Capitolul VII.

Întâlnirea cu al doilea om de ispravă şi cunoscut vechi al lui Jder.

Cu toată truda pe care o simţea în mădulările sale după o zi de umblet şi frământări, Ionuţ Jder mai stătu treaz încă un răstimp îndelung. Trăgea de pe el straiele şi le împingea pe un scaun, fără să le vadă; îşi lepădă o ciubotă la un capăt de pat şi alta la alt capăt. Se uita imprejuru-i cercetând zidurile, soba şi ferestrele. Una din ferestre, mai mică, răspundea, ca şi la părintele Amfilohie, în paraclis; cealaltă răspundea în ograda curţii, deasupra unor acoperişuri de la alte clădiri mai mici decât casa domnească. După a sa socotinţă, acele clădiri duceau din una în alta până la odăi şi până la chilioara unde stătuse de vorbă cu moş Ilia Cazacul.

Gheorghe Botezatu intrase cu paşi moi şi culesese toate lucrurile aruncate ale stăpânului său. Când ieşi el, Jder îl urmă până la uşă, cercetând încuietoarea şi aruncând o privire în sală, unde stăteau de veghe doi copii de casă cu săbiile goale. În sala aceea fără îndoială răspundea şi ieşirea de la iatacul Domnului.

Închise uşa trăgând zăvorul. Când se lăsă pe culcuş şi se întinse cu faţa în sus, văzu în bagdadie tremurul luminii de la făclia de ceară care rămăsese aprinsă pe măsuţă. Se sculă să stingă făclia şi atunci i se întoarse, din simţirea lui trează din fundul fiinţii, ca un fel de băgare de samă. Punând luminarea de ceară în picuşul ei, pe marginea măsuţei, părintele Emilian eclesiarhul rostise mai mult şoptit, cum îi era obiceiul, câteva cuvinte. Jder le lăsase să treacă, fiind cu auzul şi înţelegerea tulburate de trudă. Acuma însă îşi dădea samă că monahul a spus ceva care-i face lui trebuinţă să nu uite. Stătu lângă făclie, silindu-se a-şi aduce aminte. Suflă în făclie şi o stinse şi căută prin întuneric culcuşul, aşezându-se cu faţa în sus. Aţâţarea îi alungase deocamdată somnul. Îl învăluia iarăşi ca un abur truda, când îi veni ştiinţă că părintele Emilian vorbise despre întoarcerea apropiată a lui Săndrel-Vodă de la Bacău. Acea întoarcere nu poate să fie, îşi făcea el socoteală zâmbind, decât „după o săptămână, ori zece zile”.

— Aşa cum îi rânduise vremea pentru slujba sa sfinţitul Amfilohie.

— Asta voiam să ştiu, asta voiam să ştiu… oftă el întorcându-se pe-o coastă, cu faţa la părete, încordarea i-a trecut. A adormit.

A doua zi dimineaţă, când sări din aşternut şi trase zăvorul, găsi pe Gheorghe Botezatu la prag, cu straiele şi încălţările gata într-o mână şi cu ligheanul şi ibricul în alta. Se îmbrăcă, îşi pieptănă pletele; tătarul îi bărbieri obrazul c-un brici care totdeauna era ager. Îi turnă să se spele. Se lăsă în voia slujitorului; toate le făcea părând pe jumătate adormit, căci iarăşi era înţepat de cugetările lui din ajun.

După aceea se înfăţişă părintele Emilian, cu cheile de la beci şi c-un slujitor cu sabie. Îl lăsară pe tătar să grijească chilia. Jder, monahul şi oşteanul coborâră trepte strâmte de piatră, ca-ntr-un culbec. Numărătoarea treptelor era douăzeci şi două. De la cea din urmă treaptă şi până la uşa unde s-a oprit eclesiarhul erau zece paşi. Părintele Emilian a întors o cheie în broască şi a deschis uşa de zăbrele. Acolo a rămas oşteanul cu sabia trasă. După alţi patru paşi, monahul a deschis o altă uşă, căptuşită cu fier. După acea uşă l-au găsit pe Gogolea. Stătea pe spate, pe-un aşternut de paie. Era pe jumătate întors spre o fereastră cu gratii, sus, unde nu se putea ajunge decât cu scară. Însă Gogolea părea a cugeta cum să ajungă totuşi acolo fără alt ajutor decât picioarele şi braţele sale. Abia după ce făcură câţiva paşi în hrubă, robul de pe culcuşul de paie înţelese că n-a intrat la el numai părintele Emilian, cum avea obicei să intre în toate dimineţile, aducându-i ulciorul cu apă şi pita. Se răsuci şi văzu pe Jder. Se zvârli din culcuş în picioare şi rânji cu voie-bună. Părea rânjet schimonoseala feţii lui şi voie-bună prefacerea ca-ntr-o fulgerare a întregii sale înfăţişeri. Era numai umbra lui căpitan Gogolea de altădată, aşa-s de schimbătoare vânturile şi dese valurile care bat pe meşterii din asemenea breaslă nestatornică. Nu era slab de foame şi trudă, ci de obidă, ca hultanul ce stă în lănţug.

— Mă-nchin cu plecăciune ca la sfântu soare şi bucuros sunt de vederea domniei tale, jupân comise Ionuţ, s-a plecat el din şale cătră oaspetele său.

Jder îl privea cu luare-aminte. De şi slăbit, căpitanul i se părea încă în putere şi sprinten. Părintele Emilian s-a tras îndărăt.

— Eu mă duc şi aştept la zăbrele, a zis cuvioşia sa. Jder a închis după călugăr uşa hrubei. S-a rezemat cu spatele în ea ş-a stat privind la lotru, sprijinindu-şi ca din întâmplare mâna stângă în stiletul italienesc de la cingătoare, ce-i fusese dăruit de postelnicul Ştefan.

— Stăi la locul tău, Gogolea, porunci el, şi spune de ce ai dorit să mă vezi.

— Jupâne comise Ionuţ, se rugă lotrul, căzând în genunchi pe culcuşul de paie, nu te uita aşa la mine. Decât să te uiţi aşa la mine, mai bine străpunge-mă şi-mi ia viaţa.

Îşi smulse într-o parte haina zdrenţuită, şi-şi descoperi pieptul lat şi păros.

— De ce m-aş uita altfel la tine, Gogolea? Îl întrebă Jder, cu glas îngheţat.

Lotrul îl privi cu teamă.

— Mi-ai fost vreodată cu priinţă? Urmă Ionuţ. Fost-au vorbele tale drepte? Şi faptele ce-ai săvârşit n-au fost tot aşa de spurcate ca şi vorbele? Căci voi, cei din pustie, n-aveţi altă lege decât viclenia şi prada.

— Străpunge-mă şi-mi ia viaţa… urmă a suspina lotrul, privind totuşi cu agerime pe Jder printre genele-i pe jumătate închise.

— Ce bine mi-ai făcut tu în această viaţă, Gogolea, ca să te străpung? Pentru un viteaz ca tine, asemenea sfârşit e cel mai cu priinţă, căci toate păcatele tale le-aş încărca asupra mea, iar tu te-ai duce cu desaga uşurată pe cealaltă lume. E mai potrivit să stai aicea, putrezind în umilinţă. Din când în când vezi pe ferestruica aceea zăbrelită câte-o pasere slobodă: asta-i cea mai mare pedeapsă a ta.

— Dar ce faptă aşa de blăstămată am săvârşit, jupâne comise Ionuţ, ca să pier astfel aici, ca mişeii cei mai de rând? Eu în viaţa mea n-am purtat sapa, ci sabia. Am purtat fierul în mână, ca să nu am lanţuri la picioare. După ce am voinicit pe socoteala mea, după rânduiala pe care o avem noi cazacii, am venit sub steagurile măriei sale Ştefan-Vodă, ca să mă răscumpăr. Vinovat fost-am altădată faţă de domnia ta şi faţă de părintele domniei tale, dar atuncea nu te cunoşteam şi n-am avut nici un legământ cu domniile voastre. A ales între noi puterea şi norocul. Aţi fost mai tari şi m-aţi biruit. Pe urmă ne-am iertat ca nişte viteji ce ne aflam şi nu mai aveţi a pune împotriva mea nici o vină.

— Ba am, Gogolea.

Căpitanul de lotri rămase tăcut, privind pieziş spre Jder.

— Nu mă întrebi, Gogolea, despre ce vină anume e vorba?

— Ba întreb, răspunse cu îndoială lotrul.

— Dacă mă întrebi, ţi-oi spune numaidecât că te-ai îmbiat în slujba lui Săndrel-Vodă, ca să-i strecori vorbe despre mine şi despre nişte întâmplări uitate, când ne-a fost dragă la amândoi – lui Săndrel-Vodă şi mie – o jupâniţă cu numele Nasta. Că ai aflat ce s-a întâmplat între mine şi acea jupâniţă Nasta, nu-i de mirare. Dar acele lucruri s-au trecut, alintările acelor tinereţi au fost ca florile care înfloresc dimineaţa şi până în sară se ofilesc; jupâniţa Nasta s-a prăpădit în urgie şi pentru sufletul ei se cuvine să ne rugăm, nu să bârfim. Ci tu ţi-ai îmbălorat gura, vârând în urechile stăpânului tău ceea ce se cuvenea să rămâie neştiut până la judecata din veac; atuncea are a cântări numai unul Dumnezeu cele bune şi cele rele. Prihănind amintirea jupâniţei Nasta, în acelaşi timp m-ai pârât pe mine, ca pe unul ce mi-am călcat credinţa cătră fratele meu de cruce. Dar tu, Gogolea, eşti mai vechi decât mine şi ştii cum sunt dragostele în această viaţă; cât sunt de şubrede şi de înşelătoare. Nu aicea trebuie căutată credinţa cătră fratele meu de cruce Săndrel-Vodă, ci în faptele pe care le-am săvârşit cu dreptate, martor având pe însuşi Domnul Dumnezeu, care era în inima mea, atuncea când m-am pus jertfă pentru Domnul meu şi fratele meu.

Lotrul bătu metanie, suspinând:

— Aşa este, jupân comise Ionuţ. Vinovat sunt. N-am cugetat la toate câte spui, pe care le văd drepte şi curate ca soarele, ş-am greşit, fiind păcătos ca un mişel de rând. Iartă-mă, frate creştine, căci îmi mărturisesc greşala.

Ionuţ îl privi un timp pe căpitanul Grigorie de sus, apoi lepădă spre el aceste vorbe:

— Te iert.

Lotrul ridică fruntea şi holbă ochii, neviindu-i a crede că a auzit bine. Totuşi acele vorbe se rostiseră, şi el se grăbi să bată metanie şi să sărute pământul hrubei. Ci în aceeaşi clipă cugetul lui neadormit, care scurma şi scociora în toate chipurile, îi dădu înştiinţare că bucuria i-i prea grabnică. Iertarea aceea trebuie să fie cumva legată de anume îndatoriri, şi s-ar putea ca din toate să iasă pentru dânsul o neguţătorie proastă.

— Jupâne comise, îl încercă el pe Ionuţ; lângă păcatele mele, care sunt grele şi fără număr, se cuvine să adăogi şi puţin bine pe care ţi-l pot face domniei tale, fără nici o plată. Te pot încredinţa că nu atâta cele ce voi fi spus eu despre întâmplări trecute a zădărât pe Săndrel-Vodă; ci asta mai mult l-a întărit în zavistia ce are măria sa asupra domniei tale. Înţelegând la măria sa că şi-a făcut nălucă şi n-are somn şi pace din pricina domniei tale, m-am alăturat şi eu cu ale mele, ca să-i intru sub piele şi să trag foloasele ce se cuvin unui sărman ca mine. Dau încredinţare că şi fără asta măria sa avea împotriva domniei tale gând de prigoană. Avea asemenea gânduri înainte de a ne năimi, pe mine şi pe Toma lui Bogat. Dacă pofteşti, ţi-oi spune toate câte le-am văzut şi auzit, şi unele pe care le-am înţeles, ca să-ţi aperi capul.

Jder răspunse tot de sus:

— Ştiu toate. Nu mă tem. Căci celor vicleni le stă Dumnezeu împotrivă. Alţii se chinuiesc întru neputinţa lor; eu mă învrednicesc a şedea fără frică sub dreapta luminăţiei sale. Dacă n-ar fi aşa, n-aş fi eu aici, judecându-te.

— Mi-ai făcut judeţ şi m-ai iertat, jupâne comise. Nu cutez a crede că vrei să mă slobozi din această robie.

— Ba da, Gogolea, cutează a crede.

— Cu ce preţ? Abia îndrăzni a întreba lotrul.

— Cu nici un preţ. În ziua hotărâtă ţi se deschide uşa asta, pe urmă cealaltă; slujitorul cu sabia te scoate la lumină şi-ţi spune: Din mila măriei sale, căpitane Grigorie, eşti slobod.

— Cine hotărăşte ziua?

— Sfinţitul părinte Amfilohie.

Gogolea se zvârli în picioare de pe culcuşul său şi făcu doi paşi spre lumina ferestrei. După asta se întoarse cu mare aţâţare spre Jder, şi cu lacrimi în glas.

— Nu te juca cu mine, jupâne comise, ca mâţa cu şoarecele. Spune-mi care-i preţul slobozeniei mele. Pentru numele lui Dumnezeu cel sfânt, pe sufletul domniei tale, te jur nu mă pedepsi; conteneşte a mă sfredeli cu acel jungher pe care-l ţii în mâna stângă.

— În numele lui Dumnezeu şi pe sufletul meu, nu am a-ţi cere nici un preţ, Gogolea. Stăi pe loc, nu îngenunchia, nu suspina, nu te apropia. Ascultă şi înţelege. Ce vrei să facă măria sa cu tine? Am vorbit cu sfinţitul Amfilohie şi l-am întrebat şi pe cuvioşia sa: ce să facă c-un om fără statornicie ca Gogolea? Cruce mare, drac bătrân. Gogolea pare a se închina, dar harul Domnului Dumnezeu niciodată nu l-a cunoscut. Om de nimic şi fără credinţă!

— Aşa este. Aşa este; toată viaţa am vrut să-mi răscumpăr păcatele, şi n-am putut, săvârşind altele.

— Deci, Gogolea, să te duci mai bine în pustia ta, de unde ai venit. Să zicem că domnia ar pofti să-ţi deie o slujbă, ca să te răscumperi, şi să ai de la luminăţia sa toate iertările şi mare milă; vite câte să nu poţi număra din dobânzile măriei sale, şi pământ în stăpânire cât vezi cu ochii… Ce folos! Căci n-ai puterea statorniciei. Şi măria sa Ştefan cere de la slujitorii săi mai ales statornicie. Te duci poate cu bună credinţă să săvârşeşti, dar vântul te bate şi te mână în altă parte. Te-aş întreba, Gogolea, dacă te poate împiedeca cineva, după ce-i fi slobod, să te duci în lumea ta în care ai mai fost.

— Nu mă poate împiedeca nimeni, însă pot jura.

— Ce preţ are jurământul tău, Gogolea?

— Atuncea nu jur, dar am să săvârşesc ce mi s-a porunci, ca să se vadă ce fel de viteaz a fost pe lumea asta Grigorie Gogolea!

Jder nu dădu răspuns. Îl privi lung. Lotrul sta în picioare sub lumina ferestrei. Îi tremurau buzele veştede şi-i crescuseră şi i se înflăcăraseră ochii sub frunte.

— Ce trebuie să fac? Ce trebuie să fac? Întrebă el cu glas şoptit.

Jder îl cumpăni şi-l găsi destul de moale în stăpânirea sa.

— N-aş putea să-ţi spun, căpitane Grigorie, căci eu nu cunosc întru totul socotelile luminăţiei sale. Mai bine le ştie părintele Amfilohie. Mă gândesc aşa, după câte am vorbit eu cu părintele arhimandrit, şi după cât am putut înţelege de la cuvioşia sa, că măria sa ar avea nevoie de un slujitor destoinic, ca să-l trimeată la Brăila. Luminăţia sa şi-a oprit gândul la mine, plăcându-i slujba mea. Dar eu am şi altele poruncite, aşa că pot lăsa altuia putinţa să fie folositor luminăţiei sale.

Ascultă ce-am să spun eu, Gogolea, şi să fii cu straşnică luare-aminte.

În cetatea Brăilei se află în ziua de astăzi trăitori doi neprietini ai măriei sale, dintre care pe unul îl cunoşti, deoarece ţi-a fost stăpân. Dacă-i nevoie, îţi spun şi numele celuilalt. Destule neplăceri a avut luminăţia sa, precum ştii, de la jupân Mihu. Acest boier, precum te-ai putut încredinţa, s-a pus împotriva luminăţiei sale chiar dintru început, când nu se ştia cum se va alege Domnia nouă. Domnia nouă s-a ales cu putere şi strălucire, şi azi stă împotriva păgânilor, deci în slujba Domnului Dumnezeu Hristos. Toată lumea a văzut şi a înţeles asta, chiar şi oamenii fără credinţă şi lotrii înţeleg asta; numai acel boier Mihu nu înţelege şi urmează a sta potrivnic Domnului său, împreună cu alţi boieri de la munteni, care îşi caută foloasele la necredincioşi. Luminăţiei sale îi trebuie acel om, ca să-l supuie judeţului său. I-ar trebui şi altul, care se află tot acolo, la Brăila, dar asta poate părea o treabă prea grea unora şi altora. Însă cine poate apuca de grumaz pe unul, îl poate apuca şi pe celalalt şi-i poate aduce înhămaţi pe amândoi, până sub scara luminăţiei sale, când stă luminăţia sa calare, dându-şi poruncile.

De ce socot eu că un oarecare păcătos, însă vrednic bărbat, cu numele Gogolea, ar putea săvârşi o slujbă ca asta? Căci el poate trece cu uşurinţă în raia ca fugar dintre curtenii Domniei Moldovei; cum ajunge acolo şi-l cercetează dregătorii turci, el arată chezaş al său pe jupân Mihu, căruia i-a fost altădată, în Lehia, slujitor. Jupân Mihu îl cunoaşte şi deocamdată nu se leapădă ele el. Ca să-i adoarmă orice fel de bănuieli, acel păcătos însă iscusit bărbat cu numele Gogolea îi arată toate câte sunt la curtea de la Bacău şi la curtea de la Vaslui; îl suduie mai cu samă pe unul Ionuţ Păr-Negru, ca să-şi săreze sufletul măcar în acest chip, şi jupân Mihu se încredinţează de toate adevărurile, căci şi domnia sa are iscoade care-i spun de câte se petrec aici. Află jupân Mihu mai ales că ai fugit din prinsoare şi asta i-i de ajuns ca să înceapă a se lăsa în mânile tale.

Asemenea treburi nu se fac în pripă. Să zicem că se fac în trei luni, cam pân' pe la Sâmedru. Atuncea, în preajma lui Sâmedru, intră cu grabă şi într-ascuns un pâlc de călărime de la Moldova şi păleşte până în raiaua Brăilei. Într-un chip ori altul, Gogolea are să primească înştiinţare la vreme. Dacă se potriveşte ca neprietinii măriei sale să fie aduşi în puterea călărimii de la Moldova, atuncea isprava acelui păcătos însă viteaz bărbat cu numele Gogolea dobândeşte asemenea faimă încât se vorbeşte despre ea nu numai la Vaslui şi Suceava, ci şi la Ţarigrad şi la Crâm, şi la unguri şi la leşi, şi la litveni, în toată lumea asta. Şi ajunge vestire până la scaunul împărăţiei celei din veac, de aşa ispravă cum nu s-a mai pomenit, că un viteaz a făptuit ce pot făptui numai oşti legate; şi împăratul cel din veac dă din cap şi zice: „Vrednic creştin este, căci a săvârşit acestea pentru mine. Să i se şteargă din condica îndrăciţilor toate păcatele săvârşite cu voie ori fără de voie.”

Ai înţeles, Gogolea?

— Am înţeles, răspunse Gogolea, de sub lumina ferestrei şi de lângă zidul de care sta rezemat. Of! Şi vai! Pentru numele lui Dumnezeu căruia vreau să-i slujesc, să mă trimeată pe mine să săvârşesc asta. Nu mă lăsa, jupâne comise Ionuţ, pune cuvânt bun şi mijloceşte pentru mine, ca să mă duc eu.

— Să vedem, să vorbesc cu părintele Amfilohie, răspunse cu îndoială Jder; a cumpăni cuvioşia sa cum e bine. Eu zic aşa: întâi să-ţi deie drumul să te duci calare şi cu armele până într-o pajişte, ori până subt o streşină de codru, şi după ce-i trage pe nări miros de flori şi umezeală de izvoare, să te întorci tu de bună voia ta, să ceri intrare la cuvioşia sa, să cazi în genunchi şi să ceri singur asemenea slujbă. Oi fi de faţă şi te-oi sprijini. Deocamdată, te lăs; ş-oi mai veni pe-aici.

— Când?

— Poimâni.

— Nu mă lăsa, jupâne comise; până poimâni e prea mult.

— Nu-i prea mult. Să-ţi treacă întâi ferbinţeala, să vedem dacă şi judecata răcorită te-o îndemna la fel.

— Fii încredinţat că altfel nu fac.

— Bine; s-a vedea.

— Of şi vai! Nu mă lăsa. Însetatu-s să fiu iar om.

— Bine; atuncea oi veni mâni.

— Şi până mâni e mult, comise Ionuţ, dar oi aştepta. Ce-am să fac? Oi aştepta şi până mâni. Dar mâni să vii numaidecât!

Jder l-a lăsat pe păcătos să-şi frământe fiinţa şi mintea ş-a ieşit, chemând pe părintele Emilian ca să închidă uşa grea căptuşită cu fier. Ca un capac de sicriu era acea uşă. Când a împins-o părintele eclesiarh cu umărul, ea a făcut buf! Fără nici un răsunet sub bolta scundă. Călugărul a întors cheia, opintindu-se asupra ei ca asupra unui sfredel.

Acuma, îşi făcea socoteală Ionuţ, Gogolea aşteaptă să mă-ntorc. Stă şi se uită la uşă ca un hăbăuc; ascultă cum ni se depărtează paşii şi aşteaptă. Aşteaptă. Numără clipele ca pe nişte mărgele de ghiaţă. Se-ntoarce la ferestruica zăbrelită şi aşteaptă să se întunece de amurg. Pe urmă aşteaptă strigătul străjerilor şi cântecele cucoşilor. Trece aşa noaptea încet-încet şi vine dimineaţa. Însă jupânul comis Ionuţ nu se întoarce, căci îşi are socotelile sale. Îl mai lasă pe căpitanul Grigorie Gogolea să se mai frigă pe grătar încă o zi ş-o noapte, ca să-i fie vedeniile mai tari şi nădejdile mai aprinse. Se poate întâmpla să se aleagă gândul cătră care a fost ademenit acel voinic cu multă îndrăzneală şi cu puţină cumpănire. Jder a păstrat în el amintirea unor laude ce le-ar fi rostit în plăcerea beţiei Gogolea: că numai un viteaz ca dânsul ar fi în stare să aducă în sac, legat ca pe un fedeleş, pe jupân Mihu, să-l închine plocon luminăţiei sale Ştefan-Vodă. Din această amintire slabă s-a hrănit şi a crescut gândul lui Jder, când l-a împresurat pe căpitanul Grigorie Gogolea.

Asemenea ciudate gângănii zac în fundul fiinţii noastre ca într-o fântână afundă de întuneric. Stau acolo fără să avem ştiinţă de ele şi, din ce pricină nu se ştie. Deodată îşi iau zborul în zig-zaguri şi rotocoale spre înţelegerea noastră.

Aşa de când am trecut prin târg şi am stat în privelişte la trecerea luminăţiei sale; ş-am văzut cum purced panţirii în zale, cu săbiile şi suliţile; şi ne-am oprit la un neguţător bârlădean, poftind o cupă de mied, scos atuncea de sub patruzeci de trepte, ca să ne răcorim şi să ne înfierbântăm în acelaşi timp; şi de când am stat în taifas un ceas şi mai bine cu părintele arhimandrit uncheşul nostru spunându-i unele şi altele despre lotru; şi de când ne-am întors în chilie şi stăm întins pe divan cu faţa în sus, am rămas aţintit la alte gângănii care fulgură în fântâna afundului nostru.

Am aflat că Săndrel-Vodă vine în câteva zile la porunca luminăţiei sale părintele său. Înainte de a sosi Săndrel-Vodă, noi om fi fost pornit pe lungă cale, fără să ştie nimeni, fărădecât numai părintele arhimandrit Amfilohie, uncheşul nostru. Ne ducem cum se duce paserea, fără să lese urmă.

Iată că suie spre noi un licurici al aducerii-aminte. Nu ştim pentru ce; poate avem să înţelegem mai pe urmă.

La noi la Timiş, într-o toamnă, când ne ridicam noi fecioraş, începând a umbla la vânătorile tătuţei, a fost venit un boier din ţinutul Sucevii, pe care nu mai ştim cum îl chema. Nu mai era tânăr; purta un bărboi cărunt cât o mătură şi avea o putere ş-un glas de-a mirare. Ne uitam la el cu mare plăcere cum bea vin, căci era beţiv vestit şi lăudat, şi-l ascultam cum povesteşte de nişte întâmplări ce nu s-au mai pomenit. Acel boier dormea în odaia tătuţei, şi tot în odaia tătuţei, într-un pătuc, dormeam şi noi. Noi, cel mititel ne culcam mai devreme; ne închinam şi ne rugam şi muţa făcea asupra noastră semnul sfintei cruci. Tătuţa şi cu acel boier, batîr că erau trudiţi de vânătoare şi de ospăţ, intrau la hodină mai târziu. Cum intrau domniile lor, noi cel mititel ne trezeam şi stăteam cu ochii sfecliţi ascultându-i ce grăiesc. Într-o sară, zice acel boier cătră tătuţă:

— Jupân Manole, am eu un frăţîn cu care am venit la vânătorile dumnitale. Nu se află în Suceava bărbat mai lăudăros decât domnia sa. L-ai auzit şi domnia ta, cum spune, de te cruceşti. Şi se crede cel mai viteaz între toţi vitejii.

— Vrei să vorbeşti de pivnicer? A întrebat tătuţă. Noi nu ştiam atuncea ce-i aceea „pivnicer”. Dar vorba ne-a rămas de la cea oară.

— De pivnicer, da.

— Răspunde boierul „cel bărboi” cătră tătuţă. Vreau eu, dragă jupân Manole, să-i fac una, să se ducă veste până-n Ţara Ungurească. Pivnicerul – zice iar bărboiul – hodineşte în odăiţa de-alături. Mâne sară, când om fi noi la masă, înainte de a ne trage la cămările noastre, fă domnia ta o treabă aşa precum te învăţ. Du-te şi caută un cucoş negru la găinărie; fereşte-l sub contăş să nu vadă nimene şi intră cu el în cămara de-alături. Vâră cucoşul tocmai în fund în sobă şi închide portiţa la gura sobei. Pe urmă, lasă aşa şi vină unde-om fi noi.

— Ei, şi ce-i dac-oi pune în sobă cucoşul? A întrebat tătuţa pe bărboi.

— Ai să înţelegi mâne sară, după ce ne-om aşeza cu toţii la hodină, fiecare în cămările noastre.

— Bine, îi întoarce cuvânt tuţa; dar vreau să ştiu şi eu mai înainte ce-are să fie.

— N-are să fie nimica rău, numaicât să te culci încins cu chimirul.

— Spune-mi, omule, ce-i cu acel cucoş? Şi de ce să fiu încins cu chimirul?

— Nu-ţi spun; ai să vezi. Da' de chimir pot să-ţi spun, că să te încingi cu el, ca să nu crapi de râs. Deasemenea îţi mai pot spune despre cucoşi, că nici un filosof, de când îi lumea asta, n-a putut afla de ce cântă cucoşii. Parc-ar fi ceasornice, aşa cântă străjile. Fie nour şi ploaie, fie vânt, fie senin, când li-i poruncită clipa, cucoşii încep a cânta, şi cântă. Ar spune unii cum că ei aud şi oamenii n-aud pe cucoşul cel sfânt din grădina raiului, din cer; dar acestea-s basme. Alţii zic că aşa i-a potrivit Dumnezeu pe cucoşi să fie astrologi, căci ei cântă ş-a ploaie, ş-a vreme bună, de fiece dată într-un chip anumit. Dar ce fel de astrologi cucoşi?

— Iaca-s astrologi, şi-s mai buni decât ceilalţi care-s fără aripi… a râs tătuţa.

— Aşa este, a râs şi bărboiul; şi iaca nimene nu ştie şi nici n-are de ce şti, pentru că aicea nu este altceva decât puterea lui Dumnezeu. Când i-a veni clipa, cucoşul din sobă are să cânte. Dacă-i bătrân, cântă el din ştiinţa lui; dacă-i tânăr, aude pe altul şi se îndeamnă şi el.

— Asta este? A zis tătuţă, căscând. Om vedea ce-a fi şi asta.

— Vei vedea, şi să nu uiţi să te-ncingi.

După ce-am auzit asta noi cel mititel, am pus tâmpla pe pernuţă ş-am adormit. Am visat cine ştie ce, am amestecat cele visate cu cele auzite, ş-am uitat.

În sara cealaltă, aţipisem. Au venit tătuţa şi boierul sucevean. Grăiau în şoaptă şi se îndemnau la ceva; pe urmă tăceau şi aşteptau.

— Pe cine-or fi aşteptând? Ne-am întrebat noi, cel mititel.

N-aşteptau pe nimeni. Bărboiul a poftit ceva. Tătuţa, aşa cum se afla, desculţ, s-a dus şi i-a adus. M-am sculat în aşternut şi am văzut că i-a adus o cupă de vin. Întâi a gustat tătuţa, precum e obiceiul, şi pe urmă i-a dat cupa, şi celalalt tot sorbea încet. Şi tot îi făcea semn tătuţei c-un deget. Şi aşteptau. Iar tătuţei îi asfinţeau ochii şi căsca.

Numai iaca.

— S-aude.

Ce s-aude? Căci noi, cel mititel, ne-am spăriat. S-aude trâmbiţa îngerului Gavril. Unde s-aude? În cer? Ori sub pământ? Şi cât de departe? Cine ştie unde, şi totuşi parcă sună la doi paşi; ori parcă-ţi sună în tâmplă. Tace o clipă şi iar izbucneşte. De aşa spaimă am fost cuprins, încât am sărit în picioare ş-am ţipat. Tuţa ne-a cuprins şi ne-a învălit capul cu poclada. Dar tot auzeam. Însă ne-am adus aminte de ce-au grăit boierii c-o sară mai nainte şi ne-am liniştit. Am scos capul de sub pocladă şi numai ne străluceau ochii, ca la un drăcuşor.

Soba de alături e în părete cu cămara noastră. S-aude la noi trâmbiţa Arhanghelului sau a lui Caraoschi, cum s-aude şi dincolo. Ce-o fi făcând pivnicerul?

Pivnicerul nu făcea deocamdată nimica. Încremenise de mare spaimă în aşternut. Pe urmă, la răstimpuri, s-a sculat şi a început a căuta, ba pe pat, ba pe după dulapuri. A deschis uşa ş-a pândit dacă nu-i ceva în tindă. S-a făcut linişte; cucoşul şi-a împlinit datoria şi a tăcut; suceveanu şi cu tătuţă se tăvăleau pe jos de râs.

Când a fost la straja a doua, bucuria suceveanului a fost şi mai mare; căci spaima cea fără nume şi fără cunoaştere l-a trezit pe pivnicer dintr-un somn mai adânc.

De ce se va fi suit din afundul nostru gângania asta a amintirilor?

Acuma ştiam de ce. Căci Săndrel-Vodă va să vie să găzduiască şi să hodinească în această chilie în care ne aflăm acuma noi.

Cufundându-se astfel în sine şi-n trecut şi grăind cu sine însuşi, Jder nu pierdea din vedere cele de faţă şi cele viitoare. S-a ridicat din locul în care sta şi a privit toate din juru-i mai cu luare-aminle. Soba era clădită într-un colţ despre paraclis. Hogeagul sobei suia pe lângă părete, în pod. Un bărbat ca Ionuţ, care pofteşte să ştie toate, nu poate lăsa podul casei domneşti necercetat.

E ceasul al cincilea al dimineţii; măria sa încă nu s-a întors; copiii s-au tras într-o cămăruţă. Aşa că sala unde fac ei obişnuit paza e goală. Jder se învârte priveghind spre un gang, apoi spre alt gang. Se întoarce şi pătrunde în paraclis, închinându-se cuviincios spre iconostas.

Ocoleşte în laturea stângă şi cearcă uşa de la scara turnului. O găseşte deschisă. Suie în turn; vede târgul; vede curtea domnească; vede odăile şi acoperişurile şindrilite ce vin de la odăi până sub fereastra cămării unde i s-a rânduit găzduirea. Şi din cămară, a cercetat, pe aceeaşi fereastră, acoperişurile. De la acoperişuri un om sprinten poate face un salt cu uşurinţă până în prichiciul ferestrei.

Coboară din turn până la scara jumătate, unde se află o ocniţă ce răspunde în podul casei domneşti. Ştia de mai nainte că trebuie să caute şi să găsească asemenea trecere.

Intră în pod; trece până la o bagea, ca să vadă unde-i soarele şi unde-s acoperişurile cele scunde de la odăi. Astfel poate găsi uşor hogeagul ce suie din laturea cămării sale. Nu-i cămara sa, zâmbeşte Jder, e cămara lui Săndrel-Vodă. Nu-i un hogeag; e o zidire piezişă care se chiamă „ursoaică” în Ţara-de-Sus. Ursoaica e un hogeag mai mic, adaos, care trage fumul de la o sobă lăturalnică şi-i dă drumul într-un hogeag mai mare. Deci Jder lasă hogeagul cel mare şi se întoarce la zidirea uşoară a ursoaicei. E uşor să desprindă dintr-un loc potrivit două cărămizi, ca să aibă răspuns în jos, spre soba cămării sale. Însă nu e cămara sa; în cămara asta va să hodinească Săndrel-Vodă.

Deci se va întoarce unde se află acuma, având cu sine mai multe scule într-un săculteţ, sub strai.

Una din acele scule e un ciocan de pietrar. A doua sculă e un răzuş de fier. Cu pliscul ciocanului de pietrar înlătură tencuiala. Răzuşul îl pune în rostul cărămizilor. Apasă răzuşul, prinde cărămizile cu pliscul ciocanului. Dacă înlătură două cărămizi, i-i de ajuns. Trage din săculteţ o frânghioară subţire pe care a măsurat-o de mai înainte, ca să aibă măcar zece coţi. Leagă o zburătură de cărămidă în capătul frânghioarei şi-i dă drumul pe hogeag, pipăind în jos să înţeleagă unde ajunge. Acea bucată de cărămidă trebuie să ajungă până în poliţa întâi a fumurilor sobei. După ce a socotit şi ştie că bucata de cărămidă a ajuns în poliţa întâi a fumurilor sobei, scoate din săculteţ ce i-a mai rămas din cele pregătite: cucoşul. E un cucoş care poate să nu fie negru, căci nu-l poate deosebi nimeni acolo în poliţă. Leagă cucoşul lângă cărămidă şi-l trimete la locul său, cu fereală, ca să nu-l vatăme. Să steie acolo şi să-şi deie semnele cât va fi trebuinţă, ş-apoi să iasă iar la lumină, în pod; din lumina podului în săculteţ. În săculteţ, la oblâncul şăii stăpânului său, s-a tot duce cale lungă înspre Ţara-de-Jos, la Dunăre şi mai departe, spre slujbele stăpânului celui mare.

După ce a prubuluit toate acestea, Jder se întoarce la ocniţă şi la scara turnului, pogorând în paraclis. Din paraclis în sală. Tot gol în sală. Vodă nu se întorsese încă. Unde-i Gheorghe Botezatu Tătaru? Acest slujitor, decât care mai cu credinţă nu se află altul în toată lumea asta, a stat neclintit în laturea de la uşa cămării. L-a văzut pe stăpânul său ieşind; l-a văzut că se duce – poate să se închine, poate la alte-cele.

— Şi-l aşteaptă să vie înapoi. Priveşte, mut. Acesta-i feleşagul lui.

Ionuţ îl trage după sine în cămara şi-i spune de ce are domnia sa anume trebuinţă.

Are trebuinţă domnia sa de un ciocan de pietrar; de un răzuş ori o daltă; de o frânghioară de zece coţi şi de un cucoş. Poate fi porumbac, poate fi negru, poate fi alb: cucoş să fie. Să fie viu şi să cânte frumos.

Dacă ar socoti careva că Gheorghe Botezatu s-a mirat de ce i se cere să agonisească şi să aducă, apoi s-ar înşela.

— Bine, am s-aduc, măria ta, încuviinţează Gheorghe Botezatu Tătaru, fără să clipească.

— Însă nu mi le aduci acuma, Gheorghe. Mi le aduci când spun eu. Noi mai stăm aicea, la curtea luminăţiei sale, două-trei zile; pe urmă ne-am dus nu se ştie unde şi ni se prăpădeşte urma. Toate câte îţi cer, tu să le ai la tine.

— Când ţi-or trebui, stăpâne, îţi dau cucoşul porumbac şi toate celelalte.

— Nu numaidecât porumbac: poate fi şi negru.

— Te-aş ruga, stăpâne, să-mi spui cum anume.

— Negru.

— Bine, măria ta; am să-l aleg negru, a răspuns cu nepăsare tătarul.

În ziua aceea Jder a văzut din nou pe Vodă şi s-a bucurat de o privire bună din partea luminăţiei sale. Sara, după aprinsul lumânărilor, a intrat la părintele Amfilohie, ţinând sfat cu cuvioşia sa. La acest sfat Jder a aflat că Săndrel-Vodă soseşte în tabăra de la Vaslui în ziua de sâmbătă 9 iulie. Deci vineri, în 8, el însuşi trebuie să fie plecat.

— Să fii cu luare-aminte în toate şi nu te grăbi, i-a dat îndemn uncheşul Amfilohie Şendrea, şi să-ţi aduci aminte de toate câte îţi spun acuma şi de câte am să-ţi spun mâni şi poimâni. Vineri, intră dis-de-dimineaţă la rugăciune, şi-n ziua aceea vei posti. Am să fac slujbă anumită pentru tine, rugând pe Fecioara prea curată pentru izbânda ta.

— Aşa am să fac, sfinţite părinte şi uncheşule, a răspuns Jder cu smerenie. Însă până atuncea te-aş ruga pe cuvioşia ta să te mai gândeşti la câte-am vorbit şi să hotărăşti în privinţa lui Grigore Gogolea căpitanul, dân-du-mi-l mie.

— Să-i dau drumul?

— Binevoieşte a-l slobozi, sfinţite părinte şi uncheşule, ca să se ducă în lumea lui. Eu socot că s-a duce unde îl îndemn eu. Dac-am greşit, nu-i pagubă şi mi-a rămânea mie sarcina pe care vreau s-o pun pe umerii săi.

— Ţi-am făgăduit, Ionuţ, să-ţi dau ce-mi ceri şi cuvântul meu eu nu-l lepăd.

— Atuncea, uncheşule, să leşi pe cazacul cel bătrân şi chior să puie jos armele Domniei, să se ducă după Gogolea. Bătrânul se poate duce şi singur, dar Gogolea nu poate trăi fără el; poate mintea bătrânului să fie de folosinţă lui Gogolea.

— Am să fac şi asta, tot pentru un nepot al meu, a suspinat părintele Amfilohie.

În ziua de joi, comisul al doilea Ionuţ Păr-Negru s-a coborât, împreună cu părintele Emilian, în hruba unde putrezea căpitanul Gogolea.

Căpitanul Gogolea slăbise de nesomn şi aşteptare. Când a înţeles că intră la el Jder, a dat în genunchi şi a bătut metanie. Intrând, Ionuţ l-a lăsat întâi să se închine. După ce i-a spus că-l sloboade, l-a lăsat să-i sărute poala straiului. N-a socotit că trebuie să înceapă de la capăt vorbele.

— Du-te, căpitane Grigorie, i-a spus. Nici măcar nu-ţi cer să-ţi aduci aminte de cele ce-ai auzit din gura mea.

— Am auzit vorbe sfinte, s-a închinat Grigorie Gogolea. Şi mi-am bătut în frunte piron, ca să-mi aduc aminte că am a aştepta vestire şi semn cătră sărbătoarea Sâmedrului.

— Bine, căpitane al lui Vodă, îţi poftesc sănătate şi izbândă. Şi când om ajunge la lumina zilei, ţi-l dau şi pe moş Ilia Alapin, să-ţi ţie de urât.

Astfel s-a despărţit Gogolea de întunericul întru care zăcuse. S-a bucurat de băutură dulce sub sfântul soare, s-a tăvălit pe pajişte, a dormit un somn bun ş-a aşteptat pe moş Ilia Alapin s-aducă doi cai. S-au întors cu faţa cătră zarea răsăritului închinându-se. Au încălecat, s-au dus şi duşi au fost.

A zâmbit cătră nepotul său sfinţitul Amfilohie:

— Eu socot că pe aceşti doi voinici n-avem să-i mai vedem decât în ziua de apoi, la judeţul cel din veac.

Vineri dimineaţă, Jder mezinul s-a mărturisit la genunchii arhimandritului şi a primit sfânta cuminecătură. A postit cu mare asprime în acea zi, ca să fie spălat de toate relele şi greşalele. Fiind curat şi luminat ca dintr-o baie din Ozana, şi fiindu-i cu desăvârşire deşartă traista de păcate.

— Putea să-şi îngăduie, fără primejdie prea mare pentru sufletul său, „şaga cucoşului celui negru”, cum poreclea el în sine fapta pe care o pregătea.

După rugăciunea Voievodului şi după ce a primit din nou binecuvântare de la sfinţitul părinte Amfilohie, când s-a îngânat ziua cu noaptea, Jderul cel mezin a purces la drum, ca să se prăpădească de lume, aşa cum îl povăţuise uncheşul său. A pus calul în trap şi nu s-a mai uitat înapoi. De-acu n-are hodină deplină, până ce n-a ajunge cine ştie unde, la marea caldă, la Sfântu Munte, unde cântă şi se roagă monahii în şase sute de biserici. Gheorghe Tătaru călăreşte în urma lui, ducând cu grijă atârnată lângă scara stângă o traistă care i-a fost poruncită şi cu care nu se pricepe ce să facă.

Până la popasul cel mare de la Sfântu Munte, Jder are a se opri în multe alte popasuri mărunte. Cel dintâi popas mai mărunt ar fi potrivit în siliştea târgului Vaslui, la moara lui moş Irimia.

Are el acolo o făgăduială a cărei împlinire vrea s-o ceară. Făgăduială asta e privitoare la o mămăligă fiartă bine din ometiţa făinei de mei şi la nişte plătici şi caras prins la vârşe pe baltă, în marginea stufului. Moş Irimia ştie să cureţe peştele şi să-i dea sare; iar de zvârlit pe cărbuni s-a pricepe să-l zvârlă şi Gheorghe Botezatu Tătaru.

— Ce duci tu acolo în traistă cu atâta grijă, Gheorghe?

— Cucoş negru… răspunde Botezatu cu voce potrivită, nici prea tare, nici prea moale.

— Dar caras şi plătică ştii să frigi pe cărbuni?

— Ştiu.

Asta a fost vorba lor, pe care au putut-o auzi oameni şi oşteni de pe drum. Vântul înserării a suflat-o într-o parte. Cei ce-au fost auzit-o au uitat-o. Şi despre cei doi călăreţi, stăpânul şi sluga, nimene n-a mai ştiut nimic.

Dar sâmbătă noaptea, pe un întuneric de furtună, Jder a fost înapoi, în loc pregătit de el, la gardul dinspre odăi. Acolo avea loc ferit de trecere. Era îmbrăcat în straie proaste, ca un slujitor de rând, şi a umblat domol fără să se uite nimene la el cătră grajduri, ducând o traistă. S-a suit în podul cu fân, ca să doarmă pesemne. Din podul cu fân s-a strecurat pe brânci pe acoperişul de draniţă, fără să lese de la umărul stâng traista. De pe acoperişul de draniţă şi-a găsit o cale ferită în podul cel mare al casei domneşti, la ursoaică. A pipăit spărtura; a legat cucoşul cu frânghioara, adăogind o bucată de cărămidă şi le-a lăsat să lunece până în poliţa de sus a fumurilor sobei. Pe urmă a venit înapoi pe acoperişul de draniţă; s-a tras ca o mâţă în marginea acelui acoperiş, la zid. S-a furişat până la fereastra de el ştiută. A pipăit-o ş-a găsit-o în rânduiala pe care i-o făcuse; desprinsă din cârlig şi înţinată ca să stea bine la locul ei.

Rezemându-se cu spatele în părete, sub fereastră, a stat aşa aşteptând. Nu-i era teamă şi grijă de nimic. Se afla ca într-un basm al copilăriei. Se simţea în stare să sară pe grumazul balaurului de nouri, care acoperea stelele încordându-se şi mişcându-se asupra târgului.

Fereastra s-a luminat un timp de flacăra făcliei aprinsă în chilie de cătră slujitorul lui Săndrel-Vodă.

S-au auzit şi glasuri.

Deci Săndrel-Vodă a venit la hodină.

S-a auzit o strigare veselă.

Deci Săndrel-Vodă s-a îndemnat a bea o cupă de vin dulce. Este un vin dulce de Chipru, care-i place tare măriei sale Săndrel-Vodă.

Glasurile au tăcut. Slujitorul s-a tras îndărăpt.

Într-un timp a pâlpâit lumina ca o aripă şi fereastra a rămas neagră.

Măria sa Săndrel s-a întins la hodină, şi-a tras poclada peste cap întorcându-se cu faţa la părete, după cum i-i obiceiul, şi aşteaptă hodina. Se închină în gând; se roagă de visuri bune; astfel l-a deprins domnia sa Domniţa Chiajna; ş-adoarme.

Adoarme coconul domnesc. Însă umbra sură de sub fereastra chiliei stă trează, ca şi cum în clipa asta ar răcori-o zorile. Nourii negri scutură ploaie un răstimp. Apoi trec şi rămâne numai ca un abur subţiat asupra stelelor. Trece-un ceas; vin alţi nouri, c-o ploiţă mai subţire, învăluită de vânt. Apoi iarăşi rămâne în înalt aburul alburiu.

Au prins a bate din aripi cucoşii la odăi, chemându-se. Se trezesc din piroteala lor şi străjile, dând strigăte prelungi:

— Berdo!

— La poartă, bine!

Jder le-aude pe rând; dar stă cu urechea trează ca să audă altceva.

Aude. Aude slab, de pe tărâmul celălalt, o buciumare a morţilor. O dată; de două ori.

La a treia buciumare, coconul din fundul patului şi-a zvârlit din cap poclada ş-a fost în picioare în mijlocul cămării, împungând cu capul înainte spre uşă. Nesimţit, s-a desprins canatul ferestrei. Jder a săltat şi a păşit peste prichici. Cuprinde pe cel spăimântat cu dreapta şi cu stânga îi înăbuşă răcnetul. Îl ţine aşa ca într-o minghine, până ce-l simte tremurând şi slăbind.

Încă o dată a buciumat în pământ, în Domnia morţilor.

— Suflet al lui Atanasie Alvanit! S-aude suspinând în tăcerea grea a odăii.

Pruncul domnesc mugeşte prin palma care i-a încleştat şi-i stăpâneşte fălcile.

A dat în genunchi. Îşi pierde o clipă simţirile. Jder îl călăuzeşte prin întuneric la pat. Îl ţine încă strâns şi-l culcă.

— Mâni ai să crezi că ai visat, îl ameninţă el şoptit; dar să nu crezi c-ai visat, căci eşti treaz, ai auzit şi vezi. Atanasie Alvanit a pierit pentru tine şi strigă la Dumnezeu împotriva ta. A mărturisit ce i-ai poruncit să săvârşească, şi asupra ta stă ameninţarea mărturisirii lui. Este un frăţîn al tău pe care-l prigoneşti. Boala ta e legată de boala lui; moartea ta de moartea lui. Visezi ori nu visezi?

— Nu visez, clănţăni cu înfricoşare Săndrel. Se simţea intrat în spaimele de altădată, din pruncie.

— Închide ochii, ca să nu fii străpuns.

Jder întrebuinţă o clipă, uşurel, stiletul pe care îl avea dar de la postelnicul Ştefan Meşter.

Săndrel se cutremură sub pocladă şi se ghemui cu capul sub perină.

Chemarea morţilor de sub pământ şi a bietului Atanasie oşteanul luminăţiei sale a mai sunat o dată slab şi de departe. Jder stătea în picioare priveghind mişcările coconului. Gemea încet şi ofta, bolborosind rugăciunea Domniţei Chiajna.

Cruce-n casă, cruce-n masă, Cruce-n patru colţuri de casă…

Ionuţ Păr-Negru s-a tras ca o mâţă spre fereastră. După ce a ieşit, a pus la loc clenciurile. A păşit pe drumul pe care venise, ocolind prin pod şi trăgând din poliţa sobei cucoşul. Întunericul nopţii înourate fiindu-i prielnic, a fost îndată în fânărie. Din fânăria odăilor a coborât şi s-a tupilat până la zaplaz. Dincolo, îl aştepta tătarul.

— Ţine, Botezatule, traista asta, a zis el în şopot. Cucoşii negri îs buni ca să ne cânte deşteptarea în toate dimineţile. Avem cale lungă până la împărăţie.