Capitolul IX.

Se înmulţeşte neamul comisului.

Aceeaşi moară afumată şi puţintel strâmbată din furci şi cosoroabe asupra iazului. Moara veche din siliştea târgului. Aicea fac popas călători din patru drumuri, pe lângă ţăranii şi răzăşii care aduc la măcinat. Aicea se aleg veştile şi prorocirile. Şi morarul cel bătrân moş Irimie nici n-ascultă; ba se dă după covată şi opreşte hadaragul şi teica atunci când întind mai lung gâturile unii din ascultători, ca s-audă mai bine pe cel ce grăieşte; ba sloboade hadaragul ca să toace în teică şi dă ocol pe după oaspeţi, ca să se suie la coş, să vadă cum merge mălaiul la râşniţă; ba, după ce-au tăcut vorbele, se duce şi abate apa de la lăptoc, oprind toată huruiala morii. Are acest morar meşteşugurile lui şi s-a deprins a se uita pieziş la oameni. Se zice că mai bine cunoşti omul şi-ţi aduci aminte de obrazul lui, dacă-l pândeşti dintr-o parte. Şi chiar vorbeşte din când în când acest morar, dar mai cu samă când socoate el că trebuie. Se spune că, atuncea când nu-i nimeni-nimeni în moara lui, şi nu fâşâie nici vântul prin stuful acoperişului şi numai jarul de la vatra veche se fărâmă şi clipeşte, vine acolo pe furiş cel pe care niciodată nu-l pomenim fără să ne facem cruce, şi sfătuieşte în şopot cu moş Irimie. Acel Demon ar fi un fecioraş al lui moş Irimie, pe care moş Irimie l-ar fi dobândit clocind la subsuoara stânga, vreme de nouă săptămâni, un ou părăsit. După ce l-a scos, în lumina jarului miezului nopţii, l-a stupit să nu-l deoache şi i-a dat drumul pe gârlă. L-a hrănit şi l-a crescut Tartorul şi din când în când i-l trimete morarului, ca să-i facă bucurie. Nimene nu-l vede, nimene nu-l aude, dar de ştiut se ştie că este.

S-a ştiut că este de la un iepure.

Gonit dintr-o pârloagă de cătră doi copoi ai unor răzăşi de la Spinoasa, acel iepure bătrân şi înţelept a luat-o în lungul hatului răzăşesc, care, la Spinoasa, cum se ştie, e de trei mii de stânjeni. Când a ajuns în siliştea târgului, iepuroiul a prins a face minciuni: a cârnit la vale; apoi a pornit-o în lungul iazului şi a ocolit moara. Din fugă, s-a întors asupra sa însuşi făcând o săritură îndărăt şi s-a strecurat în şandrama printr-o spărtură. Mai făcuse altă dată aşa un uncheş al său tot de la Spinoasa. În moară, lume ca totdeauna, şi roata cu cupe scârţâia şi râşniţa umbla harnic. Şi era un fum subţire ca o pâclă. S-a tupilat într-un cotlon ş-a stat liniştit; copoii răzăşilor au trecut ţăhnind prin preajmă ş-au pierdut urma. Iepurele se tupilează mai tare în salteluţa de colb, ometiţă şi cenuşă, amestecate şi adoarme. Cât au ţinut vorbele oamenilor şi vuietul morii, iepurilă s-a hodinit fără să aibă nici un bai; dar cum s-au potolit toate, a început a-şi juca nările; iar când a stat dintr-odată moara şi apele au fugit şuguind în bulboană.

— A tresărit cu spaimă, s-a pălit de două ori cu capul în îngrăditură până ce-a găsit borta pe unde intrase, şi s-a dus, ca dintr-o puşcă a nemţilor măriei sale.

Aşa, când a stat în amurg moara din silişte, au răsărit din somn jupân Manole şi cuviosul Nicodim. Au fost în picioare şi s-au uitat cu străşnicie în juru-le. Morarul a rânjit la ei de pe bolovanul pe care stătea, dincolo de fumegarea tăciunilor.

— Poftiţi domniile voastre mai aproape, a zis el. De cai să n-aveţi grijă; îs după uşă; le-am dat orz precum mi-aţi poruncit. Pentru dumneavoastră am copt bine mămăliga, iar plătica e numai bine friptă. Ca să nu vă supăraţi după cum v-aţi mai supărat şi să nu mai spuneţi că umblu cu minciuni. Cerc eu aşa din vorbă pe unii şi pe alţii, să văd cum merge şi cât de strâns le e nodul pungii; dar cu domniile voastre nu mă pun. Domniile voastre sunteţi boieri mari din Ţara-de-Sus.

— Fiecare e boier mare peste ale sale… a răspuns posomorât jupân Manole.

Morarul încuviinţă cu umilinţă.

— Aşa este; dar pe boierul cel adevărat eu îl cunosc, că scoate şi plăteşte. Iar ceilalţi umblă numai în pleaşcă. Să nu-ţi fie cu supărare, cinstite jupâne Manole, eu pentru orzul cailor (frumoşi cai!) şi pentru celelalte, ţi-oi cere trei parale şi o vorbă bună.

— Plătesc cinstit, a răspuns cu semeţie vel-comisul Manole.

Morarul a tras peştele c-un beţişor lângă fundul pe care aburea mămăliga tăiată în patru cu aţă. S-a mirat:

— Ce ban pot găsi eu la feciorul domniei tale comisul Jder? De aceea l-am îndulcit dându-i dintr-al altora.

— A trecut şi el pe-aici?

— Trecut.

— Spus-a încotro se duce?

— Când a venit, cinstite jupâne Manole, s-a văzut că-l chiamă măria sa. Dar de dus, cum să spuie unde se duce? Asta-i slujba lui Vodă. De atâţia ani, de când sunt aici, am învăţat rânduiala.

Manole bătrânul se posomorî iar. Morarul clătină din cap, privindu-l dintr-o parte şi clipind dintr-o geană cătră Demonul său.

— Ştii, cinstite jupâne Manole, că eu treaba asta, a Domniei, am prins a o învăţa de acuma cinci ani, când a început măria sa a-şi întocmi tabăra asta de la Vaslui? Mă crezi ori nu mă crezi?

— Te cred; de ce să nu te cred?

— Şi vrei să-ţi spun cum au fost toate?

— Vreau, de ce să nu?

— Să nu te superi, cinstite jupâne Manole; parcă grăieşti cu gura altuia. Ai o supărare; las-o! Când ţi-oi spune întâmplarea mea, ai să vezi că a dumnitale rămâne ca o nimica. Să blagoslovească asupra mea sfinţitul ieromonah, ca să pot istorisi fără a mă tulbura. Când îmi aduc aminte de toate, începe a fierbe în mine veninul. Aşa că să mă blagosloveşti, cuvioase părinte.

— Dumnezeu să te miluiască, a răspuns ieromonahul înălţând dreapta şi făcând semnul sfânt.

— Sărutăm dreapta, părinte.

Cinstite jupâne Manole şi cuvioase părinte, aflaţi că, acum treizeci şi şase de ani, eu mă aflam cu doi fraţi ai mei la Prut, în ţinutul Fălciului, într-o moşie rămasă nouă după bătrânul nostru Mănăilă. Neamul nostru nu era de mult aşezat acolo; trecuseră numai două rânduri de oameni şi noi eram al treilea rând. Tatăl meu Mănăilă încă îşi mai aducea aminte că venise cu uncheşii lui de sub munte, aducându-şi acolo la Prut oile, asinii şi slugile. Fiind aşezaţi noi acolo la Mănăileşti din porunca Domniei, ne bucuram, având lărgime şi îmbielşugare. Mai întâi nu vedeam tot păduri şi iar păduri. Şi nu ne stricau ogrăzile puhoaie şi iar puhoaie. Unde puneam plugul, la un grăunte ieşea spor o mie. Despre mălaiul din acel loc se spune că n-are coajă. Schimbam câşlele ici-colo; aveau oile păşune cât lumea asta. Numai atâta spuneau alţi răzăşi trimeşi de Domnie mai de demult acolo, că toate cele bune îs şi cu primejdie. La trei ani, secetă; şi la treizeci şi trei de ani, tătarii. Dar pentru o secetă aveam două rânduri de bielşuguri; iar dinspre tătari primejdia nu era ca altădată. Domnia îşi întinsese stăpânirea până dincolo de Nistru. Şi noi eram aşezaţi acolo ca să ţinem strajă. Cum eram aşezaţi noi la Prut, alţii se aşezau tot mai încolo spre pustie.

Trăind noi în huzur şi fără grijă, iaca pălesc tătarii. Un ceambul la Hotin; un ceambul la Lăpuşna. Cei care au pălit în Lăpuşna au străpuns până la noi la Mănăileşti. Acuma ştiţi domniile voastre cu câtă repegiune vin şi se duc acei lotri păgâni. Când s-a dat şfara în ţară şi am cunoscut fumul de primejdie în fundul zării, pe dealul de la Orlat.

— Tătarii au şi fost la câşle, spârcuind ca lupii. Nici n-am avut când fugi, nici n-am avut când le sta împotrivă. Câţi am fost noi neamul lui Mănăilă, pe toţi ne-au luat de grumaz şi ne-au dus la Crâm. Eu am fost căzut rob la un mârzac, Daud. Cum am ajuns acolo, într-un loc căruia îi zicea pe limba lor „Valea Grasă”, nu făceam alta decât că îmi dădeau mie pe mână mânzărarii şi bacii tătari zerul rămas de la caş; ş-apoi acel zer eu îl fierbeam făcând jintiţă, şi jintiţa o scurgeam în sedile, de scoteam urdă.

În acel ţinut al nohailor care se chiamă Crâm, nu s-a fost ştiut de urdă. Ce făceau cu zerul de sub caş acei păgâni, nu ştiu; îl lepădau la câni.

Iar când a venit acel ceambul al lui Ghirai-Han asupra Mănăileştilor, s-a întâmplat să găsească Daud mârzac la stâna mea urdă dulce. A gustat şi aşa de tare i-a plăcut, încât, când m-a luat rob, m-a legat la un loc cu strecurătoarea de urdă; şi mi s-a poruncit să păzesc acea dulceaţă ca ochii din cap.

După ce-ajungem cu ceambulul la saraiuri, Daud mârzac şi-a adus aminte de robul cel cu urda şi a chemat pe un credincios al său care mă avea în stăpânire şi i-a cerut săculeţul, ca să închine acea dulceaţă lui Ghirai-Han.

Cum a gustat hanul din dulceaţa lui Daud mârzac numai s-a oţărât ş-a stupit într-o parte.

Rămânând ruşinat mârzacul de darul său, a venit la mine la căruţă ş-a poruncit să mă scoată şi să mă taie. Căci am făcut ceva de-am stricat urda; de unde era dulce, acuma e acră şi înecăcioasă; ba-i şi amară şi n-o poţi pune în gură de otrăvită ce-i.

— Bine, zic eu talmaciului, să mă taie dacă mârzacul vostru e prost şi nu ştie că urda dulce nu ţine. Ca orice lucru bun, durează puţin şi se zborşeşte. Pofteşte urdă dulce? Să mă ducă la o stână de-a voastră, să-mi puie în mână ce i-oi porunci, şi-i fac iar dulceaţa care i-a plăcut.

— Faci aşa, tu ghiaur? A întrebat Daud mârzac, veselindu-se.

— Fac şi mai bună; căci aicea, precât văd, iarba-i mai frumoasă decât la noi la Mănăileşti.

— Atuncea dau la tine viaţa, ghiaur.

— Spune-i aşa, mă-ntorc eu la tâlmaci, că viaţa mea e în mâna lui Dumnezeu, nu-i într-a lui; şi el să mă trimeată la stână, să-mi deie câte poruncesc, şi să nu mai clămpănească din gură.

Am făcut urdă, dar n-am arătat mânzărarilor tătari cum se face. A gustat Daud mârzac; şi-a lins buzele. Repede încalică Şi se duce într-o fugă, s-o închine lui Ghirai-Han. Gustă şi Ghirai-Han şi-şi linge şi el buzele. Cum se chiamă dulceaţa asta? Întreabă Ghirai.

— Nu ştiu, răspunde mârzacul; dar eu îi spun după numele robului. Şi de-atuncea urdei îi zic tătarii din acel loc „mănăilă”.

Aşa că m-au pus meşter la stâna aceea. Şi din răstimp în răstimp primeam înştiinţare de la Daud mârzac, să fac o ocă ori două ocă de mănăilă. O ocă îi trebuie lui; una o închină plocon hanului. Aşa se bucură de tare hanul de mănăilă dulce, încât îi face lui Daud mârzac toate voile.

Atuncea, dacă am văzut eu cum umblă treaba la tătari, m-am semeţit ş-am trimes răspuns mârzacului meu că eu fac mănăilă dulce ş-oi face-o şi mai bună, dacă-mi adaogă la tain un pahar de vin de care beau mârzacii şi hanul. Şi aşa l-am purtat eu cu vorbele pe mârzac până ce-a văzut el că un pahar de vin îmi da putere; iar eu beam treizeci şi nu mă puteam ţine pe picioare.

— Tu ghiaur, zice Daud mârzac, tu să mă înveţi pe mine cum se face mănăilă dulce. Eu dacă mănânc mănăilă dulce în fiecare zi, nu mor; iar tu dacă bei în fiecare zi treizeci de pahare, te prăpădeşti şi nu mai poţi face ce-mi place mie.

— Da' nu mai mor, nici pe dracu! Şi ce ştiu nu spun.

— Dacă nu mori de vin, mori pentru că-ţi vine vremea, tu ghiaur.

— Bine, asta-i alta, dar de spus tot nu spun.

— Ba ar fi bine să spui, Arimi ghiaur.

Stau eu şi mă gândesc; stau şi mă gândesc.

De când fac urdă lui Daud, el a umblat ş-a cumpărat de pe la alţi mârzaci şi tătari câţi robi a găsit din neamul nostru Mănăilă şi alţii din acelaşi ţinut de la Fălciu. După ce i-a cumpărat, i-a dus nu ştiu unde mai departe, în nişte locuri goale şi neumblate, ş-am înţeles că i-a lăsat să moară, ori i-a dat căpcăunilor de-acolo să-i mănânce, ca să se prăpădească cei care cunosc meşteşugul. Să rămâie numai el, ca să fie în mare cinste la Ghirai-Han. Şi ca să ştie numai el, trebuie să-l învăţ eu. Iar după ce l-oi învăţa, mă omoară şi pe mine.

Zic:

— Nu vreau să te-nvăţ. Daud mârzac.

— Atuncea, dacă nu vrei să mă-nveţi, eu tai pe tine, Arimi ghiaur.

— Fiinţa mea, zic, e sub sabia ta; dar de-nvăţat nu te-nvăţ.

— Tu ghiaur, de moarte nu te temi?

— Nu mă tem de moarte.

— Atuncea eu pe tine te slobod din robie, Arimi ghiaur.

— Să vedem, asta se poate; dar ce chezăşie îmi poţi da, Daud mârzac?

— Îţi dau chezăşie jurământ; mă jur pe barba mea.

Zic:

— Nu-mi place asemenea jurământ, şi nici n-ai barbă, Daud mârzac. Asta-i barbă? Ca grâul de-secetă: ici un fir, colo un fir. Să vezi tu, Daud mârzac, barba lui popa Nastasă de la noi; poţi să mături cu ea o arie.

S-a ruşinat mârzacul.

— Atuncea pe ce să mă jur?

— Să te juri aşa, zic eu. Dacă nu te ţii de legământ, să deie Dumnezeu să n-ajungi Luna cu mâna.

— Tu ghiaur, ce fel de jurământ e asta? Nu înţeleg.

— Asta-i jurământ mare, Daud mârzac, îi spun eu. E taină şi jurământ cu primejdie.

— Bine, zice. Am să mă mai gândesc; am să jur cum spui.

Am făcut lege pe nouă ani; cu nouă, cât mai stătusem în prinsoare, fac optsprezece. Când s-or încheia optsprezece ani, să mă sloboadă şi eu să-l învăţ.

Apoi aşa a fost. Mârzacul s-a ţinut de cuvânt; şi, după ce mi-a dat el drumul, am mai rătăcit eu ani unsprezece, până ce-am ieşit la lume, la noi în Moldova.

Mă duc în locul unde fusese satul nostru Mănăileşti. Vai de sufletele părinţilor noştri! Nu mai era nimic, nu se mai cunoştea nimica. Toate risipite şi spulberate: sat, biserică şi ţintirim. Nu-i fântână, nu-i şipot. Nu mai era nici o pomenire.

Dau cu calul ocol locurilor. Văd departe, în fundul zării, sat nou. Mă duc acolo; era un sat întemeiat de puţină vreme: Cozmeşti. Întreb şi înţeleg că-i danie nouă de la Ştefan-Vodă, carele se află acuma stăpân ţării. Am oftat ş-am lăcrămat; după aceea mă hotărăsc să mă duc să ridic plângere la măria sa. Atuncea s-a vestit că măria sa Ştefan-Vodă întemeiază tabără oştilor sale la Vaslui.

Am venit aici la Vaslui, ş-am stat în genunchi la trecerea lui Vodă.

Întreabă măria sa:

— Ce i-i voia acelui sărman?

Atuncea m-am dus la măria sa, m-am plecat şi i-am spus tot, ş-am cerut mărturii vechi a altor sate care or mai fi rămas împrejur de locul nostru ce s-a fost chemat Mănăileşti.

— Nu mai ai nimica? Nu ţi-a rămas nimica?

— Luminăţia ta Doamne, zic, n-am rămas decât cu sufletul. Şi din mila lui Dumnezeu, cu un dar, de pot bea patruzeci de pahare de vin fără habar. Iar după aceea nu mă culc. După ce le beau acele patruzeci de pahare, pot umbla printre ouă până la măria ta purtând o strachină cu zamă şi nu vărs din strachină nici o picătură.

— Lasă asta şi să vedem întâi mărturiile, porunceşte Vodă. Şi când a grăit măria sa aşa, eu n-am mai zâmbit şi m-am înfricoşat.

A poruncit măria sa cercetare şi înfăţişare a oamenilor de demult şi a aflat că sunt adevărate toate câte am spus eu. Atuncea mi-a dat luminăţia sa alt pământ în locul celui vechi şi mi-a dăruit şi moara asta din siliştea târgului.

După povestirea lui, morarul s-a uitat cum avea obicei dintr-o lăture, ca să vadă ce are de spus boierul cel bătrân, ş-a făcut iar Demonului său cu ochiul. Boierul cel bătrân îl ascultase cu luare-aminte, dar nu spunea nimic.

— Eu ştiu ce-ai vrea dumneata să cunoşti, jupâne Manole, a grăit el cu glas mai coborât; ci de comisul cel tânăr alta nu ţi-oi mai şti spune, decât că avea într-o desagă un cucoş negru, ca să-i vestească zorile.

— Purcedea pe cale depărtată… a îngânat monahul.

— Aşa m-am dus eu până la nohai şi m-am întors, a adaos morarul. Dacă vrea Dumnezeu ne întoarcem şi de pe celalalt tărâm. Acuma eu v-aş pofti să m-aşteptaţi până ce mă duc şi mă întorc numaidecât; am aproape de aici un coteţ de peşte. Văd că vă mai face trebuinţă. Spor de plată nu-i, rămâne tot trei parale şi vorba cea bună, pe care încă n-am auzit-o, să nu vă fie domniilor voastre cu supărare.

Morarul şi-a luat dintr-un cotlon ghionderul, ca să se ducă în baltă pe întuneric. Pentru treaba lui, avea destulă lumină de la stele şi mai ales de la drumul robilor, pe care-l cercetase din Crâm vreme de douăzeci şi nouă de ani ş-o lună. S-a dus, mătăhăind. Într-o vreme l-au auzit vorbind singur, ori poate cu fecioraşul său Demonul.

Jupân Manole a oftat, după ce s-a văzut sub streşina morii numai cu monahul:

— Doamne, multe minciuni mai poate spune un om!

— Cinstite mare comise, a zâmbit cuviosul Nicodim, la acest morar minciuna umblă de mâna cu adevărul.

— Poate fi şi asta, s-a înduplecat comisul Manole, dar poate fi şi alta; că m-a stârnit cu minciunile lui să mă duc să-mi văd pământurile şi tamazlâcurile de la apa Jijiei.

Monahul a răspuns:

— Ca să ne găsim astâmpăr, om merge, tătuţă, şi până la apa Jijiei, şi ţi-oi fi tovarăş orişiunde.

Astfel se vădea încă o dată ştiinţa bobilor, pe care-i cerceta la Timiş comisoaia pentru soţul său, şi care arătau drum cotit printre primejdii, drum cu întârziere.

— Ah! Am ştiut, săraca de mine, că la altceva nu mă puteam aştepta de la comisul Manole! Se tânguia dumneaei cătră jupâneasa Candachia. Parc-a făcut altă dată altfel, ca să facă ş-acuma? Totdeauna e cu împotrivire asupra Ilisaftei. Că se repede numai până la Domnie; că în trei zile se duce, în trei se întoarce; să n-aibă jupâneasa Ilisafta grijă; aşa de grăbitu-i, încât nu mai are când coborî până devale ca să-i spuie Ilisaftei: – „mâhnită te lăs, să te găsesc bucuroasă”. Se duce ş-o lasă; ş-are să se mai ducă lăsând-o; căci aşa-i tiran domnia sa de când îl ştiu. Dumnitale, dragă noră Candachie, pot a-ţi spune, căci îmi eşti ca un copil al meu prea iubit. Ne aflăm acuma în acest cerdac la Simion şi ne uităm cum umblă slujitorii; şi vedem toate cum sunt la acele grajduri ale măriei sale. A trecut mai nainte comisul Simion, cu Lazăr Pitărel şatrar, ş-au stat în preajma grajdurilor ş-a poruncit Simion să i se scoată la vedere harmăsarii Domniei, cum a pus el rânduiala nouă. Iar slujitorii numaidecât au intrat la grajd ş-au scos harmăsarii. I-ai văzut şi dumneata. L-ai văzut şi pe Catalan. L-am văzut şi eu; nu numai acuma; l-am văzut de mai multe ori. Draga mea Candachie, miră-te şi-ţi fă cruce, când ţi-oi spune că eu atâţia ani de zile, cât a fost aicea stăpân Manole, nu l-am văzut pe acel vestit harmăsar cu numele Catalan. S-a făcut din pricina lui Catalan tulburare şi s-au tăiat oamenii ca la război; unii au vrut să-l fure, alţii l-au apărat; s-au petrecut nişte întâmplări de care s-a auzit în toată lumea. Iaca, nici atunci n-a fost îngăduinţă pentru mine să văd pe Catalan. Aşa fel a fost opreliştea lui jupân Manole, încât nici nu mai cutezam să aduc vorba despre asta. Acuma ai văzut şi dumneata, Candachie dragă, că-i un harmăsar ca toţi harmăsarii.

— După cât ştiu eu, a zâmbit Candachia, cu toate opreliştile, jupâneasa Ilisafta tot a văzut ce-a poftit. Deasemenea s-a învrednicit şi Candachia, căci s-au aflat şi alţi bărbaţi mai filotimi împrejurul lui jupân Manole. Acuma, când nu-i oprelişte, nici nu mai are haz să vezi un cal; şi asupra lui Catalan nici nu mai este străşnicie, căci se află şi alţi harmăsari din sângele lui, şi preţul lui s-a împuţinat în ochii comişilor. Nouă ne făcea trebuinţă să-l vedem atuncea; acuma nici nu ne uităm la el.

— Într-adevăr, le arăţi toate cum sunt, dragă noră Candachie, şi văd că ştii toate câte am pătimit. Iar de când e aici Simion, a înflorit locul; se văd chipuri, s-aud glasuri de femei; pe când atuncea era ca într-o mănăstire de călugări. Jupân Manole a fost cu inimă tare; pe când Simion s-a îmblânzit şi s-a îndulcit de dragostea soţiei sale. Nu ştie cu ce să-i steie înainte jupânesei Maruşca.

— Se întâmplă şi s-a întâmplat şi altora asta, dragă jupâneasă Ilisaftă.

— Într-adevăr, Candachie dragă, s-a domolit comisoaia.

— Căci sita nouă şade în cui, jupâneasă Ilisaftă şi dragă soacră. Mai este şi alta la mijloc: Că după cât ai umblat ş-ai stăruit dumneata, ba la vraci şi femei cunoscătoare, ba la icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte, cumnata Maruşca aflându-se în stare binecuvântată, cu toţii stăm împrejurul ei până ce i-a da Maica Domnului uşurare.

— Aşa-i, a suspinat comisoaia, în asemenea vreme ţi se închină toţi ca unei doamne şi împărătese. Se află unele care nu cunosc starea asta.

— Căci nu le-a venit vremea, dragă jupâneasă Ilisaftă. Ţi s-au mărturisit; şi când a trebui, ţi-or cere ajutor.

Jupâneasa Candachia a sărutat râzând mâna iubitei sale soacre. S-a grăbit s-o sărute ca să nu-i vie s-o muşte – după cât îşi da cu gândul comisoaia, care, fără să pară, cerceta cu multă agerime pe nora sa întru toată a ei frumuseţă. „Vai! Suspina dumneaei întru sine; frumuseţa se veştezeşte şi frumuseţa nu se taie pe talger…”

— Ce-o fi făcând acuma jupâneasa Anca? Se îndreptă cu grăbire comisoaia cătră nora sa. A intrat la Maruşca şi n-a mai ieşit.

— I-a fi dând să beie o cănăţuie de cafea… s-a bucurat subţire Candachia.

— D-apoi că numai de asta-i bună cuscră-mea. Văd că şi nana Chira întârzie. Am uitat undelemnul sfinţit de vlădica Teoctist şi am mânat-o să mi-l aducă. I-am spus unde să-l caute şi nu l-a fi găsind, iar acuma răscoleşte prin toate părţile. Ba, slavă Domnului, o văd că vine. D-apoi bine, nană Chiră, de ce-ai întârziat?

— N-am întârziat, stăpână; m-am dus ş-am venit, alta n-am făcut. Iar de căutat am căutat în racla cea de tisă şi n-am găsit nimic. Şi mai aveam eu strâns la mine o leacă dintr-acelaşi undelemn şi l-am adus. Încă nu s-aude că i-ar fi venit durerile de-al doilea.

— Nu te teme, căci ai să le-auzi numaidecât, nană Chiră.

Cele trei femei au rămas ascultând. Nu răzbătea din lăuntrul casei nici un zgomot. Din umbra cămărilor de sus treceau cu grăbire ţigănci desculţe la odăile de jos, în ogradă. O clipă numai lucea soarele după-amiezii în salbele care li se zbăteau pe piept. Erau îmbrăcate cu pânzeturi răsăritene aprig colorate, după moda tătărască; cele mai tinerele fiice ale sălaşului, ca şi cum ar fi dorit să se depărteze de robie, părăseau portul nestatornicilor nomazi şi îndrăzneau a trece cu catrinţă şi cu năframă pe lângă moaşa lor care purta încă şalvari. Acele slugi negre erau dar al măriei sale, închinat jupânesei Maruşca, de casă nouă. Jupâneasa Ilisafta le arătă numai cu ochii, înălţând puţintel fruntea şi coborând pleoapele; iar Candachia înţelegea că acea zestre, cu care părea că se fuduleşte Maruşca, nu era pe gustul soacrei. Totuşi plăcut este să ai roabe care să te slujească, să te împresure şi să-ţi steie în genunchi. Nu s-ar putea spune că fiinţa asta cu numele de Maruşca, fata ruştei, a fost ocolită de noroc. Candachia deci a zâmbit, încuviinţând părerea comisoaiei despre sălaşul de robi de la curtea lui Simion.

Şi ograda se arăta liniştită. Simion dăduse poruncă părţii bărbăteşti a slujitorimii să se tragă la o umbră şi mai bine să doarmă decât să se poarte de colo-colo, ridicând, împingând, bocănind, răcnind şi chemându-se. Este vremea pentru aşa treburi zgomotoase în altă zi, când va fi şi domnia sa mai liniştit. Acuma nu-şi află astâmpăr. Într-un răstimp a venit de cătră grajduri până la portiţa ogrăzii; a văzut pe jupânesele din cerdac, şi din tihna lor a înţeles că el însuşi mai are a îndura pedeapsă. De s-ar isprăvi năcazul până în sară, ori măcar până la miezul nopţii! S-a tras de la portiţă şi s-a întors la grajduri, privind în neştire ori cătră munţi, ori cătră ceaţa de zăduf a câmpiei. Niţă Negoiţă a scos capul de după o fânărie. Îi dă poruncă lui Niţă Negoiţă cu glas repezit:

— Să-mi duci şi-n sara asta poclăzile în chilia mea cea veche; dorm tot la grajduri.

Chilia lui de pe vremuri, când fusese holtei şi comis al doilea, îi era şi de data asta acoperământ la năcaz, cum îi mai fusese destul de des, când se înoura furtună între el şi jupâneasa Maruşca.

— Am înţeles, jupâne comise, a răspuns Negoiţă, uitându-se într-o parte cu ochi întunecoşi, ca să afle un duşman.

Deodată s-a auzit în cămările de sus răcnet subţire, depărtat şi stâns.

Jupânesele din cerdac au fost în picioare, învăluindu-şi fustele cătră iatac. Comisul Simion n-a făcut decât un salt înapoi la portiţă.

Nana Chira urma după stăpâne, pitindu-se şi căutând o trecere când prin dreapta când prin stânga, scobindu-se în acelaşi timp de jur-împrejur la brâu, ca să afle sticluţa cu undelemn sfinţit.

— Dragele nanei dragi… dragele nanei dragi… ofta şi mormăia ea, negăsind nici un chip să răzbească înainte.

Jupâneasa Maruşca sta întinsă pe spate în crivat, sub pânze albe. Era legată la cap cu grimea de matasă roşă, ca să nu se deoache. Maică-sa Anca se învârtea împrejurul ei căutând ceva. Nu ştia ce caută şi întreba pe fiică-sa:

— Ce-ţi face trebuinţă, draga mamei?

— Am să mor! Am să mor! Ţipa Maruşca. Lăsaţi-mă în pace, n-am nevoie de nimica, duceţi-vă de aici.

Un val o izbi în măruntaie, pricinuindu-i o zvârcolire de vierme. Ţipă iarăşi fără samă, cu obrazul chinuit de spasm.

Simion îşi arătă capul zbârlit în deschizătura uşii.

— Nu! Nu! Nu se poate! Au răcnit toate femeile câte erau înăuntru.

S-au adunat umăr la umăr, au pus mânile, l-au întors în loc şi l-au împins să se ducă.

— Dar eu ce-am să fac? A întrebat el c-un început de mânie. Vreau s-o văd pe Maruşca.

— Nu se poate! Las' că te chemăm noi.

— Cât am să stau aşa?

— N-ai grijă! Te chemăm noi când va veni ceasul. Asta i se părea cel mai ciudat lui jupân Simion: că muierile îi porunceau să n-aibă grijă, când fiece ţipăt al Maruşcăi răspundea în fiinţa lui. Zvârcolirea ei, pe care el o zărise o clipă, îl trudea pe dânsul. Îşi simţea trupul îmbrobonat de sudoare. S-a tras până în cerdac şi s-a rezemat acolo cu fruntea de un stâlp.

Iar răcnetul! O spintecă răcnetul de moarte…

Nu mai poate îngădui asemenea urgie. Se smunceşte de la stâlp şi se repede spre iatac. În clipa aceea ţipetele Maruşcăi au contenit.

Femeile din lăuntru au săvârşit tot ce este de trebuinţă într-o împrejurare ca cea de faţă. Au schimbat oleul la candela de la icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au pus feştilă proaspătă de iască; au înfăţişat jupânesei Maruşca un păhărel de vinars amestecat cu undelemn sfinţit şi au îndemnat-o să bea măcar cât ar bea o păsărică. I-au adus pe frunte ştergar ud, pe care Maruşca îndată l-a zvârlit de la sine. Moaşa sălaşului de robi a îndrăznit să se strecoare până la ţâţâna uşii şi, când s-a deschis un canat, a căutat din ochi pe nana Chira şi i-a făcut semn, chemând-o.

— Aţi trimes după popă? Întreabă în şopot moaşa sălaşului, vârându-şi clonţul la Chira în ureche.

— Încă n-am trimes, dar trimet numaidecât. Jupâneasa Ilisafta, care aude tot, îşi pocneşte palmele:

— Cum de s-a uitat asta, cuscră dragă, eu n-oi înţelege!

— Dar ce-s eu de vină, păcatele mele! Răspunde jupâneasa Anca. Mai sunt şi alţii în casa asta.

— Mai sunt, mai ales bărbaţi care nu-şi găsesc astâmpăr, se învoieşte comisoaia Ilisafta, ieşind iar împotriva lui Simion. Să încalice careva pe loc! Porunceşte ea comisului; şi să ducă răspuns părintelui Dragomir: să lepede în pământ tot şi să vie numaidecât aicea.

— Ce se întâmplă?

— Fă cum îţi spun eu şi nu întreba. Nu se întâmplă nimica, şi ce se întâmplă e bine.

Moaşa sălaşului urmează a da sfaturi nanei Chira.

— Când or apuca-o durerile de-al treilea, s-o coborâţi din pat.

— Da' de ce? Se întoarce comisoaia

— Căci aşa n-i dat nouă, suspină moaşa de laie, aşa ni-i dat după datina din veac, să naştem pruncul pe pământ.

— Asta n-oi mai crede-o, se împotriveşte nu cu prea multă hotărâre jupâneasa Ilisafta. Eu am făcut patru feciori, slavă Maicii prea curate, ş-am stat în aşternut după obiceiul jupâneselor moldovence. Doar dacă n-a fi chip altfel şi s-or lungi prea mult durerile. Mai degrabă s-aduci tu, moaşă, o lespede bună învălită în ştergar, să i-o punem sub şale. Ai trimes, Simioane, după popă?

— Am trimes.

— Acu ce-am mai uitat eu, uita-m-ar relele şi năcazurile. Pregătit-ai ce ţi-am spus ieri?

— N-am pregătit, muţă. Parcă am numai atâta grijă?

— Vai, cum se poate una ca asta? Numaidecât du-te şi pregăteşte.

— Mă duc, muţă.

— Du-te şi să nu-i dai drumul până ce n-oi porunci eu.

— Aşa am să fac, muţă.

Simion s-a dus cu aceeaşi privire îngrijorată şi spăriată. Porunca muţei şi uitarea lui erau în legătură tot cu uşurarea Maruşcăi. Însă era ceva ce i se părea lui că n-ar fi cu priinţă unor asemenea răcnete chinuite. Asemenea răcnete mai degrabă să le potoleşti cu blândeţă, decât să le detuni. S-a dus totuşi cu grabă spre a îndeplini porunca muţei. Şi dumneaei, după câte i-a mărturisit, numai cu asemenea mijloc s-a putut uşura, când a fost să-l nască pe Simion însuşi cel de astăzi. Nu s-a întâmplat nimica rău şi l-a născut cu bine. Însă oamenii erau mai tari în vremea aceea, se gândeşte cu îndoială comisul Simion. Maruşca lui e numai cât o gâgâlice. Of! Multe a avut să îndure de la gâgâlicea asta! De-ar vedea-o uşurată!

Caută pe Lazăr Pitărel şatrar. Porunceşte să-i vie Lazăr Pitărel şatrar. Se sfătuieşte cu el cum să dreagă şi cum să facă.

Se află la grajdurile domneşti de la Timiş (ştie el că se află) o pivă mică pentru vestirea ţinutului, când vine Vodă în petrecere aicea. E ca o piuliţă de aramă în care pisează gospodinele posmag. Are în fund o bortă, largă numai cât poate intra un vârf de sârmă. Acea piuliţă stă înţepenită cu cerc pe un butucel de fag. Îi pui pulbere câtă pofteşti, astupi cu câlţi şi baţi bine câlţii. Când vrei să pornească, vâri în bortă capătul de sârmă înroşită în foc. De departe, şi cu fereală îl vâri dintr-un şfichi de prăjină.

Lazăr Pitărel şatrar ascultă cu supunere; după aceea se duce să caute pivuşca, ca să facă plăcerea comisului său.

— Dar nu-i nici o plăcere, creştine al lui Dumnezeu, se întoarce supărat comisul Simion. Vai de zilele mele! Mie nu-mi trebuie nimica.; mie îmi trebuie numai linişte; mie îmi trebuie să-mi văd soţia alinată. Nu-mi trebuie pivuşcă.

— Atuncea de ce s-o mai caut?

— S-o cauţi şi s-o încarci, căci aşa-i porunca maicei mele jupâneasa Ilisafta. Acuma dumneaei e mai mare aicea şi dumneaei porunceşte. N-o auzi?

Lazăr Pitărel se duce clătinând din cap. Nici într-o zi întreagă, când e zi bună lăsată de Dumnezeu, nici într-o zi întreagă nu dă drumul comisul Simion la atâtea vorbe la câte a dat drumul într-o clipă.

Dar ţigăncii aceleia ce-i mai face trebuinţă? Îi face trebuinţă o lespede lucie, bine potrivită aşa ca un fundişor, şi să nu fie mai uşoară decât trei ocă. Asta tot dumneaei jupâneasa Ilisafta o porunceşte, ca s-o puie sub jupâneasa cea tânără, să aibă în ce se opinti. Să se ducă numaidecât cineva, să caute asemenea lespede.

A răsărit ca din pământ, iarăşi, comisul Simion. Căci au zbucnit iar strigătele prelungi şi deznădăjduite ale jupânesei celei tinere. Mare pedeapsă de la Dumnezeu are tagma muierilor, se gândeşte Lazăr Pitărel.

Iar a contenit. Dar nu trece un sfert de ceas şi acele răcnete se înteţesc din nou.

La un ceas ori două, la a nu ştiu câtea toană de sfredelituri de glas înfricoşat prin bagdadie, jupâneasa Anca năvăleşte în cerdac la parmaclâc.

Unde-i comisul Simion? Să vie numaidecât comisul Simion. Îi porunceşte jupâneasa Ilisafta să se înfăţişeze fără întârziere.

Dar comisul Simion nu era departe. Era acolo într-un colţ al cerdacului, în umbra amurgitului. Stătea acolo neclintit, neavând în urechi altceva decât acel sfredel care-l străpungea. Se uita fără să înţeleagă ce vede lângă porţile ogrăzii pe unde ieşi la grajduri. Lângă acea portiţă, un foc mare. Şi mai la o parte de foc un meşteşug ciudat pe care Lazăr Pitărel îl cercetează şi pe o parte şi pe alta şi se năcăjeşte asupra lui.

Ce este? Cine-i porunceşte să se înfăţişeze numaidecât? Unde să se înfăţişeze?

— Vină după mine, îi zice cu blândeţă jupâneasa Anca. Te doreşte soţia dumnitale.

Inima comisului Simion se zbate cu înfricoşare. Poate se prăpădeşte Maruşca?

— Ferească Dumnezeu, îl mustră jupâneasa Anca, nu bolborosi astfel de vorbe necugetate.

Părintele Dragomir îşi murmură rugăciunile în tinda de la intrarea iatacului. Se pleacă din toată rotunzimea lui spre comis. La lumina făcliilor, îi străluceşte aurul patrafirului.

Comisul Simion şovăie. Se împiedică în prag; se cufundă într-un ţipăt ascuţit ca-ntr-un şuvoi de munte şi se opreşte cu privirile ca de ghiaţă deasupra soţiei sale. Femeile din jur apără şi acopăr vederii soţului trupul acela care se zvârcoleşte. Dar ochii iubitei sale îl aţintesc holbat, cât nişte străchini. Cât nişte străchini i se par acei ochi care s-au uitat la el altădată cu atâta dulceaţă. Apa lor tulbure fulgeră ca de-o nebunie. Jupâneasa cea tânără şi-a repezit în sus braţele şi, cu ghiarele, a cuprins de chică pe soţul său. Îl trage şi-l scutură. Îl lasă şi iar îl înşfacă. Apoi cade istovită în culcuş.

— Acuma du-te! Acuma du-te! Îl împing femeile. Comisul Simion a ieşit în cerdac prăpădit cu firea după asemenea întâmplare neaşteptată. Face semn lui Lazăr Pitărel. Îi face un semn aşa lui Pitărel, că de-acum se poate cutremura pământul scufundând în genuni pe oamenii care mai trăiesc în lumea asta.

A izbucnit pivuşca, stupind foc prin înserarea afumată. Nu s-a cutremurat pământul, dar au zbârnâit geamurile de la iatacul bolnavei. Încă un ţipăt – al tuturor femeilor de la iatac.

Gata. S-a milostivit Maica Domnului. Să poftească iarăşi comisul Simion. Îi porunceşte jupâneasa Ilisafta să se înfăţişeze numaidecât.

— Poftim, cinstite comise, şi-ţi vezi feciorul, se ploconeşte nana Chira; l-a primit bunică-sa cu palmele unse de undelemn binecuvântat.

Simion şovăie iar şi-şi simte lacrimi în priviri când îl cuprinde de după grumaz o Maruşcă istovită şi albă, cu ochi împăcaţi de blândeţă.

Copilul a ieşit la lume ţipând cu mânie.

— Are să fie bărbat vrednic ca şi bunicul său şi are să-l cheme Manole! Porunceşte jupâneasa Ilisafta.

A ieşit întâi braţul stâng şi după aceea capul.

— Are să fie stângaci… suspină subţirel Candachia. Vedeţi dacă are pata de jder.

Are şi pata de jder. Bunicii lui şi-au agonisit astfel nepot care să le ducă pomenirea într-un veac viitor.

În vremea asta, comisul cel bătrân se afla la tamazlâcurile domniei sale de la apa Jijiei, împreună cu părintele Nicodim. Amândoi hodiniseră în bordeiul vătămanului bouarilor şi viţelarilor, unul Jurgea Căpăţână, şi stăteau într-o dimineaţă, privind întinderile cătră Prut. Se vedea înaintea lor, cât cuprindeau ochii, grind verde într-o parte; iar în altă parte, despărţită printr-un hindichi cotit, baltă şi stufuri până într-un afund. Când veneau ape mari, primăvara, de se umfla şi Prutul şi se umfla şi Jijia.

— Apoi acele ape se făceau una până în buza hindichiului şi scăpau şi în păşuni. Erau înecate toate foltanele de stuf şi nu se mai vedea atuncea decât verde de iarbă şi sclipire tulbure de valuri. Se trăgeau puhoaiele când începeau a sosi toate paserile străine ale bălţii. Unele treceau în cârduri fără număr, umplând cerul şi înegrind zarea; altele făceau popas aici, cuibând.

La acel ceas al dimineţii de august, când marele comis şi ieromonahul priveau balta, toate sălbătăciunile care aveau în acel cotlon de lume domnie se deşteptau deasupra stufurilor şi luciurilor, învăţându-şi puiganii la zbor. Se arătau vederii, fără frică, fel de fel de dihănii aripate – de la lebede, babiţi şi gâşte până la cele mai mici zburătoare şi înotătoare. Mai cu samă treceau cu şuier de vânt raţe de multe soiuri. Deasemenea erau şi păseri fără nume, unele cu plisc lătăuş, altele cu moţ ca de omăt, altele cu pene trandafirii. Erau un fel de cocori ori un fel de stârci – comisul a stat şi s-a mirat o vreme întrebând pe moş Jurgea Căpăţână.

Însă moş Căpăţână n-avea grija orătăniilor din baltă. Moş Jurgea avea treabă cu tamazlâcurile ce-i erau date pe samă. Le arăta pe fiecare unde se află la păşune şi unde li s-au întocmit ocoale şi otacuri. Fiecare fecior cu câte patruzeci de boi ori şaizeci de viţei. Pentru acele tamazlâcuri stătea acolo depărtat de lume câte un an, de-i creştea până în ochi şi până la brâu barba încâlcindu-se cu pletele. Cu sarica lui, cu căciula ascuţită şi cu ghioaga ferecată cu ţinte de aramă, părea ieşit de pe alt tărâm, şi nu cunoştea nici pe Vodă, nici pe boierii suceveni; el nu ştia decât de-un stăpân, şi acela era jupân Manole.

Avea sub mâna sa feciori, pribegi din toată lumea asta, însă vrednici bărbaţi cu care ducea războiul său. Bătea război când cu apele, când cu fiarele, când cu iarna. Fiecare fecior ţinea lângă sine un câne. Jurgea Căpăţână ţinea doi câni. Simbria lui era parte din vânzarea mărfii. Tainul şi-l agonisea singur cu cei nouă feciori pribegi, aducând mălai de peste Prut.

— Cum îl aduceţi acel mălai?

— Îl aducem şi noi cum putem, însă cu dreptate. Nu s-a aflat în partea asta de lume, stăpâne comise Manole, să suferim pe lotri, după cum ştii de când ne-am alcătuit noi cu domnia ta. Ce să-ţi spun, stăpâne comise Manole, grea e viaţa noastră aici în pustie la Jijia şi la Prut. Mare îmbielşugare este în toate; avem nu departe stâni şi prisăci; însă puţini oameni, şi aceia tot aşa de năcăjiţi ca şi noi, şi singuri. Domniile voastre la munte trăiţi în case deasupra pământului; noi, aicea, trăim sub pământ.

— Însă vă iese câştig de bani.

— Ce folos, stăpâne comise Manole, că avem pentru trup, dacă n-avem pentru suflet! Aici nu-i nici biserică, nici crâşmă. Când şi când ne vine în popas câte-un ceteraş, care ne cântă ce se cântă în lume; dar pe urmă se duce ş-acela cum se duc orătăniile din baltă. Mai greu ni-i când vine viforul iernii şi stăm alăturea în perdele cu vitele. De lupi şi lotri, n-avem a ne teme; dacă au îndrăzneală lotrii să intre aici, apoi nu mai calcă iarbă. După a noastră pravilă, unde îl prindem pe hoţ cu furtişagul, acolo îi săpăm mormânt. Acuma, stăpâne comise Manole, ne-am fost rugat şi anţărţ domniei tale, să pui cuvânt pe lângă măria sa ca să ne clădească aici între Jijia şi Prut, la un loc potrivit, biserică, şi să ne vie preot. Om dura şi noi case, om căuta muieri ş-om întemeia sat, ca să trăim ca oamenii din lumea cealaltă.

Cât au călătorit înapoi spre Ţara-de-Sus, comisul se stârnea din când în când a vorbi cu părintele ieromonah Nicodim, despre rugămintea vătămanului de bouari şi viţelari, moş Jurgea Căpăţână. Îi slobozise făgăduinţă şi era cu grijă dacă şi-o va putea îndeplini.

— Să ştii, dragu tatei fecior şi părinte Nicodime, suspina domnia sa vel-comisul, că jele mi-i de câte mi-a vorbit vatamanul nostru. Mi-a mai spus el şi altădată aceleaşi lucruri, dar acuma nu mai pot suferi. Toate-s trecătoare, părinte Nicodime, şi ne petrecem şi noi ca stolurile acelea pe care le-am văzut; iară înapoi nu ne mai întoarcem. Cată s-avem grijă, ca să ne rămâie pe lumea asta o pomenire. Ţi-oi mai spune alta: că degeaba m-a călcat ursul lui Zailic. Ce-a fost verde s-a uscat.

Nicodim şi-a scuturat pletele râzând:

— Aşa binevoieşte Domnul Dumnezeu, tătuţă, să deie oamenilor din Ţara Moldovei o înştiinţare ca aceea pe care văd c-ai primit-o şi domnia ta. Fără asemenea înştiinţări, nu s-ar mai clădi nici fântâni, nici biserici.

Ajungând la Timiş, le-a ieşit înainte comisoaia cu veste mare şi pahar dulce. Iar comisul şi-a uitat neliniştile. În acelaşi timp a băgat în samă, fără să spuie nimănui altuia decât feciorului său monahul, că jupâneasa Ilisafta n-a revărsat asupră-i potopul de mustrări la care se aştepta. A pomenit de Ionuţ Jder, fără a se crămălui peste samă, şi i-a închinat pe toţi ai săi câţi se aflau sub soare milosârdiei lui Dumnezeu.

— Aşa am căzut eu din preţ, Nicodime, când aţi venit voi pe lume; iar acuma, înaintea nepotului său, scade din preţ Ionuţ al nostru cel prea iubit.

Părintele Nicodim a trecut pe la lehuză ducându-i rodin binecuvântarea sa şi s-a întors la sfânta mănăstire, ca să găsească iar pe fratele Gherasim. Avea în el mâhniri ca totdeauna în asemenea împrejurare, dar mai cu samă era mâhnit că de la Jder al său cel cu ochii de castană nu i-a sosit nici o veste.

Însă înainte de a intra la sfânta chinovie, Dumnezeu a binevoit să-i trimeată şi vestea asta.

Părintele Nicodim a găsit la poarta din afară a mănăstirii, între fânaţurile înflorite a doua oară, un cuvios monah străin, care i s-a închinat cu smerenie. Era un om tânăr încă, slab şi subţiratic. Purta un fuioraş de bărbuţă rară şi doi ochi mari şi nevinovaţi. Straiul îi era curat, de şi se vedea că fusese purtat fără încetare pe drumuri lungi. Părintele Nicodim s-a uitat la el şi l-a cunoscut după cuvântul Scripturii, că e un fericit sărac cu duhul.

— Mă închin cu plecăciune, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a cuvântat cu subţire glas acel monah străin. Rogu-mă să-mi spui care-i numele cuvioşiei tale, căci eu de cinci zile aştept aici, la sfântul Neamţu, pe părintele Nicodim.

— Prin voia lui Dumnezeu, eu sunt acela, răspunse ieromonahul.

— Dacă într-adevăr cuvioşia ta eşti acel pe care-l caut, atuncea te poftesc să-mi spui care-i porecla cuvioşiei tale.

— Porecla mea e Păr-Negru, părinte; dar asta-i porecla mea din pruncie.

— Ştiu; asemenea şi pe mine mă chiamă Ioanichie şi porecla mea e Veveriţă. Mă închin cuvioşiei tale şi-ţi spun că fiind undeva într-un loc departe, în pământ creştinesc, m-am legat cătră un frate al meu, că, dacă fac drum în Ţara Moldovei precum am hotărât, apoi să mă abat numaidecât până la sfânta mănăstire Neamţu. Şi dacă ajung la sfânta mănăstire Neamţu, să caut pe un cuvios ieromonah al nostru cu numele Nicodim. Şi după ce l-oi găsi, să-i spun nişte vorbe pe care m-a învăţat a le rosti. Şi după ce i le-oi spune, slobod sunt să mă duc unde mi-i voia.

Părintele Nicodim a tresărit ş-a descălecat numaidecât.

— Frate Ioanichie, a zis cuvioşia sa cu tulburare, poftesc să aud acele vorbe. Cine ţi le-a spus?

— Un creştin. Alta nu mă-ntreba.

— Cum era la înfăţişare? Şi în ce loc te-a învăţat acele vorbe?

— Dacă nu eşti Satana şi eşti cu adevărat părintele Nicodim din neamul lui Păr-Negru, nu mă-ntreba nici asta.

— Bine, şi-a plecat fruntea ieromonahul, nu mai întreb nimica şi aştept.

Atunci părintele Ioanichie a zâmbit cu bunătate, s-a uitat cu ochii lui femeieşti la părintele Nicodim şi a rostit cântat aceste vorbe:

Ce mi-i una?

La Crăciuna.

Ce mi-i două?

Când începe toamnă nouă, La Sâmedru îl văd iară Pe bădiţa meu Nicoară.

După ce-a spus ce avea juruit, cuviosul Ioanichie a rupt un fir de iarbă înflorită, purtându-l între degetele lungi ale mânii sale stângi ca pe-o făclioară. S-a ridicat, s-a închinat, şi s-a dus.