Capitolul VI.

Istorisirea unui vechi om de ispravă.

Ionuţ a ieşit din paraclis într-un pridvor strâmt, pe urmă pe sala copiilor de casă. A dat la lumină pe o uşă care răspundea în ograda de dindos. Acolo îl aştepta Gheorghe Tătaru. Se ţeseau în toate părţile slugi ale palatului, oşteni în leafă şi călăraşi, care soseau cu veşti de la ţinuturi. Dinspre saivanele şi bărătcile nemţilor răzbea murmur şi zvon, căci oamenii îşi lepădaseră armele şi curelele, şi se pregăteau de ceasul cinei. Umblau sacagii cu antale mari trase de boi pe ulicioarele trăgănate ale corturilor, umplând ciuberele de la răspântii cu apă. Mulţi dintre slujitori se grămădiseră în fundul văii, la izvoarele copcite în budăie, lepădând de pe ei sudoarea şi colbul. La acest ceas uliţa negustorimii se domolise şi negustorii stăteau pe lăicioare, lângă obloanele de lemn sprijinite în popi, care în vremea nopţii se ridicau închizând magherniţile.

— Ai găsit gazdă, Botezatule? Întrebă Ionuţ.

— Nu mai este loc nicăieri, stăpâne, răspunse slujitorul. Dar cât ai stătut domnia ta înlăuntru, a venit la mine părintele eclesiarh de la paraclis şi m-a întrebat dacă eu sunt omul domniei tale. Răspunzându-i că eu sunt, cuvioşia sa mi-a spus că are de la părintele arhimandrit poruncă să mă ducă la odăile curţii, să-mi facă loc pentru cai. În laturea odăilor, se află chilioara cuvioşiei sale eclesiarhului. Domnia ta dormi în chilioară, eu afară la prag, iar cuvioşia sa undeva, într-un pod cu fân. Am pus caii la locurile lor, am luat de pe ei tacâmurile ducându-le la chilioară; eclesiarhul mi-a dat cheia şi am venit să te aştept. Cât aşteptam eu, bag de samă că se apropie cu fereală un moşneag chior şi mă întreabă dacă nu-s eu slujitorul comisului Ionuţ.

— Sunt slujitorul comisului Ionuţ, i-am răspuns. Ai moşii de împărţit cu stăpânul meu?

— Ba nu; dar am a vorbi ceva cu domnia sa.

— I-ai spus tu asemenea vorbă, Botezatule? De când te-ai deprins a şăgui cu oamenii? Să ştii că se face bortă în cer ori are să se cutremure pământul.

— I-am spus asemenea vorbă, stăpâne, căci a cutezat el, un mişel, să-şi închipuie că domnia ta ai putea sta la sfat cu dânsul. Mi s-a părut că-i şi băut.

— Ţi s-a părut că-i băut? Poate grăia şi el aşa în dodii.

— Nu, de grăit, ştia el bine ce grăieşte; s-a învârtit în jurul meu şi m-a tot ispitit. Pare a fi un pribeag din Ucraina. Acu mă gândesc că poate l-am mai şi văzut cândva.

— Ţi se pare că l-ai mai văzut? Şi pe ochiul chior purta un petec negru? Şi după cum grăia, ţi se părea că-i din Ucraina? Şi ţi se părea că-i jigărit şi slab? Şi te ispitea, vorbind despre mine, ca şi cum m-ar fi cunoscut tare bine? Şi nu ţi-ai adus, Botezatule, aminte de el?

— Acum parcă mi-aş aduce aminte, stăpâne. Cu asemenea om am avut de-a face, mi se pare, noaptea.

— Atuncea spune-i pe nume.

— Asta nu pot. A veni el singur la domnia ta ş-a spune care i-i numele.

Ionuţ Jder zâmbi gânditor şi-şi răsuci mustăcioara, umblând în urma slujitorului său. De unde oare auzise că hoţii lui de cai, cu care avusese val cu cinci ori şase ani în urmă, şi care se mai petrecuseră cu aceeaşi repeziciune prin viaţa lui, acuma făcuseră popas în preajma Domniei? Înţelesese el de altă dată la aceşti pribegi din pustie dorinţa să intre la o slujbă de domn drept-credincios.

— Căci toată viaţa am păcătuit şi vine vremea să ne împăcăm cu Dumnezeu.

Parcă auzise asemenea vorbe, ori altele la fel, la moşneagul cel chior, tovarăşul lui Răţoi. Unde îşi va fi lepădat hoitul Gogolea? Acela a fost un voinic, căruia i s-ar fi cuvenit altă soartă.

Cineva i se pusese în cale, în preajma chilioarei eclesiarhului. Ridicând privirile, Jder cunoscu uşor pe moşneag. Era îmbrăcat în straie destul de curate de slujitor de casă bună. Avea încălţări de piele, brâu cu jungher şi cuşmă cu pană de hultan. Dar era slab şi scofâlcit şi părea bolnav. Ori băuse prea mult vin, după părerea ce arătase Gheorghe Botezatu. Stătea în calea lui Ionuţ aşa.

— Încât să se poată îndăpărta la orice ameninţare.

Cum l-a cercetat, Ionuţ şi-a adus aminte de numele lui.

— Ce faci, moş Ilia? Ce lucrezi aici?

— Cu voia lui Dumnezeu, mă pregătesc să-mi isprăvesc viaţa, măria ta comise Ionuţ. Din toţi câţi ne-ai fost ştiut, am rămas numai eu. Mai suflă şi căpitanul nostru Gogolea.

— Dar puţină vreme i-a mai rămas, sărăcuţu!

— Cum? Ce este? Vorbeşte. Aş fi dorit să cunosc ce i s-a întâmplat acelui bărbat dibaci. Cum i-i sfârşitul? De ştreang ori de sabie?

— Încă nu se ştie, măria ta, răspunse cu umilinţă ucrainianul. Dacă binevoieşti a mă primi în chilia în care vrei să intri, îţi spun în jumătate de ceas tot ce pofteşti a cunoaşte.

Ionuţ îl privi lung şi-l cunoscu pe moş Ilia slăbit şi aşezat în umbra morţii. Nu atât din milă, cât din dorinţa de a afla, porunci Botezatului să deschidă uşa chilioarei şi să facă loc de trecere pribeagului.

Era o cămăruţă strâmtă, încinsă ca un cuptor de zăduful verii. O laiţă ş-o măsuţă; ş-o rantie de şiac atârnată într-un ungher ca un spânzurat ce şi-ar fi răpus viaţa dintr-o desnădejde ascunsă.

— Lasă deschis, Botezatule, porunci Ionuţ. Poţi sta şi tu de strajă, dar să n-auzi nimic din câte s-or spune. Iar dacă auzi, să uiţi. Iar când oi porunci, să-ţi aduci aminte.

Moş Ilia Alapin îi privea cu uimire, părând a gusta ca pe-o dulceaţă asemenea vorbe.

— Măria ta, suspină el, nu s-ar putea să rămânem numai noi singuri? Cele ce am a spune eu sunt taină mare, cu primejdia vieţii mele. Aş putea spune, măria ta, că-i şi cu primejdia altora, fie ei boieri ori mişei. Aşa că-i mai bine să nu fie ureche de om pământean care s-asculte.

Jder zâmbi:

— Moş Ilia, Gheorghe Botezatu nu-i om pământean; Gheorghe Botezatu e slujitor cu credinţă. El n-a umblat bezmetic, căutându-şi câştigul cu sabia ori aici, ori dincolo, după cum îi dă simbrie unul ori altul. Gheorghe Botezatu s-a aşezat în slujba lui, la casa părintelui meu, ohavnic. De aceea acest slujitor al meu mi-i tată, mi-i mamă, mi-i frate. Să steie la locul său, să mă apere, Doamne fereşte, de vicleniile haidamacilor din sălbătăcie.

— Af şi iar af! Se tângui plângând moş Ilia, milostiveşte-te, măria ta, şi nu mă obijdui cu prepusuri. Dacă am gând rău, să mor în clipă; dacă te pândesc cu viclenie, să-mi crape şi ochiul celalalt; dacă am în mine gând ascuns, să se prefacă gândul meu în junghi şi să mă străpungă. Milostiveşte-te şi ascultă. Adevărat că voinicii din sălbătăcie n-au ţară şi slujba lor e după dobândă. Dar tare amărâte zile am ajuns urmând asemenea rânduială. Şi tare aş pofti ca măcar la sfârşitul acestei vieţi ticăloase să am stăpân care să-mi fie ca un părinte.

— Şterge-ţi lacrimile viclene, şi grăieşte, i-a hotărât Jder. Învăţătura mea, pe care mi-a dat-o părintele meu Manole comis, a fost să iert, dar să nu uit niciodată. Te-am iertat, poate; fără să uit. Conteneşte şi spune.

Moş Ilia şi-a înghiţit lacrimile şi a grăit astfel, cu glas plin de umilinţă, uitându-şi dintrodată toată jelania.

— Măria ta, când eram în vârstă de nouă ani, acasă la mama şi la tata, mă tot mustra bunica, mama tatei, şi mă certa pentru răutăţile mele. „Împieliţatule şi spânzuratule, ţipa la mine bunica, să ştii că tu ai să pieri în ţară străină. Iar la judecata de apoi, când are să cheme Domnul Dumnezeu pe cazacii săi la numărătoare, pe tine n-are să te afle. Aşa că tu ai să rămâi prăpădit şi uitat şi n-ai să te bucuri de lumina raiului” Aşa se întâmplă, măria ta: blăstămul babei se împlineşte. Am să pier şi am să rămân uitat.

La noi toate babele fiind prorociţe, deasemenea i-a spus o bunică a sa lui Gogolea, că el n-are să piară de ştreang, ci de fier. Cât s-a purtat Gogolea prin lume, a avut multe năcazuri. De ştreang nu s-a temut; iar de fier ascuţit era să piară de mai multe ori. Până ce s-a întâmplat să fie în primejdia ştreangului, ceea ce de mare mirare este pentru noi amândoi.

Când s-a vestit până în Podolia că luminăţia sa Ştefan-Voievod chiamă în leafă voinici pentru războiul său împotriva ismailitenilor, noi toţi câţi eram oamenii lui Gogolea am ţinut sfat cu căpitanul nostru Grigore Gogolea Răţoi şi ne-am gândit aşa să ne răscumpărăm sufletele de la Diavol. „Am făcut destule, zic eu, de-acu să facem pace cu Dumnezeu şi să ne ducem să batem război cu necredincioşii. De fiecare necredincios pe care l-om tăia au să ni se scadă atâtea păcate. Şi pe lângă asta ne alegem şi cu bună dobândă.” Ne-am dus la pârcălabul cel tânăr de la Hotin, dumnealui Duma Brudur şi l-am rugat în genunchi ca să ne primească în oastea Domniei. Domnia sa ne-a dat carte la mână şi ne-am înfăţişat la hătmănia Sucevii. La Suceava sunt mulţi lefegii; dar pe noi nu ne-a primit hătmănia decât în dobândă, cu alte pâlcuri de căzăcime. Ne-am dus în războiul de la munteni şi ne-am răscumpărat fiecare atâtea şi atâtea păcate după norocul pe care l-am avut. Unii, după ce s-au răscumpărat, au pierit, precum le-a fost scris. Iar dobânda lor, câtă au fost câştigat-o, am luat-o noi care am fost în tovărăşie. La urma urmei, când au stătut harţurile, ne-am numărat iar şi din tovărăşia noastră am văzut că am rămas trei: Toma lui Bogat, eu şi Gogolea.

După ce s-a întors Domnia la Suceava, am poftit iar să intrăm în leafă, arătând isprăvile noastre, câte capete de ismailiteni am tăiat fiecare; dar hătmănia nu s-a bucurat prea tare de numărul de căpăţâni pe care am arătat noi că l-am fi tăiat. Eu am poftit să mă duc să mor acasă, pentru a înlătura blăstămul babei. Aveam destui galbini la chimir din dobândă şi nu râvneam decât la milosârdia Domnului Dumnezeu. După cum am mai fost juruit, să durăm un sfânt schit şi să petrecem zilele care ne mai rămân în post şi rugăciune.

Am purces din Suceava singur. Iar la poarta de cătră răsărit a Sucevii m-am oprit ş-am stătut, având părere de rău pentru tovarăşul meu Gogolea căpitanul şi pentru tovarăşul meu Toma. Am intrat într-o cuviincioasă crâşmă şi m-am îmbătat pentru dragostea lor. După ce m-am trezit, m-am întors ca să-i caut. Nu i-am găsit, căci şi ei îşi luaseră lumea în cap, şi mă căutau şi ei pe mine. Aşa ne-am căutat unii pe alţii, cheltuind toată dobânda. Bine am cheltuit-o şi cu multă băutură m-am îndulcit. Când nu mi-a mai rămas nimica, a dat Dumnezeu să ne întâlnim iarăşi.

Aşa a fost; iar în primăvara asta crainicii măriei sale au făcut de iznoavă strigare de oaste. Atuncea ne-am grăbit să ne înfăţişăm iarăşi hătmăniei, şi ele data asta hătmănia ne-a primit. Deocamdată ne-am văzut sătui şi îmbrăcaţi cuviincios. După ce ne-am văzut sătui şi îmbrăcaţi cuviincios, într-o zi Gogolea a stat şi s-a gândit şi nouă nu ne-a spus nimica. A aflat că vine pe trei zile la Suceava, la porunca părintelui său, Alexandru-Vodă de la Bacău. A pândit ceasul şi i-a ieşit întru întâmpinare, căzând în genunchi. Nu ştiu bine ce i-a spus, căci el cunoştea mai mult decât noi toate câte se întâmplă pe lume. După ce-a grăit câte a grăit cu măria sa Alexandru-Vodă, s-a întors la noi la gazdă şi ne-a spus:

— Haidamacilor şi fraţilor mei! Să ştiţi că Grigorie Gogolea a găsit o comoară.

Întreb:

— Ce fel de comoară?

— Am îngenunchiat, zise el, la măria sa Alexandru-Vodă, şi i-am adus aminte de câte valuri a avut măria sa când era fecioraş, şi i-am spus eu unele lucruri pe care nu le ştia măria sa Alexandru-Vodă.

— Ce i-ai spus?

— Nu i-am spus să-i placă, ci i-am spus ca să aibă credinţă în mine. Şi m-am plecat la mila măriei sale, arătându-i că poftesc să-l slujesc cu vrednicie la orice ar avea nevoie.

Atuncea m-am uitat eu la căpitanul nostru Grigorie Gogolea Răţoi şi nu mi-au plăcut asemenea vorbe. Zic:

— Ce fel de slujbă e asta? Şi ce fel de folos ai?

— Folosul e după cum ştii să-l neguţezi, zice Gogolea râzând; iar slujba-i după gusturile măriei sale.

Am stat şi m-am uitat la Gogolea. Fac cruce şi încredinţez c-am stat şi m-am uitat la el cât am băut noi tustrei câte o măsură de vin.

Întreb:

— Tu ce zici, Toma lui Bogat?

— Eu ce să zic? Unde se duce căpitanul Grigorie, mă duc şi eu.

— Ba eu iaca ce spun, căpitane Grigorie şi Toma lui Bogat. Îmi prisoseşte câte am pătimit până acuma. Am ajuns la fund; dealurile pentru mine au mai crescut şi drumurile pentru mine s-au mai lungit. Dacă nici acuma, când am găsit pită la linişte, nu mi-oi agonisi pentru suflet şi pentru pomenire, apoi ştiu că mă duc de-a dreptul în traista lui Sarsailă. Voi duceţi-vă la slujbe ce aţi mai avut, căci sunteţi mai tineri decât mine; eu rămân unde sunt rânduit, la odăi, să stricnesc caii, ori să-i curăţ de ariceală, ori să-i spânţuiesc. Mă culc pe lângă foc; priveghez cazanele cuhniilor. Eu stau aicea.

— Moş Ilia, ai ajuns în mintea bunică-ta, zice Răţoi.

Zic:

— Am ajuns la cuminţenie, căpitane. Vreau să mor ca un creştin.

Aşa. Gogolea s-a întors şi a dus răspuns măriei sale Alexandru-Vodă, cum că el şi Toma cad la mila măriei sale şi că-l roagă să-i primească în slujba anumită a măriei sale, cerându-i de la luminăţia sa Ştefan-Vodă, stăpânul cel mare.

Luminăţia sa Ştefan-Vodă a zis iubitului său:

— Ţi-i dau.

Gogolea şi Toma şi-au pregătit caii, şi-au pus la oblâncuri desagii, mi-au poftit sănătate şi s-au dus în slujbă la Bacău, la curtea măriei sale Alexandru-Vodă; iar eu am rămas lăcrămând, ca unul ce mă despărţeam de tovarăşii mei cu care o viaţă am împărţit pânea.

Ducându-se ei la curte la Bacău, au petrecut bine, având de toate cu îmbielşugare. A poftit măria sa într-un rând să se ducă în taină undeva, având pază săbiile tovarăşilor mei.

— S-au dus şi i-a plăcut cum s-au purtat tovarăşii mei. Aşa că i-a bătut pe spate şi i-a lăudat.

Pe urmă.

— Ascultă ce-am să-ţi spun acuma, jupâne comise. Fă semn tătarului domniei tale, că să n-audă. Căci şi ceea ce spun eu e cu primejdie. Iar ce i-a îndemnat măria sa Alexandru-Vodă pe tovarăşii mei era şi mai cu primejdie.

Zice măria sa:

— Din ce am ştiut şi din ce aflu, văd c-am ajuns să urăsc ce-am iubit. Căci am avut un prietin care m-a vândut. Acel prietin stă în cutare loc, la Timiş, la malul Moldovei şi se află la grajdurile domneşti comis al doilea. Poftesc a-i plăti măcar parte din câtă obidă mi-a agonisit el mie. V-aţi dus voi odată, pe când eram eu tânăr buiac şi fără minte, ca să răpiţi, ori să oborâţi un harmăsar al măriei sale părintelui meu; ş-atuncea n-aţi avut noroc. Ce-ar fi dacă v-aţi duce acuma, ca să izbândiţi o faptă la fel? Vreau să se cunoască astăzi că faima comişilor cărora Domnia le caută atâta în coarne, că asemenea faimă cade la pământ, şi am eu bărbaţi mai tari decât măria sa. Vă poruncesc să vă duceţi spre a săvârşi asemenea ispravă; şi răsplata are să vă fie cum nici n-aţi visat.

Căpitanul Gogolea – pe cât mi-a spus pe urmă – a stat ş-a cugetat ş-a cerut două zile de gândire.

— Ba să te gândeşti acuma, i-a poruncit Alexandru-Vodă; te-am luat în slujba mea ca să făptuieşti, nu să gândeşti. De gândit mă gândesc eu.

Căpitanul Gogolea a oftat ş-a cârnit din nas. Ajunsese la strâmtoarea pe care i-o pomenisem, când m-am lepădat de asemenea slujbă. Iaca, nu-i bun, Gogolea. Tu eşti bărbat înţelept, ştii a cumpăni toate şi bagi de samă că nu-i bine. Când te-ai hotărât să intri în aşa slujbă, te-ai hotărât uşor căci toată taina era cât un grăunte. Acuma din acel grăunte a crescut ş-a înflorit o mătrăgună otrăvită. Cum să îndrăzneşti a săvârşi o faptă împotriva stăpânului celui mare? Acela numai un deget, numai un deget îl mişcă, şi gata. Suntem sub tălpile luminăţiei sale Ştefan-Vodă ca nişte seminţe de cânepă. Cum e puricele subt unghia muierii, aşa suntem noi sub braţul lui gâdea.

— Când a da luminăţia sa înştiinţare din coada ochiului. Dacă izbândim, în mare primejdie ne aflăm. Dar se poate să nu izbândim, căci acolo sunt nişte comişi cu care noi am avut de-a face. Ne-am dus cu mai multă putere şi nu ne-a mers bine. Acuma acei comişi sunt în anii puterii lor, iar noi am mai slăbit. Vra să zică, rău e într-un fel; şi tot aşa de rău într-alt fel.

— Măria ta Doamne Alexandre, zice Gogolea, noi nu ne-am tocmit pentru asemenea slujbă cu primejdie; şi tare greu ne-a fi să săvârşim ce pofteşti măria ta.

Atuncea măria sa l-a privit lung ş-a zis:

— Bine.

Dar Gogolea băga de samă că numai bine nu-i. Căci măria sa Alexandru-Vodă se făcuse verde la obraz şi-i tremura mâna stânga pe plăselele jungherului. Poartă măria sa totdeauna la cingătoare un jungher scurt, cu plăsele înflorite cu aur.

— Îţi dau o zi de gândire, Gogolea, a spus măria sa.

Aşa glas avea măria sa Alexandru-Vodă, încât lui căpitanul Gogolea i s-a subţiat inima.

— Am înţeles, măria ta, a răspuns el cu sfială, şi, plecându-se, a sărutat poala straiului măriei sale.

Căpitanul Gogolea şi cu Toma lui Bogat s-au dus la chilia lor şi s-au aşezat cu faţa în sus pe culcuşuri. Stăteau şi se gândeau, stăteau şi se gândeau, dar de spus nu spuneau nimica. Dacă i-ar fi pălit cineva cu jungherul în acea clipă, din trupul lor n-ar fi curs o picătură de sânge. Ce-i de făcut? Zice la urmă Toma. Să ne ducem şi să cădem la genunchii măriei sale şi să-l rugăm să ne ierte.

— Du-te tu şi fă asta, Tomo. Eu mă tem.

— Atuncea căpitane Grigorie, să ne ducem şi să-i spunem că primim.

— Asta-i mai bine, răspunse Gogolea. Spunem că primim; ne ducem şi nu ne mai întoarcem. M-am săturat de asemenea pâne. Om găsi noi un drum până la capătul lumii.

— Asta-i hotărârea cea mai bună, căpitane Grigorie. Du-te ş-o spune măriei sale.

— Ba eu nu m-oi duce, Tomo. Du-te tu. Eu mă tem. Toma lui Bogat s-a ridicat din culcuş, şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la măria sa.

— Am venit să dau răspuns la măria sa, zice el aprozilor; daţi-mi drumul să intru; îs cu grabă.

Răspunde unul:

— Intrarea la măria sa nu-i slobodă. Mai aşteaptă şi-i intra după aceea. Acuma măria sa a chemat la sine pe căpitanul slujitorilor curţii, domnia sa căpitan Bălan.

— Dar de ce l-a chemat?

— Nu se ştie; are a-i da o poruncă.

— Atuncea eu mă duc şi mă întorc pe urmă.

— Stăi, zic aprozii; parcă spuneai că eşti cu grabă. Iaca iese şi domnia sa căpitan Bălan.

Chiar atuncea iese căpitan Bălan şi dă cu ochii de Toma lui Bogat.

— Ce este, Toma? Întrebă râzând dumnealui căpitan Bălan.

— Am venit, răspunse Toma, s-aduc răspuns măriei sale Alexandru-Vodă.

Căpitanul Bălan a stat o ţâră în cumpănă. Era om blând din fire.

Zice după aceea:

— Bine, Toma; intră la măria sa şi spune ce ai de spus; eu te aştept aici.

Întâi a intrat aprodul să ceară voie. Cât a stat aprodul la măria sa, Toma a tăcut aşteptând. Deasemenea tăcea aşteptând şi căpitan Bălan.

Iese aprodul şi-i face semn lui Toma să intre.

Măria sa Alexandru-Vodă se afla în mijlocul cămării şi a întors spre Toma numai o clipă sprâncenele încruntate. După aceea nu s-a mai uitat la el; se uita când spre fereastră, când spre un ungher al cămării, la sobă.

— Spune.

Toma a venit, a îngenunchiat şi a sărutat poala straiului măriei sale.

— Măria ta, ne-am hotărât să ne ducem.

— Aşa?

— Da.

— Eşti bine încredinţat de asta?

— Măria ta, suntem încredinţaţi.

— Aşa? Hm! Pe tine mi se pare că te chiamă Toma. Şi pe celalalt îl chiamă Gogolea. Când a ieşit de aici, Gogolea s-a închinat cuviincios. De ce n-ai făcut şi tu tot astfel?

— Eu m-am închinat acuma, măria ta, ş-am sărutat poala strălucitului strai.

— Bine. Du-te şi spune lui căpitan Bălan să împlinească ce i-am poruncit eu.

Atuncea, la aceste vorbe apăsate, Toma lui Bogat a văzut doi voievozi dinaintea sa, pe urmă patru voievozi cu capetele cât stamboalele. Măria sa a bătut din palme: canaturile uşii s-au dat în laturi şi căpitan Bălan l-a luat de mâna dreaptă pe Toma. Se ştia că mâna aceea a lui Toma e mai primejdioasă decât orice. De ea s-a atârnat şi unul din aprozi; iar celalalt a desfăcut curaua lui Toma şi i-a luat sabia.

În răstimpul cât Toma s-a fost aflat în solie, căpitanul Grigorie Răţoi n-a stat leneş. Având încredere în prorocia asupra morţii sale, s-a ridicat cu o grabă mult mai mare decât alte grăbi, s-a repezit la odăi, a pus şaua pe cal cât ai scăpăra ş-a purces fără zăbavă. A strigat la poarta de dindos:

— Slujba măriei sale!

Şi s-a dus cum se duce bicaşul cel rotunzit din puşcă; aşa s-a dus.

În vremea asta, căpitan Bălan a dat pe Toma în mâna slujitorilor, să-l vâre sub turnul porţii în beci şi să-l puie cu picioarele în butuc. După aceea s-a dus la chilia unde ştia că are a găsi pe Gogolea. Ia-l pe Gogolea de unde nu-i! Răcnete în toate părţile, poruncă să încalice călăraşi pe păr şi să-l alunge pe fugar. Să-l ajungă numaidecât şi să-l aducă înapoi, ca să-l poată ridica gâdea în furci alături de soţul său Toma lui Bogat.

L-au alungat astfel unii şi alţii pe căpitan Grigorie; s-au trimes pretutindeni vestitori. A avut noroc Gogolea să nimerească aicea la Vaslui tocmai când se aşeza măria sa în tabără pe vară. Ştia că mă are şi pe mine prietin între slujitorii Domniei. Mă trezesc cu el, trudit şi flămând.

— Ce este, frate dragă?

Îmi spune el toate: aşa şi aşa.

— Ce vrei să faci?

— Acuma după ce mi-ai dat să mănânc, moş Ilia, şi mi-am venit în fire, cată să fac ceva, ca să-mi scap viaţa. Să mă duc să cad la picioarele luminăţiei sale Ştefan-Voievod, să-i spun lui, nu ştiu dacă ar fi bine. Tată fiind al lui Alexandru-Vodă, s-ar supăra de ce i-aş spune şi moartea nu mă mai poate ocoli. Potrivit ar fi mai degrabă să mă înfăţişez la sfinţitul Amfilohie, credinciosul cel mai de aproape al luminăţiei sale Ştefan-Voievod. I-aş spune sfinţiei sale toate cu mare luare-aminte, şi m-aş ruga să cerceteze dacă socoate de cuviinţă, spre a afla adevărul; iar până ce-a afla adevărul, să-mi apere viaţa. Ştiu că atârnă asupra mea sabie ţinută numai într-un fir de păr. Nu mă tem de ştreang. Numai de sabie. Să mă ţie pentru slujba luminăţiei sale, şi pentru războiul măriei sale, ca să pier de sabie.

Zic eu:

— Gogolea băiete, nu-i bun gândul tău. Căci şi sfinţitul Amfilohie va să apere pe Vodă de supărări şi pe feciorul lui Vodă de pâră; aşa că primejdia pentru tine e tot una; te prăpădeşti.

— Ba, moş Ilia, îmi răspunde Gogolea, eu ştiu mai multe decât tine; şi din ce-am vorbit cu fecioraşul Domniei, am înţeles şi mai multe. Eu îmi pun capul sub mâna arhimandritului.

A avut el dreptate. Aşa a făcut şi i-a priit bine. M-am bucurat deocamdată; şi pe urmă m-am mâhnit, căci am aflat veste de la Bacău, că pe Toma lui Bogat l-au ridicat în furci şi-n ştreang. Am lăcrămat pentru fratele meu Toma, că i-a fost astfel sfârşitul, cum nu m-am aşteptat niciodată pentru asemenea bărbat vrednic. Şi de-atunci mă tem să se afle cumva că Gogolea e aici în tainiţă sub paraclis, îl ţine închis, cum se cuvine, sfinţitul Amfilohie şi-l priveghează mai ales eclesiarhul Emilian. Dar ştiu eu? Poate să afle măria sa Alexandru-Vodă. Ori primeşte veste de la Bacău, ori îi spune cineva când vine măria sa aici, la părintele său. Dacă se întâmplă asta, eu nu mai pot da pe viaţa lui Gogolea nici un firfiric. Ş-apoi atuncea mă pot pune şi eu la pământ cu mânile pe piept, împlinindu-mi veleatul. Să mă pălească gâdea la tâmplă cu măciuca, să se isprăvească toate.

Jder a ascultat cu linişte şi luare-aminte istorisirea lui moş Ilia Alapin.

A stat şi s-a mai gândit un timp. După aceea a întrebat:

— Moşule, de unde ştii toate? Ţi le-a mărturisit Gogolea? Ai fost şi l-ai văzut?

— Am fost. A trimes el singur rugarea sfinţitului Amfilohie că vrea să mă vadă. Vrea să-şi facă diata. N-are alt prietin în lumea asta; numai pe mine mă are. E şi bolnav şi numai eu îi pot scoate cu stricneaua două litre de sânge. L-am tămăduit eu şi altădată, în acelaşi fel.

— Vra să zică, toate le ştii de la el?

— De la el.

— Dar cu Toma, cu căpitan Bălan şi cu Vodă Alexandru, de unde ai aflat cum a fost?

— Acelea le ştiu de la aprozii măriei sale Alexandru-Vodă, când a venit la tabăra luminăţiei sale, în petrecere. Atuncea am stat de vorbă cu dânşii; şi la un pahar de vin, am aflat.

— Altcineva nu poate şti? Şi nici nu poate afla?

— Cine să afle şi de unde, măria ta comise? Eu, când mă aflu beat, stau mut ca pământul. Nu pot da chezăşie pentru părintele eclesiarh Emilian; încolo de unde să se ştie? De la părintele arhimandrit?

— Nu, moş Ilia, de la sfinţitul Amfilohie nu se află nimic. Cred că şi părintele Emilian are canonul muţeniei. Dar de ce mi-ai spus dumneata mie?

— Ai dreptate, măria ta; se cuvine să-ţi arăt şi asta… Când am fost ş-am vorbit cu Gogolea, şi i-am scos sânge de la mâna stângă cu stricneaua, mi-a poruncit el să te caut pe domnia ta şi să-ţi spun că i-i în primejdie căpăţâna şi te roagă în genunchi să te duci să-l vezi. Căci ştiind multe şi înţelegând şi mai multe, ţi-a putea fi şi domniei tale de folos.

— Prea bine, răspunse Jder… Aşa am să fac, moş Ilia, am să mă duc să-l văd.

Jder n-a mai ascultat cum se tânguie şi-l blagosloveşte, învăluindu-l cu privirea ascuţită de la ochiul sănătos, pribeagul din Ucraina. I-a poruncit să-l lese singur, ş-a stat cu coatele pe genunchi în chilie, cumpănind în sine ce are de făcut.

Încet-încet, l-a cuprins umbra amurgului. Zgomotele şi murmurul curţii scăzuseră. Treceau din când în când la odăi slujitori şi cai. Gheorghe Botezatu se desprinsese din prag de două ori şi se întorsese.

— Domnia ta nu cinezi nimica?

— Spus-ai ceva, Botezatule? Răsări Jder.

— Am întrebat dacă pofteşti să te culci flămând, stăpâne. Am pită şi brânză.

— Adă-ncoace. Aştept răspuns de la sfinţitul Amfilohie. E mai bine să mă duc la cuvioşia sa sătul. Nu l-am văzut ospătând niciodată.

Încă mesteca încet şi cufundat în gânduri pita uscată şi brânza destul de iute, când s-a înfăţişat la el eclesiarhul, părintele Emilian, ca să-l cheme la prea cuvioşia sa arhimandritul. Jder a poftit apă şi şi-a potolit setea dintr-un cofăiel; după aceea s-a şters la gură cu dosul palmei şi a urmat pe eclesiarh. Străjile de nemţi erau la porţi şi-n cornurile curţii; se făcea întuneric cu cer înourat. Jder cerceta împrejuru-i tot, căutând să-şi dea samă de toate rânduielile Domniei. N-avea nevoie să ştie numaidecât; dar avea o înclinare a firii de a-şi întipări în minte tot ce vede şi aude. În acelaşi timp alte gânduri de ale lui, neadormite, se luminau în el, cum se luminau unde şi unde stele printre îmbulzelile de nouri. Între altele îşi făcea socoteală numărând: uncheşul Amfilohie, unul; postelnicul Ştefan, doi; el însuşi, trei; moş Ilia Alapin, patru; Grigorie Gogolea Răţoi, cinci. Dintre atâţia câţi ştiu taina care pune în primejdie tihna lui Vodă Ştefan, în vremea când luminăţia sa are mai multă nevoie decât oricând să fie tare şi să-şi păstreze cumpăna, cel puţin doi sunt adaos prea mult. E destul şi prea destul că ştiu uncheşul Amfilohie şi Ştefan Meşter postelnicul. Cei doi pribegi din pustie ar fi mai nimerit să nu ştie şi să nu fie. Acest gând aspru începea să se statornicească în el, pe când pătrundea în chilia arhimandritului, lângă paraclis.

Părintele Amfilohie îl primi cu totul altfel decât era obişnuit Jder. Îl primi ca pe un fiu, îndemnându-l c-o voce blândă şi moale să se aşeze în jilţul unde mai stătuse în acea zi. De şi înţelegea că aşa se cuvine să fie primit de data asta, după cele ce se spuseseră, totuşi Jder îşi păstra stăpânirea de sine pentru cele ce aveau să urmeze.

— Stând şi cugetând la toate câte ştii şi tu, a grăit părintele Amfilohie, te-am cerut măriei sale pentru o slujbă de cea mai mare taină, care ne poate aduce folos nepreţuit.

Ionuţ Păr-Negru hotărâse deocamdată, în sine, să tacă.

— Poate aduce folos nepreţuit adică măriei sale şi întocmirilor pe care le-a pus la cale măria sa. De când luminăţia sa Vodă Ştefan s-a mişcat cu oştile la munteni, se chiamă că a deschis războiul cu ismailitenii, pipăindu-i. I-a bătut în mai multe părţi. Acuma se simte în stare să se măsoare iarăşi cu Mehmet-Sultan şi de aceea-şi face măria sa pregătirile pe care le vezi, şi altele pe care nu le vezi. Pune la cale unele ce cunoşti, şi altele ce nu cunoşti. Fiind măria sa ctitor la Sfântu Munte, noi avem monahi care se duc la Aton şi vin de acolo. Acolo, la Aton, sunt şase sute de lăcaşuri sfinte şi şase mii de monahi, trăind în rânduielile credinţii celei adevărate. Cu toate că Antihrist a pus piciorul pe grumazul creştinătăţii şi pretutindeni ori a dărâmat, ori a pustiit, ori a prefăcut în geamii sfintele noastre biserici, acolo la Sfântu Munte cetăţuile lui Hristos au rămas nevătămate. Cum se aflau sfintele mănăstiri de acolo în vremea împărăţiei creştine, aşa sunt şi acuma, având cărţile şi odoarele de la împăraţii vechi; numaicât clopotele au contenit, din porunca lui Belzebut; însă este învoire să sune toaca. Acei monahi nu pot fi popriţi de a ieşi de la Sfântu Munte, şi de a intra la Sfântu Munte. Au cercat ismailitenii să-i poprească şi să-i închidă acolo ca într-o lume deosebită, dar nu se poate. Cu voia lui Dumnezeu, slujbaşii sultanilor au prins a se îndupleca de mult, găsind ş-un folos în aceasta; ş-acuma se poate umbla destul de slobod. Aşa fiind, cuvioşii monahi care umblă prin împărăţia necredincioşilor, foastă altădată împărăţia credinţii drepte, bagă de samă la câte se fac ori se spun de cătră dregătorii Sultanului. Veste de ce află ei intră la Sfântu Munte, şi de acolo răspunde până la noi. Astfel putem afla când şi cum se mişcă oştile necredincioşilor şi care sunt pregătirile ce se fac împotriva creştinătăţii. Aflându-se la curtea luminăţiei sale, ca şi la alte curţi ale domnilor creştini, oameni anume veniţi care stau ca negustori, ori ca meşteri, află prin aceştia şi domnii creştini înştiinţările ce ne vin nouă. Astfel Angelo, bărbierul luminăţiei sale, pare a fi aicea numai un sărman meşter; însă el trimete veşti stăpânilor săi, la Veneţia.

Părintele Amfilohie se opri o clipă.

— Înţeleg, vorbi Jder, neclintit în jilţul său.

— Acuma, urmă arhimandritul, eu am socotit că ar fi mai bine să se ducă un oştean în împărăţia lui Mehmet. Să umble, să audă, să ajungă la Aton şi să cerceteze şi acolo, şi cele aflate şi văzute să le aducă el singur luminăţiei sale. Ca bărbat din tagma războinicilor, mai bine îşi dă sama de toate şi înştiinţările lui sunt mai de folos măriei sale.

— Înţeleg şi asta foarte bine.

— Ai să înţelegi deasemenea, Ionuţ, tot aşa de bine, căci eşti bărbat ager, de ce m-am gândit eu tocmai la tine. S-ar fi găsit poate şi altcineva, căci vitejii şi înţelepţii nu lipsesc luminăţiei sale. Dar eu am socotit că la folosul pe care-l aduci tu stăpânului nostru se adaugă însuşi folosul tău. Până ce s-or pune la cale împăcările şi s-or potoli zavistiile, e bine să fii departe, precum am mai spus. Deci, după porunca luminăţiei sale, te duci la Sfântu Munte, la mănăstirea Vatopedi, ca să cauţi acolo pe ieromonahul Stratonic, trimes de noi mai înainte acolo. După ce-l cauţi şi-l găseşti pe Stratonic şi cercetezi şi afli şi altele, te întorci fără grabă. După cât cunosc eu, oştile lui Mehmet se adună în Rumelia. Încă nu se ştie pentru ce anume se adună aceste oşti. Soliman-Beg, carele a fost până acum la Scutari, în războiul cu veneţienii, are poruncă de la Mehmet-Sultan să ieie sub mâna sa, cu mare străşnicie, aceste oşti ce se adună în Rumelia. Eu mă înduplec a crede că aceste oşti cu Soliman-Beg au să se îndrumeze la Dunăre şi-n Ţara Românească. Atuncea, din Ţara Românească însamnă că intră în Moldova. Ar trebui să ştim ce oşti, câte oşti, ca să-şi puie la cale luminăţia sa toate apărările. Ai înţeles şi asta?

— Am înţeles.

— Să mai ştii că, pentru un bărbat isteţ, treaba nu-i cu primejdie. Păgânii au arătat putere până acuma şi au stropşit atâtea oşti ale crailor creştinătăţii, încât ei nu pot crede că poate fi cineva pe lumea asta care să le steie împotrivă. Oricât de vrednici şi viteji ar fi unii crai şi domni creştini, osmanlâii au legământ şi făgăduinţă de la prorocul lor că nimic nu le poate sta în cale. Au să răzbească pretutindeni din an în an şi întruna până ce au să aibă deplin în stăpânirea lor toată creştinătatea până în Ţara Frâncilor. Fiind ei atât de semeţi şi bizuindu-se numai pe putere, nu sunt atât de băgători de samă la iscodirile minţii. Se tem mai mult de sabia decât de mintea creştinilor. Tu îţi leşi la Dunăre sabia şi te duci numai cu mintea. Bine ar fi, poate, ori la dus ori la întors, să cunoşti ce se pune la cale în Cetatea Brăilei, unde, pe lângă turci, se află şi boieri munteni, duşmani ai măriei sale, precum şi Mihu, acel pribeag care a săvârşit atâtea uneltiri la leşi, precum şi Agapie Ciornohut, acel în casa căruia s-a săvârşit tăierea lui Bogdan-Vodă. Multă vreme nu s-a ştiut nimica de Agapie Ciornohut, fugit în Ardeal cu Petru Aron-Vodă. La pieirea lui Petru Aron-Vodă, Ciornohut a scăpat în Ţara Românească. Oameni ai luminăţiei sale l-au căutat la munteni, fără a-l găsi, spre a-i da plata cuvenită pentru faptă. Acuma aflu că-i în raiaua Brăilei. A venit vremea pentru luminăţia sa Ştefan-Vodă să taie de pe catastiful său şi aceste două nume, ca să se aline pe ceea lume sufletul părintelui său Bogdan-Vodă.

Jder s-a închinat spre uncheşul său:

— Am să mă duc, precum mi se porunceşte.

— Ai cugetat bine, Ionuţ?

— Am cugetat destul. Când trebuie să plec?

— Poţi pleca într-o săptămână, ori în zece zile, ca să ai vreme de pregătire. Nu cai, arme şi merinde; de aceste n-ai nevoie. Trebuie să te pregăteşti aşa, ca să nu te bănuiască nimeni că te duci. Nici tatăl tău, nici fratele tău să nu te ştie. Cunoscuţii să nu te mai cunoască şi nimeni să nu-ţi spuie pe nume. În toate serile să vii la mine, ca să-ţi desluşesc câte nu ţi-am desluşit. Pe urmă să te duci; nici eu să nu ştiu când pleci. Am să mă bucur când te vei întoarce.

Jder se sculase din jâlţ. Uncheşul său îl îmbrăţişa, apropiidu-şi barba rară de tâmpla lui.

— Acuma te duci? Du-te. Mâni, te chem eu, la ascultare.

— Nu mă duc încă, uncheşule; mai am ceva.

— Atuncea spune; sunt gata să-ţi îndeplinesc orice dorinţă.

— Nu te lega uşor, uncheşule, răspunse Ionuţ, râzând. Căci am să cer să-l văd şi poate să mi-l dai pe Grigorie Gogolea Răţoi, care se află în închisoare aici.

Arhimandritul făcu un pas îndărăt, cu ochii crescuţi.

— Ai aflat tu asta? Ştii că am în prinsoare pe Gogolea?

— Ştiu. Acuma un ceas s-a înfăţişat la mine alt blăstămat şi mi-a dat lămurire.

— Ucrainianul cel chior?

— Întocmai. Iată doi iscusiţi care ştiu ca şi noi ce suferinţă are slava luminăţiei sale. Gogolea a şi spus lui moş Ilia că asta ar fi comoara lor. Însă bătrânul înţelege mai bine că asemenea comori sunt cu primejdie. Poate ar fi potrivit să fie coborât şi moş Ilia în beciul de sub paraclis, ca să ţie tovărăşie lui Gogolea până le va veni vremea să li se închidă la amândoi clonţurile.

— Ce spui tu e destul de înţelept, Ionuţ, îngână blând arhimandritul.

— Da, uncheşule.

— Dar eu am socotit că asta-i dovada mea, pe care o ţin eu pentru luminăţia sa, la o trebuinţă. Încolo, ce folos ar trage Domnia din pieirea unor mişei? Bătrânul mai întârzie aici din dragostea ce are pentru căpitanul său Răţoi. Dacă-l slobod pe Răţoi şi-mi ridic de deasupra lui mâna, amândoi trec iar în pustie de unde au venit şi li se prăpădesc urmele. Acolo unde s-or duce, vorbele lor n-ar mai avea putere nici noimă.

Jder clăti din cap cu îndoială:

— Aşa pare să fie, uncheşule. Dovada ce am întocmit eu, e mai bună. Zălogul ce ai e de puţin preţ. Poţi să-l leşi să se ducă, ori mi-l dai mie să-l întrebuinţez eu.

— Îţi trebuie pentru ceva? N-aş crede că ţi-ar face trebuinţă unde te duci. Oamenii de teapa asta pot fi viteji, dar fără statornicie; adulmecă numai folosul, cum fiara adulmecă prada.

Jder stătu o clipă pe gânduri.

— Cuvioşia ta te gândeşti la toate, uncheşule, răspunse el c-un glas şiret învăluit. Gogolea mi-a trimes răspuns prin Ilia Cazacul şi mă jură pe toţi Dumnezeii să mă înduplec a-l vedea. Cunoaşte că la mine n-are mult har; de aceea mă încântă că ar şti să-mi spuie câte-n lună şi-n stele, pentru folosul meu. Eu cuget aşa, că să mă învoieşti să-l văd, uncheşule. După asta îţi spun eu ce preţ mai poate avea asemenea marfă. Ori să nu mai steie aici în preajma luminăţiei sale şi să se ducă să-şi caute urmele vechi la Pragurile Niprului, ori, dacă mai poate fi de folos, să-l slobozi şi să-l trimeţi cu soţul său într-o slujbă folositoare Domniei. Dacă s-or întoarce, să le fie mare dobândă şi deplină mila domnească. Dacă nu s-or întoarce, să se cetească iertările pentru sufletele lor. Socot că nouăzeci şi nouă de zile s-ar cuveni să se cetească asemenea iertări

— Da-da… suspină arhimandritul; astfel se pot împuţina cunoscătorii de taine.

Jder îl privi pe uncheşul său cu îndoială; dar acesta îi zâmbi cu dragoste adevărată.

— Cred că nu mă înşel, începu iar într-un răstimp părintele Amfilohie; gândul tău ar fi să-i îndemn pe aceşti bărbaţi vrednici cătră raia.

— Da, uncheşule, se îndulci Jder. Amândoi l-au mai slujit pe dumnealui Mihu, neprietinul luminăţiei sale. Se chiamă că acuma scapă din prinsoare şi nimeresc la Brăila, îşi găsesc un stăpân vechi şi se grăbesc să-l slujească iarăşi. Îi spun adevărat ori minciunos toate câte sunt aici, la Vaslui. După aceea, cumpănind foloasele, or încerca să facă aşa cum socot eu că-i mai bine. Cam de asemenea neguţătorie aş pofti să vorbesc eu cu căpitanul Grigorie Gogolea.

— Bine; să vie părintele Emilian, să-i dau poruncă. Te vei duce mâne dimineaţă, pe lumină. Pentru robii noştri din hrube, n-avem în vremea nopţii nici făclii, nici opaiţ de seu. Îi mai poruncesc lui părintele Emilian să-ţi mute culcuşul aicea, în apropierea mea, ca să te am la îndămână cât mai stai în tabără. Se află de cealaltă parte a paraclisului o chilie întocmai ca asta în care ne aflăm acuma. Găzduiesc în ea oaspeţi de samă. Potrivită este şi pentru un nepot prea iubit al meu.

Sfinţitul Amfilohie bătu din palme şi părintele eclesiarh Emilian se înfăţişă numaidecât. Cuvioşia sa află cu multă bucurie că n-are să mai doarmă într-un pod cu fân. Şi pofti pe Jder să-l ducă la chilia de oaspeţi mari.

— Aicea intră numai obraze alese, şopti el lui Ionuţ Păr-Negru, călăuzindu-l cu făclioara în încăperea poruncită. Când binevoieşte să vie măria sa Alexandru-Vodă de la Bacău la părintele său, apoi aicea hodineşte.

— Aicea? Se miră Jder; chiar în chilia asta? Şi în acest pat?

— Aici, precum spun, jupân Ionuţ.

— Asta-i o întâmplare mai ciudată decât toate, murmură Jder gânditor.

Îşi trimese apoi prin părintele Emilian răspunsurile şi poruncile cătră Gheorghe Botezatu. Şi hotărî eclesiarhului ceas pentru vederea căpitanului Gogolea.