Capitolul V.

În tabăra şi paraclisul măriei sale de la Vaslui.

Măria sa Ştefan-Voievod luase obicei de câţiva ani să cheme la vedere oştile sale la tabăra întocmită în preajma târgului Vaslui, între Ţara-de-Sus şi Ţara-de-Jos. Măria sa avea aşezare statornică pentru sine în târg, în case domneşti. O parte din lefegiii săi îi stăteau aproape, chiar pe dealul târgului, deasupra văii unde curgea apa Bârladului. În culmea acelui deal se afla şi palatul măriei sale. Lefegiii erau aşezaţi în bărătci şi săivane cu cea mai straşnică rânduială.

Dincolo de şesul cel mare al Bârladului şi al Racovei, se clădiseră alte taberi, pe dealul Cetăţuii.

Acolo, în pisc, în cetăţuia de pământ şi parcane de lemn, se aflau rânduite puştile, cu nemţii. Boii care purtau acele arme grele de bronz, pe căruţe joase cu roate scunde, păşteau în imaşurile apelor, cu bouarii şi haidăii lor. Jugurile, proţapele şi tânjelile erau înşirate la odăile Cetăţuii. Când primea căpitanul de nemţi poruncă de mişcare, apoi un pristav anume rânduit dădea glas din surlă, din vârful dealului, şi bouarii prindeau a mâna boii porumbi spre drumul care se chema al puştilor.

Într-o lature a dealului Cetăţuii, spre asfinţit, la Valea Grajdurilor şi în Poiana Cailor, făcea popas cu rândul călărimea domnească din Ţara-de-Sus. Înspre Chiţoc, se perindau călărimile din Ţara-de-Jos. Pe pârăul Vasluiului, în sus, îşi căutau loc slujitorii boiereşti.

Unde-şi vor fi găsind loc, în preajma lui Vodă, acei boieri care veneau cu slujitorii lor la vederea măriei sale, era greu de înţeles chiar în acea vreme. Numai cel care vede cu ochii lui poate pricepe câtă lume se poate strânge la un loc într-un târg ca Vasluiul. Câte case durate poate avea târgul Vasluiului? Târgul Vasluiului poate avea trei sute de case. Din aceste trei sute de case, multe sunt dugheni, pe uliţa care se chiamă a neguţătorilor. Din vechi zile, de când nu mai ţine nimene minte, aceste dugheni s-au fost întemeiat cu neguţători de strânsură, fiind aice loc de popas pentru oierii care trec de la munte la şesuri şi pentru muntenii care vin să caute pâne, precum şi iarmaroc pentru gospodarii din tot ţinutul. Aici îşi aduc prisăcarii mierea şi ceara; şi răzăşii caii şi vitele cornute; şi păcurarii brânza şi seul şi lânile oilor. Şi plăieşii draniţa; şi olarii oalele; şi lingurarii lingurile şi scafele. Aicea vin coropcari de la Cetatea Albă cu mărunţişuri scumpe, mărgeanuri, hurmuzuri şi cercei. Aicea-şi fac loc neguţătorii de marfă pe picioare, care cumpără boi moldoveneşti să-i ducă cine ştie unde în Ţara Nemţască, dincolo de Ţara Lehiei şi Litvă, la mama dracului. Aici vin neguţători de la Levant cu arme de preţ şi surguciuri. Şi braşoveni cu stofe, cuşme şi arme de rând.

Dar negustorii de mied, vin şi vinars şi bere, unde credeţi domniile voastre că-şi caută aşezare pe două-trei săptămâni în vremea acelui iarmaroc mare de la Sânziene? Şi cu toate aceste mai încap şi boierii măriei sale, şi răzăşii chiaburi, şi mulţi alţii, care sunt în trecere având de-a face cu logofeţia domnească, şi şoltuji şi pârgari care vin la poruncile lui Vodă, şi pricinaşi care se strâng la judeţele Divanului măriei sale.

Ca să ajungeţi la târgul Vasluiului, trebuie să cunoaşteţi domniile voastre ţinutul Vasluiului şi drumurile acestui ţinut.

Nu este pe lumea asta ţinut mai frumos, credem noi, vasluienii. Dealuri cât lumea asta: parcă te sui în cer; şi văi, parc-ar fi să te cobori la iad. Dealuri cu păduri şi văi cu ape line. Pe aşezături potrivite, sate. Pe costişe, ogoare, în şesuri, imaşuri bogate. Intră răzăşii în marginea codrului şi fac poieni pentru prisăci. Cât poate omul zvârli cu barda de jur-împrejurul său, din locul ce şi-a ales, atâta curătură face. Din scorburile copacilor întocmeşte ştiubeie. Din trunchiuri, temnic, bordei şi şopron. Ş-apoi se vede la târg ce fel de miere au vasluienii, ce fel de ceară şi ce fel de mied. Nu s-a aflat de aşa ceva nici la tătari, nici la turci, nici la unguri; nicăieri pe lume nu s-a aflat aşa ceva. Să guste Maica Domnului acea miere în grădinile raiului. Şi să beie acel mied sfântu Pahomie. Şi sfântu Petrea să aprindă făclii împrejurul Scaunului Împărăţiei, unde stă Domnul Dumnezeu cel din veac, având la dreapta sa pe fiul său cel prea iubit Isus Hristos.

Care drum? Care şleah? Nu se află aicea nici un fel de drum şi şleah cum are măria sa în Ţara-de-Sus. Sunt cărări şi sunt poteci. Când se moaie prea tare poteca de ploi, faci mai pe la deal. Când se învârtoaşă şi ameninţă să bată copitele cailor noştri, o luăm mai prin mlaştină. Unde a fost baltă astă-primăvară, acuma-i numai bine pentru copitele cailor noştri. Pe urmă să vă spun ceva. Caii noştri îs cai robaci. Te scot de la orice nevoie. Greu de umblat cu piciorul pe dealuri, văi şi rătăcăni. Dar calul, săracul, te scoate orişiunde. Iar cai avem noi de nu le mai ştim numărul. Le dăm drumul în ceairuri. Şi când ne trebuie, ne ducem şi-i prindem cu arcanul. Le curăţim cozile şi coamele de scai, îi mai tuşinăm în frunte, le mai dăm de câteva ori cu şumuiacul pe spinare ca să le strălucească părul, punem pe ei tarniţa ş-apoi ne putem înfăţişa astfel şi la Vodă. Dar altfel, pentru treburile noastre mărunte, de la un sat de răzăşi la alt sat de răzăşi, ori până la sfânta biserică pe celalalt, deal, ori în pripor la ţintirim, ori peste vale ca să ne-aducă un copil sita cea deasă de la cumătra – ce nevoie mai avem de tarniţă şi pocladă? Încălicăm de-a dreptul pe păr; ne ducem, ne întoarcem şi ne-am făcut treaba.

Grăiesc unii şi alţii că măria sa Ştefan-Vodă a luat obicei să-şi facă taberele sale aicea la noi, pentru nişte gânduri anumite ale măriei sale. Aicea, ai noştri oşteni în leafă şi slujitori de ţară ne mişcăm cu uşurinţă şi-n voie, cunoscând cotloanele, râpile, poienile, rătăcănile, ascunzătorile, printre nişte codri merei pe care nici noi nu-i cunoaştem întru totul lui tot; pe când o oaste străină, cum ar fi ordiile ismailitenilor, nu poate umbla fără primejdie prin asemenea loc. Ce-ar putea păgânii să facă şi să aleagă dintr-asemenea maţe încurcate? Vodă cu ale sale oşti s-ar afla în asemenea ţinut ca într-o cetate. Greu să vii la cetate; primejdios s-o ocoleşti lăsând-o în urmă.

Dar noi vasluienii credem că nu-i adevărat că întocmai asta ar fi socotinţa măriei sale. Alta nu poate fi – decât că-i place măriei sale aicea la noi. Îşi pune măria sa tabăra când se rumenesc căpşunile în poieni şi iese urda dulce de la stâni. Stă până ce se coc merele domneşti şi iese must nou, carele sfârâie în gură când îl bei după pastrama de bărbăcuţ noaten.

Mai este şi alta, că are măria sa aicea îmbielşugare pentru oştile sale. Are pită, brânză şi carne, câtă pofteşte. Pe lângă ce are ţinutul nostru, se împlineşte cu de toate din sus şi din jos. Din sus, pentru că oierii au poruncă să nu ocolească taberele sale; şi din jos pentru că bârlădenii şi grânarii de la marginea pustiei ştiu că marfa lor are preţ mai bun aicea decât aiurea. Vistieria măriei sale Ştefan-Vodă nu-i niciodată, goală. Oier, plugar, pescar, podgorean – fiecare ştie că-şi primeşte dreptul său în bani buni.

Lucru vrednic de văzut este la vistieria măriei sale când vin căpitanii să ieie lefile şi când se înşiră după aceea curtenii, nemţi, panţiri, dorobanţi, lipcani, tătăraşi, hânsari şi alergătorii la cetăţi, de-şi primesc banul domnesc. Se închină toţi cu cuşma în mână la căpitan, îşi primesc simbria, se închină iar şi se duc. În acea zi îmi place mie să văd cum beau nemţii bere, şi moldovenii vin, şi cazacii şi tătăraşii mied. Cum se veselesc şi cântă care de care, până ce se îmbată de rămân chiori şi surzi. În acea zi nici un oştean n-are voie să poarte la sine fier ascuţit.

Ci şi mai mult îmi place când vin călăreţii din plai şi de sub munte, de-şi încură caii dinaintea măriei sale şi măria sa iese şi-i priveşte, ş-apoi îi întreabă de una, de alta, ş-apoi le cercetează armele. Aceşti plăieşi, ca şi toţi ceilalţi răzăşi moldoveni, nu primesc lefi de la vistieria măriei sale, şi nici nu le trebuiesc lefi; căci ei au scutiri şi foloase, primesc moşii, şi au şi alte socoteli cu măria sa, fiind oameni de baştină în această Ţară a Moldovei.

După ce s-au arătat măriei sale, aceşti răzăşi îşi scot din desagi fedeleşele şi merindea. După ce ospătează şi închină în sănătatea măriei sale, apoi aduc în pajiştea unde au făcut popas pe unul de-al lor cu cimpoiul; şi întemeiază danţ şi petrecere, după cum li-i feleşagul muntenilor mai ales. Nu se duc la crâşmă, căci şi-au adus al lor; nu le trebuie ţigan cu ceteră, căci au cimpoier. Dac-aş fi neguţător, nu mi-ar plăcea. Dar fiind şi eu răzăş de la Prut, de dincolo de Bârlad, îmi place, căci şi la noi, pe valea Ialanului, aşa a fost datina din neam în neam: să ne deprindem a lua, iar de dat să nu dăm decât la mare nevoie. Se spune despre unii dintre noi că punem brânza în sticlă şi dăm oţet mâţii, dar asta nu-i adevărat. Oricât de cărpănoşi am fi, asta nu facem. Ne place viaţa dezmierdată, dar cu cuviinţă. Iar la iarmaroace nu ne place să ieşim în frunte cu beţie şi chiote, fiindcă suntem neamuri şi ne ruşinăm s-ajungă zvon de asemenea fapte la urechile măriei sale.

— Cum te chiamă pe domnia ta? Văd că eşti de neam şi ai slujitor.

— Mă chiamă Ionuţ.

— Să fii sănătos. Iaca, aicea, la moara asta a mea pe apa Bârladului, stau în popas unu şi alţii, ducându-se la Domnie, ori venind de la Domnie. Îi văd, îi aud vorbind, şi m-am deprins a-i deosebi, care-i aşa şi care-i aşa. Pom şi pom; om şi om. Vei fi fiind flămând? Nu pari.

— Ba-s flămând, moş Irimie.

— Ştii cum mă chiamă? Iaca asta mi-i de mirare.

— Ştiu, căci n-am uitat de când am mai fost aicea, acuma câţiva ani, cu părintele meu.

— Aşa? Atuncea-i bun. Socoteam că să fii vreun vrăjitor: dar eşti prea tânăr. Care-i numele părintelui domniei tale cu care zici că ai poposit cândva aici?

— Comisul Manole Păr-Negru.

— Ei, atuncea te ştiu. Dar dacă nu mi-ai fi spus, nu te-aş fi cunoscut. Erai un copil ş-acu eşti bărbat. Vei fi fiind acela căruia îi zice şi Jder, fecior al lui jupân Manole.

— Eu sunt ş-acela, moşule.

— Hm! Apoi iaca. Îmi pare bine că te văd, după câte am auzit. Văd că le pare bine ş-acestor gospodari răzăşi cu care stai la taifas. Eu zic aşa: că să pun deoparte un mertic din fruntea făinii. Om cerne şi prin sită ş-om pune în ceaun. Aista-i mălai din sămânţa tătărască; pot zice că n-are coajă; face mămăliga ca aurul. Aceşti gospodari or priveghea să fiarbă bine şi eu mă pun în ciobacă şi mă duc într-un loc pe iaz unde îmi am vârşele. Aduc vreo câteva plătici şi vreo câţiva caraşi. Îi spintec, îi curăţ, le dau sare şi-i pun pe cărbuni. Ce zici?

— Ce să zic, moşule? Zic bine. La asemenea bunătate, oi fi eu cel mai harnic.

— Apoi aşa om face. Pân-atuncea, ia şi domnia ta o leacă de brânză ş-o bucată de pită de la aceşti gospodari. Şi să-ţi spun cum îi în ist an tabăra măriei sale. S-au sporit oştile; şi s-aude că să vie şi ungureni, şi leşi.

— N-aş crede.

— Ba să crezi. Căci s-au tot purtat solii, ba din colo, ba din colo. Acu două săptămâni am auzit de unul care a mai fost. Îi zice Suhodolski. S-aude că să vie şi de la Veneţia un popă papistaş. Acela aduce eu dânsul şapte căruţe cu şapte antale, dar nu cu vin, ci cu galbini de aur.

— Mai degrabă şapte poloboace de vorbe, moş Irimie.

— Ba să ştii că ai dreptate. Tot s-aude că vin oşti şi bani de la crai şi împăraţi, ca să sprijine pe Ştefan-Vodă; căci lui Ştefan-Vodă i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a poruncit aşa: „Scoală, Ştefane-Voievoade, şi apucă sabia pentru fiul meu prea iubit!” Şi de-atuncea Ştefan-Vodă a apucat sabia şi a bătut război cu păgânii în Ţara Muntenească. I-a răzbit şi s-a întors cu mare dobândă. Acuma-şi creşte puterile, îşi sporeşte oştile şi s-a duce iar. Ce nevoie are să împartă cu alţii câştigurile? Bate Ţarigradul şi-l pradă şi pe urmă nu-i mai trebuie nimica. Eu aş zice să mai iei şi de la istalalt gospodar un picior de găină friptă, până ce-oi aduce eu peştele. Dar mai întâi trebuie să dau la o parte făină şi s-o cern. În ist-an măria sa şi-a aşezat curtenii drept în coama dealului. Ş-apoi când bat dobele şi sună surlele, eu ies în prag şi-i văd de-aici. Atuncea ştiu că a ieşit măria sa calare. Se duce la Cetăţuie, ori aşteaptă să vie boierii să i se închine. Fiecare boier cu pâlcul său. În urmă, când sună iar surlele, ştiu că măria sa se întoarce, şi stolnicii se bat cap în cap la palat, ca să-i întindă masa. Peşte dulce ca în iaz la mine, nu ştiu dacă mănâncă măria sa. Am să prind odată anume pentru masa domnească. Dar de-atâţi curteni ştiu că n-ajunge nici pe-o măsea măriei sale. Trebuie să mă duc eu singur şi să i-l pun în mână lui Vodă. Mai ia de dincolo ş-o plăcintă, jupâne Ionuţ; ţi-a prinde bine. Ce nu s-a întemeiat, ist-an, acolo în preajma curţilor măriei sale? S-au adâncit beciurile ca să încapă vinul. Au venit din ţinut toţi ceteraşii; se iau la întrecere care de care. Ş-apoi nu ştiu de unde s-a pripăşit ş-un bărbier talian. În fiecare dimineaţă se duce la măria sa şi-l ferchezuieşte. Apoi în dughenile cele vechi, s-au adaos neguţători veniţi din Ţara Ardealului. La aceia să vezi domnia ta cuţite şi săbii. Dar mai ales şi mai ales a ieşit de la Domnie o poruncă să vie aici la tabăra de la Vaslui, câţi fauri sunt; ş-apoi au venit câţi fauri ţigani sunt pe lumea asta şi au întins foile şi suflă din foi; dac-ar fi noapte ai vedea vetrele şi jarurile lor ca stelele, înşirate pe coborâşul dealului mai la vale de nemţi. Şi pe fiecare nicovală bat ciocane şi barosuri, de nu se mai aude nici în cer, nici în pământ. Bat şi fac vârfuri de suliţi şi săgeţi, şpăngi şi săbii, pinteni şi zăbale – mă rog, câte nu trebuiesc la o oaste ca asta? Şi s-au adaos şi alţi neguţători veniţi de la Iaşi, cu straie şi podoabe pentru feciorii de boier, ca domnia ta; şi meşteri de la Bistriţa care-i lucrează ceva în taină măriei sale.

— Nu se ştie ce.

Iaca, acuş cătră sară, este un ceas când intră măria sa la rugăciune, în paraclisul curţii. Atuncea bate clopotul la paraclis şi stau toate în târg şi în tabără. Talianul îşi pune briciul deoparte. Ţiganii îşi acopăr vetrele cu spuză. Crâşmarilor le-a săcătuit izvorul băuturii. Oştenii nu mai umblă. Toate stau pe loc un sfert de ceas ori o jumătate de ceas, până ce bate clopotul iar. Atuncea toate pornesc din nou.

Chiar aşa de grăbit vei fi fiind domnia ta? Parcă ziceai că ţi-i foame. Atuncea, dac-a binevoi Dumnezeu, a fi pe altă dată. Altfel ce să zic? Frumos murg ai şi-l grijeşte bine slujitorul domniei tale.

În vreme ce moş Irimia se învârtea cu astfel de vorbe împrejurul lui Jder, la moara Caprei, în siliştea târgului Vaslui, în vreme ce apa curgea din lăptoc şi roata cu cupe se învârtea şi râşniţa hârâia, întovărăşind descântecele meşterului morar.

— La curtea domnească din târg, în chilia de lângă paraclis, prea cuviosul părinte Amfilohie stătea la sfat de taină cu dumnealui postelnicul Ştefan Meşter.

Din cele ce-i spunea postelnicul, părintele arhimandrit înţelegea că întâmplările se desfăşuraseră cam aşa cum bănuise cuvioşia sa.

— Mi-ar fi părul mai bine să nu fii nici domnia ta proroc, postelnice.

— Bucuros aş fi fost şi eu să nu fiu, cuvioase părinte Amfilohie. Însă de când îl văd şi-l cercetez pe măria sa Alexandru-Vodă, am putut băga de samă la el câteva lucruri ciudate. Nu s-a putut uita în ochii mei, drept, niciodată.

— Asta o are de când era mic.

— Se-nţelege; cu asta s-a născut, părinte Amfilohie. Cum se află în sămânţa grâului toate puterile de a răsări, a înflori şi a rodi, aşa în sămânţa omenească se află puteri ori scăderi; cum zice şi învăţătura din veac: „ce mi-i scris în frunte mi-i pus”. Asta e o taină pe care Dumnezeu n-a dezvălit-o încă oamenilor şi nu putem şti de ce i-i dat lui Ştefan-Voievod să n-aibă noroc la pruncii săi, pe când măria sa se bucură de toate harurile împărăteşti. Are pe obrazul său măria sa Alexandru-Vodă semne: mai întâi i-s dinţii rari, mărunţi şi galbeni; al doilea i se vede în marginea ochiului drept, sub frunte unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moaşele îi zic „muscă”. Aceste amândouă semne arată slăbiciune a trupului. Din obrazul măriei sale se vede că din orice îşi „face sânge rău”, cum zice prostimea. Faţa obrazului său e veştezită de fiere. Aşa că tot lăuntrul i se hrăneşte din amărăciunea asta. N-are linişte a sufletului său cum n-are linişte apa. De mirare mi s-a părut că s-a putut împrieteni asemenea fire cu Ionuţ Jder.

— N-a fost prietinie, postelnice.

— Într-adevăr; s-a văzut asta.

— Eu, însă, adăogi călugărul, n-am crezut, totuşi, că va îndrăzni să lovească pieziş în chiar părintele său.

— Aicea s-a părut că am fost eu proroc. Dar n-am fost proroc. Este un prag, din sufrageria de aici înspre cămara Domnului. După ce se scoală de la masă, Vodă trece întâi pragul şi îndată după dânsul urmează Săndrel. Am băgat de seamă că măria sa Săndrel-Vodă se împiedică de prag. Neavând luare-aminte, n-are nici legătură în judecăţile sale şi nu poate cumpăni ce faptă cumplită pune la cale. I s-a năzărit asta.

— S-a şi grăbit să puie la cale asta.

— Da-da, îngână părintele Amfilohie; astfel a pierit Alvanitul, care a fost ani şi ani caraulă la iatacul stăpânului. I l-a cerut măriei sale acuma şase luni, când s-a aşezat la Bacău. Cu aşa vorbe dulci s-a împleticit în jurul părintelui său, încât măria sa i l-a dat. Acuma Vodă are să afle că Atanasie Alvanitul nu mai este. Ce-avem să-i răspundem? N-avem să-i răspundem nimic, ori avem să-i răspundem o minciună, şi ne-a ierta Dumnezeu. Şi dac-ar fi numai asta! Dacă l-ar opri o spaimă ori frica de Dumnezeu! Ameninţarea rămâne, până ce Vodă, cunoscând şi văzând, ar putea fi cuprins de scârbă ca de moarte. M-am gândit să înlătur din calea acestui prunc ispita. Săndrel n-are linişte mai ales din pricina lui Ionuţ Jder, care mie mi-i cu osebire drag, postelnice Ştefane. De ce mi-i cu osebire drag, poate ai să afli şi domnia ta într-o zi. Mă gândesc să i-l scot din cale; să nu-l mai vadă o vreme; aşa poate i s-a alina zavistia şi ura. Aşa, cum îi iese înainte Jder – Alexandru-Vodă parc-ar fi un taur ş-ar vedea roş. Cred c-aţi făcut cele de cuviinţă mortului.

— I se fac toate după jurământ; a rămas în seama monahului. Nici n-ar putea face altfel, căci altceva mai de preţ decât sufletul n-avem.

— Da-da. Mă gândesc, postelnice, că s-au strâns împrejurul măriei sale dregători şi oşteni de credinţă. Pe unii i-a aflat măria sa, după darul pe care-l are de a cunoaşte oamenii, orb fiind numai pentru sânge din sângele său. Pe alţii ştie să-i cunoască; pe Săndrel nu-l cunoaşte. Pe unii, deci, i-a aflat măria sa; pe alţii eu şi i-am agonisit măriei sale. Toţi aceşti credincioşi ai Domniei sunt ca nişte braţe ale măriei sale. Dacă stârpeşti un asemenea credincios, stârpeşti din puterea măriei sale. Azi înlături pe unul, mâni înlături pe altul.

— Măria sa rămâne tot cu mai puţini, tocmai acuma când are nevoie să fie sprijinit de toată suflarea. Îmi poate veni rândul şi mie, să fiu şi eu stârpit.

— Părinte Amfilohie, mâhnirea cuvioşiei tale te duce prea departe cu gândul.

— Ştiu, însă la carte scrie aşa: „Cei răi n-au pace”.

Postelnicul Ştefan a suspinat şi n-a mai dat răspuns.

În tăcerea ce s-a întins în chilia arhimandritului, s-a auzit de alăturea, din paraclis, pasul eclesiarhului care se ducea să aprindă candela de la icoana unde se ruga în toate zilele Vodă. Era o icoană din dreapta altarului: Maica Domnului cu pruncul la sân, şi tot în laturea stângă a naosului un sfântu Gheorghe străpungând balaurul, zugrăvit anume pe un prapor pentru măria sa. Acel prapor, sub care umbla totdeauna Ştefan-Vodă în bătălie, se afla aşezat în acelaşi loc sfinţit, cu candelă aprinsă în preajma lui. Printr-o ferestruică ce despărţea chilia arhimandritului de paraclis, se puteau vedea şi urmări mişcările domoale ale eclesiarhului. Amândoi bărbaţii au stat nemişcaţi tot timpul cât s-a îndeplinit această slujbă. Slujitorul bisericesc a lăsat paraclisul luminat de steluţele candelelor şi s-a dus.

— Vodă e în palat? A întrebat postelnicul.

— Ba e dus la plimbare până la Rediu. Vede acolo pe căpitanii de răzăşi şi mazili de la Lăpuşna. La vremea rugăciunii se întoarce.

S-a auzit zgâriind cineva la uşa scundă a chiliei. Eclesiarhul care luminase paraclisul şi-a vârât numai o clipă capul prin deschizătură.

— Sărut dreapta, părinte. Înştiinţez, după porunca ce mi-ai dat, că a venit şi aşteaptă comisul cel tânăr.

— Pofteşte-l să intre, părinte Emilian.

Jder a păşit cu grăbire din umbră, ca să sărute mâna arhimandritului. Postelnicul Ştefan s-a ridicat în picioare şi i-a ieşit întru întâmpinare. Când s-a desfăcut de arhimandrit, Jder s-a simţit cuprins şi sărutat. Înălţându-şi fruntea, i-a privit pe rând şi le-a zâmbit. Arhimandritul îl măsură de la picioare şi până la creştet, clătinând din cap. Cresc copiii şi se fac bărbaţi şi mâni vor fi şi ei cărunţi.

— Te duci, postelnice? Întrebă cuvioşia sa cu glas moale.

— Mă duc şi mă întorc mai târziu.

— Da. Mai avem de vorbit.

Ştefan Meşter înţelegea că trebuie să plece. Pe obrazul arhimandritului părea că s-a lăsat o ceaţă şi în glas îi suna ca o coardă a întristării.

După ce au rămas singuri, părintele Amfilohie a început a se plimba pe dinaintea lui Jder prin chilie. Uneori se oprea; apoi îi dădea ocol. Însfârşit îi puse mâna pe umăr şi-l duse la un jilţ, îndemnându-l să steie.

— Ascultă, Ionuţ, de câtăva vreme am o întristare şi trebuie să vorbesc cu tine.

Jder se îndreptă din şale în jilţul în care stătea. Pentru întâia oară arhimandritul îi vorbea aşa, ca unui prunc pe care l-ar fi avut totdeauna lângă sine. Era ca o apropiere şi ca o îmblânzire în acel cleric pe care Jder îl socotise totdeauna închis în sine ca o cetăţuie. Acuma cătră acea cetăţuie se lăsa o punte. Şi dincolo de punte zărea un zâmbet.

— Spune-mi cum a fost întâmplarea cu Doamnele Radului-Vodă, la Cristeşti. Să nu uiţi nimica.

— Spun întocmai, părinte arhimandrit.

S-a aşezat şi cuvioşia sa Amfilohie în alt jilţ, în apropierea lui Jder, aşa ca să-l poată priveghea şi ceti dintr-o lăture.

Ionuţ Păr-Negru a spus tot.

— Aşa, a încuviinţat părintele Amfilohie. Acuma să-mi spui, Ionuţ, ce-ai socotit tu.

— N-aveam a socoti nimica, părinte Amfilohie. După ce mi-a deschis ochii dumnealui postelnicul Ştefan, am înţeles că trebuie să-mi apăr fiinţa. De aceea l-am ţinut în viaţă pe Alvanit până ce s-a mărturisit.

— Bine, Ionuţ. Asta-i faptă creştinească, să nu leşi să se prăpădească, aşa, un suflet de creştin.

Jder rămase mut, cu fruntea întunecată.

— Nu-i aşa cum spun eu, Ionuţ?

— Nu pot minţi, părinte Amfilohie, mărturisi cu umilinţă Jder. Nu i-am îngăduit mărturisirea pentru asta. Ci am vrut să mă apăr. Am fost acolo, de faţă, cu părintele Nicodim, trei boieri. A fost un muntean, Gavril Bârliba, care i-a pus mâna sub ceafă Alvanitului. Au fost şi slujitorii noştri: al meu – Gheorghe Botezatu, şi al postelnicului: unul Grigore Doda. Toţi aceştia au cunoscut şi ştiut că Atanasie Alvanitul a fost caraulă de credinţă luminăţiei sale Ştefan-Vodă, iar acuma de câtăva vreme e la curtea din Bacău, în slujba lui Alexăndrel-Vodă. Chiar dacă nu se va fi auzit ce anume a rostit la urechea părintelui Nicodim acel Alvanit, şi tot era uşor de înţeles că nu poate vorbi decât de stăpânul său, pe care l-a purtat în braţe şi pe care-l slujeşte ca un câne credincios. Era destulă dovadă şi asta: că l-a mărturisit pe acel cineva, care nu putea fi decât stăpânul său, cum că l-a pus şi l-a îndemnat şi i-a poruncit să lovească straja Doamnelor; dar şi Bârliba, care-l sprijinea de sub ceafă, şi alţii care erau în preajmă, au auzit desluşit numele lui Săndrel-Vodă, încât nu mai poate fi nici o urmă de îndoială. Părintele Nicodim e legat de taina mărturisirii; dar ceilalţi sunt slobozi a spune ce au auzit.

Părintele Amfilohie se ridică din scaunul său şi veni cu mare nelinişte în faţa lui Jder.

— Ce vrei să faci tu cu dovada asta? Ce nevoie este de asta? Ca să se afle şi s-ajungă la urechile măriei sale! Să cadă măria sa la pământ, nebunit de greaţă şi ruşine? N-ai văzut ce-a făcut Alvanitul, ca să i se prăpădească fiinţa şi fapta? Tu vrei să ridici urgia asta asupra Domnului tău? Ca să vadă că nu mai are nici o nădejde în întâiul său născut? Mai mare pedeapsă nu poate fi pentru un voievod creştin decât să i se stângă pomenirea în ruşine.

— Părinte arhimandrit, se răsuci Jder în locul său, fapta mea n-am făcut-o pentru asta. Nu vreau să ştie nimeni altul şi nici măria sa. Şi eu şi toţi cei care au mai fost de faţă acolo ne-am legat să nu scoatem cuvânt. Numaicât măria sa Săndrel trebuie să afle că ştim. Ca să se liniştească şi să putem şi noi hălădui.

— Copile, crezi tu că se linişteşte?

— Am eu credinţă, părinte arhimandrit, că are să-i fie frică.

— De unde ai tu încredinţarea asta?

— Părinte arhimandrit, eu îl cunosc.

— Fie cum spui; curând am să aflu anume ce poate ieşi de aici. Am socotit până ce-oi afla ce poate ieşi de aici că ar fi nimerit lucru să înlătur prilejurile. Trebuie să pleci de la vederea lui Săndrel-Vodă şi să ieşi din ţară.

— Să fug?

— Nu să fugi.

— Atunci mă izgoniţi? Tresări Jder. Asta-i plata ce mi se cuvine? Te rog cu umilinţă, prea cuvioase părinte, să mai îngădui. Poate pot să fiu bun la ceva măriei sale.

— Ascultă, Ionuţ, grăi blând arhimandritul; totdeauna ai fost bun la ceva măriei sale. Iar măria sa a cunoscut unele fapte săvârşite de tine, pentru că le-a văzut singur, ori pentru că a fost cine să le aducă la cunoştinţa măriei sale. Tu n-ai ştiut până acuma că s-a aflat cineva lângă Vodă, care a privegheat fiinţa ta cu luare-aminte.

— Să fie asta cu adevărat? Întrebă cu îndoială Jder.

— Adevăr adevărat.

— Atunci pot înţelege că folosul meu e mai mic, deoarece i-a fost sporit preţul faţă de măria sa.

— Eşti semeţ, Jder. Ai tu destul preţ; însă domnilor şi crailor e bine să li se deschidă ochii, ca nu cumva să nedreptăţească. Dacă puterea domnească nu se aşează pe dreptate, atuncea e ca şi cum s-ar aşeza pe năsip. Am fost eu deseori lângă măria sa, trăgându-i luarea-aminte spre tine. Cu dreptate; însă şi pentru altă pricină pe care nimene n-a cunoscut-o. Acuma a venit vremea s-o cunoşti tu. Nu te-ncrunta. Nu vrei s-o cunoşti?

— Ba sunt doritor s-o cunosc, părinte arhimandrit.

— Atunci ai s-o cunoşti. A venit vremea, căci ai ajuns la bărbăţie. Îmi place cum te porţi, cum mă cercetezi şi mă priveghezi cu îndoială. A venit vremea, căci am nevoie să te încredinţezi că plecarea pe care ţi-o cer purcede tot din dragostea mea. Între mine şi tine este o legătură de sânge.

Jder rămase neclintit, fără să pară mişcat. Arhimandritul urmă, privind dintrodată în depărtare şi-n trecut.

— Noi Şendreştii din viţa lui Haralambie Şendrea am fost la casa părintească şase. Cinci băieţi ş-o copilă. Eu şi soră-mea Oana eram cei din urmă născuţi. Oana era mezina. După obiceiurile boierilor, tatăl nostru vornicul Haralambie a înzestrat pe fraţii noştri cei mai mari. Dintr-a cincea parte a averii, pe care şi-a tras-o deoparte, a făcut rânduială pentru sufletul său, pentru mine şi pentru soră-mea Oana. Pe noi amândoi domnia sa ne-a hărăzit lui Hristos şi vieţii monahiceşti. Pe mine m-a trimes la ascultare la Sfântu Munte al Atonului şi am învăţat carte la Sfânta mănăstire Vatopedi, unde s-a aflat ucenic şi măria sa Ştefan-Vodă, pe când era fecior tânăr şi părintele său Bogdan încă n-ajunsese a apuca moştenirea Moldovei. Amândoi am învăţat la Vatopedi şi de-atuncea am rămas prietin statornic al măriei sale. Iar când a venit timpul să vie măria sa la dreptul său, m-a chemat şi i-am fost sfetnic. I-am rămas până în ziua de azi sfetnic, cum se vede. Soră-mea Oana a fost trimeasă la o mănăstire de maici, în râpa Nistrului, în ţinutul Lăpuşnei. Se vede că bietei soră-mea i-a fost rămas dragă lumea cu ale sale încântări şi i-a venit greu să se supuie hotărârii vornicului. Dar n-a avut ce face, fiind părintele ei stăpân asupra fiinţii şi vieţii ei. În tulburările acelei vremi, bătrânii noştri s-au prăpădit, şi soră-mea Oana, după numele de monahie Olimpiada, s-a desfăcut de mănăstirea unde îşi luase metania şi a nimerit la o altă mănăstire, mai în pustie, cătră părţile tătărăşti. Acolo s-a întâmplat să cunoască pe un oştean, care i-a fost drag, şi Dumnezeu, care are toată mila asupra făpturilor sale, i-a îngăduit să păcătuiască, fiindcă pustiirea ei fusese hotărâtă în silă. Totuşi, după acea puţină bucurie de dragoste, a rămas ruşinată şi întristată şi i s-a zdruncinat sănătatea. Pruncul pe care l-a născut în durere şi umilinţă ai fost tu. De aceea tu ai fost orfan de maică din ceasul naşterii tale; iar maica ta s-a grăbit să treacă acolo unde nu mai este nici bucurie, nici întristare. Ştiind că i se apropie ceasul morţii, a dorit să mă vadă pe mine şi mi-a trimes răspuns la Aton, printr-un călugăr pribeag. Poate încă nu ştii că este o rânduială în mănăstirile noastre răsăritene, că umblă monahii fără încetare din loc în loc, pentru canon ori slujbe poruncite. Se duc, se-ntorc, poartă veşti şi cărţi, aduc ştiri din ţările cuprinse de puterea lui Antihrist, şi lucrează pentru izbânda creştinătăţii, pe care Domnul Dumnezeu o are poruncită. Deci a venit monahul şi m-a înştiinţat la Aton că soră-mea Oana mă doreşte, nemaiavând multă vreme de petrecere în această lume. Am venit, am căutat-o şi am găsit-o. Mi s-a mărturisit şi mi-a cerut iertare. Şi mi-a spus că pruncul său se află în Ţara-de-Sus, şi Dumnezeu l-a priveghea ca să ajungă sub braţul părintelui său. Am îmbrăţişat-o şi ne-am despărţit pentru totdeauna în lumea pământească. Şi de atunci, de departe ori de aproape, am avut grijă de tine. Porţi numele de fecioară al mamei tale şi-mi eşti nepot. Te-ai arătat din pruncie destoinic la meşteşugul armelor şi prin asta ţii de tatăl tău, comisul Manole. Dar mintea o ai de la neamul mamei care te-a născut.

Arhimandritul Amfilohie tăcu. Se-ntoarse oarecum de departe cătră nepotul său.

— Mama mea a fost jupâneasa Ilisafta, murmură Jder fără a-şi îndulci privirile şi trăsăturile feţei.

— Ştiu, Ionuţ, urmă cu blândeţă arhimandritul. Ai avut de la comisoaia Ilisafta toată mila. Dumnezeu are să-i ţie în samă fapta cea bună, la judecata din urmă. Dar fiinţa ta e a acelei păcătoase iertate, care te-a zămislit din dragoste şi a pus în tine tot ce ai tu bun. Când râzi ori plângi, când făptuieşti ori cugeţi, se află în tine o parte din fiinţa ei. Naşterea ta se cuvine să rămâie taină, ca să nu ruşinăm pomenirea morţilor; însă eu şi cu tine e bine ca s-o ştim.

Jder clătină din cap;

— Da.

Părintele Amfilohie îl privi cu îndoială.

— Aş dori să simt în tine ceva din sufletul bietei mele surori.

Jder rămase privind tot în gol, cu luminile ochilor umbrite. Apoi îşi întoarse privirile cătră arhimandrit, părând a se lumina. Se sculă din jâlţ şi veni la sfinţitul Amfilohie, luându-i mâna dreaptă şi sărutându-i-o.

— Ionuţ, zise încet Amfilohie Şendrea, nu-i privirea care mi-ar trebui mie. Să ştii că poate mai multă nevoie am eu acuma de tine, decât ai avut tu pân-acuma de mine.

Nepotul se dăduse înapoi doi paşi. La aceste cuvinte se întoarse mirat cătră unchiul său.

— Mâhnită şi pustie mi-i această viaţă aici pe pământ, murmură sfinţitul Amfilohie. În ziua când mi-am închinat fiinţa mea lui Hristos Dumnezeu, când am spus vorbele cele de despărţire de toate ale lumii pentru slujba Domnului Dumnezeu, s-a fost săvârşit una din nelegiuirile lui Mehmet-Sultan. Biruind pe creştini în Rumelia şi căsăpind oştile grecilor, a poruncit hogilor să se suie în toate turnurile din târgurile şi ţinuturile creştine şi de-acolo să strige că Hristos a fost călcat în picioare. Să cunoască toţi ghiaurii că măritul Mehmet nu va avea hodină până ce n-a cuceri şi n-a dărâma Constantinopole. „Astăzi, strigau hogii, e 13 al vostru noemvrie, şi la anul, în aceeaşi zi de 13, măritul Mehmet se va afla biruitor în Constantinopole şi va lăsa oştile sale să prade şapte zile averile autocratorilor, şi va da jos toate crucile bisericilor şi în locul crucilor va pune semnul lui Mahomet proroc.” Întru această întristare a creştinătăţii am primit eu metania mea de monah, în ziua de 13 noemvrie 1450. Nu s-a întâmplat plinirea ameninţării la anul, cum au fost strigat hogii; ci după trei ani. Sufletul meu a fost tot aşa de sângerat. Am puţin somn, de câte cugete chinuite mă împresoară. Depărtez de la mine mâncarea şi băutura, fiind nevrednic de ele. Dau ticălosului trup cât îi trebuie ca să nu piară cugetul. Şi acest cuget stă treaz, întru lucrarea Domnului Hristos. Pentru Domnul Hristos lucrez eu, slujind pe luminăţia sa Ştefan-Vodă. Cu cât mă încredinţez că creşte puterea luminăţiei sale stăpânul meu, cu atâta mă răcoresc în pojarul amărăciunii mele. Cu cât vedeam vrednicia ta sporind, cu atâta nădăjduiam încă un adaos puterii stăpânului meu.

Ai aflat ş-ai mai auzit de la mine că Ştefan-Vodă şi-a supus şi el fiinţa pământească acestei jertfe. În măria sa Ştefan-Vodă a pus Dumnezeu puterea sa, ca să înceapă iar a se lumina întunericul răsăritean. Nu-i alt gând la măria sa, nu-i alt gând la mine decât răscumpărarea Cetăţii Împărăteşti, ca să punem iar la loc crucile căzute în scârnăvia păgânilor. Am vrut să cunoşti şi tu mai bine mâhnirea mea, ca s-aduci o rază. În pustia mea să mai am măcar o legătură cu lumea, printr-un nepot al unei surori ce-am iubit.

Se întinsese un răstimp tăcere. În răstimpul acestei tăceri se auzi bătând de trei ori clopotul din turnul paraclisului domnesc. Era vestirea pentru tabără şi târg că toată lumea trebuie să-şi contenească orice lucrare, deoarece măria sa intră la rugăciune.

— Vine măria sa, şopti sfinţitul Amfilohie. Îi aud paşii zăngănind. Fii cu luare-aminte.

Cu toate simţurile încordate, Jder îşi plecă urechea şi auzi paşii lui Vodă. Părintele Amfilohie îi făcu semn spre ferestruică; el rămase neclintit, cu ochii aţintiţi acolo. În umbra paraclisului, candelele abia puteau pune atâta lumină cât să desluşească umbra Voievodului, care înainta cu pas rar, cu fruntea plecată şi cu palmele împreunate subt inimă. Îşi lăsase sabia şi gugiumanul în mânile copiilor de casă. Însă îşi păstrase brâul, pintenii şi haina scurtă de atlaz verziu. Înaintă până la Maica Domnului şi lângă prapor şi-şi puse amândoi genunchii pe lespezi, aplecându-se cu tot pieptul şi aşternându-se cu umilinţă, sub privirea prea curatei Fecioare. Se îndreptă rămânând în genunchi şi stătu cu fruntea plecată murmurând o rugă.

Atunci Amfilohie Şendrea cuprinse de mână pe nepotul său şi-l duse spre uşa chiliei. Scoţându-l din chilie, îl împinse cu sine în paraclis şi-l aşeză fără de nici un cuvânt într-o strană. Îşi luă şi el loc într-o altă strană, alături. Când măria sa îşi conteni de murmurat rugăciunea, întoarse puţin fruntea, ca să se încredinţeze că arhimandritul e la locul său, ca totdeauna la acel ceas al după-amiezii.

Amfilohie Şendrea îi dădu semn că se află la locul său, c-un glas blând rostit. Spunea, pentru măria sa, unul din psalmii plăcuţi măriei sale, pe care se ostenise altădată la Vatopedi a-i tălmăci de pe scripturile eline în limba moldovenească.

Din toată inima mulţămescu-ţi, Doamne;

Povesti-voi toate minunile tale.

Bucura-mă-voi şi veseli întru tine, Cânta-voi numele tău, Prea Înalte!

Când vrăjmaşii mei îndărăptează, Fă să se poticnească şi din faţa la să piară.

Căci în jâlţul tău ai stat, dreptule judeţ, Făcându-mi judecată şi dreptate.

Dojenit-ai popoarele, zdrobit-ai pe nelegiuiţi Şi numele lor în veci l-ai stârpit.

Căzut-a vrăjmaşul, ruină de-a pururi;

Cetăţile i le-ai smuls;

Şi amintirea lor a pierit.

Ci Dumnezeu stăpâni-va în veac, Pentru judeţ, scaunul său statornicind.

Deodată, în acel paraclis în care erau numai trei fiinţi pământeşti, Jder simţi că se petrece ceva ce-i strânge inima.

Domnul suspină sub privirea Prea Curatei; în ochii sfinţitului Amfilohie erau lacrimi. Nu-şi putu înfrânge nici el tulburarea, şi cu greu, strângându-şi cu putere măselele, îşi birui plânsul. Cu toate acestea nu se rostiseră decât câteva cuvinte. Însă erau subt acele cuvinte tot ce-i spusese arhimandritul despre sine şi despre măria sa, despre jertfele lor închinate lui Hristos. Se socoti mic şi nevrednic, şi-şi veni încet-încet în fire, aşteptând un cuvânt ori un semn de la măria sa, hotărând în sine să se ducă, de va fi nevoie, peste mări şi ţări într-a noua împărăţie, pentru slujba maimarilor săi.

Îşi plecase fruntea. Amfilohie Şendrea îşi lunecase iar mâna spre umărul său.

— Sărut dreapta, uncheşule, murmură Jder fără să-şi puie buzele, cum i se părea că trebuie, pe acea mână albă şi subţire.

Domnul se întoarse spre ieşirea paraclisului. Păru puţintel mirat văzând pe Jder, apoi îi zâmbi, şi-l lovi în trecere de două ori cu palma pe umăr. Sub palma Domnului, Ionuţ se mişcase şi pusese un genunchi în pământ.

— Să te duci, Jder, unde spune părintele Amfilohie… a zis măria sa.

— Pentru măria ta, a răspuns Ionuţ Păr-Negru cu îndrăzneală, mă duc şi pe tărâmul celalalt.

— I-ai spus? Întrebă şoptit Domnul pe sfetnicul său de taină.

— Încă nu, Doamne.

Măria sa a râs:

— Unde ai a te duce, Jder, nu-i departe de unde spui. Am nădejde în tine.

Abia de data asta, la acel glas pătrunzător, mezinul Jderilor şi-a simţit pleoapele înfierbântate şi n-a mai văzut limpede înaintea ochilor. A sărutat mâna întinsă spre el a măriei sale şi a rămas în picioare în acelaşi loc.

— Am treabă cu Vodă, i-a şoptit uncheşul său Amfilohie; să vii la mine desăra, la aprinsul lumânărilor.

— Bine, aşa am să fac, a răspuns Jder înghiţindu-şi cu greutate uscăciunea gurii.