samoilă, uitându-se într-un colţ.

— Duceţi-vă! Porunci pârcălabul Luca. Am de vorbit numai cu jupân Ionuţ Păr-Negru.

Oare ce-are să-i spuie lui jupân Ionuţ? Se întrebau ei ieşind. Să mai fie scris acolo şi altceva? Boierul părcălab Luca rămase privind lung la Jder şi-i zâmbi cu prietinie, ca unui frate mai mic.

— Jupâne Ionuţ, îi zise el; mă bucur şi totodată mă întristez. Mă bucur, căci măria sa te-a iertat pentru nebuniile ce-ai săvârşit şi te chiamă la mila sa. Mă întristez, căci mă despart de domnia ta.

La vremea aceea pârcălabul Luca era tânăr. Era cu opt ani mai vârstnic decât Ionuţ Jder. Purta o barbă rotundă neagră-corb şi se uita cu ochi focoşi. Era aprig între slujitorii cei noi ai măriei sale şi cunoştea bine meşteşugul evropenesc al armelor, pe care îl învăţase la Cracovia. Îşi gătise pentru războaiele măriei sale o spată grea şi dreaptă, ca a cavalerilor cruciaţi, pe care ştia s-o poarte cu două mâni.

Jder nu simţi nici o întristare. Căzuseră de pe el muşchiul şi rugina Cetăţii.

— Mâni împlineşti porunca, îi hotărî pârcălabul, îmbrăţişându-l.

— Cinstite jupâne părcălab, pe cât înţeleg, eu nu pot întârzia. Trebuie să purced chiar în noaptea asta, după ce pun la cale pe Călimani. Mă duc să găsesc pe bădiţa Simion şi să-i adun şi lui cele de trebuinţă. Am de văzut şi de părintele meu. Are să se bucure muţa. Dacă nu ştii domnia ta cine-i muţa, am să-ţi spun că-i dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia.

— Să fie sănătoasă, răspunse pârcălabul Luca, întrucâtva jignit de graba lui Ionuţ.

— Însă nu pot să încalic chiar acum, adaose îndată Jderul cel mititel, pentru că eu şi tătarul trebuie să ne împrumutăm şi să agonisim cina din astă sară. Cei doi vânători ai măriei sale au nevoie măcar de jumătate de baniţă de mălai; le mai trebuie şi altele. Dacă ar fi mulţi ca dânşii, nu ştiu dacă i-ar putea dovedi jitniţile şi cămările măriei sale.