Capitolul IV.

Călătorii de noapte.

La Cetate, pârcălabul Arbore era lipsă. Ieşise de la amiază coborând la Vânători, ca să facă sfat cu starostele Nechifor pentru o lucrare de parcane deasupra râpii de cătră Ozana, unde se arătaseră risipituri într-un corn de zid. Era nevoie de oameni, de cai şi de căruţe, ca pentru o asemenea lucrare domnească, la care gospodarii din Vânători, ca oameni ai Domniei şi ai Cetăţii, erau îndatoraţi.

A ieşit la poartă ajutorul pârcălăbiei, dumnealui şatrarul Neculai Mereuţă de la Pipirig, om mititel şi rotunjor, cărunt şi cuviincios. A poruncit să se lese puntea pe lanţuri, a trecut la oaspete, i-a cunoscut îndreptările şi l-a poftit la arhondaric.

Postelnicului i-a plăcut priveliştea dintre ziduri. A văzut străjile de nemţi la toate turnurile şi a cunoscut toate rânduielile cetăţilor tari, ca şi cum ar fi fost vorba de război într-un ceas. Însă era vreme de pace, slavă Domnului Dumnezeu, şi şatrarul Neculai a făcut numaidecât dovadă de această stare binecuvântată, poruncind slujitorilor de la cămările oaspeţilor s-aducă în pripă pită, brânză şi vin.

Nişte năcăjiţi slujitori de cetate, care întruna stau treji şi cu grijă, nu se pot lăsa leneviei mâncărilor şi iscusinţei cuhniilor: aveau numai dulceaţă gata de la oi, lanuri şi vii. Această dulceaţă o aveau însă cu îmbielşugare, şi postelnicul Ştefan nu s-a lăsat poftit de două ori. După aceea şi-a arătat din nou dorinţa şi porunca.

— Şatrare Neculai, te poftesc să cunoşti de iznoavă acele două lucruri pentru care am venit eu aice, să le înştiinţez pârcălăbiei.

— Am înţeles, cinstite postelnice. Suntem gata să primim, după porunca luminăţiei sale, pe măriile lor Doamnele Radului-Vodă. Avem două cămări văruite şi repezim ştire să ne vie două ţigănci de la Dumesnicu.

— Au şi măriile lor slugi.

— Ştiu, altfel nici nu se poate. Iar pentru cei doi slujitori, Onofrei şi Samoilă a lui Căliman, cată să văd întâi dacă-s de rând, fiind amândoi slujitori cu schimbul, alăturea de nemţi, care aceştia nemţi stau obştit între ziduri. Numai când şi când ies, ca să se îmbete în târg. Atuncea fac oarecare zarvă, dar pârcălăbia îi ţine strâns.

— Atuncea vezi, şatrare Neculai, dacă-s aicea acei doi slujitori.

— Vrei să-i iei cu domnia ta?

— Îi iau cu mine. Ţi-am arătat porunca pentru slujitorii de care aş avea nevoie.

— Am văzut şi m-am închinat, numaicât ar fi bine s-aşteptăm şi pe dumnealui jupân Arbore părcălab.

— Să-l aşteptăm, nu zic ba; am plăcere să-l văd; dar până la asfinţitul soarelui eu trebuie să fiu ieşit dintre ziduri, aflându-mă pe drumul Sucevii. Înţelegi domnia ta?

— Înţeleg; altfel nici nu se poate. De venit, vine.

— Aşa. Atuncea, şatrare Neculai, eu aştept până ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte şi până ce beau o cupă de vin în sănătatea domniei tale. Şi până ce s-a da orz cailor.

— De cai am avut eu grijă chiar dintru început, cinstite postelnice. Iar vin poţi să bei şi două cupe, având gust să nu rămân eu mai prejos, şi poftind să închin şi eu, pentru oaspete.

— Cât om bea a doua cupă, să fie aicea în pridvor Samoilă şi cu Onofrei, ca să-i cunosc.

— Apoi da, altfel nu se poate. Dacă-i pe grabă, s-a face şi asta.

Când, după a doua cupă, s-a poruncit feciorilor lui Căliman să se înfăţişeze la domnia sa postelnicul Ştefan, s-a văzut că pragul de sus al uşii era prea scund pentru ei şi, când s-au închinat postelnicului, se frecau la frunte cu palmele.

Postelnicul i-a privit lung. A clătit din cap. A zis:

— Bine. Pregătiţi-vă cai, straie şi arme.

— Da' de ce? A îndrăznit a întreba Onofrei.

— Căci am venit cu poruncă să vă ridic în slujba Domniei.

— Apoi om merge, a grăit tot Onofrei cu glasu-i gros.

Samoilă a adaos subţire, parcă-şi prefăcea glasul într-adins:

— Armele le-avem; dar caii şi schimburile-s devale la tătuca.

— Vă coborâţi acasă la tătuca şi le luaţi. Vă poruncesc să faceţi asta într-o clipeală. Şi să vă înfăţişaţi la Bradu Mare pe Ozana, unde v-aşteaptă comisul Ionuţ Jder. Când a asfinţi soarele, să fiţi acolo.

Cei doi Călimani şi-au întors nasurile unul cătră altul şi s-au bucurat arătându-şi dinţii.

— Auzi, bădică, a mormăit Onofrei, că mergem cu comisul Ionuţ.

— Am auzit, că doar nu-s surd. Place-mi şi bine-mi pare. Are să se bucure şi tătuca.

Când să se întoarcă ei şi să se ducă, postelnicul a poftit să le mai puie o întrebare:

— Care-i Strâmbă-Lemne?

— Eu, s-a fudulit Samoilă.

— Atunci Sfarmă-Piatră e Onofrei.

— Aşa-i, s-a bucurat Onofrei, mirându-se că acel boier străin l-a gâcit aşa de bine. Apoi de-acu nu mai aşteptăm, bădică; să ne ducem să-l găsim pe comis.

— Întâi să vă gătiţi toate şi pe urmă să vă duceţi, că dumnealui nu-i la Brad decât după asfinţitul soarelui. Aţi înţeles?

— Am înţeles şi ne închinăm cu plecăciune, şi-a subţiat glasul Samoilă Strâmbă-Lemne.

Postelnicul a privit în urma lor şi a oftat, punând mâna pe cupă.

— Vrednici slujitori, a zis domnia sa, slabi de minte, însă tari de vârtute.

— Altfel nici nu se poate, aşa precum i-a lăsat Dumnezeu, a încuviinţat şatrarul Neculai Mereuţă.

După ce s-au pus în rânduială toate şi boierul părcălab nu s-a întors – aşa fiind socoteala celor ce se duc numai pentru prea puţină vreme – postelnicul Ştefan a poftit să plece. Şatrarul Neculai ar fi poftit să-l mai ţie; însă una din breslele boierului străin fiind ornicăria, domnia sa învăţase a cunoaşte ceasurile şi pe vreme de nour, şi pe vreme de noapte.

Trecuse o ploaie grabnică, cum sunt ploile de la munte, şi se stârnise vânt. După cum şuşuia vântul în brazi şi se alina, şi iar pornea şi se alina, se cunoştea că înserarea va veni cu linişte.

— E al doilea ceas, a zis postelnicul. Asfinţeşte soarele şi trebuie să mă aflu la locul poruncit de tovarăşul meu. Rămâi cu bine, şatrare. Sănătate bună boierului părcălab.

Postelnicul Ştefan Meşter a coborât cât a putut mai grabnic ş-apoi a luat apa Ozanei în sus de-a dreptul prin gârle şi scruntare, până ce-a văzut de departe, pe malul din dreapta râului, un brad cum nu se găsesc mulţi pe lumea asta. Stăpânea cu streşini dese o arie cât o stână cu tot cu ţarc. Doi cai păşteau nu departe de brad şi între ei stătea scrisă pe zare, neclintită, fiinţa tătarului.

De şi era de mai înainte încredinţat că-şi găseşte la locul hotărât tovarăşul, postelnicul Ştefan s-a bucurat şi şi-a îndemnat roibul cu vioiciune. Jder îşi trăgea pe el straiele. Se spălase în Ozana de toate îndoielile şi prinsese sub malul bulboanei şi doi păstrăvi. Îi pusese pe jăratic la focul din preajmă. Acel foc, nelipsit de la toate popasurile pământenilor din această parte de lume, arde cu vioiciune şi veselie, hrănit din toate vreascurile poienilor şi din toate viiturile de pe prund şi din toţi copacii uscaţi şi dărâmaţi, pe care nu-i ştie şi nu-i mai socoteşte nimeni. E un foc care usucă de toate umezelile, care te mângâie în mâhnire şi te ocroteşte în somn.

— Am la aceşti păstrăvi, a strigat Ionuţ, şi pită mănăstirească şi vinars de la bădiţa Nicoară.

— Fii sănătos şi ferice, i-a zis voios ghebosul Radului-Vodă, privind cu plăcere acel trup ieşit ca dintr-o apă vie din unda rece a Ozanei. Nu-mi spune ce-ai făcut; ştiu că toate le-ai făcut bune. Am văzut pe Strâmbă-Lemne şi pe Sfarmă-Piatră şi pot spune că ştii alege. Dacă ar fi fost mai ageri, ni s-ar fi potrivit mai puţin, căci treburile noastre n-avem nevoie să le ştie şi să le cunoască prea mulţi.

— Adevărat; însă bădiţa meu părintele Nicodim le cunoaşte.

— Să fie şi părintele Nicodim sănătos, dacă ne vine într-ajutor.

Jder a încuviinţat din cap. Părintele Nicodim le era într-ajutor. Adăugind şi baia, şi focul şi tinereţa, era acum cu desăvârşire înseninat. A poftit cu dragoste pe tovarăşul său la foc. Ş-au stat aşa privind cum se împuţinează lumina. Tăceau şi ascultau vântul, din ce în ce mai domolit şi mai ostenit.

— Eu am venit de la munteni cu un tovarăş, a început într-un timp a povesti postelnicul. Eu am venit cu un tovarăş care se afla mai de mult slujitor Doamnelor. Rânduiala sa era să tacă prea puţin. Dar după obiceiul curţii Radului-Vodă acest Gavriluţă nu era obişnuit să lucreze prea mult cu mintea. Aşa că, din pricina lui, de multe ori Doamnele mele s-au fost aflat în suferinţă. Acuma domniile lor l-au depărtat şi Gavriluţă postelnic Micşan a intrat sub pielea portarului Sucevei şi trăieşte bine, pe cât aud. Părere prea bună are acest Gavriluţă postelnic despre obrazul şi trupul său şi cum vede o muiere frumoasă, se socoate numaidecât Făt-Frumos. Şi-i cântă Ilenii Cosinzenii verzi şi uscate. Aşa când a văzut în Suceava, în toamna trecută, pe Candachia cumnata domniei tale, aşa de tare s-a bucurat încât s-a pregătit s-o fure şi s-o ducă. Moare de dragoste, i-a spus el jupânesei Candachia, şi pofteşte pe jupâneasa Candachia să fie miloasă. Atuncea acea jupâneasă vicleană s-a învoit, numaicât l-a rugat frumos şi pe postelnicul Gavriluţă să-i aducă răvaş şi poruncă cu pecete de la Vodă. Întâi Gavriluţă a râs; pe urmă jupâneasa Candachia l-a îndemnat să nu râdă şi l-a poftit să-i aducă numaidecât ce-i cere dumneaei. Aşa de ruşinat nu i s-a părut niciodată lui Gavriluţă c-ar fi fost. Şi mi-a mărturisit că atuncea când s-a despărţit de acea jupâneasă nemilostivă, a simţit în nări putoare de pucioasă. Bun păstrăvul dumnitale, iar după asemenea păstrăv, vinarsu-i minune.

— Pregăteşte şi bădiţa Nicoară opt oameni şi cu cuvioşia sa nouă… a zis încet Jder, din preajma focului unde stătea întins pe dulamă.

— Prea bine, a răspuns postelnicul Ştefan Meşter.

Au stat tăcuţi după aceea în pacea înserării, întinşi când pe-o coastă când pe alta în preajma focului, ca să treacă din ei în pământ şi-n fum truda zilei. Se apropiaseră de foc şi slujitorii. Mai tăcute momâi decât aceşti slujitori nu s-au aflat pe lumea asta. Tăcerea n-a fost decât prea puţin întreruptă când s-au înfăţişat Samoilă şi Onofrei, cu caii şi armele, şi schimburile la subsuoara stângă. Chitiseră să le rânduiască în desagi, la foc, ceea ce au şi început a face cu mare hărnicie, oprindu-se şi oftând din când în când, şi trăgând cu coada ochiului la Ionuţ, comisul lor.

— Cum vi-i habarul? I-a întrebat Jder.

— Bun, au răspuns ei într-un glas. Ş-au prins iar a se cioşmoli şi a îndesa. Când s-a făcut întuneric, s-a mai auzit un câne lătrând undeva într-o margine de sat, departe. Pe urmă s-a întins ca o zgură pe ape, şi-n cer s-au aprins două stele între două pâlcuri, de nouri. Caii au strănutat cu putere în iarbă, unii mai aproape, alţii mai încolo, pe urmă s-au alinat, rămânând neclintiţi. Tătarul s-a desprins de la foc, ducându-se nesimţit spre ei. Când să deie geană-n geană, furat de dulceaţa somnului, Jder a auzit glasul lui Onofrei, care-i supunea o mare nedumerire a lui, despre o istorisire mai de demult a starostelui.

— N-ai mai aflat domnia ta ce să fi fost aceea, comise?

— Care?

— Întâmplarea aceea pe care o povestea tătuca, pe când se afla cu jupân Manole în Ţara-de-Jos, la Catlabuga. Zice că pe-un câmp lung cât lumea asta, umblau mistreţi negri, în ciurde, spre apă. După acei mistreţi negri s-au înşirat călăreţi fără cap. Apoi, după asta a trecut un zbor de corbi care a înegurat cerul. A văzut ş-o bătălie între vulturi hoitari şi pleşuvi la malul Catlabugei.

— Mai multă spaimă e pentru cele auzite, decât pentru cele văzute, a murmurat postelnicul, şi Jder a simţit că lunecă în somn.

A deschis ochii când, din răsărit senin, a prins a-i bate în pleoape luna înjumătăţită. Gheorghe Botezatu Tătarul se afla în picioare între el şi foc. O clădărie de jar părea o altă lună mai mare în întunericul luncii.

De sub poclada lui, postelnicul Ştefan a ridicat fruntea, cercetând împrejurimea.

— Gata, a zis el la semnul lui Jder; pân' ce-a fi bine, văd că nu-i rău. Ce-ai visat?

— Am visat pe cineva care zicea că mi-i prietin şi de aceea poftea să mă mănânce de tot.

— Eu ţi-oi răspunde, comise, că sunt bune şi visurile, fiind numai înşelări şi închipuri. Doresc să aflu unde-s feciorii lui Căliman.

Răspunse Gore Doda într-o limbă trăgănată şi încâlcită:

— Aicea Căliman amândoi; mâncat; acuma caută cală.

Numărându-se călăreţii şi aflându-se şase, au trecut înapoi prin vad Ozana, la lumina lunii. Gheorghe Botezatu a luat-o înainte pe drum bine cunoscut de el, pe sub Cetate şi pe drumul Oglinzilor. Au ieşit între nişte fânaţuri fără sfârşit şi într-o linişte neclintită. Din când în când năluceau ape în depărtări. Ei se duceau cu grabă spre şesul Moldovei şi tăceau; mai ales Samoilă şi Onofrei îşi ţineau fălcile încleştate, având ştiut că-i primejdie să slobozi cuvânt la miezul nopţii. Atuncea stau înlănţuite vârtejurile şi nu-i cuminte să le tulburi. Atuncea păşesc pe iazuri ştimele, ca nişte muieri subţiratice înfăşurate în borangicuri alburii.

Au trecut Moldova la Bogdăneşti şi s-au tot dus în răsărit, pe când luna rămânea în urmă tot mai cătră asfinţit. Spre ziuă au auzit cântând cucoşii în sat la Nimirceni şi au poposit subt o dumbravă. Când s-a zărit de ziuă, au intrat sub poala pădurii celei mari şi şi-au căutat loc de hodină. Au stat nevăzuţi toată ziua, ca şi cum locul pe unde intraseră ei fusese o boltă spre alt tărâm. Apoi cum s-a învineţit şi s-a înegrit amurgul, au ieşit printr-o vâlcea ferită tot cu aceeaşi rânduială – Botezatu înainte. La al patrulea ceas al nopţii au fost în preajma Cetăţii Sucevii.

Înainte de a se apropia de porţi, s-au oprit; Jder şi postelnicul Ştefan s-au apropiat cap lângă cap, sfătuind şoptit. După înţelegerea avută nu trebuiau să se arate la căpitanul porţii decât ei doi. Când bate ceasul al patrulea în turn, se înfăţişează, şi căpitanul ştie că se întoarce postelnicul Ştefan Meşter cu poruncă de la Vodă. Le dă drumul şi priveghează să se ţie poarta deschisă până ce ies cu Doamnele Radului-Vodă. Caii au fost pregătiţi. Este de mai înainte poruncă să fie ţinuţi gata la acelaşi ceas, în fiecare sară. Au pe dânşii tarniţi munteneşti şi poclăzi moi. S-or osteni Doamna Voichiţa şi domniţa Maria să încalece bărbăteşte, că alt chip nu-i. În paturi de atlaz purtate în părângă de robi negri, ca la Ţarigrad, nu s-a pomenit să umble Doamnele în Ţara Moldovei; iar carăle pardosite cu scorţuri şi carâtele nu sunt bune decât pentru o ieşire scurtă de petrecere, pân' la o pădurice, ori până la o mănăstire.

Aşa că Doamna şi Domniţa au a face un drum trudnic. Întâi Doamna Radului-Vodă a stat mult la îndoială, fiind slăbită la inimă de mâhnirea şi văduvia sa. Însă domniţa Maria s-a arătat aşa de doritoare şi a ciocănit atâta pe maică-sa, încât Doamna s-a înduplecat. N-are ce face alta; trebuie să se deprindă cu gândul că tinereţele sunt nebiruite ca şi puhoaiele de primăvară.

— Se miră Voichiţa-Doamna de asta, zicea postelnicul, însă eu nu mă mir. Ca şi Maruşca a lui jupân Simion, e plină această domniţă de demoni ai împotrivirii. În loc să-l urască pe Ştefan-Vodă pentru că a prigonit pe Radu-Vodă tatăl domniei sale, şi i-a ridicat comorile şi i-a deşertat seraiul, domnia sa Domniţa, dimpotrivă, se uită la el cu uimire şi nu poate suferi să treacă vreme fără să-l vadă. Deci pofteşte să fie aproape de Vaslui. S-a tânguit, s-a zbătut, a trimes carte cerând răspuns, şi s-a făcut.

— După o vorbă a frâncilor: că ce vrea muierea vrea şi Dumnezeu.

I se mai luminaseră lui Jder şi alte nedumeriri. Pe cale, trebuie pază şi fereală pentru pricini înţelese şi lămurite. Dar de ce taina asta în Cetate, la vreme de noapte, când cântă întâia strajă cucoşii, şi strigă nemţii din turnuri bătând cu mânerele suliţilor în pardoselile de stejar?

Ca să nu se tulbure prea tare Doamna Maria greaca.

Postelnicul crede, însă, că orice s-ar face, muierile află tot ce se întâmplă pe lumea asta. Deci Domniţa Maria cea tânără iese râzând, iar Doamna Maria cea veche rămâne suspinând.

Aşa umblă treburile în astă lume degrab-trecătoare. Dragostea nu îmbătrâneşte; numai oamenii se ofilesc şi trec. Mai spune postelnicul şi alta: după cum vinului i-i dat să-l bea numai voinicii, asemenea şi dragostele, nu priesc oricui. Însă lui Ştefan-Vodă îi priesc, fiind măria sa blăstămat aşa.

Şi mai adaogă postelnicul, zâmbind cătră Jder:

— Cum aş putea să dau eu cu pietre într-asemenea pom înflorit?

Cei doi boieri s-au apropiat de poartă când a sunat din turn ornicul cel nou. A bătut de patru ori. S-au auzit îndată şi chemările străjilor, iar luminile de la toate cămările cetăţii s-au stins.

Căpitanul Hulpe era la poartă. A cunoscut pe Ionuţ şi pe postelnicul Ştefan. Pentru mai bună încredinţare, a mai cercetat o dată, în cămăruţa lui, la lumină ascunsă de opaiţ, pecetea domnească. Pe urmă, l-a poftit pe postelnic să meargă cu el la domnia sa marele portar, care-l aşteaptă.

— Este cumva pricină de întârziere, căpitane Hulpe? S-a îngrijat boierul Ştefan.

— Asta nu poate fi, jupâne, a răspuns dârz căpitanul. Slujba măriei sale e fără cusur. Numaicât aşa-i rânduiala; şi pofteşte domnia sa hatmanul să-ţi deie strajă pe cale. Am gătit zece călăreţi, pe care i-am ales eu singur.

— Socoţi dumneata că era nevoie de atâta grijă?

— Nu socot eu; socoate hatmanul.

Hulpe rânjea la lumina opaiţului, şi pipăia încă o dată peceţile, având mutra dihăniei al cărei nume îl purta. Jder îi făcu un semn cu ochii, holbându-se la el, dar îndată înţelese că portarul a băut un pahar de vin înaintea culcării şi drept aceea îşi sloboade mai mult decât se cuvine limba. Se sumeţeşte mai ales, faţă de acest boier străin, după cum e uneori năravul moldovenilor.

Aştepta răspuns de la postelnic şi se bucura de mai înainte, ca de-o bună împunsătură ce se cuvenea acelui oştean buiac, care-i întârzie.

Însă postelnicul Ştefan s-a supus numaidecât, stăpânindu-şi vipera limbii. Se pregătea să-l urmeze pe Hulpe. Îi trecu şoptit lui Jder porunca sa.

— Comise Ionuţ, pas la măriile lor, la cămările cele nouă de sub Nebuisa.

— Măriile lor aşteaptă, a rânjit iarăşi Hulpe; şi sunt gata şi caii, la scară.

— Comise Ionuţ, a adaos postelnicul, ca şi cum nici n-ar fi auzit vorbele portarului; închină-te la măriile lor şi spune-le că sunt şi eu în clipă acolo. Ajută-le să încalece. Altcineva să nu cuteze a pune mâna.

Ionuţ Jder s-a dus cu inima bătând spre turnul Nebuisei, la cămările cele nouă. De ce-i bătea inima, înţelegea. Căci îşi avea şi el, ca măria sa Vodă, blăstămul său. În puţinii săi ani, nu i se întâmplase numai o pricină de năcaz pentru asemenea aprindere ce-i vine fără samă. Aşa-i Pehlivan, copoiul său cel cu bot zbârlit, când adulmecă urma de căprioară: ţăhneşte vesel şi parcă-i pare bine. Dar Jder socoate că a ajuns acuma să aibă în el şi stăpânirea cea de trebuinţă.

Văzu limpede, prin întuneric, caii. Doi căluţi munteneşti, cu tarniţile pe ei. Un slujitor îi priveghea. O umbră era în capul scărilor la cerdac.

— Unde-i domnia sa postelnicul? A întrebat acea umbră cu glas subţire.

Era o slujitoare de la cămările Doamnelor. Pe semne că vedea prin întuneric, ca mâţa…

— Vine şi postelnicul, a răspuns potolit Jder. Să binevoiască a pofti măriile lor, să încalice.

— Dumneata eşti, comise Ionuţ?

— Eu sunt, s-a bucurat Ionuţ, fără să ştie cine anume îl întreabă. Asta-i plata dulce a oamenilor cu faimă, adaose el în sine, gândindu-se la didahiile postelnicului. Am să ajung şi eu filosof.

— Cum ai spus, comise Ionuţ?

— Am spus să pofteşti pe măriile lor să încalice.

Însă Jder cuprinsese umbra ş-o ţinea. Acea umbră râdea tăcut; o simţea în vârful degetelor. Şi ca şi o umbră s-a desprins uşor şi s-a mistuit în cămări.

S-au auzit nu mult după aceea şoapte şi două momâi în hobot s-au arătat păşind repede. Şi-au aplecat capetele, ca să vadă pe comis. Au coborât treptele. Jder s-a închinat şi s-a tras lângă cel dintâi cal punând un genunchi în pământ şi întinzând braţul. Una din momâile cu hobot i-a cuprins mâna, a păşit uşor pe genunchiul său şi s-a aburcat pe tarniţă, fâlfâindu-şi îmbrăcămintea de şiac subţire.

Asta trebuie să fie domniţa cea tânără, îşi făcea socoteală Ionuţ, căci se grăbeşte.

A îngenunchiat şi pentru a doua momâie. Apăsarea i s-a părut mai grea. Asta trebuie să fie Doamna Voichiţa.

— Gata? S-a auzit întrebarea postelnicului între urechile cailor.

Postelnicul Ştefan sosise nesimţit.

— Gata, a răspuns Jder. Putem porni.

Caii munteneşti nu erau potcoviţi şi nu pocăneau pe aria curţii. Jder i-a dus de căpestre şi i-a scos prin poarta pe unde intrase. Căpitanul Hulpe nu s-a mai arătat. Căpitanul Hulpe e la mustrarea hatmanului, a cugetat Ionuţ. A închis canaturile după el un slujitor de rând. Pâlcul de călăreţi orânduit de hătmănie aştepta dincolo de punte. Când Jder a încălecat şi a cunoscut lângă el pe postelnic şi a văzut pe Botezatu trecând înainte, şi pe Gore Doda ocolind ca să rămâie în urmă, şi pe Călimani în laturea căluţilor, s-a simţit deodată împuns până în creştet de trufie. Şi în acelaşi timp parcă i s-ar fi ascuţit privirea şi mirosul, şi i s-a uşurat fiinţa. Asta era puterea lui pe care o întrebuinţase în atâtea rânduri, de multe ori cu nebunie, fără să şi-o stăpânească. Însă acuma se afla cu el un om care judeca rece, a cărui minte era ca sclipirea unui olmaz; deci trebuia să-şi privegheze fierbinţelile, dovedind că a trecut peste răstimpul buiac al juniei.

— Călăreţii hătmăniei au poruncă să ne petreacă până la Neamţu, i-a dat lămurire şoptită postelnicul Ştefan. Deci şi hatmanul crede că Doamnele se vor aşeza la Cetatea Neamţu. Şatrarul Mereuţă e încredinţat şi el de asta. Hotnogul cu aceşti călăreţi deasemeni. Numai o fiinţă va fi putut afla că porunca e să ne oprim tocmai la Roman, la Cetatea Nouă. Acea fiinţă e fratele de cruce al domniei tale.

— Înţeleg, răspunse Jder. Îţi pot da încredinţare, cinstite postelnice, că nu sunt cu luare-aminte numai în ceasul dintâi. Am eu un căţel de vânat cu numele Pehlivan, şi mă gândeam mai nainte că-s ca dânsul în unele privinţi. Pehlivan nu părăseşte niciodată urma, prin ploaie, vânt, zăduf. A purtat căpriorul jumătate de zi fără a slăbi şi tot mai îndârjit; când mi l-a adus ş-a căzut căpriorul, a căzut şi el. Aşa n-am să-mi aflu eu hodină până la Cetatea Nouă.

— Eu îmi urmez gândul meu, comise Ionuţ, grăi liniştit şi cu acelaşi glas scăzut postelnicul Ştefan. Bănuiesc că truda noastră n-are să fie în noaptea asta. În zori de ziuă suntem la Neamţu. Truda noastră are să fie după ce purcedem de la Neamţu. Cum înserează, cum află pârcălabul Arbore că oaspeţii săi domneşti nu i-au fost decât oaspeţi de-o zi. Într-un pătrar de ceas Doamnele ies de la Cetate şi sunt pe cale. Nu luăm călăreţi într-adaos cum am luat din Suceava, căci n-a fost nici o înştiinţare şi caii Cetăţii sunt în ceair şi la păşune. Şi nici nu vrem să se ştie la Neamţu, cum nu se ştie la Suceava, care va să fie popasul din urmă al Doamnelor mele. Nici noi nu ştim dacă acest din urmă popas fi-va ori nu la Cetatea Nouă. Aşa că ne ducem cu repeziciune numai noi câţi suntem. Cu cât ne-am ales mai puţini, cu atâta-i mai bine. Suntem doi; slujitorii noştri sunt muţi; Samoilă şi Onofrei ca stâncile. Asta doreşte stăpânul şi aşa m-am înţeles cu părintele Amfilohie. Iar eu am să-l încredinţez pe părintele Amfilohie, ca să încredinţeze şi cuvioşia sa pe stăpân, că, la un ceas după ce vom fi fost ajuns la Cetatea Nouă, şi eu şi domnia ta uităm cu desăvârşire tot şi nu ne mai aducem aminte de nimic.

— Totuşi tot mai ştie cineva, cinstite postelnice, dar şi bădiţa meu părintele Nicodim are să uite.

Postelnicul strânse de braţ pe Jder.

— Însă cum ţi-am spus, mai ştie Săndrel. Cum a putut afla Alexandru-Vodă, nu pricep; dar de ştiut, ştie; şi primejdia ni se poate întâmpla numai când ne-om afla în puţini, pe drumul Romanului.

— De asta m-am temut şi eu, cinstite postelnice Ştefan, s-a tânguit cu viclenie Jder. Şleahul Romanului e şi mai aproape de curtea de la Bacău. Avem un pod umblător pe apa Moldovei, la Tupilaţi. Avem o strâmtoare de păduri ş-un pripor pe drumul mare, dincolo de Boureni. Mai avem şi alte locuri grele pe care le cunosc. Să deie Dumnezeu să se întâmple năcazul în asemenea locuri pe care le cunosc şi eu şi le cunoaşte şi bădiţa meu părintele Nicodim.

Şleahurile din Ţara-de-Sus sunt tot mai bune cu cât te-apropii de munte. Şi este o cale veche de la Baia, pe colnicele din stânga ale Moldovei, pe care Domnia a ţinut-o totdeauna în bună stare şi prunduită. Călătoreşti în destulă lărgime; vezi apa Moldovei; vezi munţii. Porneşti din târgul Băii şi-n puţine ceasuri eşti la Roman.

După două ceasuri de umblet repede, la acest şleah au ajuns călătorii. Toată vremea Doamnele au stat mute, sub hobot, în tarniţile lor. Erau uşurele; căluţii munteneşti nici nu erau asudaţi când au poposit în culme. Acolo sufla o adiere mai aspră.

Noaptea era încă fără lună, cu cerul spuzit de stele. Calea robilor parcă era învăluită de aburi luminoşi. În acea lucire a înălţimilor se prevedeau toate nedesluşit. Ca unul ce ştia locurile, Jder a cunoscut târgul cel mare domnesc, Baia, în urmă la dreapta.

Făcând acolo popas de un pătrar de ceas, Jder şi postelnicul s-au apropiat de Doamne şi le-au poftit să descalece, ajutându-le. Domniile lor s-au supus fără murmur şi au coborât în marginea drumului. Cum s-au aşezat, s-a simţit miroaznă de sulcină strivită. Postelnicul Ştefan a căutat la desagii căluţilor munteneşti, unde ştia el, un ulcioraş de băutură dulce şi două bucăţele de azimă. Ulcioraşul l-a adus în dreapta; azima, pe-un ştergar întins pe palma stângă. Domniţa a respins de către ea şi băutura şi mâncarea. Doamna a ciugulit puţină azimă.

— Domniţa doreşte să plecăm, a şoptit Jder tovarăşului său.

În acea clipă s-a văzut umbră de călăreţ pe şleah. Era Botezatu Tătarul. Jder a grăbit cătră el. Îndată după ce Tătarul şi-a şoptit cuvintele, comisul Ionuţ s-a întors căutându-l pe postelnic şi trăgându-l la o parte. După ce i-a lămurit cu grabă Jder cele ce se întâmplă, postelnicul s-a dus domol cătră hotnogul de călăreţi hătmăneşti, deslegându-l de îndatorire şi poftindu-l să ducă multă sănătate şi mulţămiri domniei sale hatmanului.

Călăreţii s-au desfăcut de popas şi li s-a auzit tropotul depărtându-se.

Doamnele au fost ajutate să încalece. Au purces încet. La o răspintene de drum de cătră Râşca, postelnicul Ştefan şi Jder au dat peste tătar, descălecat. Descălecat deasemenea se afla lângă el un muntean sprinten, cu sumăieş scurt şi cu căciulă.

— Am poruncă de la părintele Nicodim, a zis el, să-ţi spun domniei tale, comise Ionuţ, că drumul Neamţului e închis. Aştept aici de asară.

— Am înţeles, răspunse Jder.

— Mai am poruncă, a urmat munteanul, să umblu înaintea domniilor voastre până la Cristeşti. De acolo mă duc la ale mele.

— Fă aşa, i-a poruncit Ionuţ, şi treci înainte. Munteanul s-a zvârlit în şa şi a pornit înainte pe cărarea din fânaţ.

Cum a pornit el, s-a rumenit zarea cătră dealurile cele mari din stânga. Răsărea sfertul de lună.

Jder şi-a împins calul în stânga postelnicului.

— Cu umilinţă mă închin domniei tale, postelnice, a zis el cu glas uşor, şi te poftesc să faci după porunca lui bădiţa Nicoară. Lăsăm drumul Neamţului şi răzbim de-a dreptul la Roman, prin valea Moldovei. Rânduiala asta n-a ştiut-o nimeni, şi n-am ştiut-o nici eu până acuma; socot că-i sănătoasă.

— Mă aflu mirat, comise, a răspuns postelnicul Ştefan, că nu mi-a venit mie gândul acesta.

— Mă mir şi eu. Dar nici lui bădiţa Nicodim nu i-a venit. Fărădecât el mi-a trimes cuvânt după cum ne-am fost înţeles, cum că vânătorii de care ne temem se află în acea parte, în preajma Cetăţii. Aşa că fiind slobod drumul acestalalt, bădiţa Nicodim ştie ce-am să fac. De aceea ne şi aşteaptă la vadul Timişului, lângă Cristeşti.

— Ne aşteaptă cuvioşia sa?

— Ne aşteaptă, ca să-i sărut mâna şi să ne ştie trecuţi cu pace.

Călăreţii şi Doamnele şi-au grăbit umbletul, coborând şleahul. Au auzit cucoşii la Drăgăneşti şi nişte câni supăraţi la Drăguşeni. Aceeaşi pace neclintită şi tainică, pacea nopţilor din dricul verii, stăpânea locurile. Steaua Ciobanului părea a-şi creşte vâlvoarea în răsărit, întrecând lucirea palidă a lunii.

Când au fost aproape de Cristeşti, într-o vâlcea, lângă o fântână cu cumpănă şi într-un corn de dumbravă de stejar, Jder a tresărit cu agerime, primind în auz răcnetul slăbit al munteanului care călărea înainte pe cărarea fânaţurilor.

— Opriţi, a poruncit el.

A pălit cu palma în fruntea lui Samoilă şi-n fruntea lui Onofrei.

— Pregătiţi-vă baltagurile şi staţi de strajă aicea lângă căluţi; aveţi de apărat o povară scumpă. Călimanii s-au frecat la ochi.

— Aţi înţeles?

— Am înţeles, comise, a răspuns Samoilă Căliman căscând.

Şi-au scos de la şa baltagurile. Erau mai mult topoare decât baltaguri.

Postelnicul îşi trăsese sabia încovoiată de modă levantină. Cu o armă asemănătoare, se alăturase de stăpânul său şi Gore Doda. Acele săbii care luceau albastru şi alb, Jder le socoti armele cele mai primejdioase din câte arme pot fi pe lumea asta. Retează un cap şi despică un trup dintr-o pălitură.

— Eu am rămas cu sabia mea din pruncie, se tângui el cătră postelnic. E prea uşurică, însă Botezatu ştie să mi-o ascută bine. Cu ea mai ales m-am învăţat a împunge.

Tătarul avea şi el pală. Dar, după obiceiul lui, îşi ţinea pregătit în palma stângă cuţitul cel greu, cu plăsele uşoare pe care ştia să-l arunce cu anumit meşteşug.

Abia îşi rânduiseră apărarea şi lovitura vânătorilor de oameni s-a şi deslănţuit. Au venit asupra lor iurăş, măturând drumul.

Câţi erau? Noaptea se subţiase şi Jder îşi stăpânea înfiorarea aşa încât să poată număra duşmanul şi să-şi poată da samă cu cine are de-a face. Nu i se părea că puterea pe care o are cu sine ar fi neîndestulătoare. Însă înţelese că pe Călimani trebuie să-i puie numaidecât în bătaie.

Ce le-a spus, cum le-a spus, cum i-a urnit, cum i-a dus cu el – postelnicul nu şi-a dat samă, ca şi cum toate ar fi fost ca într-o scăpărare. Călimanii s-au prăvălit jos de pe cai şi a pălit fiecare de două ori în năvala care le venea împotrivă. Au căzut trei din vânătorii de oameni. Cinci au descălecat cu repegiune, lăsând caii slobozi să fugă spre dumbravă; cu săbii lungi s-au pus în apărare şi s-au mişcat înainte. Erau oameni vrednici. Le poruncea un bărbat înalt şi spătos, cu glas răguşit, care nu mai părea tânăr. Ionuţ a luat în braţe pe rând Doamnele, coborându-le în pripă între el şi postelnic. Caii munteneşti nu s-au speriat. S-au tras mai la o parte ca să pască.

Lovirea se săvârşise fără chiote şi fără strigăte de ameninţare. Numai poruncile răstite şi răguşite ale oşteanului celui bătrân zbucniseră şi nu mai conteneau. Jder încerca să-şi aducă aminte unde mai auzise acel glas. Cu luareaminte trecu înainte, dând două împunsături acelora dintre neprietini care îndrăzniseră să se îmbulzească prea înainte.

La un strigăt mai aspru şi mai uscat al acelui staroste de lotri, deodată se îndreptă din şale Gore Doda. A răspuns numai o vorbă, ca şi cum l-ar fi pălit numai pe el strigătul. Şi s-a destins c-o săritură de pardos, dând o lovitură iute şi piezişă cu sabia încovoiată. Acea sabie a lucit o clipă ca o lună nouă. Starostele lotrilor a strigat, mâncându-şi cuvintele şi limba laolaltă. Jder a fost numaidecât din cealaltă parte asupra lui, încălecându-l în cădere. Postelnicul a lovit şi el o dată cu tărie. Au mai rămas doi fugari, care s-au tupilat sub dumbravă şi întuneric, căutând caii. Din jos, dinspre Cristeşti, se îndemnau strigăte. Munteanul lovit, sau care chiuise numai vestirea, aducea ajutoarele.

Oşteanul cel bătrân, căzut sub Jder şi Gore Doda, gâfâia şi stupea sânge. Mai spunea două-trei vorbe şi iar gâfâia şi stupea.

— Acesta-i Atanasie Alvanitul, se mira de el, privindu-l de-aproape şi cercetându-l, Jder.

Atanasie, oşteanul cel vechi care purtase în braţe pe Săndrel-Vodă, se zbătu încă o dată sub braţele de criţă ale lui Ionuţ Păr-Negru.

— Spune, Atanasie, ce cauţi tu aici şi în ce slujbă eşti?

— N-am a spune nimica, gâfâia Alvanitul. Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă să mă duc; n-am nimic cu domniile voastre.

— Atanasie, eşti în puterea noastră; avem să te ducem în mâna măriei sale, căruia trebuie să-i răspunzi.

— Nu mă duceţi, nu mă duceţi măriei sale, se ruga Alvanitul, slăbind şi lăsându-se pe-o coastă.

Jder îl slobozi din strânsoare. Alvanitul se încordă, încercând a sări din locul lui. Gore Doda îl păli în frunte cu straja săbiei.

— Nu-l omorî, Doda, porunci postelnicul. Ştiu ce vrei să-i ceri, comise Ionuţ, se întoarse el spre tovarăşul său. Întreabă-l şi porunceşte-i să-ţi spuie cine l-a trimes în asemenea slujbă, la asemenea faptă.

Oşteanul cel bătrân tăcea, astupându-şi buzele cu mâna dreaptă şi privind holbat la cei doi boieri. În acest răstimp soseau ajutoarele de la răscrucea drumurilor Timişului şi Jder văzu cu bucurie pe bădiţa său părintele Nicodim, plecându-şi barba asupra rănitului.

— Părinte Nicodime, strigă el deodată, mărturiseşte-l şi dă-i deslegare să moară împăcat.

Atanasie Alvanitul deschisese ochii şi părea a se linişti.

— Mărturisesc, grăi el cu glasu-i răguşit, fac mărturisire, ca să mă ierte acest popă. Dar făgăduiţi-mi, domnilor şi boierilor, şi legaţi-vă pe sufletele domniilor voastre şi pe trupul lui Hristos Dumnezeu, că nu mă lăsaţi mort în drum, nici nu mă duceţi mort la judeţul Domniei. Juraţi-mi asta şi mărturisesc.

— Să mărturiseşti cine te-a trimes la această faptă, îl îndemnă Jder.

— Mărturisesc cine m-a trimes la această faptă, ca să pălesc straja asta şi să duc la mănăstire la Pângăraţi pe Doamnele Radului-Vodă şi să le dau în sama stăreţiei, fără a le aduce vreo sminteală. Pe cei care vor fi cu domniile lor Doamnele, să-i stric fără să le iau viaţa; asta a fost porunca. Şi soţii ce-am năimit n-au fost decât nişte mişei din pustie, care n-au ştiut ce anume au de făcut. Numai eu ştiu.

— Cine ţi-a poruncit?

— Juraţi domniile voastre să faceţi cum am spus, şi mărturisesc înaintea morţii. N-am pe nimeni pe lume; am fost singur şi sunt singur ş-am slujit măriei sale cu credinţă. Nu poftesc altceva decât să nu mă duceţi la măria sa; iar dacă pier, să mă astrucaţi, uitând locul unde am pierit şi unde-oi fi îngropat. Cum juraţi, cum mărturisesc şi aveţi să înţelegeţi domniile voastre de ce vă fac această rugăminte. Căci am un suflet. Şi nu vreau să rămâie ruşinată pomenirea mea.

— Ascultă, Atanasie, vorbi Jder cu blândeţă. Jur în faţa lui Dumnezeu şi a Maicii Preciste să fac cum porunceşti. Dacă n-oi face cum porunceşti şi cum jur, sufletul meu să fie la un loc cu al lui luda. Acuma spune numele acela pe care noi îl cunoaştem.

— Îl spun numai popei.

— Spune-l.

— Şi pe urmă mă astrucaţi?

— Te astrucăm şi-ţi facem şi pomenirea de patruzeci de zile, Atanasie.

— Iau pomenirea acestui oştean singur şi orfan în sama mea, a rostit părintele Nicodim, punând mâna pe fruntea zdrobitului.

Apoi îşi plecă urechea şi primi mărturisirea. Cu glasu-i răguşit, Alvanitul a rostit numele stăpânului ce-l trimesese.

— Acuma faceţi ce-aţi jurat? Întrebă gâfâit oşteanul.

— Facem.

— Şi să nu se ştie de cătră măria sa nici ce-am făptuit, nici unde dorm până la învierea din veac. Atuncea împăratul cel mare va binevoi să mă ierte de toate.

— Aşa să fie, încuviinţă monahul.

Atanasie Alvanitul aşteptă un scurt răstimp, ca să se aline şi să-i vie puterile. Atuncea se răsuci pe-o coastă şi-şi puse în dreptul inimii jungherul pe care-l ţinea strâns în mâna stânga. După ce se străpunse, avu o învăluire mare a trupului; viaţa şi sângele curseră în ţărâna din marginea drumului.

La patru paşi, Doamnele plângeau şi se închinau îngenunchiate, cerând îndurare Domnului Dumnezeu pentru acel suflet păcătos.