Capitolul XI.

Alte întâmplări şi mai de mirare.

Ei, ce fac eu acuma, calare, într-atâta adunătură de norod şi oaste? Atâtea părechi de ochi se uită la mine; atâtea glasuri mă strigă, fără să ştie cine sunt. Înaintea mea, Hrana-Beg care a rostit acele vorbe. Rânjeşte şi-mi face semn cu mâna. Nu mă chiamă; ci numai îi place ce-am făcut eu şi dă aşa ca dintr-o aripă. Nu mă chiamă, dar nici nu mă pot duce de dinaintea lui. Atâta umilinţă am pentru trebuşoara pe care am săvârşit-o, încât îmi vine să intru în pământ. Ce m-a povăţuit uncheşul meu arhimandritul – să nu ies ca păduchele în frunte – şi ce-am săvârşit eu! Acu, după ce-am făcut cu mânile şi cu picioarele şi am stricat, bine ar fi să găsesc cu mintea ceva, ca să dreg.

Cum era încă oarecare învălmăşeală şi lumea din laturi năboise prin unele spărturi ale gardului de oaste, călăreţii navrapi şi spahii au fost într-o clipeală în scări şi, cu piepturile cailor, au împins pe îndrăzneţi înapoi. A avut cum să iasă şi Gheorghe Botezatu dintre slujitorimea ciorbagiilor şi, venind în grabă până la mine, m-a luat dintr-o coastă ş-a călăuzit pe murg în locul unde stătuse el, şi, din locul unde stătuse el, până în dosul lui Hrana-Beg. Dar asemenea lucrare nu s-a putut face fără să fie băgată în samă, şi Hrana-Beg m-a pândit pieziş, apoi şi-a aplecat barba spre unul de lângă sine şi i-a şoptit ceva. Acela a şoptit altuia la ureche.

— Ai văzut, Botezatule?

— Ce să văd?

— Ce-am făcut eu, Botezatule.

— Am văzut… a oftat cu mare mâhnire slujitorul meu. Dar nici eu nu-l întrebasem din bucurie ci din scârbă. A ieşit iar crainicul ş-a strigat nişte vorbe care nu mi-a mai făcut trebuinţă să-mi fie tălmăcite; ş-a pornit jocul cu halcaua şi cu geridul între unii călăreţi spahii şi alţii navrapi. Din repejunea cea mare a cailor, unii aruncau prin halca suliţa care se chiamă gerid şi alţii, tot din goană, se sileau s-o prindă din cealaltă parte de cerc. Poate m-aş fi îndemnat să m-amestec şi eu în asemenea întrecere, dar mi se ofilise sufletul. Mă întreabă Botezatu:

— Nu ţi-i foame, comise?

Iaca, de asta uitasem. Cum m-a întrebat el, am văzut numaidecât dinaintea ochilor mei un sarai care se chiamă Ghiul-hanč, ţ-un ospătar care taie c-un cuţit lung dintr-un chebap rumenit. „Ticălos om de lut!” ar fi zis părintele arhimandrit. Asupra mea era paloş spânzurat numai într-un fir de păr, şi eu mă desfătam, cu gândul la Ghiul-hanč ţi la chebap.

Uşurel, mă trage de mânecă Gheorghe Botezatu. Descalică el, descalic şi eu. Cu caii a mână, ne ferim mai deoparte. Când să ieşim în uliţa târgului, iaca privitori de pe garduri încep să strige la mine. Eu îs omul care m-am dat dumnealor în privelişte şi se bucură că mă văd. Şi mie nu-mi trebuie să se bucure; mie îmi trebuie să mă lese în pace. Şi câtu-s de amărât pentru toată fiinţa, dar în cerul gurii simţesc o dulceaţă de friptură şi de lipie caldă. Mi-i foame, de nu-l văd pe Botezatu cu ochii. Nu înţeleg de ce-s blăstămat eu aşa: când nu trebuie să-mi fie foame atuncea m-apucă pofte mai îndrăcite. Se găseşte la asemenea sarai, unde mă duc eu, şi vin din ostroavele greceşti; deasemenea fructe dulci, care se chiamă harbuz şi zamuz.

Botezatu îmi aruncă în cap o desagă de orz deşartă. Acuma parc-aş fi o cadână. Lumea tot îmi face petrecere cât mă ştie că-s cel din pajişte şi cască la mine gurile până la urechi. Pun piciorul în scară, mă salt în şa cu desaga în cap, văd înaintea mea ca printr-un voloc des, şi cotesc într-o ulicioară. Din ulicioară, după ce umblăm o vreme, cârmim într-o hudiţă. Botezatu-i lângă mine, calare şi el. Îşi ia ce-i al său, adică traista de orz, şi mă priveşte cu aceeaşi întristare. Zic eu:

— Acuma să căutăm gazda. Mie îmi trebuie să mă duc la Hanul Trandafirilor.

— Bine, să mergem la Ghiul-hanč, oftează Gheorghe Botezatu. Unde-i?

— Nu ştiu; să-l căutăm. Într-un târg ca acesta, supus strălucirii sale Sultan Mehmet, nu se poate să nu se găsească un han cu asemenea nume.

— L-om căuta, comise, dar cum?

— Bine, răspund eu; l-om căuta umblând şi întrebând, căci avem picioare de umblat şi gură de întrebat.

Cum stăteam noi şi ne sfătuiam subt un castan bătrân, în hudicioara aceea în care intrasem, iată se deschide o fereastră cu zăbrea. Acea fereastră cu zăbrea era de la un foişor de la rândul al doilea. Şi la fereastra cu zăbrea văd o fiinţă care se uita la mine. Numai o clipă mi s-a arătat. Avea strai subţire alb şi comanac cu mărgăritare; buze roşii, ochi negri. Când să întreb ce aveam de întrebat, i s-a lăsat pe obraz iaşmacul. Şi s-a dus.

— Am dat peste casă de drept-credincios osmanlâu, zic eu; foişorul e vopsit cu galben; după cum m-a învăţat părintele Amfilohie, sub vopseaua asta nu se pot hodini decât turcii.

Întreb cătră acea fereastră rămasă deschisă:

— Mă rog, pe unde să apucăm noi, ca să ieşim la Ghiul-hanč?

— D-apoi cine te înţelege moldoveneşte în târgul acesta? Mă mustră Gheorghe Botezatu. Hai să ieşim de-aicea ca să găsim un bărbat; căci numai cu asemenea dobitoace ni-i îngăduit nouă a sta de vorbă în împărăţia lui Sultan Mehmet.

Eu întreb iar:

— Ghiul-hanč? Ghiul-hanč?

Îmi umbla aşa limba în gură; uitasem de chebap şi zamuz; şi nu doream decât să mai văd o dată în viaţa asta pe fata de la zăbrea. Căci, după câte judecasem, era o copilă. Se uitase o clipă la mine şi-mi fusese destul. Vorba pe care o spuneam eu am înţeles-o tot atunci eu singur.

— Că acolo se află hanul meu, al trandafirilor. Într-adevăr, poate acolo se afla. Şi ce ar fi să mă aşez o vreme în acest târg şi să tot dau târcoale prin hudicioara asta, la o casă tihnită cu foişor galben? Să se trezească într-o zi muţa cu mine, că-i aduc o turcoaică şi i-o sui pe cuptor! Nu râde, muţă; aşa-s gărgăunii mei când mă aflu la mai mare strâmtoare. Mai întreb o dată – şi văd copila iar la zăbrea. E tot cu iaşmacul pe obraz. Pe urmă ridică mânuţa şi dă la o parte iaşmacul ca s-o văd râzând.

Când să-mi spuie ce avea de spus şi eu mă pregăteam s-ascult pe Botezatu tălmăcindu-mi, iaca se deschide poarta de la uliţă şi ies doi harapi cu iuţeală, şi sar la capetele cailor noştri ca să ni-i apuce de căpestre. Şi s-aud de după poartă răcnind glasuri bolborosite. Alt harap buzat iese în pragul porţii c-un toiag mai gros decât cele cu care umblă de obicei oamenii; şi după acesta, altul. Am împins murgul înainte şi, cu piciorul în scară, am pălit sub bărbie pe feciorul cel negru care năvălise asupra mea. Botezatu a smuncit frâul ridicând calul său în două picioare, ca să-l prăvale peste celalalt fecior. Având calea slobodă, am dat pinteni şi ne-am dus; dar din hudicioară s-a luat mare laie după noi, cu chiote şi cu ciomege.

Aşa fel am găsit noi Hanul Trandafirilor. În capătul hudiţii ne-au aţinut calea oameni şi călăreţi. Ce caută aceşti oameni şi aceşti călăreţi împotriva noastră, când noi îi ştim că trebuie să steie în priveală la halcă? Vor să ne prindă, se înşiră grabnic, ca să ne strângă din laturi şi din faţă; iar din urmă vin harapii cu nunta lor. Vâr mâna în sân, ca să trag jungherul dăruit de postelnic. Botezatu mă păleşte peste braţ. Atuncea dau răsuceală murgului, ca să-mi vie îndămână să apuc o sabie de la cei care mi se pun împotrivă. Botezatu se prăvale asupra mea, mă apucă cu un braţ de după umăr şi cu celalalt îmi încleştează mâna stângă. La mine, mai ales mâna stângă-i primejdioasă. Atuncea am priceput că-mi pun capul dacă mai fac o mişcare; şi încremenesc în braţele lui Botezatu. Mă uit furiş în jur; mă închin în gând după povaţa ce mi s-a dat în pruncie. Şi iată că Botezatu începe a striga şi a cere sprijin la călăreţii ce ne ieşiseră înainte. Călăreţii trag hamgerele şi ameninţă pe harapii cei cu ciomegele. Grăiesc învălmăşit unii şi alţii. Unul din călăreţi se apropie cu calul şi-şi aşează palma pe umărul meu, punând stăpânire pe mine. Cei din hudicioară se domolesc şi leapădă armele.

Când călăreţul a pus mâna pe umărul meu, l-am cunoscut. Era cel cătră care îşi aplecase barba Hrana-Beg, şoptindu-i ceva. Şi Botezatu mi-a şi strecurat câteva vorbe de linişte:

— Acest slujitor are poruncă să te ducă şi să te înfăţişeze domnului său. Când ne-am furişat de la halcă, el s-a ţinut de departe după noi, ca să vadă unde ni-i gazda şi să ne găsească.

— Apoi gazda noastră-i la Ghiul-hanč, zic eu.

— S-a şi văzut că-i la Hanul Trandafirilor; şi hangiilor de acolo li s-a spus că asemenea oaspeţi ca domnia ta îşi vor primi osânda; chiar acuma au să ne înfăţişeze la Hrana-Beg. Dacă om fi vinovaţi, măria sa Hrana-Beg a da poruncă gealatului să ne taie.

M-am liniştit.

— Bine, zic, să mă duc la Hrana-Beg.

Ne-am dus destul de departe până la o casă mare împresurată cu zid de piatră. Am intrat pe-o poartă, am descălicat; au venit argaţi şi ne-au luat caii, ca să-i hrănească şi să-i adape; iar eu şi Botezatu ne-am aşezat la umbră de copac, lângă un cerdac. Din locul unde stam, vedeam grădina prăvălatic până la o apă. Umblau slujitori forfota. Numai într-un colţ la o portiţă era linişte, şi acolo sta de strajă un oştean bătrân, cu două iatagane încrucişate în seleaf.

— Acolo-s cămările muierilor… m-a încredinţat Botezatu.

Pe la ceasul al şaptelea, a venit şi Hrana-Beg. Ştiu; lui îi dă mâna să vie agale, umblând la pas între ceilalţi slujitori mai mici decât el ai Sultanului. Din când în când chiar strânge frâul şi-şi opreşte calul, arătând celor din juru-i, cu mâna, ba colo, ba dincolo. Aşa s-a oprit în poartă, şi, înainte de a intra, a arătat, după cât îmi spunea omul meu, că la deal ar fi fiind loc de-o moschee, iar la vale de han pentru ieniceri. Mahalaua aceea e a creştinilor, şi câte case se află la deal şi la vale le dărâmă şi le dă foc. După aceea, ridică moschee, han şi grădini. Din asta am văzut ce fel de putere are Hrana-Beg.

Zice Botezatu:

— Pe cât înţeleg, e cel mai mare peste toată ţara asta.

— Aşa se pare, răspund eu. Şi lui îi dă mâna să vie agale, vorbind şi poruncind, căci el a mâncat şi s-a îndestulat cu de toate înainte de a ieşi la medean.

— Se vede, îngână Botezatu, că, pe lângă putere, are şi minte acest Hrana-Beg.

A intrat în ogradă stăpânul casei ş-a descălicat; cei din juru-i s-au grăbit să descalice înaintea lui; unii i-au ţinut scara, alţii l-au sprijinit de subsuori. Însă Hrana-Beg era bărbat în putere şi n-avea nevoie de ajutorul nimănuia. Dar aşa-i rânduiala turcilor; cu cât eşti mai în putere, cu atâta te împresură şi te sprijină toţi. Şi numai un deget să mişte Mehmet-Sultan, şi toată puterea lui Hrana-Beg e la pământ şi nu mai îndrăzneşte nimene să-l ţie de subsuori.

Ne-am ridicat din locurile noastre şi ne-am închinat.

— Ghiuzel-ghiuzel! Zice stăpânul venind asupra mea. Se opreşte şi mă priveşte din cap până în picioare. Mă întreabă:

— Al cui fecior eşti şi din care parte de lume vii?

Răspunde pentru mine Botezatu:

— Numele lui, puternice stăpâne, e Jder. Şi vine dintr-o ţară depărtată, de dincolo de Dunăre.

— Ghiuzel-ghiuzel! Zice beiul, şi acolo e tot stăpânire a strălucitului nostru întocmai ca soarele Mehmet-Sultan.

Eu clatin, din cap şi sunt în îndoială pentru o vorbă ca asta; nu mă pun împotrivă, ca să-mi păstrez capul pe umeri, dar sunt întrucâtva în îndoială.

Beiul întreabă pe Botezatu:

— Ce spune? Am uitat cum îl chiamă, asemenea nume nici nu putem noi rosti. E mai bun numele pe care i l-am dat noi, când a pus piciorul pe grumazul lui Uzun hadâmb. Ce spune Pehlivan?

— Spune, puternice stăpâne, că ţara noastră se chiamă Ac-Iflac.

— Se poate; până la iarnă se aşează şi acolo stăpânirea lui Mehmet-El-Fatâh.

Eu am plecat fruntea ş-am oftat, închinându-mă cu gândul Împăratului nostru Hristos, carele întăreşte dreapta lui Ştefan-Vodă.

— Şi ce-i eşti tu acestui june? Îi eşti frate mai mare?

— Da. Puternice stăpâne, îi sunt povăţuitor.

— Unde vă duceţi?

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la o mănăstire de la Aton, cu numele Zografu. Ne ducem şi-i cerem binecuvântare, cât se mai află în această viaţă.

— E părintele vostru?

— E părintele nostru, puternice stăpâne.

— Bine, duceţi-vă cu pace. Dar eu aş fi poftit să-i spun acestui Jder-Pehlivan că mi-a plăcut ce iuţeală şi putere are, şi, când am văzut cum l-a pus la pământ pe Uzun hadâmb, m-am bucurat. Asemenea bărbaţi îi fac trebuinţă strălucitului El-Fatâh, împăratul împăraţilor. Aflaţi şi cunoaşteţi şi voi că la Mehmet-Sultan e altă rânduiala decât la împăraţii frâncilor. Acolo beii îs după rubedenie; aicea, după vrednicie. Părintele meu a fost barcagiu sărac în Boaz; iar eu sunt Hrana-Beg şi stau la dreapta strălucirii sale Sultan Mehmet. Cine slujeşte pe Sultan Mehmet cântăreşte în braţul său nu paloş, ci măririle şi bogăţiile care-l aşteaptă, după vrednicia sa.

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la Zografu, în Sfântu Munte.

Atuncea slujitorul care ne găsise şi ne adusese acolo a păşit în laturea beiului şi i-a spus că mai este cu noi o pricină; că am fi stârnit o bătălie într-o mahala; şi este împotriva noastră mare plângere de la un cinstit neguţător moslem; că am cutezat să ne uităm pe fereastră la copila acelui neguţător drept-credincios.

Hrana-Beg se uită la slujitor şi face: hâm!

A păşit înainte ş-un fel de hoge, cu anteriu şi turban. Zice acela:

— Când un ghiaur a privit faţa unei copile a drept-credincioşilor otomani, deasupra lui s-a boltit curcubeu de moarte.

Beiul se uită la hogea cel urât şi face iar: hahâm!

Se întoarce la mine:

— Când ai avut vreme, Jder-Pehlivan, şi pentru asta?

— Puternice stăpâne, mă sprijină Botezatu; asemenea bucluc l-am avut într-o hudiţă nu departe de medean, unde am nimerit din întâmplare, căutând o gazdă cu numele Ghiul-hanč. Ne-am oprit lângă o casă, ca să ne întoarcem în loc şi să ne ducem în altă parte. Au sărit asupra noastră cu război nişte harapi. Ia-ne subt aripa ta, puternice stăpâne, şi ne izbăveşte de urgie; căci noi nu ne-am uitat la acea copilă, ci s-a uitat ea la noi, şi după aceea ne-a pârât slugilor.

Hrana-Beg a zâmbit la mine:

— Bre Pehlivan, dacă intri în slujba stăpânului meu, intri subt acoperişul lui Alah. Căci stăpânul meu e umbră a Prea Puternicului şi adăpost al tuturor noroadelor lumii.

Atuncea l-am privit şi eu nu cu îndrăzneală, ci cu supunere; şi am cătat în ochii lui Hrana-Beg lumina cu care se uitase la mine în pajişte, când i-am închinat murgul, ca un nebun ce am fost. Dacă nu-i închinam murgul şi nu făceam toate celelalte, acuma nu mă aflam subt asemenea cumpăt. Rânduiala mea este să mă întorc la Vaslui, nu să rămân în Rumelia, sacagiu şi ciorbagiu la ieniceri!

— Puternice Hrana-Beg, zic eu cu dulceaţă, noi ne ducem la părintele nostru Varlaam.

— Aferim! Răspunde beiul; întâi duceţi-vă la părintele vostru, Varlaam. Iar neguţătorul să vie la mine, să vorbesc eu cu dânsul. Du-te cu pace, adaugă el bătându-mă pe umăr, şi să-ţi dau carte cu turaua mea, ca să nu ai pe cale nici o sminteală. Şi să-ţi aduci aminte de mine.

— Am să-mi aduc aminte de Hrana-Beg, am zis eu cu acelaşi glas.

Şi beiul s-a bucurat auzind acel glas al meu.

Popa cel urât a scris cartea; beiul a pus turaua; slujitorii au adus caii noştri. Am primit cartea şi am mulţămit iarăşi, m-am închinat de trei ori până la pământ; am încălicat împreună cu Botezatu şi m-am dus, tot flămând, ca să caut han. Pe urmă m-am răzgândit; nu mi-a mai trebuit nici han cu trandafiri nici fără trandafiri; am ieşit din târgul Sofiei mai ticălos şi mai umilit decât oricând în viaţa mea.

Până la o poştă depărtare dincolo de târgul Sofiei nu ne-am oprit, şi mă gândeam eu cum să scap nu atâta de neprietini, cât de mine însumi cu blăstămăţiile mele.

— Nu te mai gândi atâta, comise, zice Botezatu; mai bine să intrăm undeva, să ne punem vintrea la cale.

Zic:

— Mănâncă tu, Botezatule, chebapurile şi baclavalele, căci cu nimica n-ai păcătuit; dar eu am să-mi orânduiesc post şi rugăciune, după aceleaşi poveţe ale sfinţitului Amfilohie. Până mâne-sară la asfinţitul soarelui, eu nu mai pun în gură decât apă.

Aşa că, intrând la un han, m-am dus de-a dreptul să mă întind într-un cotlon, cu palmele împreunate sub ceafă. Şi aşa am stat gândindu-mă şi mâncându-mă cum se mănâncă singur racul, până ce mi-a venit o alinare ş-am adormit. În vremea asta Botezatu şi-a văzut de treburile lui, a pus în rânduială caii, a avut bună grijă şi de fiinţa sa, şi s-a culcat într-un cot mai la o parte. Când am deschis ochii într-un târziu, era aproape de înserat. În mânile lui Botezatu dormind, am văzut o felie de pită ş-o bucată de balâc afumat. M-am sculat cu fereală şi le-am zvârlit printre gratiile ferestrei afară. Şi iar m-am întins pe spate, cu palmele sub ceafă.

Cum s-a trezit Botezatu, s-a uitat în jur şi n-a mai văzut nici pânea, nici peştele afumat, şi a zâmbit în sine, mulţămit că-s şi eu sătul. Iar sufletul meu aşa se îmblânzise şi mi se ascuţise mintea, cum nu se poate spune.

Zice tătarul:

— De-acuma, cu cartea şi cu turaua lui Hrana-Beg, ne ducem într-o întinsoare până la Sfântu Munte.

Răspund:

— Botezatule, socoteala mea e alta. E alta şi decât a ta şi decât a sfinţitului Amfilohie. Ţie ţi-oi porunci să faci cum spun eu, iar pe sfinţitul Amfilohie tare l-oi ruga să mă ierte că păşesc peste poveţele sale. Dacă am eu în palmă asemenea carte a lui Hrana-Beg, care-i mâna dreaptă a lui Sultan Mehmet, atuncea de ce m-aş duce de năprasnă să mă închid în pustie, în acel sfânt munte, când eu mai bine pot petrece aici văzând şi băgând de samă toate câte sunt la o împărăţie aşa de mare şi de tare.

Astfel ne-am dus noi în Rumelia, până la un târg mai mare decât târgul Sofiei. În acel târg mare ar fi stătut cândva în scaun şi Alexandru Machedon-Împărat. Dar acuma nu se mai afla acolo decât pomenirea măriei sale, şi din scaunul său nişte lemne putrede şi aurite pe care nu mai putea să şadă nimeni. S-a fost vestit că vine în petrecere acolo Mehmet-Sultan. Iar Mehmet-Sultan nu şede pe scaun. Întru toată strălucirea sa cu aur şi matasă, el tot la pământ şede, ca lăieţii.

M-am oprit eu acolo ca să văd, ş-am văzut cum intră întâi ienicerii, cu ciubote ferecate şi calpace nalte albe, podobite cu pene de paserea-raiului, şi cu ghebe vinete în spate. Şi aşa duceau în rând cu ei cazanele de ciorbă şi polonicele. Iar în locuri mai la vedere şi mai în cinste se aflau bucătarii lor. Apoi după ieniceri, am văzut în preajma lui Sultan Mehmet pe delii, îmbrăcaţi în piei de pardos. Era şi altă oaste, de s-a revărsat într-un şes până la o apă, şi pe coasta dealului se îmbulzeau căruţe fel de fel cu toate merindele oştii pe trei zile şi cu cuhniile lui Sultan Mehmet. Tot ce mişca s-a oprit deodată; şi deasupra cazanelor ienicerilor s-a ridicat mula ş-a rostit strigarea pentru Alah şi proroc. Când a spus vorbele acelea şi a ridicat mâna dreaptă, toată urdia, c-o mişcare singură, a căzut la pământ rezemându-şi fruntea şi buzele în colb. Când s-a aşternut jos toată urdia, eu am văzut de la căruţă, unde stăteam ferit, pe Sultan Mehmet; mi l-au arătat podvodarii creştini şi ei l-au cunoscut după surguciul de la turban cu trei pene albe. Toată oastea a crescut iar din ţărână ca un val, şi nu l-am mai văzut.

Iar când i-au înălţat saivan, oastea a făcut de jur împrejur golişte, ca să aibă loc unde se aşeza atâţia slujitori ai curţii. Duce cu el şi pe cel care-i taie unghiile, şi pe cel care-i stropeşte straiele cu miresme, şi pe cel care-i aduce papuci roşii, şi patruzeci de calfe de bucătari cu baş-bucătarul, şi şaizeci de calfe de baclavagii cu meşterul de baclavale; şi numai treizeci de cafegii şi rahatgii. Şi toţi vizirii, vracii şi cetitorii în stele.

Sara, după rugăciune, a strigat mula cătră oaste:

— Candelele noastre ard cu seu şi oleu de la ghiauri – dobândă cu sabia.

Am auzit că oastea asta merge la Dunăre ca să se întâlnească cu altele. Sultan Mehmet rămâne în urmă şi oastea se duce înainte.

Spuneau podvodarii aşa că s-aude să treacă urdiile dincolo de Dunărea şi să meargă până la marginea pământului. Ca s-ajungă la marginea pământului, ar fi având a păşi o prăpastie afundă peste care nu se poate trece fără pod. Acea prăpastie s-ar fi chemând Ac-Iflac.

Eu am râs şi am spus:

— Aflaţi, creştinilor dragi; că eu vin de la Ac-Iflac, adică de la Ţara Moldovei.

Au râs şi ei şi nu m-au crezut.

Se tânguia un moş care stătea acolo cu fruntea plecată şi-i curgeau pletele în ochi:

— Iată şi eu sunt tocmai din Ţara Românească; şi m-au scos din sat cu carul cu boi de m-au trecut Dunărea în postul Sânpetrului şi m-au tot purtat cu oştile cine ştie până unde, iar acuma suntem în postul Sântămăriei, şi nu cred că m-oi mai întoarce în sat la noi pe Argeş.

— Apoi, uncheşule, zic, după cât văd că spun unii şi alţii, Împărăţia umblă spre Dunăre, căci peste Dunăre se află Ac-Iflac; iar dacă umblă spre Dunăre, apoi ai să te întorci la Argeş. Am fost şi eu acolo.

— Unde? La Argeş?

— Da; m-am dus pe un mal frumos până ce acea apă a Argeşului dă în Dunăre.

— Va fi fiind şi asta… a îngânat moşul scuturându-şi pletele.

S-a uitat la mine, a rânjit şi nu m-a crezut.

Pe urmă zice iar acel moş:

— Eu n-aş crede să se ducă însăşi Împărăţia până acolo. Că împărăţiile umblă aşa ici-colo, de zburdăciune. Eu l-am mai văzut pe Mehmet în două rânduri; s-a arătat şi s-a dus. Are el vizirii lui, şi credincioşii lui; numai le spune: du-te colo, du-te dincolo. Ei se duc asupra creştinătăţii ş-o pun sub sabie. Împărăţia stă, ş-apoi vin vizirii lui şi credincioşii lui de-i închină dobânda şi robii. Şi pe urmă iar ţin sfat sub săivan, la pământ în şatră, şi Împărăţia bate în palme şi vin harapii cu rahat şi cu cafele. N-or bea ei ca creştinul un pahar de vin, ferească Dumnezeu; aşa-s blestemaţi. La urmă Împărăţia se trage la hodină şi se face tăcere peste tabără de s-aud bâzâind goangele. Şi la poarta săivanului s-aşează nişte urieşi strajă. Au cu ei ş-un leu îmblânzit, care-i căţelul Sultanului. Când şi când, noaptea, acel leu s-aude mormăind. Adicătele, acel leu e semnul puterii lui Mehmet; de aceea nu-l pot birui împăraţii şi craii creştinilor pe Sultan Mehmet.

Zic eu:

— Ba, moşule şi creştinilor dragi, când am venit eu cu oastea din sus, de la Ac-Iflac, am găsit la Cetatea Dâmboviţii şi la Dunăre ismailiteni, şi, cu ajutorul Domnului nostru Hristos, i-am biruit.

— Care oaste din sus, de la Ac-Iflac?

— Oaste de la Moldova, a măriei sale Ştefan-Vodă.

— Aha! Am auzit eu de asta; eram fugit la codru, cu toate satele de pe Argeş. De aceea se învârteşte acuma împărăţia şi ameninţă într-acolo. Vai de creştini, n-a mai rămânea piatră pe piatră, nici om trăitor subt soare.

— Moşule, nu huli, îl mustru eu, crede în puterea lui Hristos Împărat Dumnezeu.

Moşul a mormăit, şi-a făcut cruce, dar n-a crezut nimica din ce-i povesteam eu.

Se aflau acolo, pe acea costişă lină, sute şi sute de cară în podvoadă, din toate părţile Împărăţiei. Înţelegeam că unii ar fi fiind greci, alţii sârbi; cei care stăteau în jurul moşului, la foc, erau din Ţara Românească. Săracă şi năcăjită lume! Şedeau la pământ, cu genunchii până la urechi, şi cu fruntea plecată. Vorbeau despre câte urgii toate; unii oftau şi ridicau ochii la stele, alţii stupeau în foc. Mă bătea gând împieliţat, să fac iar mare poznă, oameni buni, să strig de-acolo o sudalmă asupra Împărăţiei şi pe urmă să mă caute harapii şi ienicerii. Dar Botezatu, care îmi ştie toate ale mele, până în fundul fundului, băga de samă şi se uita la mine cu nişte ochi jalnici, ca de bunic, şi clătea din cap şi mă tot împingea cu cotul în deşert, sub coaste.

— Lasă-mă, Botezatule, zic; ai să-mi dai maţele afară.

El s-a închinat în gând lui sfântu Gheorghe, ocrotitorul său.

Zice:

— Tare aş vrea, comise, să te văd întors la Timiş, ca să mă pot hodini.

La hanul meu de la Filip-Cetate nu m-au mâncat mult puricii. M-am mutat în alt târg şi de-acolo în altul, până ce am dat pe calea Atonului. Am văzut că-i cale sfântă, căci nu mai umblau podvodari, şi oşti, şi robi lucrători la cetăţi. Am înţeles că robii, podvodarii şi urdiile se duc tot spre asfinţit, şi mai ales spre miazănoapte.

La câte-o poştă, mă opreau privighetorii, ca să-mi vadă îndreptările. Cum vedeau cartea şi turaua lui Hrana-Beg, se închinau şi mă lăsau să trec. După ce n-am mai fost departe de Aton, nu m-a mai oprit nimeni. Peste târguri n-am mai dat, satele s-au rărit, şi de la o vreme n-am mai văzut nici case.

Când şi când întâlneam călugări, călărind între desagi pe asini. Am început a urca poteci trăgănate printre dumbrăvi. La câte-o dumbravă de acestea se afla clădită o colibă şi lângă colibă era culcat un bărbos îmbrăcat cu flenduri. Avea în paza lui o livadă de măslini ori de smochini. Când treceam noi, ridica bărboiul, şi după aceea iar îl lăsa în jos, măturând bătătura.

Pe-alocurea, găseam mangalagii, care se năcăjeau la cuptoarele lor înăbuşite cu pământ. Erau creştini saraci de prin văi, şi petreceau acolo câte zece-douăsprezece săptămâni, ca să scoată cărbuni, marfă pentru târgul Salonicului. La aceşti sărmani făceam popas, şi am aflat că plătesc dijmă la Sfântu Munte. Deci calea noastră se scurtase mult.

Nu ştiu când şi cum s-a făcut de-am intrat pe-o potecă cu păreţi de stâncă oablă la dreapta şi la stânga. Deasupra era cerul ca o apă albastră, în care înota un şoim. Când şi când plutea neclintit.

Zic lui Botezatu:

— De-acuma nu mai avem mult până la Sfântu Munte.

Răspunde el:

— Mira-m-aş, comise, căci n-am dat nici peste străji, nici peste vreun schit, nici peste privighetori ai ţinutului.

— Botezatule, zic eu, înţeleg de ieri că noi am rătăcit drumul.

— Atuncea să ne întoarcem înapoi, stăpâne.

— Ba mergem înainte, să vedem ce găsim.

Am mers înainte până ce a fost soarele în crucea amiezii şi vedeam într-o vale, departe, marea strălucind şi alungindu-şi la ţărm talazurile. Caii păcăneau pe piatră; locul de sus se lumina într-o poiană largă, însă părea tot pustiu. Îmi tot întindeam gâtul cercetând, doar oi descoperi o odaie, ori măcar o colibă, şi mai ales un om pământean, cu care să stau de vorbă şi să mă îndrepte pe cale bună. Când iată, de după o stâncă de deasupra noastră, ies patru bărbaţi cu mustăţile şi bărbile fâlfâite de vânt. Purtau comanace şi rantii sure. Şi mai cu samă purtau nişte săbii mari, de m-am înfricoşat. Acele săbii le ţineau în mâna dreaptă şi mânicile de la rantii le erau lunecate până la cot, aşa că vedeam, de la străjile săbiilor, în jos, braţe păroase şi vânjoase.

Viteji îndrăzneţi, mă gândesc eu, care poftesc să ne ieie viaţa şi punga.

Au poruncit ceva într-o limbă pe care n-o înţelegeam. Dar nu puteau să ne poruncească decât să stăm.

Dacă nu-mi poruncesc în limba mea, zic, eu nu stau. Şi chiar dacă mi-ar porunci ca să înţeleg, nu stau nici atâta.

Au strigat în altă limbă. A înţeles Botezatu!

— Zice că să stăm. Ce să le răspund?

— Răspunde şi tu vorbele pe care le-am auzit de la Hrana-Beg.

Atuncea tătarul a grăit cătră ei, liniştit.

— Ghiuzel-ghiuzel, bre!

Nu ne-am oprit; am dat pinteni cailor, ca s-ajungem şi noi deasupra şi la lărgime. Atuncea aşa guri au căscat acei bărbaţi cu săbii, încât le-am văzut toţi dinţii; şi aşa ne-au ameninţat că se prăpăstuiesc de sus asupra noastră, încât m-am uitat la ei cu mirare, dar fără a opri; şi aşa au vrut să repeadă asupra noastră săbiile, încât eu m-am gândit că, dac-or arunca asupra noastră săbiile, apoi au să rămâie fără săbii.

Zic lui Botezatu:

— Pregăteşte-ţi arcanul: îl pregătesc şi eu pe-al meu. Când am ajuns sus pe-un tăpşan, am descălicat în pripă şi eu şi Botezatu. Am lăsat caii şi ne-am dus asupra acelor bărbaţi. Veneau la noi cu mare îndârjire şi mare glas. Am scos din sân jungherul talienesc; Gheorghe Botezatu şi-a tras din tureatca ciubotei cuţitul.

— Halai! Halai! Strigau bărbaţii cu rantii, îndemnându-se ca să vie asupra noastră, să ne taie întâi în patru şi pe urmă în opt.

Am aruncat arcanele şi i-am prins pe doi. Când i-am smuncit spre noi, au scăpat din mână săbiile. Botezatu îndată a încurcat pe unul în nişte ciritei. Eu l-am tras pe-al meu până la un prăvăliş, de s-a dus de-a rostogolul în pripor; am priponit de-un ienuper capătul de la mine al arcanului. Şi m-am întors cătră ceilalţi doi. Tătarul apucase a zvârli asupra unuia din ei cuţitul şi-l străpunsese. Când m-a văzut cel care mai rămăsese în picioare că vin la el, întâi a vrut s-o împungă la fugă într-o parte ori în alta; dar, băgând de samă în mâna mea jungher care-l poate ajunge, s-a închinat în genunchi şi a cerut iertare.

— Du-te la el, Botezatule, şi-i ia sabia, am poruncit eu. Atuncea acela a zvârlit de la sine sabia şi s-a înseninat înţelegând ce spuneam eu slujitorului.

— Milostiveşte-te, jupâne, nu-mi ridica viaţa!

Îi zic lui Gheorghe Botezatu:

— Adună-i pe ceilalţi şi-i leagă.

Mă duc la cel care mi se închinase:

— Cine eşti tu cel ce grăieşti moldoveneşte?

— Aman, jupâne; sunt un păcătos care m-am pripăşit în astă străinătate.

— Ce faci şi unde slujeşti?

— Făgăduieşte-mi, jupâne, că nu-mi iei viaţa şi-ţi mărturisesc, cu toată ruşinea.

— Nu-ţi făgăduiesc nimica şi-ţi poruncesc să-mi răspunzi la ceea ce te-am întrebat.

— Vai, ticălosul de mine, bat metanie, sărut ţărna şi mărturisesc că sunt frate în Sfântu Munte, la mănăstirea Kiliandari.

— Nu vei fi fiind chiar monah?

— Din mila lui Dumnezeu încă nu sunt, ca să nu-mi prăpădesc de istov sufletul. Mă aflu aicea cu aceşti trei fraţi şi avem slujbă să păzim catârii strâjnici, la păşune. Suntem rânduiţi la treaba asta în toată vremea verii. În fiecare săptămână se duce unul din noi peste munte, de aduce tain. Şi trăim aicea, nevoindu-ne întru mare amărăciune a singurătăţii.

— Şi cum de v-aţi luat rânduială ca să ieşiţi la potecă?

— Păcatele noastre, jupâne, se tânguie el. Se află, într-o parte a pădurilor, mangalagii; şi vin la ei de-a dreptul, pe poteca asta, negustori de la Salonic şi din alte părţi, de le plătesc lucrarea ori le cumpără mangalul. Ne-am învăţat să oprim când şi când pe unii din aceşti negustori.

L-am lăsat un răstimp să se tânguie cu fruntea plecată, pentru păcatele lui, şi am întors capul să văd ce lucrează Gheorghe Botezatu. Mă uitam la Gheorghe Botezatu, dar vedeam şi pe cuviosul frate de la Kiliandari ce face. Tot fura spre mine cu coada ochiului, parcă fulgera.

Tătarul adunase pe ceilalţi trei. Pe doi îi legase cot lângă cot, cu mânile din laturi aduse pe după grumaz şi înapoi, cetluite şi ele. Celui de-al treilea îi stăpânise mâna stângă la spate într-un juvăţ şi acuma îi cerceta rana de la umărul din dreapta, străpuns de cuţit. Caii umblau liniştit, căutând iarbă bună, câte-un pâlc de iarbă nepârjolită de soare ici şi colo.

Mă întorc la omul meu:

— Cum te chiamă?

— Numele meu de-acasă e Ilie, jupâne. Iar porecla, îngăduie-mi să nu ţi-o spun, fiind de mare ruşine fapta mea când s-a afla în ţinutul nostru. Tata şi uncheşii mei se trag din neamuri.

M-am uitat la el ţintă:

— Să nu cutezi a crede că de fapta ta n-ai să dai samă. Răspunde la ce te întreb.

— Răspund. Porecla părintelui meu e Cozmuţă, de la ţinutul Neamţului, Pipirig, în Ţara Moldovei.

— Ah! Fecior de haită, crâşnesc eu, cum de ruşinezi tu omenirea de la noi! Căci în ţara noastră s-a auzit de lotri care s-au făcut monahi pentru ispăşirea păcatelor, dar greu păcat şi ruşine peste fire este să iasă în pradă şi la omor o faţă bisericească. Şi încă şi din neamuri.

— În numele Domnului Dumnezeului nostru Isus, iartă-mă, jupâne. Nu mă da pe mâna epistaţilor de la Sfântu Munte, căci mă spânzură. Pentru păcatele răposaţilor strămoşi ai domniei tale, iartă-mă, căci n-oi mai face.

— Cum pot îndrăzni să iert fapta asta – zic – când nici Domnul Dumnezeu n-o iartă?

— Dă-mi canon, cruţă-mi viaţa, cum o cruţi celorlalţi, Îl întreb iar:

— Cine sunt soţiile tale?

— Îs greci din ostrovul Critului.

— Să fie, zic; poate seminţia lor se trage din lotri. Dar părinţii noştri, la ţinutul Neamţu, nu fac slujba asta. Iar care se leapădă de lege ş-o face, îl suie gâdea în furci: asta-i pravila. Îngăduit poate fi într-o privinţă mişelului şi ţiganului să săvârşească asemenea fapte ca acele pe care le săvârşeşti tu, căci prostimea e alăturea de dobitoace; dară răzăşii au altă rânduială; dintr-înşii se aleg cnejii şi boierii. Fost-au şi uncheşii tăi în slujba Domniei?

— Au fost.

— Atuncea nu mai nădăjdui la mine milă. Gheorghe Botezatu se uită la mine iarăşi cu grijă; deoarece mă făceam judeţ într-o ţară străină şi mă încâlceam iar în faptele mele. Căci eu mă duceam la Sfântu Munte pentru altele: să stau de vorbă cu sfinţii părinţi de la Vatopedi şi Zografu şi să găsesc pe părintele Stratonic, monahul nostru de la Suceava.

Mă uit eu la fratele meu Ilie. Măcar de-aş fi un popă să-i cetesc cazanie. Dar nu-s popă. De-aş fi cadiu ca cel de la Isaccea, ca să poruncesc pedeapsa ştreangului. Dar nu sunt cadiu. De-aş fi Hrana-Beg, să pun pe un harap să-l spintece prin creştet cu paloşul. Dar nu sunt Hrana-Beg; nici Botezatu nu-i harap. Şi nici Ilie Cozmuţă de la Pipirig de la noi nu s-arată a fi un haramin ca Atanasie Alvanit, să se zvârlă el singur în ascuţişul săbiei lui.

Ce să fac? Oricât m-aş zbârli eu la Ilie, rămân deocamdată ruşinat. Nu-i alt chip decât să-l dau pe mâna epistaţilor, alături cu soţiile sale, grecii din ostrovul Critului.

Îi poruncesc iar:

— Spune, mişele, unde-s catârii pe care-i aveţi la păscut?

— Mai la vale, jupâne, în nişte poieni unde avem colibă.

— Câţi catâri păziţi?

— Patruzeci şi patru; pe patru încălicăm noi.

— Bine; acuma veţi merge pe jos. Lung e drumul până la Sfântu Munte?

— Nu-i lung, milostive stăpâne; noi îl facem în două zile. Iar dacă nu ne hodinim, numai într-o zi ş-o noapte. Apucăm de-a dreptul pe potecă peste munte. Ş-apoi după ce trecem peste munte, dăm de sfintele schituri şi chinovii.

Îi zic eu:

— Iar cuvioşiei tale ţi-ar plăcea să locuieşti mai degrabă într-o sihăstrie.

El şi-a plecat fruntea.

Îi poruncesc:

— Scoală.

S-a sculat. Îi hotărăsc aşa:

— Du-te şi ia în cârcă pe cel străpuns de cuţit. Deocamdată acesta-i canonul tău: să-l porţi pe cale. Şi ceilalţi doi or umbla legaţi după tine; şi după aceea catârii, ca să se bucure de vederea voastră. Şi să-mi fiţi astfel călăuze până peste munte. Vă duc la Kiliandari; şi după aceea mi-oi găsi eu singur drumul la Vatopedi şi la Zografu. Botezatule, să nu uităm săbiile, ca să le punem dinaintea sfinţiilor lor epistaţii. Ne mai trebuiesc acele săbii şi pentru alta: dacă nu merg aceşti lotri pe drum bun şi încearcă a ne înşela, să avem leac la viclenia lor.

Robii mei s-au supus fără murmur, iar eu m-am semeţit de dreptatea pe care o făceam. Am coborât în poienile de mai la vale, unde am găsit colibă, tainuri, poclăzi şi straie, precum şi cuvioase cărţi de rugăciune.

Am adunat patruzeci de catâri strâjnici şi patru catâri bătrâni. Pe catârii bătrâni am închingat samare şi am încărcat tot acel calabalâc. La noi la Moldova se chiamă tarhat; dar ei acolo spun „calabalâc”.

Am pornit înainte, cu rânduiala pe care o făcusem eu; şi, pe poteca de ei ştiută, am trecut râpa. Când am suit în coasta râpii, am făcut popasul întâi. Fratele Ilie Cozmuţă a pus jos rănitul, pe frunzare, şi s-a apucat să clădească şi să aprindă foc. A scos din desagi cele de trebuinţă; am mâncat pastramă de batal cu pită şi ne-am potolit setea la şipot. Fratele Ilie a adus şi soţiilor sale apă de la şipot în comanacul său. Am dormit eu.

— A privegheat Botezatu. A dormit Botezatu.

— Am privegheat eu. La ceasurile poruncite de Dumnezeu, cânta cucoşul cel negru din desaga tătarului, şi toate se săvârşeau cu socoteală.

La cel dintâi popas, am stat puţin de vorbă. Dar la al doilea popas mare, aproape de culmea cealaltă, robii mei au prins a-mi spune ba de una, ba de alta, şi Botezatu îmi tălmăcea toate.

De la cuvioşiile lor am aflat povestea sfintei mănăstiri Vatopedi. Şi când mi-au spus-o fraţii greci de la Crit, am poruncit lui Botezatu să le deslege câte-o mână, ca să poată lua şi ei din pastramă, şi din pită, şi din smochine uscate.

Zice că în vederea acelui ţărm de mare de sub Sfântu Munte, ar fi fost prinsă de furtună o corabie. Asta s-a întâmplat în vremea veche. Împărat era Teodosie; şi Împărăteasa lui Teodosie se afla în acea corabie cu fiii săi Arcadie şi Onorie. Înecându-se corabia, împărăteasa cu Arcadie ar fi scăpat într-o barcă şi cu acea barcă ar fi ajuns în altă parte, iar Onorie a fost luat de talazuri şi purtat până la mal. Acolo, cel din urmă val l-a pus lin sub nişte tufe de zmeură. Pe scândura lui, pe care scăpase, pruncul împărătesc şi-a venit în fire; apoi, de trudă, a adormit. Cunoscând sfinţii părinţi de la Aton, după semne şi chip, că acel copil scăpat la ţărmul lor ar fi prunc împărătesc, l-au dus la Bizanţ. Ş-apoi, întru lauda lui Hristos care săvârşise minunea, împăratul Arcadie a pus de s-a zidit la acel ţărm mănăstire.

— Frumoasă poveste, zic eu; Botezatule, desleagă fraţilor de la Crit şi mâna cealaltă, ca să poată apuca şi mânca după foamea lor.

Fraţii de la Crit au mâncat şi s-au săturat. Iar în tarhatul lor au găsit un ulcior de vin dulce din care au dat celui rănit, ca să-i crească puterile. După aceea mi-au închinat mie ulciorul. Iar ei s-au pus în genunchi şi şi-au făcut cu mare smerenie rugăciunea.

— Cinstite şi milostive jupâne, zice atuncea fratele Ilie Cozmuţă, vad că de poveştile noastre ţi se îmblânzeşte căutătura. Îngăduie să-ţi spun şi eu că, la Zografu, unde înţeleg că vrei să te duci, am stat eu la ascultare trei ani. Şi am văzut acolo o minune mai mare decât aceea care s-a spus.

La noi la Zografu a fost ctitor marele Leu-Împărat. Şi luminăţia sa Leu-Împărat, după ce a văzut sfânta mănăstire gata, a pus pe un zugrav al sau, ca să zugrăvească zidurile după tipic. Toţi sfinţii i-a zugrăvit acel zugrav cu numele Macarie. Numai pe Sfântul Gheorghie nu-l putea zugrăvi. Tot îşi aducea aminte acel cuvios zugrav părintele Macarie de o icoană prea frumoasă a Sfântului Gheorghie pe care o văzuse la muntele Sinai. Şi n-o putea face la fel aicea la noi, aşa cum o văzuse acolo. Se mâhnea foarte din pricina asta şi tot sta pe gânduri ceasuri după ceasuri dinaintea ocniţei goale, unde dorea să zugrăvească pe marele mucenic Gheorghie. Iar într-o dimineaţă, venind cuviosul Macarie la biserică, a văzut în ocniţă icoana de la muntele Sinai şi, de mare uimire, a căzut cu faţa la pământ. Pe urmă a îndrăznit să se scoale şi să se închine minunii. Într-adevăr se săvârşise minune, după cum s-a aflat nu mult după aceea, că icoana de la Sinai nu mai este unde era. Şi venind un monah negru de la Sinai. A cunoscut la Zografu acea icoană a sfântului Gheorghie. S-a rănit în sufletul lui de asemenea uneltire a sfântului, şi s-a dus asupra icoanei, mustrând-o cu glas: „Cum poţi tu, slăvite sfinte Gheorghie, i-a zis, să părăseşti o mănăstire veche ca mănăstirea noastră de la Sinai şi să te muţi aici la Aton, la nişte greci puchinoşi? Nu ţi-a fost milă de noi? Nu ţi-a fost ruşine de aşa faptă?” A dat cu pumnul în obrazul icoanei, de mare mânie ce avea acel monah negru pentru fapta sfântului; iar sfântul Gheorghie l-a muşcat de degetul cel mic.

— Într-adevăr, am zis eu, de mare mirare este asemenea minune.

Am mai vorbit eu cu dânşii de multe; şi am aflat toate câte sunt la Sfântul Aton; şi am înţeles că Dumnezeu pune înţelepciune în unele fapte de pe pământ, care nouă ni se par nelegiuite. Căci acei fraţi din singurătate au socotit când au ieşit cu săbiile asupra noastră că am fi ismailiteni. Într-adevăr, aveam asupra noastră cartea de la Hrana-Beg, însă noi eram creştini buni.

Aşa că după ce-am ieşit, în ziua următoare, iarăşi la priveliştea Mării şi am văzut mănăstirile, şi schiturile, şi sihăstriile, şi livezile de la Sfântul Aton, am poruncit lui Botezatu să desfacă toate legăturile robilor mei şi să puie jos săbiile. Am încălicat şi i-am slobozit, ca să se întoarcă la poienile lor.

Am zis:

— Domnul Dumnezeu va cântări faptele voastre la judeţul său din veac. Mulţămesc unuia Isus Domn şi Împărat pentru minunea sa, că, fiind eu rătăcit în pustie, mi-a scos în cale călăuze bune, care să-mi arate fără sminteală calea.

Ei s-au întors spre poieni, iar eu am coborât la sfintele mănăstiri, ca să caut pe părintele nostru Stratonic.