Capitolul X.

Întâmplări de mirare ale comisului Jder pe drumurile Împărăţiei.

De câte ori nu i se întâmpla nimic pe drumurile pe care pornise, Jder se gândea că n-are să aibă ce spune lui Vodă şi părintelui arhimandrit şi-i părea rău într-o privinţă.

La un popas, l-a întrebat pe Gheorghe Tătaru:

— Tu ce spui, Botezatule?

— Eu nu spun nimica, stăpâne.

— Nu ţi se pare ţie că umblăm aşa ca într-o petrecere? Parale avem, slavă Domnului, de la părintele Amfilohie; hanuri la drumul mare găsim; arme la vedere nu purtăm ca să zădărâm pe alţii; ne porunceşte un slujbaş domnesc să ne oprim, ne oprim; ne porunceşte să descălicăm, descălicăm; ne porunceşte să ne arătăm îndreptările, arătăm îndreptările; se uită la noi şi vede că suntem aşa un fel de negustoraşi, cu straie nici prea bune, nici prea proaste; avem pe ce hodini, avem ce pune pe noi când plouă: „Bine, duceţi-vă! Da' în ce parte călătoriţi voi?” – „Apoi noi călătorim încolo la Dunăre.” – „Aveţi vreo negustorie?” – „Da, avem o negustorie! După cum s-arată în îndreptarea pe care ţi-am înfăţişat-o, cinstite slujbaş domnesc, slobozi suntem să ne ducem unde-om vedea cu ochii.” – „Bine, duceţi-vă.”

Botezatu asculta în tăcere, mestecând pită şi brânză.

— Acu, tu ce zici? Urmează Jder, pe gânduri; tu zici aşa că atunci când slujbaşul măriei sale a rostit acele vorbe: „Da' în care parte călătoriţi voi?” – eu trebuia numaidecât să-l întreb cu blândeţă unde şi când am păscut amândoi viţeii lui tatu-său. Da-i vorba că noi avem poruncă să mergem cu supunere, şi ne ducem cu supunere până unde ni-i rânduit. După cât se vede, oamenii nu-s răi şi ne lasă în plata lui Dumnezeu. Zici tu: dacă nu le facem noi nimica lor, nu ne fac nici ei nouă. Ai dreptate.

Botezatu mormăie ceva neînţeles, încuviinţând. Ionuţ se scoală, se duce şi cercetează murgul, strângându-i chinga. Apoi se întoarce iar cătră Gheorghe Tătaru.

— Dar dacă ne stârnesc ei pe noi? Dacă sar la noi pentru că le-au plăcut caii noştri? Ori bănuiesc că avem la noi parale, văzându-ne că umblăm ca nişte negustori cinstiţi… Zici tu: dacă n-a sărit nimenea până acuma, n-aie să sară nici de-acuma înainte; ţara e liniştită; pe unii dintre vameşii de drumul mare i-am văzut spânzuraţi în furci, la pârcălăbia Bârladului. În domnia măriei sale Ştefan-Vodă numai oamenii de treabă huzuresc; iar celor răi nu le merg negustoriile. Ai iar dreptate, Botezatule.

Tătarul mormăie din nou.

— Acuma te întreb eu, Botezatule, ce are să fie când om trece Dunărea în împărăţia lui Sultan Mehmet. Ne-a merge ş-acolo tot aşa de bine? După cât mi-a dat învăţătură sfinţitul părinte Amfilohie, acolo e aşezat în fiecare târg câte-un cadiu. Avem ceva cu cineva, nu sărim la bătaie cum au nărav moldovenii; ci ne ducem la cadiu şi ne ploconim şi-i spunem: iaca aşa, iaca aşa… Cu umilinţă îi spunem asta, căci suntem ghiauri; şi-i punem două lumânări de seu pe covoraşul unde stă el cinchit. De ce-i punem pe covor două lumânări de seu? I le punem ca să vadă mai bine dreptatea noastră, zici tu. Dar eu ţi-oi întoarce cuvânt că mai bună i s-a părea dreptatea noastră când i-a face bucătarul un scrob ori nişte baclavale cu asemenea lumânări. Fiind deci dreptatea de partea noastră, acel cadiu zice: Aferim! Şi ne lasă să ne ducem. Ai să spui tu, Botezatule, că şi potrivnicii noştri îi duc două lumânări de seu. Am să-ţi răspund că întocmai aşa este: şi cadiul le dă drumul şi acelora să se ducă. Asta-i dreptatea în împărăţia turcească; şi nu îndrăznesc potrivnicii noştri să se mai întoarcă la cadiu; căci dacă se întorc, nu-i bine. Dar zici tu iar, Botezatule: dacă pricinaşul tău e ismailitean? Cum faci? Drept să-ţi spun, la asta nu ţi-oi putea răspunde, ş-am să mă mai gândesc. Botezatu a isprăvit de mestecat şi ridică fruntea.

— Dacă pricinaşul nostru e turc, îngână el, atuncea noi ne uităm întâi şi întâi împrejur să vedem dacă nu sunt alţi turci pe aproape ş-apoi ne-om pricepe noi ce să-i facem.

— Am ştiut totdeauna, încuviinţă Jder în sine, că acest slujitor al meu e bărbat înţelept.

Dacă nu i se întâmplă azi nimic şi nu i se întâmplă nici mâni, nici într-o săptămână, se chiamă că asta e o slujbă mai bună decât celelalte slujbe pe care le-a avut. Cu asemenea slujbă se află ca subt o aripă a sfinţitului părinte Amfilohie – având în mintea sa şi toate poveţele arhimandritului. Însă măria sa Ştefan e măria sa cel care poartă războaiele, iar el, Jder, e slujitor cu sabia al măriei sale.

— Ei, ce să facem? Zice el, oftând, tătarului; ne-om nevoi şi fără sabie.

— Ba-i bună slujba, grăieşte Botezatu, mie alta nu-mi face trebuinţă.

— Spun eu bine, Gheorghe, că tu eşti bărbat înţelept.

— Da. Şi mie alta nu-mi face trebuinţă; de hodinit mă hodinesc, de mâncat mănânc de poţi bate doba pe pântecele meu; aşa mi-am făcut socoteală că, dacă ne şi ducem acolo la mănăstirile acelea de la capătul pământului ca să ne călugărim, apoi nu mai am ce face cu cuţitul meu pe care-l port ascuns în tureatca ciubotei. Când om ajunge la Dunăre, îl zvârl în Dunăre.

— Ascultă, Gheorghe: nici prea multă înţelepciune nu-i bună.

Tătarul a rânjit:

— Ai dreptate, comise Ionuţ.

— N-aş vrea, a urmat comisul Ionuţ, să ajung iar ca atuncea când eram un ţânc şi mă aflam la casa starostelui Căliman, de-mi mâncau gâştele pita din sân.

După ce au sfătuit astfel în popas la fântână, stăpânul şi sluga au încălecat ş-au mai umblat o bucată de drum pe şleahul Galaţilor. Văzând soarele scăpătat de la chindie în şesul Siretului, în abur de aur, Jder a cercetat împrejurimile, şi zarea munţilor, şi depărtările mării, cunoscând că stihiile vor sta deocamdată în bună cumpănă. Tot după rânduiala părintelui Amfilohie socotea că, pentru slujbe ca a lui, e mai bun popasul în singurătate decât la hanuri. Au ocolit cătră luncile râului, căutând iarbă neîncepută pentru cai.

După ce au trecut nişte scruntare şi au cercetat o margine de luncă, au găsit mal înalt al Siretului. Au urmat malul până la o cotitură, subt o perdea de plopi bătrâni. După acea perdea de plopi bătrâni, se deschidea o poieniţă. Au lăsat lărgimea şi au trecut după plopi, în poieniţă.

Au priponit caii în iarbă, după ce au scos de pe ei poverile, tarniţile şi poclăzile. Au aşezat o tarniţă ici, alta dincolo; şi între ele au alcătuit vatră; au purtat acolo un bolovan şi vreascurile pentru foc. Iarbă uscată se găseşte; scăpărători sunt, precum ş-un fir subţire de iască. Într-o clipă tătarul a zbătut amnarul în cremene, a potrivit iasca aprinsă în ghemul de iarbă uscată şi a suflat în el, dând flacără. Caii s-au oprit din păscut ş-au întors capetele, să vadă şi ei minunea focului. Tătarul a ridicat fruntea, cercetându-i cu luare-aminte. N-au întors capetele ca să vadă focul, ci pentru că aud, ori simt ceva. A potrivit flacăra în găteje sub bolovani, lăsând vatra în grija stăpânului său; iar el s-a dus să dea ocol împrejurimilor. N-a lipsit decât un pătrar de ceas şi s-a întors c-o frunză mare de potbal făcută coştei. În acel coştei, a înfăţişat comisului său mure.

Cum sta întins în culcuş, Jder s-a săltat într-un cot.

— Este ceva?

— Nu-i nimica. Poate au simţit alţi cai, de cealaltă parte a apei. Ies fecioraşii în prunduri cu caii la păscut; acuma nopţile-s cu lună.

Au crescut focul şi s-au aşezat pe spate, privind cerul care se umbrea în coloarea florilor de toporaş.

Când s-a întunecat bine, au prins a-i supăra ţânţarii. Atuncea şi-au schimbat locul sub fum. Adierea venea dinspre miazăzi, de la Dunăre. Abia se simţea; iar fumul îi învăluia lin, apoi se încârjoia într-un vârtej uşor deasupra poieniţii. Când s-a arătat luna, aproape întreagă, în răsărit, amândoi au cunoscut-o că avea un ţărcălan de abur.

— Porneşte vânt, a prevestit Botezatu. Cătră ziuă acei nouri ce se văd sub zarea amiezii poate să vie până aici şi s-aducă ploaie.

Comisul Jder a încuviinţat, după care şi-a plecat tâmpla pe braţ şi a intrat în cea dintâi somnie. Mai simţea încă pe slugă foindu-se; auzea caii ronţăind iarbă; zărea printre gene când şi când, în înălţimea lui Dumnezeu, stele pe care le cunoştea. A deschis un ochi ca să cunoasă mai bine şiragul Balaurului. Când a închis pleoapa, l-a furat somnul şi l-a dus ca pe o apă neagră. Acea apă neagră, întinsă cât poate cuprinde privirea, nu-i decât Dunărea şi dincolo de Dunăre, pe celalalt mal, stau harapi şi turci, cu ochii stecliţi şi cu dinţii rânjiţi.

Pe apa Dunării s-a ridicat deodată o luncă, închinându-se spre el.

A deschis ochii şi vede perdeaua de plopi din preajmă înclinată lin de vântul nopţii. De pe zarea prundurilor, luna albă s-a ridicat deasupra horbotei de frunzişuri în cealaltă parte a poieniţii. Caii stau neclintiţi în umbră; ascultă şi ei zvonurile liniştii. Gheorghe Botezatu doarme rezemat cu spatele în tarniţă şi cu capul înclinat într-o parte. I-a venit somnul pe neaşteptate şi l-a cuprins cu viclenie. Vântul susură în plopi şi frunzele lor se zbat fără nici o clipă de hodină, lucind în două ape. Numai o dată comisul Jder a auzit: slom! S-a zbătut o mreană, de la adânc, spre lună.

Însă pe adierea nopţii vine înştiinţare c-a mai pătruns cineva în acele singurătăţi unde a făcut el popas. Focul lui abia fumegă. Dar dincolo de pânza de plopi, în poiana cea mare, scânteie un jar. La acel jar veghează cineva. Ridicându-se într-un cot, Jder caută să-şi deie samă ce este. Veghează un om la acel jar; însă nu-i un om ci un copilandru somnoros. Alţi copilandri trebuie să fie mai departe în prund, unde s-aud din când în când sunând piedicile de fier ale cailor. Ceilalţi copilandri de departe s-apropie vorbind prin întuneric şi s-aşează şi ei la vatra de jar. Sunt trei; şi, cu cel care priveghea, patru. S-a trezit ş-acesta, şi bate c-un băţ în foc, stârnind roiuri de scântei.

Acei copilandri spun o vreme ceva despre o nuntă de la ei din sat. Pe urmă tac un răstimp. Când încep iarăşi, rămâne statornic grăind glasul cel mai subţirel, al celui mezin dintre dânşii.

Vorbesc şi ei de ale lor, se gândeşte Jder şi-şi aduce aminte de demult, de când umbla şi el în prundul Ozanei, cu caii, noaptea, împreună cu feciorii lui Căliman starostele. Îl luau sub puterea lor Samoilă şi Onofrei, ş-apoi tot aşa stăteau la foc şi spuneau poveşti.

Ce minuni şi basme vor fi spunând aceştia patru? Şi ce-o fi scornit mezinul, de-l lasă ceilalţi şi-l ascultă cu luare-aminte?

Iese din culcuş şi se trage ca şarpele spre marginea pâlcului de plopi. Copilandrul cel cu glas subţire povesteşte ceva despre curtea măriei sale Ştefan-Vodă şi despre tabăra de la Vaslui. Comisul îşi ciuleşte urechea; simţeşte la inimă o căldură lină.

— Mai zice tătuţa, spune acel glas subţire de copilandru, mai zice tătuţa că s-ar fi aflând la Domnie unul Jder, carele-i mare viteaz al măriei sale…

— Nici asta nu pot s-o spun lui Vodă, zâmbeşte comisul trăgându-se la locul său şi lăsându-şi iar fruntea pe tarniţă.

După ce a contenit glasul de la vatra copilandrilor, s-a auzit lătrând departe, înspre caii din prund, un câne. Copiii s-au frământat în preajma jarului; apoi alt glas decât cel care povestise s-a înălţat în liniştea luncii, chemând cânele.

— Nea, Tărcuş, nea! Vină aicea, Tărcuş!

Cânele însă nu tăcea; lătra fără astâmpăr. Şi a strigat din depărtare, prin noaptea luminată, fecioraşul care era de rând cu paza în preajma cailor împiedicaţi. Acolo se afla şi cânele. Copilandrii s-au sculat şi s-au dus. Comisul Jder a adormit iar şi-i bătea lumina lunii în pleoapele închise.

După ce au ocolit târgul Galaţilor, au apucat-o în lungul Dunării spre vadul de la Obluciţa.

Partea asta de drum comisul Jder a petrecut-o în tăcere şi posomorât, bântuit de felurite aduceri-aminte. Căci se află acolo, undeva, între bălţile Dunării, un ostrov părăsit pe care nu l-ar mai putea nimeri. Poate l-au mistuit pojarurile, ori l-au potmolit viiturile primăverilor. Poate că acuma cuibează acolo gâştele sălbatice şi pelicanii. Ori poate mai degrabă să fi venit un vârtej să-l rupă din rădăcinile lui, fărmându-l, cufundându-l şi ducându-l spre Marea. În acel ostrov care nu mai este i s-a întâmplat lui cea dintâi nebunie a vieţii, după cea dintâi dragoste. Îi pare mult de-atunci şi se ruşinează întrucâtva de sine de acea întâmplare, întru care era să se prăpădească. Nu s-a prăpădit, căci e un „soi rău”, după cum l-a judecat odată muţa. Dar ar fi putut să se prăpădească, împreună cu cei iubiţi ai săi. Astfel de om a fost el odată; şi-a pus capul pentru o dragoste de trei zile. Putea fi acuma pierit şi uitat, şi acei copilandri din prundurile Siretului ar fi vorbit, într-o noapte, despre un om mai vrednic de pe lumea asta.

Însă nu s-a prăpădit, căci a fost lângă el şi acest slujitor. Pe cât era stăpânul de buiac, pe atâta era slujitorul de cuminte.

— Îţi mai aduci aminte, Botezatule?

— De ce să-mi aduc aminte? Se miră Gheorghe Tătarul.

Nu-şi mai aduce aminte; el se socoate umblând pe nişte drumuri nouă în altă parte de pământ.

Privindu-l cu luare-aminte, Ionuţ Jder bagă de samă că tătarul n-a uitat nimica. Tace şi se uită cu ochii lui liniştiţi la lumea asta schimbătoare.

Comisul Jder ar pofti să spună o vorbă bună slugii sale; dar mai bine îşi înghite vorba bună şi tace.

Botezatu crede că a venit vremea să scoată din sinea sa o părere, ca să tulbure amintirile urâte şi să le alunge.

— Comise, înainte de a ajunge noi la Obluciţa, ploaia e asupra noastră.

Într-adevăr vin nouri despletiţi din susul Dunării şi se frământă luncile de sălcii, parc-ar vrea să se smulgă din rădăcini şi să se mute de-acolo. Trec stoluri de raţe când în sforul apei, când pieziş spre japşe mai adăpostite.

Înainte de a fi ploaia asupra lor, au oprit; şi sluga a tras de lângă tarniţi dulamele de sumani. S-au îmbrăcat, au aplecat peste cuşme până în ochi glugile. Au pornit iar în galop, ca să ajungă undeva la nişte perdele de oieri, ori la nişte saraiuri de gospodari. Însă n-au găsit nici perdele de oieri, nici saraiuri de gospodari. Grindul Dunării era pustiu în acel an, în preajma vadului Obluciţei.

Îi vorbise lui Jder despre asta părintele arhimandrit Amfilohie. Căci Obluciţa se chiamă în cealaltă parte a Dunării Isaccea; şi la Isaccea acuma-i pământ al lui Mehmet-Sultan. Încă din primăvară au prins a trece în sus ceamuri turceşti, cu poveri pentru cetăţile Dunării. Duc ba orz şi grâu, ba seu şi pastramă, ba vite pe picioare, ba arme. Oierii şi gospodarii de pe malul moldovenesc au înţeles asemenea semne, cu care sunt ei deprinşi de lungă vreme şi s-au tras de la Dunăre mai înlăuntru, ca să fie mai departe de primejdie şi mai aproape de puterile măriei sale Ştefan-Vodă. Iar puterile măriei sale Vodă sunt la Chilia şi Cetatea Albă. Nici locurile unde au stătut acei gospodari şi oieri nu se mai cunosc. Aşa-s de grabnice în aceste ţinuturi pustiirile şi schimbările.

Când s-a prăvălit asupra lor ploaia cu vifor, cei doi călăreţi ajunseseră într-un cot al Dunării, de unde se vedea şi Isaccea mai la vale, în josul fluviului. Numai puţine clipe au zărit-o cât a mai fost în partea aceea zarea slobodă. A ajuns şi acolo vârtejul ploii ş-a astupat-o. Toată împrejurimea a fost pardosită ca-n pânză cenuşie de sită.

Abia au ajuns prin freamătul ploii, şi ceamul cu pod pe el era gata să se desprindă de la mal. Lopătarii negri stăteau cu lopeţile în sus şi goi până la brâu în ploaie, iar ceauşul ceamului, învălit în burcă, striga la cei din urmă călăreţi ai săi de pe mal să nu întârzie. Mai coborau în pripă râpa câţiva călăreţi; şi cei doi oameni domneşti s-au amestecat între ei.

— Zice că oile-s grămădite toate pe pod şi să nu mai întârzie nimeni, tălmăcea Gheorghe Botezatu cătră stăpânul său.

Jder a poruncit:

— Împinge calul ca să ne suim şi noi pe pod… Când au trecut şi ei pe ceam cu caii de căpestre, s-au rupt nourii de trăsnet, apoi tunetul a huruit prelung decindea de Dunăre, în lunci şi bălţi.

Vântul a contenit în scurt şi ceamul s-a desprins de la sălciile vechi de unde parâmele fuseseră încolăcite; şi, hai-hai a început a luneca pe luciu spre ţărmul dimpotrivă.

Toate se petrecuseră repede, sub biciuirea furtunii. Jder nici n-avusese vreme să cugete la hotărârea ce luase. Dar îndată ce se simţi în îmbulzeala ceamului, în mirosul aspru al oilor şi în preajma ismailitenilor care stăpâneau ciurda, demonul din fundul fiinţii lui a început a-şi sclipi ochii şi colţii, arătându-i în chip mut dar limpede că ce săvârşise nu era bine. Plouă încă – şi acei prădalnici străini urmează a sta învăliţi în dulame şi burnuzuri; încă nu bagă de samă că numărul lor e sporit cu doi oameni lepădaţi aşa de vânt, fără să se ştie cum şi de unde; dar fără îndoială că n-are să treacă nici un pătrar de ceas şi câţiva dintr-înşii au să se zgâiască spre acei nepoftiţi, dând de ştire căpiteniei.

Hotărârea lui năprasnică, luată subt aţâţarea fulgerului şi a furtunei, purcedea fără îndoială din singura grijă pe care o avea de când îşi începuse călătoria. Însuşi părintele Amfilohie, între sfaturile lui, îi arătase că toată greutatea e la trecerea Dunării; intrarea în împărăţia lui Mehmet-Sultan poate fi o primejdie dacă nu bagă de samă cum o săvârşeşte.

Aşa că, fără nici o pricină, iată-l aşezat cu amândouă picioarele în acea primejdie de care era ţinut să se ferească. Dacă intrarea lui între asemenea neprietini ar fi făcut-o pe pământ, unde şi-ar fi simţit un sprijin dedesubt şi lărgime în laturi.

— Calea-valea! Dar se dăduse prins singur, descălecat şi cu apa răzvrătită a Dunării împrejur. Lui însuşi îi venea a râde de starea ciudată în care se pusese; şi în acelaşi timp râdea în el şi demonul său. Când se simţi căzut în spaimă, dintrodată, în acelaşi chip, fără de nici o cugetare, a sărit în bulboana necunoscutului, ca să iasă pe urmă la o lumină.

Începu a răcni, trăgându-şi într-o parte straiele şi gluga, ca şi cum ar fi voit să le rupă de pe el şi să le zvârlă în baltă.

Fără să înţeleagă bine de ce şi cum, se îndemnă şi Gheorghe Botezatu Tătarul să se repeadă asupra stăpânului său cuprinzându-l de după umeri şi stăpânindu-l.

Ce-ar fi putut crede aceşti lotri, judeca în sine Jder pe când slobozea răcnetele-i înfricoşate; ce-ar fi putut crede aceşti lotri dacă l-ar fi descoperit ei şi nu s-ar fi descoperit el singur?

N-ar fi fost îndreptăţiţi să creadă nimica; dar totuşi doi pământeni de la saraiuri şi câşle părăsite pot fi slujitori ai oilor, ori stăpâni ai ciurdei.

Dacă lotrii au trecut pe furiş Dunărea şi s-au dus în pradă pe socoteala lor, atuncea slujitorii ori stăpânii ciurdei îi pot da de gol la mai-marii Sultanului, care ţin pace şi linişte la acel ţărm dunărean. Atuncea împotriva unor asemenea oaspeţi, cea mai bună măsură este să-i împingă cu lopeţile în baltă.

Dacă prădalnicii nu-s lotri, ci slujitori de la o cetate, ori de la un buluc-baş al străjilor de hotar, şi au făcut această ieşire la malul moldovenesc după legea războiului, atunci dacă nu i-i primejduită lui Jder viaţa, îi poate fi oprit drumul, într-un fund de închisoare, după gratii.

Dă strigăte ca să cheme asupra sa nu numai pe Botezatu. Îi chiamă asupra sa pe toţi cei din juru-i, ca să-i vadă şi să-i înţeleagă ce sunt.

Nu trag hamgerele, căci drept-credincioşii lui Mahomet au milosârdie cătră cei rătăciţi cu mintea.

Vin numai cu palmele întinse, ca să-l aline, îi spun felurite vorbe în limba lor şi Gheorghe Botezatu răspunde cu grăbire, bătându-se şi el peste cap cu desnădejde.

— Ba să tacă măcar unul, îi povăţuieşte căpitanul ceamului, făcându-şi loc între ei. Taci tu! Îi strigă el lui Botezatu, căci tu încă n-ai nebunit; iar aceluia astupaţi-i gura; altfel se sparie oile şi se aruncă de pe pod. Numai una să se arunce şi se duc toate celelalte după dânsa în baltă. Ţineţi-l bine, legaţi-i gura c-un brâu. Când ajungem la Isaccea, îl ducem la cadiu!

Înţelege şi nebunul într-o privinţă că răcnetele lui ar spăria oi şi cai, de aceea, înainte de a veni cei cu brâul ca să-l cetluiască îşi astupă el singur gura cu comanacul; iar pe lângă cuşmă, ochii lui ca vârfuri de jungher nu contenesc de a urmări toate câte se petrec şi se pot petrece în juru-i. Cei cărora li s-a poruncit să vie să-i astupe gura îşi înţeleg întru totul porunca. Îşi dau la o parte burnuzurile prin ploaia subţiată, îşi descopăr obrazurile negre şi rase şi dinţii ca de fildeş şi, cu braţele în grabă suflecate până la coate, încep să-l pipăie şi să-l caute din tălpi înspre piept; îl scotocesc în turetcile ciubotelor, în nădragi şi mai cu samă în chimir. Jder îşi răstigneşte în laturi braţele, înţelegându-i ce caută şi Gheorghe Botezatu Tătaru primeşte în mână comanacul care nu mai face trebuinţă nimănuia, căci nebunul acuma tace. Când cei doi au cercetat pe Jder şi-n sân, fără nici un folos, s-au oprit şi s-au întors cătră Botezatu. Atunci acel ieşit din minte a scheunat iarăşi o dată şi numaidecât a apucat comanacul din mâna soţului său, astupându-şi gura. Cei doi harapi au râs de smintit scuturându-şi capetele creţe şi urechile cu cercei şi s-au pus să cerceteze pe tătar cu aceeaşi amănunţime. Când au strigat cătră ceauş că n-au găsit nimica, ceauşul s-a supărat:

— Cum umblaţi, bre, aşa, fără să aveţi nimica la sufletul vostru?

— Oi, cinstite ceauş, răspunde Gheorghe Botezatu cu întristare, am avut câţiva galbini venetici, dar ne-am mai întâlnit astăzi cu nişte slujitori ai strălucitului întocmai ca soarele Sultan Mehmet.

— Atunci vor fi fost oamenii lui Giafar, a fost de părere ceauşul. Cine era mai mare peste ei? Nu era cumva unul cu barbă neagră şi câş de mâna stânga?

— Ba era unul cu barba albă ca năgara, cinstite ceauş. Bărbat cu frica lui Dumnezeu, căci ne-a lăsat vieţile.

— Ce era să facă cu vieţile voastre? S-a veselit ceauşul.

Ploaia pornise iar, potop, însă fără vânt. Şi ceauş şi harapi s-au grămădit într-un cotlon, subt o streşină. Cei care trăgeau la lopeţi au silit din răsputeri ca să scape mai degrabă de atâta apă din cer şi de pe pământ, şi ceamul cu pod s-a lipit de ţărm la Isaccea; cei cu parâmele au aruncat parâmele la pripoane; alţii de-acolo au târât o poclişcă până la ceam şi oile au fost bârâite şi mânate la uscat, peste care curgeau ape.

Pe neaşteptate, nourii s-au rupt; o pală de nouri s-a dat într-o parte, altă pală de nouri în altă parte şi sfântul soare s-a arătat, ca să vadă ce se petrece la Isaccea.

La Isaccea se grăbeau slujitorii ca să mâie ciurdişoara la câşla cea mare de curând întocmită pe grindul de la vale, dincoace de Pădurea Lupului – sau, cum i se zicea în limba stăpânitorilor noi, Curtorman. Acolo aşteptau mânzărari cu turban, ca să mulgă mânzările. Era cu bună socoteală întocmită treaba la Isaccea.

Mai era vreme până în sară. Din minarea, hogea amintea bine-credincioşilor osmanlâi, că nu se află alt Dumnezeu decât Alah şi alt proroc decât Mahomet. Îşi cânta vorbele prelung şi îngânat, parcă-i venea a plânge. Jder se uita la el de jos, cu gura căscată, fără a pierde însă din coada ochiului toate câte se petreceau în preajmă. Gheorghe Tătaru punea în rânduială tarniţile cailor. Ceauşul a păşit, sărind peste bălţile ploii, până la un târnaţ deschis unde stătea pe covoraş, cu picioarele încrucişate subt el, cadiul Isaccei. Era un cadiu cărunt, cu barba tuşinată rotund. Purta halat de matasă albastră cu dungi albe şi turban ca gălbenuşul de ou. Avea lângă el, la îndemână, rezemat de păretele de ceamur, un toiag. Acel toiag nu era numai semn al slujbei lui, ci şi meşteşug de pedeapsă al pravilei.

— Cum e treaba în pământul ghiaurului, Iscander ceauş? A întrebat cadiul. Stăi, nu răspunde, a adăugat el îndată şi a bătut de trei ori din palme.

A scos îndată capul pe uşă un harap buzat.

— Adă două filigene de cafe, a poruncit cadiul; cu caimac şi dulci, a adăugit el, căci îi plăcea să nu se oprească numai la o singură poruncă. Ai auzit, bre Ali? Taatlî! Caimaaclî!

— Am auzit, stăpâne, a răspuns harapul, pălindu-se cu laba peste ureche.

Cât ai număra până la zece, cafelele taatlî-caimaaclî au fost aduse şi aşezate pe covor.

— Acuma spune, cum e treaba în pământul ghiaurului, Iscander ceauş? Leapădă-ţi imineii, Iscander ceauş, şi te aşează pe covor; după aceea vorbeşte.

— Treaba-i bună, s-a închinat ceauşul.

— Întâi leapădă imineii, Iscander ceauş, şi după aceea spune.

— Fac precum porunceşti, cadiule, s-a supus ceauşul. Treaba-i bună ş-am mai găsit o turmă, din care am rupt cincizeci de oi.

— Întâi aşează-te jos şi soarbe din cafe, Iscander ceauş, a poruncit cadiul, şi pe urmă arată cum a fost.

— Mă supun poruncii, Soliman cadi, şi pentru asemenea băutură scumpă îţi mulţămesc şi mă închin cu plecăciune. Am rupt cincizeci de oi, le-am abătut la ceam şi le-am adus. Dar ne-a plouat, Soliman cadi; era să ne înece. Cum ai poruncit, cadi, n-am făcut oamenilor stricăciune, căci suntem în vreme de pace, şi noi avem ce avem cu oile, nu cu oamenii. Pe acei oameni necredincioşi i-am alungat cu harapnicele, iar pe oi le-am adus cu blândeţă. Oi mulgătoare; din soiul cel bun. Oaia de soi se cunoaşte şi după lână, dar mai ales după dulceaţa seului. Şi s-a mai suit cu noi în ceam un nebun. A căzut ca din cer.

— Ce-aţi făcut cu el, Iscander ceauş? Aş fi poftit să-l văd şi eu.

— N-am făcut nimica alta, decât l-am adus aici, ca să-l înfăţişez la judeţul său. Noi, fiind oşteni, nu ne pricepem la judeţe. Ori îl tăiem, ori îl lăsăm. De tăiat nu l-am tăiat, căci nu ne-a făcut nici un rău. De lăsat nu l-am lăsat, ca să-l aduc la cadiul nostru. A ţipat şi a crâşnit toată vremea cât am trecut Dunărea. După aceea s-a liniştit. Acuma văd că-i aici, în medean.

— Care-i?

Ceauşul a arătat cu degetul:

— Iată-l, dinaintea cinstitei case a cinstitului cadi.

— Cel care ţine caii?

— Nu; acela-i sluga.

— Atuncea va fi fiind cel cu capul gol. Om tânăr. Nu-i urât. Şi nici nu pare smintit.

— Într-adevăr, acuma stă cuminte şi se uită la noi.

Soliman cadi a dat cu dosul palmei la o parte tablaua cu filigenele şi a pus mâna pe toiag.

— Porunceşte-le să vie aici, a zis el lui Iscander ceauş. Ceauşul a făcut semn cu palma cătră cei doi străini, îndemnându-i să se apropie.

Chiar atunci nebunul a ridicat ochii în sus, ca să privească, între Dunăre şi soare, un stol de lari albi cu aripi negre, care se jucau în lumină rotindu-se cu sprinteneală şi dând ţipete ascuţite ca de muieri; după ţipete, râdeau prelung şi gâdilat aşa cum au obicei să râdă unele fiinţi din această tagmă. Acele păseri de apă, moldovenii, după obiceiul lor rău, le-au poreclit „curvulice”.

Cel cu caii a împins de la spate pe nebun înspre târnaţ. A lăsat apoi caii slobozi şi a venit alăturea, ca să fie tălmaci pentru orice întrebare şi răspuns.

— Bre, cine sunteţi voi?

Cel ce ţinuse caii a şoptit ceva cu tovarăşul său.

— Cinstite cadi, s-a întors el spre judecător, eu nu ştiu nimica despre acest om decât că l-am găsit la numărătoarea oilor. Împărţea oile la ciobani, poruncindu-le să se ducă fiecare unde-a vedea cu ochii cât mai degrabă.

— Nu-i nebun?

— Nu-i nebun, cinstite cădi; e stăpân de oi. Şi oile lui au semn o crestătură de foarfece la urechea stângă. Când, din voia lui Dumnezeu, am nimerit pe ceamul acestui vrednic ceauş, el şi-a cunoscut oile după semn, şi l-a cuprins mare scârbă, încât a voit să sară în Dunăre.

— Aşa? S-a mirat cadiul. Şi tu, zici că nu eşti sluga lui?

— Nu-s sluga lui; numaicât mi-i milă de dânsul.

— Şi ce-ai căutat la numărătoarea oilor?

— Cinstite cadi, eu m-am înfăţişat acolo ca să cumpăr cinci oi, care-mi făceau trebuinţă pentru o cumătrie în sat la noi, la Mânzăteşti. Mi-am ales cinci oi şi i le-am plătit un galbăn venetic. Am încălicat pe cai şi ne-am dus la Fântâna lui Filip, ca s-aducem pe socru-meu cu carul, să încarce oile în car. Când am ajuns noi la Fântâna lui Filip, socru-meu înjugase şi fugea peste câmp; a dat într-o dumbravă şi nu l-am mai văzut. Numai răcnind l-am auzit, c-ar fi dat turcii. Întâi ne-am tupilat într-o râpă, să vedem ce este. Am ieşit apoi la un drum ş-au dat peste noi nişte luptători viteji ai lui Giafar buluc-baş; ori a tatălui lui Giafar. Le-am plătit toată vama, ca să ne lese slobozi.

Pe urmă am ieşit la Dunăre; şi Dumnezeu a vrut ca să cădem între oile acestui om. Însă eu, altfel, nu-l cunosc.

— Ş-acum ce vreţi voi, bre?

— D-apoi ce să vrem, cinstite cadi? Omul acesta e bucuros…

— Cum îl chiamă?

— Jder.

— Am înţeles. De ce-i bucuros acest ghiaur pe care-l chiamă Ijder? C-a scăpat cu viaţă?

Cadiul a râs cu nişte dinţi lungi, însă cu duhul bunătăţii în sine, şi s-a uitat întâi la ceauş, pe urmă la Jder, şi după aceea s-a întors iar cătră Botezatu.

— Nu atâta c-a scăpat cu viaţă, cinstite jude, cât că i s-a întors mintea la loc. Era să-şi facă o samă!

— Asta-i bun; să se închine cu fruntea în ţărână şi să mulţămească Dumnezeului său. Stăi, nu-i spune înainte de a arăta ce pofteşti tu.

— D-apoi eu ce să poftesc, cinstite cadi? Eu i-am dat un galbăn venetic ş-am rămas păgubaş şi de oi şi de banul meu.

Cadiul s-a sprijinit cu umărul stâng în toiag, ţinând cu mâna de măciulie şi rezemându-şi fruntea de braţ. A stat şi s-a gândit cum să facă dreptate; căci dinaintea judeţului său se aflau în acea clipă doi împricinaţi; unul vânduse şi altul cumpărase; şi cumpărătorul se afla cel mai păgubit.

— Vra să zică i-ai dat galbănul?

— I l-am dat.

— Atuncea întreabă-l: unde-i veneticul de aur? Îi poruncesc să-mi spuie numaidecât.

Tătarul s-a întors spre soţul său şi l-a întrebat din partea cadiului.

Soţul său a încuviinţat din cap şi a scos din gură un ban de aur.

Atuncea s-a dumirit şi Iscander ceauş de ce nu găsise, la cercetarea harapilor, măcar acel ban. Şi i-a spus cu glas încet cadiului, ca să se mire şi cadiul cum poate rămânea un ban de aur necredincioşilor, după ce au trecut prin mânile unor pricepuţi vameşi.

Cadiul şi-a rezemat fruntea de braţul stâng, cugetând iar.

— Ijder ghiaur, a poruncit el. Ţi se cuvine să dai cumpărătorului banul; pentru că ai primit banul şi nu i-ai dat oile.

Auzind hotărârea, ghiaurul cu numele Ijder s-a închinat după rânduiala drept-credincioşilor moslemi, şi a pus pe covor, dinaintea dreptului judeţ, galbănul venetic.

Cadiul l-a luat între degetele sale, l-a ridicat până sub sprâncene, şi l-a cercetat cu luare-aminte.

— Ban bun, a încuviinţat el.

A pus banul de aur pe covor dinaintea sa.

— Însă lui Ijder ghiaur nu-i pot da oile, şi-a umflat el glasul; căci oile sunt ale luminăţiei sale Sultanul Mehmet.

După ce a ascultat tălmăcirea, Jder a mormăit ceva.

— Zice, a dat lămurire tătarul, că el dăruieşte oile sale fericitului Mehmet-Sultan, şi mă îndeamnă pe mine să lăs galbănul venetic cadiului, pentru că am fost judecaţi cu dreptate. Parcă am fi fost înaintea înţeleptului Solomon.

— Într-adevăr, aşa mă chiamă şi eu sunt Soliman cadi, a încuviinţat judecătorul; şi, în clipa care a urmat, Iscander ceauş n-a mai văzut pe covor galbănul venetic. Toate cele de pe pământ vor trece, a încheiat cadiul; toate cele de pe pământ vor trece, numai faţa Domnului Dumnezeului tău va sta întru măreţie şi slavă!

După acest verset sfânt din Coran, a plecat toiagul şi a zis:

— Duceţi-vă din faţa mea! Ghiaurii pot să se ducă, a adăogit el îndată cătră ceauş; iar drept-credincioşilor să le aducă Ali harapul încă o cafe taatlî-caimaaclî.

După ce a scăpat de Dunăre şi de Isaccea, comisul Ionuţ Jder n-a mai făcut popas în toată curgerea nopţii care a urmat; şi n-a stat decât câte puţin, la ciuşmele, în toată ziua de a doua zi. Îi mai făcea trebuinţă să descalece numai cât or apuca grăunţe de câteva ori cu gura caii. El şi cu soţul său îşi potoleau setea şi se strângeau mai tare în curelele chimirului.

Tătarul, după socotinţi ale lui vechi şi moştenite, mai bucuros ar fi abătut calea pe poteci ferite. Însă Jder, privind în jurul său cu luare-aminte, vedea şleahul cel mare cătră poarta Împărăţiei aşa de purtat de podvezi, şi pâlcuri de oşti, şi olăcari cărora li se deschideau poştele ca sub bătaie de vânt, şi beilicari creştini care veneau la cetăţile Dunării, şi alţii care se duceau în robie cătră Rumelia, încât i s-a părut că nu poate avea o trecere mai bună decât pe-acolo. A pus pe Botezatu înainte, ca să deie glas ori răspuns în limba stăpânitorilor osmanlâi; iar el urma îndată după slujitorul său. Nu-şi vorbeau şi nu-şi făceau semne, când treceau prin îmbulzeli. Şi popasurile începură a le face la hanuri unde era mai mult tract. Numai mulţimea nu te bagă în samă, dacă umbli cuviincios la port şi înfăţişare; şi numai cei care vorbesc nu te ascultă, dacă nu te sui pe zaplaz strigând vorbe deşănţate.

Întâmplarea Dunării, Jder o purta în sine ca într-o răcliţă, ca s-o scoată la lumină pentru iubiţii săi, când va veni timpul. Nu-i petrecere mai bună la vreme de iarnă, decât s-auzi asemenea istorisiri lângă focul din sobă. Muţa se bucură şi-şi pocneşte palmele, iar comisul cel bătrân tace şi numaicât îi lucesc ochii. Stă şi Maruşca la un colţ de masă, în picioare, cu ochii aţintiţi. Candachia îşi sfecleşte inelele cerceilor şi Cristea, în jilţ larg, tot pufneşte şi-şi aşteaptă rând, să spuie şi el una, mai cu moţ decât toate întâmplările ce se pot spune.

„Mai cu samă să nu te dai în privelişte…” îl povăţuise, la sfatul de sară, părintele arhimandrit şi uncheş, Amfilohie. Încolo, bine este să mergi înainte cu îndrăzneală, fără să te temi de oameni. Cum te sfieşti.

— Ei te cunosc şi sunt asupra ta. Cum păşeşti asupra lor, ei se dau în laturi.

Bune sfaturi, şi Jder se ţinea cu dinţii ca să le urmeze. Chiar mintea lui îi spunea că mai bună învăţătură decât asta nu poate fi.

Dar răsăreau în el încrederi şi puteri nouă. Între acele flori înflorite ale încrederii şi puterilor nouă, demonul său iar ieşea din afund sclipind. Asta era rămăşiţa lui de nebunie de pe când nu era decât un prunc; şi era hotărât în sine s-o lepede, cum îşi leapădă mormolocul coada.

Într-un rând îşi căuta han, într-o margine de târg care se chiamă Sofia. Nu găseau loc; toate caravanseraiurile neguţătorilor creştini erau înţesate de lume, de cai şi de căruţe. Era într-o zi de vineri; slujbele la geamii se isprăviseră; hogii strigaseră din minarele vestirea legii adevărate şi credincioşii îşi spălaseră vârfurile degetelor şi fruntea cu colb; de la acel ceas al strigării a doua, neguţătorii greci şi armeni erau slobozi să purceadă la drum deşertând odăile. Deci îndată după acel ceas Jder şi Botezatu se puteau înfăţişa undeva, ca să apuce loc pentru cai. După asta pentru om e mai uşor decât pentru dobitoc. Omul se îngrămădeşte între alţi oameni sub bolta cea mare a hanului; s-aşează pe rogojină la rând cu alţii şi se uită cum ospătarul învârte într-o ţiglă mare sculată în picioare şi împresurată de jar acea friptură de berbece care-i fără păreche pe lumea asta. Are nume urât, că-i zice „chebap”; dar gustul i-i ca o rouă pe limbă şi ca un bold de plăcere în fundul împărătuşului. N-avem noi la Moldova asemenea bunătate. O oaie întreagă e cenătuită, tăiată felii şi aşchii şi clădită pe acea ţiglă; o cuprinde pojar de mangal; tot dă asupra ei meşterul ospătar c-o pleaftură tăvălită prin seu şi printr-o leacă de alifie de ai, căruia i se zice şi usturoi; ş-apoi, când s-a rumenit faţa chebapului, te înfăţişezi la meşter cu talgerul tău; iar meşterul, c-un cuţit ia aşa de mare şi ascuţit ca un brici, taie de ici un rând de bucăţele, trage şi prin cealaltă parte şi scoate alt rând de bucăţele; şi unde a rămas bălan chebapul, dă iar cu pleaftură, şi frigarea se învârte singură, căci are scripţ, de umblă când într-o parte, când în alta. Mănânci, de-ţi uiţi părinţii.

Numai după această gândire şi după asemenea icoană care se înfăţişa ochilor săi înainte de a-şi fi făcut gazdă, putea cunoaşte comisul Jder cât i-i de foame. În acea dimineaţă nu luase în gură decât apă. Deasemenea şi tătarului i se lungiseră urechile de foame.

— Hai, Botezatule, să căutăm han.

Când a spus vorba asta s-a oprit. În medeanul cel mare din acea margine de târg, soseau călăreţi la halca. O mulţime mare de lume de toate neamurile era adunată într-o lăture. Într-o altă lăture, se suiseră bărbaţi, femei şi copii pe zăplazuri şi pe acoperişurile caselor, în privelişte. În fund, pe pajişte, sosise Hrana-Beg, după cum i se auzea numele rostit din gură în gură, şi-şi oprise deodată calul împodobit cu zorzoane şi mărgeanuri; îşi înălţase barba şi se uita fudul; în juru-i se îmbulzeau alţi slujitori împărăteşti, care se aflau în acel târg sub mâna şi subt ascultarea lui Hrana-Beg. Prin laturea deschisă, intrau, la halcă, navrapi tătari şi spahii de la Anatolia, care de care în straie mai împodobite, cu lanţuguri la gât şi cu pene la gugiumanuri. Erau slujitori de rând ai împărăţiei şi erau învoiţi pentru acea zi să puie pe ei unele din dobânzile lor de război, straie, juvaeruri şi arme ale celor biruiţi şi tăiaţi de dânşii.

Intrarea lor s-a făcut cu atâta grăbire şi tumult, încât, din locul unde se afla, Jder a fost smuls şi luat ca de-un val. Murgul lui cuminte a făcut câteva copce, ca să-şi simtă laturile slobode şi apoi a prins a păşi domol între ceilalţi cai. Botezatu a rămas despărţit cu calul lui; Ionuţ nu l-a mai văzut.

A umblat aşa între navrapi şi spahii până ce-a ajuns în apropierea lui Hrana-Beg. Atuncea a păşit înainte un crainic pedestru de lângă scara stângă a lui Hrana-Beg şi a strigat poruncile.

Călăreţii să descalece! Să facă zid împotriva norodului! Ca să rămâie rotundul medeanului slobod pentru halca! Nimene să nu mai steie călare decât Hrana-Beg şi ciorbagiii, chihăile şi ceauşii care se află în jurul măriei sale! Iar înainte de halca, măria sa Hrana-Beg vrea să vadă trânta grecească. Pentru asta se şi află adus acolo de faţă un hadâmb cu numele Uzun, vestit luptător, care pofteşte să se măsoare în trei rânduri cu trei bărbaţi luptători.

După ce a rostit aceste porunci, crainicul s-a tras înapoi şi un surlaş de după călăreţii ce-l împresurau pe măria sa a sunat din surlă.

Navrapii şi spahii au descălecat. Şi-a ţinut fiecare calul său de dârlogi. Iar din pajişte a ieşit o negreaţă a pământului – un lungan gol până la mijloc, uns cu undelemn. Strălucea în soare şi se uita împrejuru-i pe sub nişte sprâncene dese de subt o frunte îngustă. Şi-a încrucişat întâi braţele pe piept şi şi-a jucat muşchii braţelor; apoi şi-a pus palmele în şolduri şi s-a crăcănat întru toată puterea lui, poftind potrivnic.

Descălecase şi Jder. Navrapii care erau de o parte şi de alta se uitau la dânsul şi nu-l cunoşteau a fi dintre ai lor. S-au privit, şi-au dat coate şi s-au hlizit, necutezând a-l scoate şi lăsându-l deocamdată în plata Domnului. Se aplecau numai unii cătră alţii, şoptindu-şi la ureche felurite socoteli.

Aşteptând să vadă luptător pentru Uzun hadâmb, Jder a băgat deodată de samă că omul său Gheorghe Botezatu şi-a făcut loc călare în pajişte. Nu era domn şi stăpân; se ţinea cuviincios ca o slugă a domnilor şi stăpânilor.

Crainicul a ieşit iar:

— Măria sa aşteaptă să vadă luptători împotriva lui Uzun! E învoit să se înfăţişeze oricine pofteşte, drept-credincios ori ghiaur, căci azi e zi de bucurie închinată măriei sale Mehmet, împărat al împăraţilor. Hrana-Beg făgăduieşte douăzeci şi cinci de piaştri celor dintâi trei bărbaţi care vor îndrăzni să se măsoare cu Uzun.

S-a făcut între navrapi mişcare. Tătarii se îndârjeau ca să-şi arate luptătorii lor. Au ieşit doi oşteni scunzi şi spătoşi. Au păşit înainte şi s-au închinat lui Hrana-Beg, apoi şi-au lepădat cuşmele şi straiul în pajişte, dinaintea cailor domneşti. S-au auzit glasuri întărâtate de încuviinţare în laturea lui Jder. Abia a apucat a lepăda de pe el straiul dezgolindu-se până la cingătoare unul din acei doi navrapi, şi Uzun hadâmbul a şi sărit asupra, lui, cercând a-i cuprinde mijlocul.

— Balaican, Balaican! Strigau unii dintre navrapi; ilcovč baranâm!

Îl îndeamnă să nu se lese, cugeta Jder. Furnicat de nerăbdare.

Într-adevăr, Balaican nu se lăsa. S-a răsucit, a pus o mână în pieptul lui Uzun şi l-a repezit îndărăt. Însă de acea mână întinsă s-a agăţat numaidecât hadâmbul, şi trăgând năprasnic pe Balaican spre el, l-a lovit în piept cu pieptul său; făcându-şi apoi cleşte din cotul drept, i-a pus lui Balaican acel cleşte în jurul gâtului. Când a sucit din cleşte, Balaican a fost la pământ. Ionuţ n-a avut nici când, se şterge la ochi: Uzun a fost călare pe pieptul lui Balaican; pe urmă, de cum era călare, s-a întors şi s-a aşezat îndesat ca pe un scaun!

— Să i se numere lui Balaican douăzeci şi cinci de piaştri, a poruncit Hrana-Beg.

Uzun a ridicat de jos lângă sine pe navrap şi l-a bătut pe spate, rânjind. Întorcându-se în loc, pe neaşteptate, a sărit ca un pardos asupra celuilalt tătar, cuprinzându-i mijlocul.

Toată lumea aceea strânsă acolo nici n-avusese vreme când să deie strigăt la biruinţa întâia a lui Uzun. Nici n-avusese vreme când să-şi tragă sufletul. Se făcuse o tăcere încremenită în tot medeanul. Biruinţa a doua a hadâmbului s-a înfăţişat altfel. Întâi l-a strâns pe al doilea năvrap cătră sine, cercuindu-l, până ce i-a avut în stăpânire toată coarda mijlocului, apoi a prins a se învârti cu repejune în loc până ce i-au scăpat navrapului tălpile de pe pământ. Atuncea l-a răsucit şi l-a prăbuşit ca pe un sac.

S-a stârnit murmur dintrodată. Nu din pricina acestei isprăvi de-al doilea a hadâmbului; ci pentru că, din laturea navrapilor, mai ieşise cu repeziciune un luptător, doritor să câştige douăzeci şi cinci de piaştri. Halai-halai! Strigau navrapii, nu-i de la noi!

— Au fost destui de la voi! Întorceau cuvânt spahiii. Crainicul a ieşit iar să-şi dea înştiinţarea.

Păşind sprinten cu trupul puţin aplecat înainte, luptătorul nou lepăda de pe el straiul. Dintre călăreţii domneşti, Gheorghe Botezatu Tătarul slobozise şi el strigăt, căci cunoscuse pe cel care se năpustise în marginea pajiştei.

— Domnul Dumnezeu să-l aibă în sfânta lui pază! A suspinat el, neîndrăznind să-şi facă cruce.

Hadâmbul se repezise asupra lui Jder, cu fruntea înclinată. Jder îi dădu ocol. Luptătorul negru veni iar asupră-i; Ionuţ se opri crescându-şi pieptul. Atunci au cunoscut cei care priveau un om nalt, frumos încheiat întru toate mădulările lui. Unii l-au privit cu plăcere şi cu nădejde. Dar nici de data asta Jder n-a primit pe harap. S-a îndepărtat legănându-se din şolduri; pe când Uzun îl urmărea pas cu pas, potolindu-şi deplin răsuflările. Deodată şi-a făcut săritura de tigru. Ionuţ a făcut un pas în lături, lăsându-l să treacă. S-a plecat ş-a luat de jos un pumn de colb şi, dându-se în laturea hadâmbului, l-a stropit pe umeri, pe braţe şi grumaz; apoi şi-a frecat el însuşi palmele cu colbul rămas. Cu două sărituri sprintene a fost în dreapta lui Uzun; l-a pălit peste braţ; cu a treia săritură, i-a venit în stânga şi a vrut să-l pălească iar. Dar Uzun a dat strigăt mânios şi s-a prăpăstuit pieziş asupra potrivnicului său. Deodată l-a încleştat de amândouă braţele. Jder s-a lăsat în aceeaşi clipă pe spate, aducând după el pe Uzun; şi, cum îl aducea în jos asupra sa, i-a pus pe dedesubt tălpile în pântece şi l-a zvârlit ca dintr-o catapultă peste capul său. Zvârlindu-se în acelaşi timp în călcâie, a fost asupra lui Uzun când acesta nici n-ajunsese cu grumazul în ţărâna medeanului.

Ce zvon şi ce chiote au fost, şi ce învălmăşeli, şi cum se căscau urlând pe garduri şi jucau pe case ridicând braţele până la cer, nu se poate spune, dragă tuţă şi dragă muţă.

Ce să mai strige crainicul! Degeaba a strigat crainicul. S-au învălmăşit şi caii. Aşa că Jder şi-a adunat cu grăbire straiul şi cuşma şi nu ştia cum să iasă din acele talazuri care începeau a porni asupră-i. Aşa de tare i s-a aprins firea pentru acea izbândă, încât i-a venit să facă lui Hrana-Beg altă privelişte. A vârât în gură, cârligat, degetul cel mic de la mâna stângă şi a slobozit trei şuierături ascuţite. S-a văzut ieşind dintre navrapi murgul şi sosind la stăpânul său. La porunca lui Jder s-a lăsat în genunchi şi Jder a trecut în şa ca-n zbor. L-a întors spre Hrana-Beg şi i l-a închinat, ş-atuncea Hrana-Beg a spus acele vorbe:

— Halahal pehlivan! Tam behadâr place la mine!

S-ar fi cuvenit să-şi smulgă punga de la oblânc şi s-o arunce în pajişte, dar asemenea lucruri nu se întâmplă decât în poveşti.