Capitolul VIII.

Unde comisul cel bătrân şi monahul ies la lume

— Cine ţi-a spus una ca asta, cuvioase părinte Nicodime? Cine să fie fără linişte ziua şi noaptea? Dumnealui comisul Manole Păr-Negru?

Da' de unde! Acestea-s vorbe de-ale femeilor, ca să nu se bage de samă că ele nu mai au astâmpăr cât e picul.

Domnia sa jupân comisul îşi vede, ca şi până acuma, de multe şi mărunte treburi.

Cum mă-ntrebi cuvioşia ta, aşa l-am întrebat eu. Şi cum îţi spun, aşa mi-a spus.

Domnia sa cunoaşte că, la o Domnie ca a lui Ştefan-Vodă, cum a fost altădată la împărăţia grecească, se află slujbe şi slujbe; unele le ştim, altele nu. Cele mai multe nu le ştim, şi la acelea fac trebuinţă bărbaţii cei mai destoinici. Mai ales acuma, de când s-au sporit oştile măriei sale şi de când îi vin cărţi şi soli de la crai, şi de la venetici, şi de la Râm, de la vlădica cel mare al papistaşilor, şi din toate părţile.

— Atâtea treburi s-au încâlcit şi atâtea slujbe s-au iscat, care nu se mai află pe lumea asta câte treburi s-au încâlcit şi câte slujbe s-au iscat…

Zic eu: mare poznă, oameni buni! Unde are s-ajungă măria sa?

Măria sa Ştefan-Vodă acuma e ca acel bărbat carele s-a însurat c-o muiere frumoasă. Plăcutu-ia să puie cunună şi să aibă cu sine ce i-i drag. Dar domnia cu care s-a cununat măria sa e muiere cu nacafale. I se poate spune şi măriei sale că şi-a vârât cap sănătos subt Evanghelie. Decât ce să facă măria sa? Aşa i-i moştenirea şi partea.

Într-atâtea treburi încâlcite, s-a găsit şi pentru comisul nostru al doilea Ionuţ una mai încâlcită; şi măria sa i-a poruncit să se ducă s-o descâlcească.

Când s-a, dus? Nu s-a aflat. Unde s-a dus? Nu se ştie. Ce face acolo unde se află? Asta poate s-o cunoască numai măria sa. Când are să se întoarcă? Ptiu, drace!

— Jupâneasă Ilisaftă, zic, asta nu mă întreba domnia ta pe mine. Asta o ştie Dumnezeu.

Dumneaei prinde a lăcrăma cu mare jale.

— Lăcrămez şi mă zbat, zice, căci de când nu se mai ştie nimica de Ionuţ, comisul Manole nu mai are hodină.

Se scoală comisul Manole şi începe a răcni, cum îl ştii cuvioşia ta că răcneşte câteodată.

— Da' de unde! Da' eu nici nu mă gândesc la asta! Comisul al doilea e dus în slujba măriei sale şi gata! Să nu mai aud vorbind! Să nu mai aud scâncind! Toată ziua umblă femeile, aicea la Timiş, cu visuri, descântece, bobi şi vrăji. Da' lăsaţi-mă-n pace! Nu mă mai întrebaţi nimica. Eu am altele!

Mare poznă, oameni buni!

Starostele Nechifor, contenind puţintel, clipi din coada ochiului drept cătră părintele Nicodim. Stăteau pe lăiţi, în cerdacul chiliei, şi se uitau asupra ogrăzii. Fratele Gherasim adăpa calul înşăuat al starostelui, scoţând apă din fântâna cu cumpănă şi turnând din găleată în jghiab. Soarele părea oprit asupra muntelui cu brazi; mai era un ceas până la slujba de sară.

— Şi ce anume face tătuţa? Întrebă cuviosul Nicodim, cu faţa dintrodată umbrită.

— D-apoi ce să facă? Se duce-n prisacă şi-l mai înţeapă câte-o albină, de se uită la lumea asta numai c-un ochi. Încalică după aceea şi se suie la grajduri. Adicătelea să ţie sfat cu comisul Simion. Tace unul; tace şi celalalt; se chiamă că aşa ţin sfat. Dacă n-ar fi jupâneasa Maruşca, apoi jupân Manole s-ar întoarce acasă fără să-şi descleşteze fălcile.

— Tătuţă, zice jupâneasa Maruşca, fii fără grijă.

— Da' n-am nici o grijă.

— Atuncea are Simion.

— Da' n-am nici eu.

— Ei, atuncea-i bine, râde jupâneasa Maruşca. Dacă n-aveţi domniile voastre grijă, are măria sa. Jder e omul măriei sale.

Părintele Nicodim se miră.

— Aşa vorbeşte ea?

— Întocmai: precum mi-a spus comisul Manole, Domnia sa comisul râde şi-i place.

— Aşa-i zice ea? Jder?

— Nu spune altfel. Are să facă una, de avem să rămânem cu gura căscată.

— Cine spune asta?

— Tot jupâneasa Maruşca, despre cumnatu-său.

— Aha!

— Părinte Nicodime, eu ţi-oi spune că aşa-s femeile. Jupâneasa Maruşca-i grea; şi se încântă de Ionuţ, ca să nască prunc viteaz ca şi cumnatu-său. Deasemenea acuma, după cât spune jupân Manole, jupâneasa Maruşca e mai cu toane. Alte jupânese-s cu toane la început; dumneaei e mai cu toane după luna a cincea. Că ar face bine să se ducă şi alţi comişi la Rusalim. Asta-i împunsătură în comisul Simion.

— Da' de ce?

— Aşa. Căci Ionuţ ar fi fost trimes s-aducă aşchie din crucea răstignirii. Şi ceilalţi comişi să se ducă şi ei acolo, să-i fie într-ajutor. I s-a arătat ei semn, că numai asta poate fi. Se-ndeamnă a crede întru acelaşi fel şi jupâneasa Ilisafta. Dar jupâneasa Ilisafta încă n-a cutezat să alunge la Rusalim pe bătrân. I s-a arătat în vis jupânesei Maruşca mare război cu păgânii; deci, după cât s-a sfătuit cu soacră-sa şi cu maică-sa, trebuie numaidecât lemn sfânt, ca să-l puie înalt prea sfinţitul mitropolit în aghiasmă, când a binecuvânta apa şi-a stropi oştile în ziua bătăliei.

Asupra văii în care-i aşezată mănăstirea, curge ca un râu nevăzut o adiere lină şi zăduful zilei de august scade. Cântă în otava de pe costişe prepeliţi şi cârâie cristei. Aceiaşi vulturi, care au stăpânire asupra văzduhului de aici, se rotesc sub cerul curat, la mare înălţime. S-aude într-un răstimp un clopot în turnul cetăţii care împresură biserica înălţării. Pe urmă clopotul tace şi rămâne asupra sfintei aşezări o pace care pare mai tihnită şi mai veche, căci e aşezată pe vieţi trecătoare şi pe rânduri de morminte.

— Apoi eu, de-acuma, părinte Nicodim, oi fi călător.

— De ce te grăbeşti, staroste Nechifor?

— Mă grăbesc, ca să ajung acasă. Cine ştie ce-oi găsi în gospodărie! Căci eu de alaltăieri lipsesc.

— Vra să zică, nu vii de la Vânători?

— Nu. Eu vin, părinte Nicodime, de unde-a dus surdu roata şi mutu iapa. Mare poznă!

— Da' ce se-ntâmplă?

— S-a întâmplat, părinte, că mi-a venit vremea să mai scot o măsea. Şi ţiganul nostru de la Vânători, care mi-a mai scos una acum cinci-şase ani, nu se mai află între cei vii. A pus fruntea la pământ şi s-a prăpădit, iar sufletul i s-a duce în raiul ţiganilor. Era vrednic meşter; avea cleşte potrivit şi mână uşoară. Când a venit vremea să mă doară asta de-acuma, atuncea am văzut eu câtu-s de singur; parc-aş fi rămas a doua oară fără tată şi fără mamă. Ce fac eu? Fecioru-său Matahală are cleştele; dar de priceput nu se pricepe. Să te ferească Dumnezeu de durere de măsea, într-alt chip nu te-oi binecuvânta, părinte Nicodime. Ştii cum îi? Îţi vine să te zvârcoleşti, să te pui la pământ şi să păleşti cu călcâiele în torţile cerului. Şi alta nu este de făcut, ca să ţi se mai domolească durerea, decât ca să bei vinars. Dar după ce te dezbeţi, iar te-apucă. Ş-am mai găsit o babă în Lunca, peste apa Nemţişorului, care m-a învăţat să ţin capul, cu gura căscată, în abur de măselariţă, fiind învălit de jur-împrejur cu pocladă deasupra oalei. Am făcut şi asta; s-a părut c-ar fi căzut în oala cu fiertură de măselariţă un vierme cât un vârf de ac; dar nici asta nu mi-a folosit nimica; ş-atuncea c-o mână purtam calul de dârlogi şi cu una mă ţineam de falcă; umblam prin iarmaroc la târg şi întrebam de oameni. Ce să fac, unde să mă duc? Tocmai la Baia am găsit alt cleşte, care să fie în stăpânirea unui meşter. Bun meşter! Mi-a dezbătut-o, mi-a dat-o afară şi gata. Acu trăiesc altă viaţă şi lumea mi se pare mai bună. Când te-a durea măseaua, numai acolo la Baia să te duci, la dascălul Precup Mortântei. E un slăbănog şi-un spân de nu dai două parale pe dânsul; să-l sufli şi să-l prăvăli jos; dar iaca-i bun meşter de măsele.

— Atuncea du-te cu sănătate, staroste, şi mă rog să-mi dai vestire de la Timiş.

După ce-a plecat starostele Nechifor, s-a auzit bătând iar clopotul de vecernie.

Părintele Nicodim şi-a adus aminte că-i într-o sâmbătă şi s-a pregătit să se ducă la slujbă mare. Şi-a pus rantie nouă şi camilafcă, şi-a împletit între degete metaniile şi s-a dus pe gânduri, cătră zidurile sure ale cetăţuiei. A intrat pe sub turnul clopotniţii, fără să audă ţârâitul de sară al lostunilor, care-şi învăţau puii la zbor; a intrat la sfânta Înălţare şi, cufundat în gânduri, s-a aşezat în laturea stângă aproape de analoghion şi de cântăreţi, cu auzul oarecum închis, dar cu vederea deschisă spre acea întru totul vestită şi lăudată icoană a Maicii Domnului, care a fost zugrăvită de Luca Evanghelistul.

Iaca, august e în toi, se gândea cuvioşia sa, şi de-acu vara-i călătoare – ca şi starostele Nechifor, care a venit, a stat o ţâră şi s-a dus.

Nu s-ar putea spune că monahii, care-şi aleg ca rânduială a vieţii singurătatea, pot pune oprelişte desăvârşită simţirii lor, legăturilor şi amintirilor. Unii aşa au făcut, pustiindu-se cu desăvârşire în Tevaida: aceia şi-au agonisit fără scădere bucuria cea fără de amurg. Însă mulţi rămân slabi; şi când ajung până la ei veşti din lumea părăsită, li se moaie inima cătră voie-bună ori mâhnire.

De când n-a văzut cuvioşia sa pe cei de la Timiş?

De mult nu i-a văzut. Tocmai de la începutul lui martie, de la cârneleagă. Atuncea a fost poftit cu mare stăruinţă de muţa, ca să binecuvânteze ospăţul de lăsat de sec. A venit şi l-a luat Ionuţ. De-atuncea n-a mai fost la Timiş şi n-a mai văzut pe nimeni, fărădecât tot pe Ionuţ, la Sânpetru.

Are acest frate iubit al Jderilor un dar să-i stârnească pe toţi din când în când. Aşa atuncea, la Sânpetru, a venit cu repejune să se mărturisească, să ceară sfat şi sprijin; şi n-a fost chip să nu-l urmeze în toate rugăminţile lui. Mai cu samă, când se roagă, ştie cum să se uite cu ochii lui de coloarea castanei. Acuma spune mai bine ce are de spus, căci a ajuns bărbat în putere; dar cu ochii se uită cum se uita şi altădată, când era cu fruntea numai până la cingătoarea fraţilor celor mari.

A fost, se vede, trimes acuma într-o slujbă ascunsă. După zvonurile ce i-au venit de la Timiş prin starostele Căliman, bătrânii stau subt îngrijorare ca subt un nour; nu ştiu nimica; n-au auzit nimica; n-au primit nici o veste; Ionuţ n-a dat nici într-un chip semn.

Dacă s-ar fi întâmplat ceva, Doamne fereşte, atuncea s-ar fi aflat. Căci nu-i veste rea care să nu străbată ca săgeata, şi nu-i moarte care să poată rămânea ascunsă în întuneric. La timp, Ionuţ va da de ştire, şi atunci toate inimile se vor linişti.

Bine ar fi, se gândeşte părintele Nicodim, să se ducă s-o vadă pe muţa. I-a vedea şi pe ceilalţi, şi-i va potoli, împuternicindu-i cu duhul răbdării. Trebuie să îndemne şi pe femei, atât pe cele bătrâne cât şi pe cele tinere, să se lese de năravul vedeniilor.

Când a ieşit de la sfânta slujbă, avea luată şi hotărârea de a se duce pe câteva zile în lumea părinţilor şi fraţilor săi după trup. Deci s-a abătut şi pe la stareţul său sfinţitul Silvan egumenul, ca să ia binecuvântare.

A doua zi dimineaţa a lăsat pe fratele Gherasim să se usuce şi să se întunece şi mai tare în chilia de la Neamţu, iar cuvioşia sa a pornit iarăşi călare, ca să iasă în lume. Nu i se întâmpla asta întâia oară şi ştia că are să i se mai întâmple şi altă dată. După cum spune sfântul apostol Pavel nu ştiu unde.

— Credinţa fiecăruia după puterea sa. Cuvioşia sa Nicodim s-ar fi pustiit întru totul lui tot la Tevaida, sub soarele eghiptean, dacă Dumnezeu i-ar fi alcătuit într-aşa chip firea, încât să nu poată trăi altfel decât în acea singurătate a singurătăţilor, în cuptorul lumii. Dar Domnul Dumnezeu a binevoit a pune în făptura părintelui Nicodim o tărie mai mică decât stânca de la muntele Sinai; a pus o tărie ca a munţilor noştri care se macină de puhoaie; şi în cuvioşia sa urmează a suna şuietul pădurii şi zvonul apei de munte; şi toate păcatele legate de slăbăciunea pământeanului cuvioşia sa încă nu le-a putut scutura; şi Dumnezeu se milostiveşte totuşi asupra sa şi-l va ierta, căci părintele Nicodim slujeşte cu inimă de samarinean şi cu osârdie pentru credinţa cea adevărată.

Când a ajuns cuvioşia sa la curtea comisului celui bătrân la Timiş, inima i s-a veselit îndată ce-a văzut pe gard cântând un cucoş porumbac şi vestindu-i sosirea. Argatul care i-a deschis poarta a dat din cap că jupân Manole nu-i acasă. E sus, la grajdurile domneşti. Da-i acasă comisoaia.

Ieromonahul Nicodim a găsit în pridvor pe jupâneasa Ilisafta şi, lângă jupâneasa Ilisafta, pe Candachia. Şi, între jupâneasa Ilisafta şi jupâneasa Candachia, pe nana Chira, cămărăşiţa.

— Vă poftesc bună dimineaţa şi bine v-am găsit! S-a închinat cuviincios monahul; şi îndată a descălecat, lepădând frâul.

— Bine ai venit şi mare bucurie ne faci, cuvioşia ta… a vorbit jupâneasa Ilisafta, tresărind de la locul său, de lângă stâlpul ştiut, şi venindu-i întru întâmpinare.

Tustrele femeile i-au sărutat pe rând cuvioşiei sale mâna. Iar monahul s-a închinat cu osebire cătră maica sa, punându-şi cu ochii închişi barba pe tâmpla ei sură.

Pe măsuţa din pridvor, călugărul cunoscu dintr-o privire îndeletnicirea pe care o avuseseră cele trei femei înainte de sosirea lui. Nana Chira se grăbi să arunce asupra măsuţei o pânză subţire de borangic. Se afla acolo începută o lucrare pe care părintele Nicodim o lega cu amintiri din pruncia lui, când pe aceeaşi măsuţă veche degetele jupânesei Ilisafta frământau cu răbdare ceară, închipuind păpuşi cu ochi de semincioare de mac. Tot nelipsită de lângă ea era ş-atunci nana Chira. Iar acele păpuşi cu ochişori de mac închipuiau pe jupân Manole, pribeag în locuri depărtate, cine ştie unde în Ţara-de-Jos. Femeile vechi, cum e nana Chira, ştiu să rostească în asemenea împrejurări descântece şi chemări, trimeţând menire dulce ori amară asupra celui de departe – necredincios ori iubit.

În ochii călugărului s-a înegurat o nemulţămire pentru acel eres străin de rânduiala credinţei adevărate. Acel eres stăruieşte tăinuit în lume, de la slujitorii capiştilor idoleşti. Totuşi în sufletul părintelui Nicodim a rămas sufletul acelui copil pe care l-a chemat cândva Nicoară.

— Foarte sunt grăbit, zice cuvioşia sa, ca să aflu pe vel-comis.

— Ai să-i dai vreo veste cuvioşia ta? Se miră jupâneasa Ilisafta.

— Îmi face trebuinţă ca să vorbesc cu domnia sa unele şi altele.

— Atuncea îl găseşti sus; se duce aşa, ca să i se mai potolească harţagul. Iaca, a trecut atâta vreme şi nu s-a aflat nimica de Ionuţ. Dacă crezi cuvioşia ta că am linişte şi somn şi-mi pot vedea de treabă, atuncea te afli în mare greşală, căci nu mă lasă comisul Manole. Stă asupra mea ca un nour: tot fulgeră şi tună.

— N-aş crede una ca asta, muţa… a şoptit cu glas blând monahul.

— Ba să crezi, dragu mamei, şi du-te şi-l sfătuieşte şi adă-l aicea ca să spuie ce are de spus şi să audă şi de la mine, şi de la alţii vorbe cum că feciorul nostru se află subt acoperământul Maicii Domnului, acolo unde se află.

— Mă duc şi mă întorc cu el, se închină monahul, doritor să se depărteze cât mai grabnic de lucrarea tăinuită a femeilor.

Cum a încălecat şi a ieşit pe poartă părintele Nicodim, cele trei femei numaidecât s-au strâns iar cap lângă cap; nana Chira a dezvălit uşor măsuţa, înlăturând borangicul, şi a văzut iar lumina soarelui de dimineaţă, în pridvor la Timiş, păpuşa lui Ionuţ. Mititel şi nelămurit, ţeapăn de nesimţire şi culcat pe-o coastă, acel Ionuţ părea ochilor care-l priveau numai micşorat în depărtare şi-n timp. Era el însuşi adus de faţă, pe măsuţa veche, ca s-audă zvonul păserilor şi descântecul babei Chira, cămărăşiţa.

S-a făcut ca o tăcere în sufletele celor trei muieri de vârste felurite şi lumina soarelui a părut a se împuţina. Cea mai ageră ca s-asculte vorbele ce aveau să se rostească era jupâneasa Candachia. Îi rămăseseră neclintite inelele cerceilor din urechiuşi şi rumeneala din obraji îi pierise sub suliman.

— Dragele nanei, dragele nanei… a suspinat Chira fără a mai ţine samă de trecătoarele deosebiri omeneşti. Căci toţi stăm sub puterile cele necunoscute. Când n-om mai fi, au să rămâie zidirile lui Dumnezeu ca şi atuncea când nu eram. Dragele nanei, dragele nanei… cânta ea cu ochii închişi, apăsându-şi palmele asupra tâmplelor. S-ar fi arătat în vis că pe Ionuţ l-ar fi ademenit şi cuprins duşmancele puterilor bărbăteşti. Şi-l deşartă de viaţă dacă noi n-om descânta şi nu le-om alunga.

Nana Chira îşi coborî palmele asupra păpuşii, ocrotind-o; scuipă în patru laturi, şoptind cu grăbire:

Voi, ielelor, măiestrelor, Duşmanele oamenilor, Stăpânele vântului, Doamnele pământului, Care prin văzduh zburaţi, Pe iarbă lunecaţi Şi pe valuri călcaţi Duceţi-vă în locuri depărtate, În baltă şi pustietate.

Unde popă nu toacă, Unde fată nu joacă;

Duceţi-vă în borta vântului, Păliţi-vă de coada pământului, Ieşiţi din trup, mână, picior, Pieriţi în pripor, Lăsaţi lui Onu sănătate, -

Că sabie de foc vă bate!

După ce a rostit în şopot aceste cuvinte, nana Chira a suflat iarăşi asupra păpuşii. Li s-a părut jupâneselor că închipuirea de ceară s-a mişcat. Ce-i când se mişcă? Când se mişcă e semn bun, precum se va vedea.

— Maica Domnului să-l păzească şi să-l miluiască… îngână jupâneasa Ilisafta. Şi, după rânduială, vei descânta până în trei ori în trei marţi. Căci după câte a căutat şi a înţeles în gromovnicul lui dascălu Pamfil, Ionuţ ar fi fost făcut într-o zi de marţi.

Nana Chira se împotriveşte. Ei nu-i place cartea aceea a dascălului Pamfil. De când ies cărţi scrise, se împrăştie în lume numai nişte înşelări. Rânduiala bună e alta: că o femeie care ştie de la altă femeie ori un om care ştie de la alt om să nu lese ce ştie – descântec ori vrajă – decât numai unei singure fiinţi pe lumea asta; dacă-ai spus la doi, gata, ţi s-a prihănit suflet, ţi s-a prihănit putere. Deasemenea cine primeşte învăţătura într-adaos, de-al doilea, nu-i foloseşte nimic. Cine ştie descântec ori vrajă, ca şi apa neîncepută, trebuie să se păstreze curat şi luminat, altfel din necurat nu poate ieşi nimica bun. Cine poate şti în ce zi va fi venit pe lume Ionuţ? Căci maica lui, sărmana, a păcătuit şi l-a zămislit în flori; şi când l-a dat lumii cu durere, n-a ştiut nimeni, fărădecât Cel care ştie şi vede toate. Acuma să vie dascălul Pamfil să scurme şi să găsească asta în cartea lui, de mirare este. Unii s-ar mira numai, dar nana Chira chiar nu poate crede.

— Nu păcătui, nană Chiră, îi zice cu blândeţă comisoaia, văd că iar îţi strâmbi gura şi cârneşti din nas, când vorbesc eu că s-ar fi aflat în gromovnicul dascălului ziua de marţi pentru naşterea lui Ionuţ. Apoi nu ştii tu, nană Chiră, cum îi rânduiala gromovnicului? Se arată acolo planetele şi zodiile fiecărui om de pe lumea asta. Dacă ai cunoscut ziua naşterii şi anul, găseşti zodia şi planeta după an şi zi. Iar dacă nu ştii ziua – şi ştii anul şi luna – alegi ziua după lună; luna întâia a anului, ziua întâia a săptămânii; luna a doua a anului, ziua a doua a săptămânii. Şi este ş-un meşteşug când nu cunoşti nici luna nici ziua, însă cunoşti anul.

— Mare bătaie de cap pentru un becisnic… a lăsat să-i cadă cu un fel de greaţă vorbele cămărăşiţa, printre ştirbăturile dinţilor.

— Lasă-l, nană Chiră, urma s-o îmbuneze comisoaia Ilisafta, spune şi el după meşteşugul pe care l-a învăţat.

— Ce să zic? Se amestecă jupâneasa Candachia, cu vioiciune şi plăcere; eu am fost mulţămită de ce mi-a arătat dascălul Pamfil pentru Cristea. „Va fi mândru la chip şi prea iubit.” Aşa este, căci aşa l-a făcut maica sa jupâneasa Ilisafta, în zi de joi 15 martie, anul de la Hristos 1437.

Auzind asemenea vorbe, aşa de frumos şi de cuviincios rostite de gura nurorii domniei sale, jupâneasa Ilisafta s-a bucurat şi şi-a adus aminte cum s-a întâmplat acea naştere aşa de grea a prea iubitului său fiu Cristea. A oftat dând din cap:

— Mă rog Maicii Domnului să facă uşor cumnată-ta, căci nevestele tinere din ziua de azi îs mai puţintele la trup şi mai slabe decât cele de demult!

În vremea asta, părintele Nicodim ajungea în deal la grajdurile domneşti, găsind acolo cu totul altceva decât se aştepta. Slujitorii se purtau încolo şi încoace. Jupân Manole Păr-Negru nu părea tulburat de nimica; avea un glas de bună-voie care se auzea de departe. Lucru ceva mai ciudat: se auzea şi glasul lui Simion. Lângă comisul cel bătrân, Lazăr Pitărel, şatrarul; şi lângă Simion – Niţă Negoiţă, omul lui Simion.

Când umbla întunecat Simion, umbla întunecat şi Niţă Negoiţă, omul său. Şi când i se deschidea obrazul lui Simion, parcă bătea o rază de soare şi-n obrazul lui Niţă Negoiţă.

I se părea numai cumva, acuma, părintelui Nicodim, ori chiar auzea şi glasul lui Niţă Negoiţă?

Deasemenea, călugărul a văzut în cerdacul casei celei nouă a lui Simion pe jupâneasa Maruşca. Şi alăturea, pe jupâneasa Anca, soacra lui Simion.

Toate aceste fiinţi stăteau ca într-o aşteptare. Priveau spre drumul grajdurilor, pe urmă se uitau unii la alţii încuviinţându-şi rostul ce au; după aceea iar se înturnau spre grajduri. Bărbaţii, din ogradă, mai răsuceau capetele cătră jupânese arătându-şi albuşul ochilor; iar jupânesele îşi stecleau dinţii.

Când s-a înţeles din cerdac că soseşte oaspete de devale, jupâneasa Maruşca a dat glas:

— Părintele Nicodim, iaca părintele Nicodim!

S-au înturnat şi bărbaţii şi comisul cel bătrân a ridicat braţele.

Călugărul a descălecat şi s-a dus la bărbaţi; întâi a cuprins pe comisul cel bătrân, amestecându-şi barba sa cu a lui; pe urmă l-a sărutat pe Simion; şi după asta au venit să-i pupe mâna Pitărel şi Negoiţă şi alţi slujitori care se aflau în laturea stăpânilor. Numai după asta părintele Nicodim s-a grăbit cătră cerdac, păşind cât putea de larg cu ciubotele cu tureatcă naltă şi pălălăindu-şi giubeaua de şiac. Comanacul îi era puţintel pe-o sprânceană, de care vedere s-a bucurat mai cu samă jupâneasa Maruşca, râzând cu dinţişorii ei albi, fără să spuie de ce râde.

Un răstimp a urmat amestec de vorbe. S-a aflat că i-a venit aşa părintelui Nicodim o toană, să iasă la lume, ca să-şi vadă părinţii şi neamurile. S-a oprit puţintel la Timiş devale.

Jupâneasa Maruşca a întrebat cu grăbire:

— Cum se află soacră-mea?

— Slavă Domnului, bine; sta de vorbă în pridvor cu nora dumnisale Candachia.

— Cum aşa? Eu socoteam că geme şi suspină. Socru-meu jupân Manole spunea c-a lăsat-o în pat, legată la cap cu ştergar ud.

— Nu, cumnată dragă, a zâmbit părintele Nicodim, eu am găsit-o în bună stare.

Jupânesele au sărutat mâna ieromonahului, după aceea s-au mirat iar de asemenea vorbe.

— Boala dumnisale voi fi fost eu, s-a amestecat comisul Manole. Cum m-am urnit eu din casă, i-a trecut.

Părintele Nicodim s-a întors înspre dreapta şi înspre stânga:

— Mă rog, pe cine aşteptaţi domniile voastre de vă uitaţi hojma într-acolo?

— Aşteptăm să sosească paicii şi comişeii lui Vodă, a răspuns Simion Jder. Au să fie aicea într-o clipeală, ca să facă alai lui Vizir. Îl trimitem pe Vizir măriei sale la Vaslui.

— Aha! S-a bucurat părintele Nicodim. Văd că am plăcere să gust acru şi sărat, ca unul care, dimineaţa şi sara, m-am chinuit numai cu dulce.

Bărbaţii s-au zâmbit a râde. Jupâneasa Maruşca a râs subţirel, arătându-şi toţi dinţişorii. Râdea prea mult jupâneasa Maruşca.

— I-i dor părintelui Nicodim să umble iar calare prin Ţara Leşască, a zis ea împungând spre cleric cu sprâncenele înălţate.

Obrazul călugărului s-a limpezit de trecătoarea tulburare lumească. Jupâneasa Maruşca a primit de la maica sa mustrarea pieziş repezită a ochilor.

— Lasă, maică, a şoptit ea, cumnatul Nicodim nu se supără pe mine.

Călugărul s-a închinat cu toată înfăţişarea cuviincioasă a fiinţii lui, arătând prin aceasta, fără cuvinte, că nu poate fi vorba de supărare.

S-au arătat pe drumul dintre grajduri doisprezece slujitori ai măriei sale, paici şi comişei, cu arcane încolăcite la oblânc, în dreapta, şi cu săbii uşoare la coapsa stângă. Toţi purtau straie la fel, de postav albastru şi cuşme cu pană.

Pe când se închinau cătră stăpânii de la Timiş, Lazăr Pitărel s-a dus la grajdul cel mare de aproape unde avea pregătit harmăsarul domnesc pentru asemenea ţeremonie. L-a adus fără şa, cu teltie de matasă neagră în spinare şi având la căpiţeală, între urechi, surguci de pene de coloarea teltiei. Era alb cu stea întunecată în frunte, pintenog la trei picioare. Piciorul din stânga de dinainte era curat.

Pitărel îl ţinea strâns de sub zăbale, lăsând să fluture în adierea dimineţii, lângă pumnul său, un fuior de matasă nestricat de vopsea. Ca şi cum ştia la ce slujbă mare e chemat între toţi caii de pe lumea asta, harmăsarul domnesc venea încordat din grumaz, mestecându-şi zăbalele şi forăind. Juca pe picioarele subţirele, cu chişiţe mlădioase, îşi flutura coada lungă şi din când în când îşi închina surguciul.

Cei doisprezece slujitori domneşti l-au împresurat şi l-au purtat dând ocol pe dinaintea cerdacului casei, în vederea jupâneselor, apoi au ocolit pe călugăr şi pe comişi. Cu multă umilinţă în sine, părintele Nicodim îşi simţea inima bătând, când vedea o frumuseţă ca aceea a lui Dumnezeu păşind pe dinaintea sa.

— Eu i-am fost nânaş şi doftor… se fudulea jupân Manole Păr-Negru.

Cu aceeaşi rânduială slujitorii l-au mai purtat ocol de câteva ori, apoi au cotit spre grajduri. Pitărel a dus la locul său pe Vizir şi vasluienii au descălecat ca să prânzească întâi şi apoi să se pregătească de drum.

Boierii au intrat în cerdac. Se afla întinsă gustare pe masă.

De la cele dintâi schimburi de vorbe între cei de faţă, părintele Nicodim a înţeles că nu se luase încă hotărâre cine anume să ducă la Domnie calul. Rânduiala firească ar fi fost să-l ducă Simion, ca unul ce se afla aşezat comis la Timiş. Însă jupâneasa Maruşca pomenea despre treaba asta încreţindu-şi cu nemulţămire fruntea. Se înţelegea şi la comisul Simion şovăire, căci ar fi să lese fără stăpân cu răspundere ceilalţi harmăsari ai măriei sale şi herghelia. Dar nu de asta pregeta mai cu samă comisul Simion, căci nu s-ar fi căzut să înfrunte pe un bătrân comis de altădată care se găsea lângă sine; ci era ţinut pe loc de împotrivirea jupânesei Maruşca. Aşa avea dumneaei, de data asta, gust să-l ţie lângă sine. Pe lângă împotrivirea femeii, comisul Simion avea ş-o grijă mare pentru starea în care se afla ea. Nu numai o dată comisoaia Ilisafta şi nana Chira îl făcuseră să înţeleagă că, începând dintr-a şaptea lună, unei neveste poate să-i vie de năprasnă ceasul uşurării.

Totuşi slujba Domniei ar sta înaintea oricărei griji; şi Simion Jder ar fi gata să încalece, ca să călăuzească alaiul la curtea din Vaslui; n-ar fi să lipsească decât o săptămână; dar cum este cine să rămâie la grajdurile domneşti în lipsa lui Ionuţ şi a sa, aşa este cine să se ducă la Vaslui cu Vizir. Comisul cel bătrân se şi pregătise şi acuma se afla cu tărie aşezat în hotărârea lui. De când îl ajutase la limpezirea îndoielilor, jupâneasa Maruşca îi era mai dragă bătrânului.

Călugărul a socotit că trebuie să puie şi el cuvânt, ca să liniştească deplin pe Simion Jder.

La sfârşitul prânzării s-a sculat deci şi, binecuvântând pe cei iubiţi ai săi, a închinat cupa sa de vin astfel:

— Tătuţă şi cinstite mare comis, mă închin domniei tale cu fiiască dragoste şi mă rog lui Hristos Dumnezeu să te ţie în putere încă ani mulţi pe pământ. Şi, scump frate al meu Simioane, mă bucur că ai pe cale moştenitor, care să-ţi lungească pomenirea în veac. Îţi doresc şi domniei tale, jupâneasa Ancă, de la Maica Domnului uşurare de grijă cât stai lângă fiica domniei tale, şi să deie Dumnezeu să întinereşti de bucurie văzând nepot. Iar ţie, cumnată Maruşca, nu-ţi pot face alt dar decât îndemnându-l pe Simion să rămâie lângă muierea sa, care nu mai are mult şi răstoarnă car cu povară scumpă. Iar la Domnie, cu harmăsarul şi cu alaiul, s-a duce tătuţa. Lângă tătuţa, sunt doritor să umblu şi eu, ca să-i fiu domniei sale tovărăşie. M-oi veseli şi de vederea măriei sale. Şi vă poftesc la toţi sănătate.

Cu toată ruşinea ce se cuvenea s-o aibă, jupâneasa Maruşca s-a sculat şi, fără să se cunoască deloc că-i greoaie, a venit la cumnatul său ieromonahul şi l-a sărutat pe amândoi obrajii. Pe urmă n-a uitat că trebuie să cuprindă de după grumaz şi pe soţul său.

Comisul Simion s-a îmblânzit de istov, a băut până la fund cinstea, ş-a adus cupa cea mare care se chiamă harap; a umplut-o ş-a deşertat-o jumătate, dând cealaltă jumătate fratelui său monahul.

— Acuma, cuscre şi ginere, a zis jupâneasa Anca, eu poftesc să vă iau mărturie pe domniile voastre. Am poruncit să se fiarbă la cuhnie băutura aceea turcească ce se chiamă cafea, şi pe care au adus-o de la Cafa neguţători armeni soţului meu. Cuscră-mea Ilisafta zice că nici nu vrea s-o vadă, da' de cum s-o guste. Dumneaei zice că asta ar fi numai o linciureală străină şi nouă nu ne face trebuinţă. Cum au trăit părinţii noştri fără cafea, aşa om trăi şi noi. Zic eu: s-o vadă măcar mai întâi şi mai întâi; nu-s decât nişte grăunţe pe care le prăjeşti şi le macini. Nu vrea să vadă. Dar măcar să guste! Nu vrea nici să guste. Drept să vă spun, dacă n-am fi cuscre şi dacă n-am trăi ca surorile, m-aş supăra. Sunt aşa uneori moldovenii noştri nătângi: că li-i greaţă de strai de la alte neamuri, de mâncare străină, de băutură străină; dar alte litve vin la noi şi nu se mai satură.

S-a adus cafeaua în nişte cănăţui tot de la Cafa, dăruite tot de neguţători armeni, şi bărbaţii s-au învoit să facă cercare şi să guste.

Cum au cercat din vârful buzelor, s-au uitat unii la alţii ş-au făcut: îhîm! Nu le-a plăcut defel asemenea funingine fierbinte.

Înainte de a-şi pierde cumpătul jupâneasa Anca, tot ieromonahul a venit, cu duh de blândeţă şi împăciuire:

— Jupâneasă Ancă şi cuscră, a zis cuvioşia sa, am gustat eu precum au gustat tătuţa şi Simion, şi ce să-ţi spun? Mie mi-a plăcut şi le-a plăcut şi domniilor lor. După ce ne-om deprinde, are să ne placă şi mai bine. Iar după aceea, ţine minte de la mine, n-are să mai poată trăi nimene în ţara asta fără asemenea băutură. Căci mai au moldovenii noştri alt nărav: când le-a plăcut ceva de la străin, apoi se dau în vânt să dobândească. Şi când li s-a lipi de inimă străin, apoi îşi dau de pe ei străinului tot, până la cămaşă. Acuma, după ce-am cunoscut ce-i aceea cafea, să ne clătim gura c-o leacă de băutură de-a noastră.

Aşa i-au plăcut jupânesei Anca asemenea vorbe, încât s-a învăluit şi domnia sa asupra monahului, dorind să-l sărute pe amândoi obrajii.

A fost pe urmă un sfat mai la o parte, cu jupâneasa Maruşca.

Zice părintele Nicodim:

— Spune-mi şi mie, jupâneasă Maruşca, ce-i cu Ierusalimul?

— Care Ierusalim?

— Aşa am auzit c-ar fi fiind îndemnaţi oamenii de aice să purceadă la Ierusalim. După cât văd cu adevărat, nici la Vaslui nu li se îngăduie, dar încă la Ierusalim? Nu-i cu grijă lumea de aici pentru Ionuţ?

— Pentru Jder? Ba-i cu grijă; căci nu se ştie nici încotro s-a dus, nici când se întoarce.

— Cine-a spus că Ionuţ se va fi dus la Ierusalim?

— Nu ştiu, cumnate. Dar dumneata ştii unde s-a dus?

— Nu pot şti.

— Ei, atuncea poate fi şi la Ierusalim, după cum a visat maică-mea. Dacă visurile-s semne, a îngânat jupâneasa cea tânără căzută deodată pe gânduri, atuncea bine ar fi să se găsească cineva care să tălmăcească visul mamei. Mama a visat război; pârjoluri care ard şi ape cruşite de sânge. Cine ştie unde s-or duce acei care acuma-s pe loc; iar acei care s-au dus, cine ştie unde se găsesc, în primejdii şi pe drumuri depărtate! Dacă vă duceţi la Domnie, vedeţi şi întrebaţi. Mai ales socrul Manole ştiu că se duce pentru asta. Să ştii că şi din pricina asta m-am pus eu împotriva lui Simion. Căci socrul Manole nu mai are stare de pace, iar soacră-mea jupâneasa Ilisafta îl scoate din casă. Numaidecât, să se ducă şi să afle; numaidecât să se ducă şi să afle. Şi fie oare trimes la împăratul nemţesc?

— Nu cred.

— Ori la Riga Matiaş, la unguri?

— Nici asta; de-atuncea s-ar fi întors. Ce-i până la Buda? Zvârli pân-acolo cu căciula.

— Nu râde, cumnate Nicodime, s-a tânguit jupâneasa Maruşca.

Plăcută muiere! Se gândea în sine mai târziu, după aceea, părintele Nicodim. Nu-i frumoasă; e numai ca o creangă de salcie şi cu părul de păpădie, dar are aşa un dar de te-apucă de inimă şi râde frumos. Pe când într-adevăr mândră e jupâneasa Anca, mama ei. E naltă şi-mplinită şi pare încă tânără. S-ar putea oare cândva s-ajungă acest mugur de muieruşcă să fie ca maică-sa?

N-ar crede. Şi-a scuturat fruntea. Comisul cel mare Manole s-a uitat la el din dreapta şi i-a zâmbit numai, fără să-l întrebe de ce flutură din cap. Va fi având şi monahul gânduri cum au şi alţi oameni cu griji.

Călăreau cătră Domnie, în trap domol, pe şleahul Romanului. Cinci slujitori umblau înainte; după acei slujitori, domniile lor doi; pe urmă doi slujitori îl duceau între ei pe Vizir; şi la urmă închideau alaiul alţi cinci slujitori. Porniseră la al şaselea ceas; popasul avea să le fie la Cetatea Nouă, la Fetion părcălab.

Ieromonahul Nicodim se afla mulţămit de ieşirea sa la lume. Petrecerea i se prelungea până la Vaslui, unde are a vedea tabăra măriei sale.

Până ce-a ajunge acolo, îşi stăpâneşte nerăbdarea. Drumurile au şi popasuri, dar au şi sfârşit. Până la Roman, au oprit lângă un deal, la şipote, subt umbră de plopi. La Cetatea Nouă au mas la odăi, punându-se în toate părţile străji întărite. Ş-apoi de la Roman s-a sporit alaiul, c-un steag de răzăşi de la pârcălăbie. Neaflându-se la Cetate în ziua aceea diacul, jupân Fetion părcălab a poftit pe cuviosul Nicodim să scrie cuvioşia sa răvaşul cătră preotul de la Avrămeni, o fugă bună de cal departe de Roman: „Molifta ta, preute Constandine de la Avrămeni, fericită sănătate şi tot binele de folos îţi poftim de la Domnul Dumnezeu. Astăzi duminică, mi-au sosit răzăşii de la Tupilaţi, şi de la Miroslăveşti şi de la Miţeşti, pentru purcesul la tabăra măriei sale; şi să vii molifta ta îndată, ca să binecuvintezi praporul. Deci scoală-te şi vină; sminteală să nu faci, ca să nu fie pentru Vodă întârziere.”

Dintr-asta au cunoscut călugărul şi comisul cel bătrân că acolo la Vaslui a pornit a fierbe piatra cea scumpă, şi s-au uitat unul la altul cu înţeles. Aşa că Ionuţ va fi fiind dus într-o solie de război.

Cât a slujit părintele Constandin de la Avrămeni, în odăjdii, sfinţirea praporului, monahul a stat într-ajutor la cântare încălărat, scoţându-şi din cap numai comanacul, iar răzăşii aveau şi ei cuşmele în mână, după cuviinţă, şi se închinau pentru sănătatea şi pentru izbânda măriei sale. A sosit în vremea cât a ţinut rugăciunea o căruţă cu doi boi; şi-n acea căruţă era încărcată o bute. A tras mai deoparte. Şi după ce s-a sfârşit slujba cătră Dumnezeu, domnia sa Fetion părcălab a poftit pe cinstiţii oaspeţi şi pe răzăşii săi la închinarea paharului pentru luminăţia sa Ştefan-Vodă. Atuncea au chiuit răzăşii şi şi-au fluturat cuşmele. I-a plăcut asta părintelui Nicodim.

Au ajuns la tabără la Vaslui luni înaintea amiezii; şi, fiind măria sa din vreme vestit, a ieşit împotriva alaiului coborând treptele de la cerdacul curţii domneşti şi ducându-se până în mijlocul ogrăzii. Se aflau în cerdac oaspeţi străini, pe care nici Nicodim nici Manole Păr-Negru nu i-au cunoscut. Au înţeles din vorbele de la unii şi de la alţii, că ar fi fiind între acei oaspeţi doi soli de la Cazimir-Crai al Lehiei, şi doi de la Matiaş-Crai din Ţara Ungurească, şi este ş-un popă italian de la veneţieni şi se aşteaptă pe a doua zi alt popă de la papa de la Râm.

Când a ajuns măria sa Ştefan-Vodă în mijlocul ogrăzii, având în cap gugiuman cu pană de cocor şi în mâna stânga spada, alaiul de răzăşi s-a desfăcut; au păşit înainte, cu Vizir, numai paicii şi comişeii domneşti. Harmăsarul era hodinit şi hrănit şi strălucea ca un omăt proaspăt, avându-şi pe el podoabele de la Timiş. Măria sa a venit aproape şi l-a mângâiat pe frunte şi pe ochi. Vizir şi-a supus botul la subsuoara stângă a măriei sale.

Când Vodă şi-a întors ochii în juru-i, a văzut, descălecat la doi paşi aproape de măria sa, pe bătrânul Manole Păr-Negru. S-a dus la el, i-a dat mâna să i-o sărute şi l-a bătut pe umăr, cum avea obicei faţă de slujitorii săi cei buni. L-a cunoscut numaidecât şi pe părintele Nicodim. Adunând sub dreapta sa pe comis şi pe monah, luminăţia sa le-a făcut cunoscut că se bucură de vederea domniilor lor. Atât jupân Manole cât şi monahul au simţit în fiinţa lor o dulceaţă de vechi curteni, când, după asemenea cuvinte, Vodă le-a arătat numai c-un semn uşor al mânii slobode ş-a ochilor, ce griji, sfaturi şi treburi îl aşteaptă cu atâţia oaspeţi şi soli veniţi la curtea măriei sale. Căci nu sunt numai aceştia care se văd; sunt şi alţii care nu se văd.

De jur-împrejurul ogrăzii de la curtea domnească erau înşiraţi panţiri cu suliţi şi săbii; şi dincolo de oaspeţi, în cealaltă parte a cerdacului, se aflau boieri de credinţă ai măriei sale. Era o vedere cum nu i-i dat omului să aibă în multe zile ale vieţii.

Măria sa a dat poruncă să fie dus Vizir în grajdul cel nou de piatră, cu poarta zăbrelită, unde aveau a-i purta de grijă paicii şi comişii care-l însoţiseră de la Timiş.

Întru multe griji se află domniile cele slăvite! I-a fost destul comisului Manole să se uite lung la măria sa şi a înţeles că mâhnirile i-s mai îmbielşugate decât bucuriile. Îmbulzit e măria sa de oaspeţi şi sfaturi. N-are să aibă când găsi un ceas pentru un slujitor vechi şi credincios; nici nu l-a putea pofti la masă; nici nu-i chip şi modru să-i lepede vreo înştiinţare despre Ionuţ.

Câteodată are comisoaia Ilisafta dreptate când întoarce câte-o împunsătură asupra luminăţiei sale, care şi-a crescut pofala ca un împărat şi se întinde de nu-şi mai găseşte loc, şi trebuie să împingă pe unii încolo, pe alţii încoace, până ce-a răzbi la ameninţarea Ismailiteanului. Iaca, acuma Antihrist şi-a apropiat la Dunăre oştile sale.

De la corbii cei străini care se văd în cerdacul domnesc, se poate cunoaşte că Ţara Moldovei intră sub greu cumpăt.

Acuma asta-i alta; va binevoi Domnul Dumnezeu să-i fie întru ajutor măriei sale. După semnul care-i zugrăvit pe praporul cel mare domnesc de la scările curţii, sub care a stat o clipă Vodă înainte de a coborî în ogradă. Pe acel prapor e zugrăvit sfântul Gheorghe, cel care străpunge gâtlejul balaurului.

Lăsând toate acestea deocamdată la o parte, ne gândim ce vorbe anume are să scoată asupra noastră jupâneasa Ilisafta, când va afla că ne întoarcem aşa fără nici o ştire despre Jder cel mezin. Amărâte şi aprige vorbe; ni-i lehamite de ele!

Însă părintele Nicodim ne trage de mânică.

— Ce este?

— Tătuţă, a venit un om de la Dumnezeu şi de la părintele arhimandrit, ca să ne scoată de aici şi să ne ducă într-un loc mai prielnic. Văd că tare erai întristat; iar acuma te bucuri.

Părintele eclesiarh Emilian i-a dus la stareţul său, lângă paraclis.

Bună mâncare şi bun pat de hodină.

Mâncare într-o chilie tihnită, la o măsuţă, unde n-au stat decât trei creştini; din care numai doi s-au îndestulat, iar al treilea s-a mulţămit cu un păhărel de vin roş ş-o felioară de pită. Hodină în chilia cuviosului Emilian, lângă odăi.

Prea cuvioşiei sale sfinţitului arhimandrit nu-i place să iasă în adunări şi nu se amestecă în vorbele solilor. Are măria sa alţi slujitori pentru asta. Părintele Amfilohie priveghează toate din singurătatea sa, află toate vorbele şi veştile, se cufundă în sine cerând de la Dumnezeu luminare a sufletului, ş-apoi supune cu ascuţime măriei sale ce crede el că e hotărâre dreaptă şi bună.

Nu ştiu ce s-ar putea scoate de la asemenea om ascuns. Cu toate acestea să îndrăznim a-l cerca pe departe şi să-i dăm măcar a înţelege că mare dorinţă am avea să aflăm ce s-a făcut şi unde-i un fecior al nostru cu numele Ionuţ Păr-Negru. Cum am putea noi s-aducem vorba mai pe departe?

Bine ar fi făcut părintele Nicodim să înceapă cuvioşia sa într-un fel; dar părintele Nicodim tace.

Sfinţitul Amfilohie şi-a întors dintrodată ochii şi i-a aşezat asupra comisului Manole.

De unde s-a luminat pe acea faţă palidă un zâmbet şters?

— Bag de samă, comise Manole, că vrei să mă întrebi de-un fecior mezin ce-ai avut…

Fiinţa comisului celui bătrân se înfioră ca de frig.

— Am vrut să întreb, sfinţite părinte arhimandrit.

— Ştiu c-ai vrut; şi te-aş pofti să nu mă-ntrebi.

— Ar fi vrut muţa lui, jupâneasa Ilisafta, să ştie dacă-i purces la răsărit ori la miazăzi, ori la asfinţit.

— Nu ţi-oi răspunde, comise.

— Măcar să ştiu dacă-i viu ori dacă-i mort.

— Nici la asta nu-i răspuns, cinstite comise. Domnia ta eşti bărbat şi mă înţelegi. Iar femeii să-i spui aşa, că este un Dumnezeu care priveghează.

Comisul a oftat cu mare stăpânire de sine. Ce să faci? De la un zgârcit va să te mulţămeşti şi c-o traistă spartă. Totuşi este în vorba asta o fărâmă de nădejde, nu numai pentru muierile slabe, ci şi pentru bărbaţi care se socot puternici.