Capitolul III.

În care se arată ce fel de om e dumnealui postelnicul Ştefan Meşter.

Al doilea călăreţ, pe care-l cunoscuseră Jderii din cercetarea potcoavelor pe drumul grajdurilor, era un slujitor scurt, îndesat, smead şi peste samă de sprâncenat. Se înfăţişase cu doi roibi bine înşăuaţi, unul cu tacâm mai scump, şi părea că nu se uită la nimic şi la nimeni. Poate mai degrabă pândea la toate câte erau în juru-i şi mai cu samă la toţi. Când a venit de faţă şi Gheorghe Tătarul, Ionuţ Jder s-a încredinţat îndată că slujitorul postelnicului Ştefan şi-a găsit însfârşit o aşezare statornică a privirilor. La asemenea cercetări stăruitoare, Tătarul se dovedea cu desăvârşire nesimţitor.

Întrebând pe boier, Jder a aflat că, de neamul lui, acel slujitor e alvanit şi-l chiamă Grigore Doda. Postelnicul îl avea pe lângă sine de treisprezece ani; îl găsise într-un port din Dalmaţia şi-l scosese dintr-o primejdie, când seniorii veneţieni pofteau să-l înalţe în furci nu pentru fapte de laudă.

Întâmplarea i-a povestit-o postelnicul Ştefan lui Ionuţ chiar în clipa plecării, înainte de a bea câte-un pahar de vin înfăţişat pe tabla de jupâneasa Maruşca, şi când stăteau gata să iasă din pridvor şi să încalece.

A întrebat postelnicul:

— Dumneata îi dai vin slujitorului dumnitale?

— La drum, niciodată, a răspuns Jder.

— Faci bine, a încuviinţat boierul. Eu nu-i dau, pentru că-şi ia el singur cât îi trebuie de două ori pe an. Din asta i s-a tras şi păţania lui de la Cataro. Se afla coborât de la munte în acel liman; era însetat şi nu văzuse de mult oameni. Atuncea i-a venit hachiţa. A intrat la o osterie în marginea târgului, la malul mării, şi a poftit vin dulce negru. Care vin era mai dulce şi mai tare pe acela l-a poftit. Avea în chimir puţine parale mărunte de argint şi a băut vin de acele parale. I-a priit, dar nu s-a săturat. Atuncea a ieşit în uliţă şi şi-a căutat căluţul şi desagii. A poruncit neguţătorului să vie să-i vadă marfa – adică acel cal muntenesc şi burdufurile de brânză. Câţi bani buni i se poate da pe cal şi burdufuri? A întrebat Gore Doda. Un galbăn venetic ş-un sfert de galbăn, zice neguţătorul.

— Şi cât vin negru de care am băut îmi poţi da dumneata pe un galbăn venetic ş-un sfert de galbăn?

— Îţi dau cât poţi bea până la miezul nopţii, i-a răspuns neguţătorul. Atuncea Gore Doda a dat în mâna stăpânului osteriei marfa, s-a descălţat, s-a desfăcut la gât, şi-a suflecat mânicile, şi s-a pus să-şi stingă arşiţa pe care o avea în el. Când au început a i se încrunta ochii, s-a uitat împrejuru-i pe sub sprâncene. Mai erau în osteria aceea destui muşterii. Atuncea Grigore Doda a întrebat dacă se află acolo de faţă cineva mai mare şi mai tare decât el. Oamenii au râs; el s-a supărat. A rupt în dinţi ulcica din care bea, măcinând-o în măsele, şi a venit asupra tuturor cu grumazul încordat şi cu fruntea plecată. A fost o bătălie nemaipomenită. Scaune, mese şi ulcioare sfărâmate. Asta nu-i nimica: ci braţe şi picioare rupte, capete sparte. Când a venit straja, Grigore Doda a sărit asupra străjii. L-au prins şi l-au vârât sub turnul cetăţii, la umezeală, ca să se răcorească. După ce s-a răcorit, judele i-a lămurit ce făptuise, câte oase rupsese, câtă pagubă făcuse. Dacă n-are bani ca să se răscumpere, nu-i rămâne alta decât să plătească cu viaţa. Atuncea m-am amestecat eu, fiind în petrecere în acea vreme la Cataro.

— Dacă-mi îngăduie senioria să-l răscumpăr eu, sunt gata a-l răscumpăra după ce stau cu dânsul de vorbă un pătrar de ceas.

— Bine, mi s-a răspuns; dacă ridicăm asemenea marfă într-o creangă de copac, nu câştigăm nimic. Dai senioriei peste socoteala pagubei trei bani şi robul e al dumnitale; numaicât în două zile să-l scoţi din pământul Veneţiei.

— Să stau întâi de vorbă cu dânsul, am zis eu. Am cerut un sfert de ceas.

— Îţi dăm un ceas întreg.

— Vă foarte mulţămesc, prea cinstiţilor seniori, am adaos eu.

Domniile lor au râs şi m-au învoit să intru la Gore Doda. L-am găsit pe Gore Doda liniştit, aşteptând ştreangul. Mi-a spus cum îl chiamă şi de unde-i; că a fost oştean al Veneţiei şi pe urmă cioban. Că-i vine câteodată fierbinţeala asta de dă tot ce are pe vin; şi pe urmă se cuminţeşte; pân' ce-i vine iar. Aşa l-a rânduit Dumnezeu. Dar acuma şi-a încheiat veleatul, căci nu mai are vreme de trăit decât pân' ce-a fi soarele la amiază. Atuncea are să se înalţe şi are să scoată limba la ceilalţi necăjiţi care rămân să se chinuiască pe astă lume.

— Ţi-i dragă viaţa?

— Mi-i dragă, dar m-am săturat de dânsa. Am o nebunie şi nu pot scăpa de ea.

— Dar în Dumnezeu crezi, Grigore Doda?

— Cred în Hristos şi în prea curata lui Maică.

— Dar un jurământ ştii să faci, Gore Doda?

— Ştiu; care jurământ?

— Să nu mai bei.

— Nu, asta nu pot.

— Atuncea să faci un jurământ să nu mai bei decât o dată, când se înoieşte anul, la luna lui septemvrie zintăi. Dacă juri aşa, te răscumpăr.

— Nu pot nici asta; feleşagul meu e să mă îmbăt batîr de două ori; şi dacă am stăpân, stăpânul a şti ce să dreagă ca să mă ferească de blăstămăţiile pe care le săvârşesc; sunt robul său şi are putere asupra mea; să mă lege, să mă puie în butuc, să-mi aşeze străji care să mă privegheze.

— Bine, să fie aşa, am încuviinţat eu. Te învoiesc de două ori pe an, având asupra fiinţii tale stăpânire, să-ţi las ori să nu-ţi las viaţa. Şi să fii om al meu de credinţă. Dacă juri aşa, pe cartea sfântă, pe care o am la mine, şi pe cruciţa asta de aur, eu te răscumpăr de la seniorie.

A jurat şi de-atuncea mi-i slujitor cu credinţă. Nu am a mă plânge de el; numai când îi vine vremea, îl las slobod, câte trei zile şi-l priveghez cu alţi oameni ai mei, fără să ştie el. Însă nu săvârşeşte ticăloşii totdeauna în aceste zile slobode ale lui. Câteodată se veseleşte, ori plânge şi arată mare prietenie oamenilor şi cailor; şi pe unii şi pe alţii îi adapă amestecat din vinul lui.

Jupâneasa Maruşca a râs subţire şi n-a mai îndrăznit să înfăţişeze al doilea pahar oaspetelui său. Vel-comisul Manole s-a veselit râzând gros de o întâmplare ca aceea. Unde va fi fiind Veneţia? Unde va fi fiind Cataro? Tocmai la marginea pământului. Atuncea avea dreptate domnia sa când l-a judecat pe acest boier că-i străin şi vine de departe. Însă e creştin ca şi noi şi pare bărbat vrednic. Să fie sănătos!

— Să ne vedem cu bine şi cu sănătate, vel-comise, i-a zis venind asupra sa boierul cel străin.

— Dac-a da Dumnezeu, ne-om mai vedea, a răspuns cu îndoială jupân Manole.

— Domnul Dumnezeu vrea toate cele bune, vel-comise, Dumnezeu îmi dă tovărăşie pe un fecior al domniei tale care văd că ţi-i drag; rânduiala este să ţi-l aduc înapoi.

Plăcută vorbă. S-a luminat puţintel şi obrazul lui bădiţa Simion.

— Trebuie să binevoiască şi măria sa, s-a îndârjit totuşi jupân Manole.

Postelnicul i-a atins braţul:

— Pentru Manole Jder şi feciorii săi mila măriei sale e ca o rouă prielnică. Ştii şi dumneata asta, vel-comise; ţi-o spun şi eu. Slujba întru care merge comisul Ionuţ e cea mai plăcută măriei sale. Asta n-o ştie nimeni, însă domniei tale ţi-o pot spune.

— S-o spui şi jupânesei Ilisafta comisoaia, unde ne oprim ca să luăm plăcintele, a râs Ionuţ.

— Am înţeles; am să mă închin şi dumnisale ş-am să-i spun.

Ionuţ se gândea: Să vedem cum se descurcă postelnicul de vorbele comisoaiei?

Într-adevăr, după ce-au purces ş-au mers pe sub pădure ş-au coborât la curtea veche de la Timiş, mezinul Jderilor a prins a fi cu luare-aminte, căci jupâneasa Ilisafta îi aştepta în poartă. Îndată a aflat dumneaei că-i slujbă grabnică; îndată a înţeles că nu-i vreme de prăpădit şi s-a întristat; iar cum a aflat de plăcinte, i s-au luminat ochii. Are ochi frumoşi comisoaia Ilisafta, se gândea Ionuţ, priveghind toate. Şi mai ales glasul i-i ca o strună de argint. Nu vorbeşte repezit cum i-i obiceiul şi ascultă cu luare-aminte ce-i spune postelnicul Ştefan.

— N-avem vreme de descălicat, muţă, hotărâse Ionuţ, ca să facă pe plac soţului său de drum.

Însă postelnicul Ştefan descălecase în pripă şi pusese dârlogii calului în laba păroasă a lui Gore Doda. După aceea postelnicul Ştefan îşi trăsese de pe mâni nişte mănuşi mari tot din piele. Întâi se mirase de acele mănuşi, pe cale, Jder; acuma se mira comisoaia, încât deocamdată i se legase limba şi era numai ochi.

Dar îndată jupâneasa Ilisafta a boldit ochii de altele.

— Eu am auzit de domnia ta, jupâneasă Ilisaftă, a zis postelnicul. Te văd întâia oară şi sunt bucuros; dar de ştiut te ştiu mai de demult, Eu, dragă jupâneasă Ilisaftă, am umblat în toată lumea asta; şi cât pământ a dat Dumnezeu oamenilor l-am văzut tot. Cum am ajuns ş-am stat în Ţara Moldovei, m-am uitat la dreapta, m-am uitat la stânga ş-am aflat toate. Mie mai ales mi-s dragi oamenii ş-am aflat îndată ce oameni cu stare şi cuviinţă trăiesc în acest ţinut. Puţini oameni cu stare şi cuviinţă, pe care-i miluieşte măria sa; i-am aflat şi i-am putut număra pe degete. Mai mult decât degetele de la amândouă mâinile nu mi-au trebuit. Te-aş pofti, dragă jupâneasă Ilisaftă, să nu te osteneşti, căci noi suntem călători în slujba lui Vodă. Om sta un picuţ în pridvor, dar plăcintele le-a pune Gheorghe Tătarul în desagii lui. Are şi Gore Doda, omul meu, câte ceva; ce duce el nu-i aşa de bun, totuşi se poate mânca fără să ne primejduim dinţii. Vom sta măcar cât stă apa la bulboană, cum binevoieşti a spune domnia ta; pe urmă încălecăm şi ne-am dus, dar de uitat să ştii domnia ta că tot avem să ne uităm înapoi. Cum ne-a fost vorba în deal, în pridvorul lui jupân Simion comis, mult n-am a-l ţinea cu mine pe acest comis tânăr; mai curând ne-om duce, mai curând ne-om întoarce. Nu râde, jupâneasă Ilisaftă, şi crede ce-ţi spune un bărbat cu frica lui Dumnezeu. Nu mă duc cu acest comis în tabără la Vaslui, dragă jupâneasă Ilisaftă; mă duc în altă parte; dacă pofteşti numaidecât şi numaidecât, am să-ţi spun numai domniei tale şi să nu afle nimeni altul, că-l duc la Suceava, unde am cu el treabă, ca să luăm Doamnele de-acolo să le mutăm la Cetate la Neamţu. Aşa-i porunca măriei sale. Îl duc la Suceava ca să vadă lume mai aleasă. Acolo, la Vaslui, în tabăra lui Vodă, numai oşteni. Nu-i chip să vezi ochi şi sprâncene care să-ţi placă. Numai şi numai oşteni. Ş-apoi de la o vreme măria sa îi ţine pe toţi în mare strânsoare şi nu le dă voie decât o dată pe săptămână să bea vin, iar zaruri nu le dă voie deloc să joace. Dacă vrei să ştii domnia ta de ce nu le dă voie să joace zaruri, ţi-oi spune-o şi pe asta. Nu le dă voie din pricina alvaniţilor, care n-au noroc la câştig, şi a nemţilor, care au prea mult noroc; din care pricină alvaniţii s-au stârnit a-i bate şi a-i tăia pe nemţi. Îţi mulţămim pentru toate, dragă jupâneasă Ilisaftă, mai ales pentru vorbele bune, şi doresc să te găsim sănătoasă.

Jder zâmbea în sine şi-i plăcea cum se petrecuseră toate. Sprinten călăreţ, acest ghebos al Radului-Vodă! Poate că spune prea multe şi mărunte, dar le spune bine.

Acuma tace şi se gândeşte. La ce s-o fi gândind? Au ieşit amândoi, urmaţi de slujitori, în şleahul cel mare care duce spre Cetate şi spre mănăstire. Au călărit repede, fără să se mai uite înapoi; după acea toană repezită, acuma umblă în pas.

I se pare obrazul postelnicului Ştefan umbrit de gânduri.

— Ce zici, comise Ionuţ, îl găsim pe pârcălabul Arbore sus?

— Socot că-l găsim; dar nu ştiam că avem a sui la Cetate.

— Să mă ierţi, prietene, că nu ţi-am spus chiar din cea dintâi clipă; dar acuma îţi spun. Am la mine carte şi cătră părcălab, ca să ne dea slujitori pentru trebuinţele noastre. Am împuternicire ca să cer slujitori de orişiunde, când am avea nevoie.

— Să cerem.

— Nu aşa. Eu am nevoie, după porunca măriei sale, de două feluri de slujitori. De puţini slujitori ageri; şi eu mă mulţumesc cu unul. Şi de câţiva slujitori cu mare virtute. Cei ageri să călăuzească pe cei cu virtute. Cărţile mele mie nu-mi folosesc, dacă domnia ta nu te gândeşti singur să cauţi ce ne trebuie.

Jder tăcea, aşteptând.

— Precum ai văzut, urmă postelnicul Ştefan, eu cunosc destul de bine oamenii de la curtea Moldovei. Ştiu de toate isprăvile domniei tale în multe împrejurări. Am văzut în viaţa mea destule isprăvi şi am auzit de mai multe; nu mă sperii de nimica şi nu mi se pare nimica peste fire, pentru că toată puterea şi ştiinţa şi înţelegerea ne vin de la mila lui Dumnezeu şi cât binevoieşte Domnul Dumnezeu atâta putem face. N-am să-ţi spun vorbe înflorite, cum m-ai auzit spunând altora până acuma; am să-ţi spun numai că te preţuiesc cum se cuvine, după toate câte mi s-au spus.

— Ţi le-a spus măria sa?

— Le-am auzit şi de la Săndrel-Vodă.

Jder întoarse o privire piezişă asupra soţului său şi-l văzu zâmbind.

— Pe măria sa Săndrel-Vodă nu l-am văzut de multă vreme, răspunse Jder.

— Ştiu şi asta; însă aţi fost prieteni. Deci cunoscându-te întrucâtva, te-aş pofti, dacă am har înaintea domniei tale, să alegi domnia ta pe acei bărbaţi de virtute de care avem nevoie. Cartea mea face puţine parale, dacă nu-i cine să aleagă ce ne trebuie.

— Să mă gândesc, răspunse Jder cu supunere.

— Da, comise Ionuţ, şi-n vremea asta eu ţi-oi spune ce mi-a plăcut aici în Ţara Moldovei. La noi, Radu-Vodă miluia şi punea în dregătorii pe nişte oameni de nimic. Pe când la curtea lui Ştefan-Vodă proştii au puţină căutare.

— Eu zic aşa, cinstite postelnice, că să cerem pârcălabului pe doi cunoscuţi ai mei. Pe unul îl chiamă Samoilă Căliman şi pe celălalt Onofrei Căliman. Dacă-s de rând la Cetate, să ni-i deie; dacă nu, să ne lese să-i luăm de la casele lor.

— Oameni tari?

— Bărbaţi după cum îi arată porecla, cinstite postelnice: unul e Strâmbă-Lemne şi altul e Sfarmă-Piatră.

— Înţeleg; şi-s buni, mai ales dacă-s feciorii starostelui Nechifor.

— Vra să zică, zâmbi Ionuţ, domnia ta îl cunoşti şi pe staroste?

— Îl cunosc din ce-am auzit; că şi-a făcut de mulţi ani sicriul; ş-acum acel sicriu slujeşte drept corlată cailor.

— Aşa este; şi dintre câţi feciori are, aceştia-s cei mai vrednici. Când or pune ei umărul la o greutate, apoi se cunoaşte.

— Atuncea să-i căutăm şi să-i luăm cu noi. Deocamdată cred c-ar fi de ajuns, adăugind şi cei doi slujitori ai noştri…

— Tataru-i şi mai bun, se mândri Ionuţ.

— Atuncea Grigore Doda e în fruntea tuturora, zâmbi postelnicul Ştefan. Vreau să-ţi mai spun una, comise. Mi-a plăcut jupâneasa Maruşca.

— Aşa?

— Mi-a plăcut în chip deosebit. Frumoasă şi ciudată muiere. Iar comisul Simion se poartă cu ea cum se cuvine, ca şi cum i-ar fi un juvaer scump. Bine face; şi eu i-aş da un sfat. Când o caută undeva, să n-o caute cum caută toată lumea; şi când o aşteaptă să facă ceva, să n-aştepte de la ea ce-aşteaptă de la alte muieri. Doamne fereşte, dacă ar fi să se înece jupâneasa Maruşca, în puhoiul Moldovei, apoi ar trebui căutată la deal, nu la vale. Nu te superi, comise, de vorbele mele.

— De ce să mă supăr, cinstite postelnice? Ai întrucâtva dreptate. Aş vrea să ştiu dacă mânem la Cetate, ori numai poposim şi pe urmă călărim mai departe.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, facem popas, comise Ionuţ. Şi ne-arătăm trudiţi şi ne culcăm. Pe urmă, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, ne sculăm când nimeni nu s-aşteaptă şi toţi cred că dormim. Umblăm noaptea, ne hodinim ziua şi intrăm la Suceava fără să ne vadă nimene.

— Se poate asta?

— Eu cred că se va putea, când ornicul va bate ceasul al patrulea.

— Bine; eu sunt sub mâna dumnitale, postelnice, şi fac cum porunceşti.

— Şi nu doreşti să cunoşti nimic? Nu doreşti să-ţi dau nici o lămurire?

— Ba da.

— Atuncea întreabă-mă şi eu am să-ţi spun toate ca unui tovarăş bun. N-am să-ţi cer taină; n-am să te leg cu jurământ. Tainele se sparg, jurămintele se rup. Cu omul vrednic eu nu mă tocmesc; mă duc cu el şi la câştig şi la pagubă. Ce vrei să ştii?

— Vreau să ştiu de cine te temi pentru Doamnele domniei tale.

— Care Doamne ale domniei mele?

— Aşa. Doamnele domniei tale. Vrei să le scoţi din Suceava şi să le duci mai la vale cătră Vaslui.

— Aşa este, şopti postelnicul; din porunca lui Vodă.

— Dacă-i porunca lui Vodă, întoarse cuvânt, tot şoptit, Jder, atuncea de cine avem a ne teme? De ce trebuie să dormim ziua şi să intrăm în Cetate la Suceava noaptea, când va bate al patrulea ceas? Are a se sfii măria sa de cineva?

— Măria sa n-are a se sfii de nimeni şi de nimic, prietene Ionuţ. Măria sa nu ştie nimic. Primind pe cât se vede o vestire de la Doamnele mele, a dat poruncă să li se împlinească dorinţa. Asta s-a întâmplat acuma patru săptămâni; şi dorinţa nu li s-a împlinit; prea cuvioşia sa arhimandritul m-a sfătuit să mai aştept până ce-mi dă sfinţia sa de ştire. Acuma măria sa a arătat nerăbdare şi nu mai putem întârzia. După ce am avut sfat cu prea cuvioşia sa părintele Amfilohie, prea cuvioşia sa mi-a arătat că mutarea trebuie să se facă numaidecât, ca să nu se mânie stăpânul cel mare; dar mi-a dovedit că este ş-o pricină de primejdie.

— Să fie vreun podgbeaz leşesc care pândeşte asta? N-aş crede; hotarele măriei sale sunt bine păzite.

— Într-adevăr, nu-i de crezut şi nici nu este asta.

— Atuncea să fie un duşman dinlăuntru?

— Nu-i duşman. Dimpotrivă.

Jder tăcu, uimit. Apoi se aplecă asupra postelnicului.

— De asta n-are voie Săndrel-Vodă să se ducă la Suceava? Şi de asta Vodă i-a hotărât să-şi aşeze curte la Bacău?

— Poate să fie şi din pricina asta.

— E o nebunie a lui Săndrel-Vodă?

— N-aş crede. Trebuie să-ţi mai spun că porunca lui Vodă te-a hotărât de la început pe domnia ta ca să ridici şi să duci la Cetatea Nouă pe Doamnele mele. Nici porunca asta a măriei sale n-o putem înlătura. Deci trebuie să duci pe Doamne. Dacă le-ar duce altcineva, cred că n-ar fi primejdie; poate ar fi dacă Săndrel-Vodă şi-a pierdut mintea şi sufletul. Însă dacă le duci domnia ta, e primejdie. Se pare că sunt oameni năimiţi, gata să te lovească.

— Are ceva cu mine? Vrea să-mi ia viaţa?

— Nu; mai degrabă – socotim noi – vrea să te umilească şi să te ruşineze.

Jder îşi încruntă sprânceana şi-şi opri calul. Postelnicul îi apucă mâna.

— Nu te tulbura, comise, şi ascultă pe un prieten al dumnitale mai vârstnic. Nu-i aşa că v-aţi prins fraţi de cruce? V-aţi prins fraţi de cruce: asta a fost greşeala. V-aţi spus toate tainele. Mai cu seamă ţi le-a spus Vodă Alexandru pe ale sale. Aţi umblat drumuri de dragoste, aţi sărit gardul în grădini unde numai dumneata ai avut norocul să culegi flori…

— Se ştie asta? Şopti cu înfiorare Ionuţ.

— Se ştiu toate; au fost oameni care le-au înţeles şi le-au mărturisit lui Săndrel-Vodă, nădăjduind de la măria sa un câştig. Pe lângă asta, aţi ieşit amândoi la oaste odată şi e greu să se socotească măria sa mai puţin viteaz decât dumneata. Totuşi dumneata ai avut noroace şi izbânzi şi-n războiul tătarilor, şi-n războiul Radului-Vodă, cât s-a zvonit pretutindeni; numele lui Ionuţ Jder bâzâie ca un bondar în toată Moldova. Acest bondar trebuie dat la o parte, căci supără. Cearcă să-l deie la o parte cu vorbe şi nu izbuteşte, căci măria sa Ştefan-Vodă îşi cunoaşte şi-şi preţuieşte oamenii. Vremea trece şi zavistia se adânceşte în sufletul omului ca o drojdie înveninată. Atuncea va fi venit cineva să-l sfătuiască cum ar fi mai bine să înlăture trufia şi laudele dumnitale. Nu te supăra. Vorbele astea nu le spun eu, vorbele astea le spune măria sa. Acuma ştiu că ai vrea să înţelegi de ce a ales acest copil tocmai asemenea împrejurare şi se ţine de ea cum se ţine musca de-un cal sângerat. A ales-o pentru că mintea măriei sale Săndrel nu-i coaptă, şi pofteşte măria sa să facă ş-o vâlvă urâtă în ţară, să împroaşte această vâlvă şi asupra părintelui său care nu-i face un gust atuncea când binevoieşte să-l aibă; şi să se vadă că pofala lui Ştefan-Vodă nu-i fără cusur. Astfel se otrăveşte singur acest prunc domnesc şi din asta a ieşit că avem nevoie de Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră. Mai vrei să cunoşti ceva?

— Îmi ajunge… oftă Jder cu năduh.

— Nu putem ocoli greutatea, urmă postelnicul. Am stat eu şi arhimandritul ş-am cugetat ş-am vorbit. Stăpânului nu-i putem mărturisi nici într-un chip; mai bine să pierim noi decât să-i dregem asemenea pahar. Atunci trebuie să prindem pe făptaş în mreaja pe care ne-o întinde şi să-l ţinem aşa, ca să nu mai făptuiască. Şi nici Vodă să nu ştie nimic. Ha-ha! Te-ai întristat.

— M-am întristat, cinstite postelnice.

— Nu te întrista, căci din prieteniile mari ies duşmăniile cele tari.

La aceste cuvinte înţelepte, Jder îşi înălţă fruntea cătră bolta albastră unde sălăşluieşte stăpânul din veac a toată zidirea. Felurite gânduri îl frământau. S-au zbătut în el cu ascuţime îndoieli despre faptele lui de altădată, când n-a fost cu credinţă şi dreptate fratelui său de cruce Săndrel-Vodă; însă îşi scutură acele îndoieli, unde era amestecată umbra subţirică a Nastei cu vicleniile dragostei, şi le acopere cu faptele ce săvârşise, când şi-a pus acest cap pentru slujba Domnului şi prietinului său. O desmierdare trece, cum trec aceşti nouri care învăluiesc cerul dinspre munţi; însă credinţa lui a fost statornică şi dreaptă, putând să-i aducă pieirea, ş-atunci n-ar mai fi ajuns această zi, ş-acest ceas, ş-această clipă, când stă şi cugetă cum să-şi apere fiinţa de o mare primejdie.

Nourii care se ridicau dinspre munţi nu treceau uşor şi repede, cum socotise el dintru început, de când îi băgase de samă. Încununau cu ceţe despletite anumite piscuri pe care el le cunoştea din copilărie, iar asta însemna că-i cu putinţă să vie împotriva călătorilor o ploaie grabnică. Slujitorii, care se opriseră în urmă la douăzeci de paşi, descălecaseră, şi Jder înţelegea că Gheorghe Botezatu îndeamnă pe Gore Doda să tragă din desagă dulama pentru stăpânul lui. El se grăbea s-o şi tragă pentru al său.

Se simţea cum sporeşte vântul din acea parte unde se pregătea şuvoi de ploaie. Târgu Neamţu se afla aproape, la o bătaie de săgeată pe drum drept, şi puteau găsi adăpost cu uşurinţă. Însă drumul lor era la Cetate. Nici Cetatea nu era departe; se zărea desluşit cu turnurile şi meterezurile ei în brădet, sub vulturii care hojma o străjuiau. Jder ştia drumul cu ochii închişi: ocolesc pe după târg, înspre Oglinzi, ş-apoi prind a sui o potecă trăgănată şi nişte cârjoaie care-i duc până sus.

Întrebarea era, deocamdată, ce caută el acolo şi de ce-l priveşte pe furiş, în asemenea chip, acest boier străin? Plăcut e la vorbă şi toate pare a le spune bine, dar acuma acei ochi mari şi bulbucaţi i se par înşelători. Poate nu-s înşelători; dar e mai cuminte să-şi tragă măsurile. Poate-l duce sus, ca să-l lepede în Cetate. De ce să-l ducă sus şi să-l lepede în Cetate şi-n vreo tainiţă, când el Ionuţ Jder e credinciosul cel mai credincios al Domniei? Poate fi şi asta numai dacă postelnicul va fi având vreo tainică legătură chiar cu Alexăndrel-Vodă. Vorba a fost dată oamenilor ca să înţeleagă unul ce spune altul; a ajuns însă a fi şi prefăcută şi înşelătoare. Dar dacă acest boier ar fi fost să aibă vreo taină legată cu pruncul domnesc, n-avea nevoie să-i înşire toate câte i-a înşirat. Ca să-l adoarmă şi să-l lege mai bine?

Dintrodată îl văzu pe postelnic râzând cu dinţi ascuţiţi şi rari, şi avu ca o sfială, pe care îndată şi-o stăpâni strângându-şi fălcile. Postelnicul râdea şi-l privea drept.

— Ai dreptate, comise Ionuţ, să ai gânduri şi îndoieli; gândeşte-te bine, ca să te scuturi de nedumeriri.

— Mă lăs în sama lui Dumnezeu, răspunse Jder întunecat.

— Eu zic să te laşi în seama lui Dumnezeu după ce îţi rânduieşti pază, căci de-aceea a pus Dumnezeu minte în fiinţa noastră.

— Potrivit cuvânt.

— Ce facem? Suim la Cetate?

— Suim la Cetate; însă pe urmă nu mai putem ieşi; la un ceas după asfinţitul soarelui se închid porţile; iar noi era vorba că ieşim şi ne ducem mai departe.

— Ieşim şi ne ducem, comise; cărţile mele sunt chei care descuie toate porţile. Deocamdată văd că stăm pe loc. Dacă ar fi să fiu viclean cătră măria sa Ştefan-Vodă, ar însemna că sunt viclean cu Doamnele mele. Dacă n-aş fi credincios până la moarte Doamnelor mele, nu m-aş afla în acest ceas în Ţara Moldovei. Doamnele mele fiind sub mâna şi sub prietenia lui Vodă, eu nu pot cunoaşte drept stăpân decât pe măria sa Ştefan. Ce spun eu acuma se chiamă rânduială loghicească. Gânditu-te-ai la asta de când te tot uiţi la acei nouri?

— M-am gândit.

— Bine ai făcut. Şi să te mai gândeşti la alta. După cât venin a clocit zavistnicul dumnitale, dacă braţul meu ar fi în slujba sa, atunci cel mai lesne ar fi fost să pun în lucrare acest junghi subţire şi ager, pe care-l port sub cingătoare. Lovindu-te din dreapta, n-aveai când să te aperi, fiindcă eşti stângaci. Această armă au iscodit-o italienii tocmai pentru asemenea slujbă, când domnii lor poftesc să-şi împuţineze prietenii.

Cu aceste vorbe, postelnicul trase scurt stiletul şi-l înfăţişă zâmbind lui Ionuţ:

— Ţi-l dăruiesc domniei tale. Poate-ţi va fi vreodată de folos.

Ionuţ primi arma şi, zâmbind, o cântări în palmă. Apoi şi-o trecu în chimir.

— Mulţămesc, cinstite postelnice. Cât am grăit eu, cât ai grăit domnia ta, cât s-au îmbulzit nourii, eu am stat şi m-am gândit. Câte îndoieli voi fi avut, toate am să le dau pe apa Ozanei. Nu mi-a mai rămas decât teama de primejdia care mă ameninţă şi vreau să mă apăr de toate.

— Se vede că la domnia ta teama, cum îi spui, şi hotărârea merg deopotrivă. Între ele, se alege îndrăzneala.

— Văd eu că mă cântăreşti bine şi mă preţăluieşti. Aşa încât iată ce m-am gândit eu, cinstite postelnice. Cu poruncile pe care le ai la mână şi cu slujitorii aceştia doi, domnia ta binevoieşte a sui cât de degrabă la Cetate, cerând acolo pârcălăbiei pe feciorii lui Nechifor Căliman cu numele Onofrei şi Samoilă. Eu, în vremea asta, mă reped la un frate al meu mai mare, părintele Nicodim, monah la sfânta mănăstire Neamţu. Mă sfătuiesc cu el şi nădăjduiesc şi-n el sprijin. Cel mult în trei ceasuri sunt înapoi şi domnia ta m-aştepţi cu slujitorii într-un loc pe apa Ozanei care se chiamă Bradu Mare. Acolo te găsesc şi acolo ne-a fi masul. Dormim un somn bun cât or paşte caii în prund şi s-or hrăni, şi cătră miezul nopţii, când răsare luna, ne mişcăm spre Suceava.

— Aşa să fie, răspunse postelnicul Ştefan; dar domnia ta ia-ţi slujitorul; poate să-ţi facă trebuinţă.

— Îl lăs zălog… zâmbi Jder.

— Ca să mă privegheze?

— Atuncea-l iau. Se dovedeşte că cerbii cei vechi sunt mai tari decât suliţarii. Gheorghe Botezatu ţi-a arăta numai calea, şi pe urmă vine după mine.

S-au veselit privindu-se cu voie bună, apoi au stat un timp ca să vadă cum se înalţă o măreţie de nouri asupra soarelui.

Până la asfinţit mai erau patru ceasuri. Jder încălecă şi porni spre sfânta mănăstire. Postelnicul Ştefan mai aşteptă un timp urmărindu-l din ochi cum se duce, apoi, zâmbind încă de plăcerea pe care o simţea pentru acel june, făcu semn Tătarului s-o ia înainte şi se îndrumă spre Cetate.