Capitolul XII.

Când a fost botezat un păgân la Vaslui şi a sosit un bărbos la cetatea Crăciuna.

La grajdurile domneşti, a sosit acum cinci zile părintele Nicodim de la Neamţu, căutând pe Simion şi pe jupân Manole.

Zice:

— Aţi băgat de samă, alaltăsară, cât de limpede s-a văzut Ceahlăul la asfinţitul soarelui?

— Am văzut; frumos ca niciodată, răspunde Simion.

— Nu-i de frumos, tătuţă şi comise. L-aţi văzut, pe urmă, ieri? Nu l-aţi mai putut vedea, căci în locul unde fusese văzut alaltăieri erau nouri negri ca de furtună. Ieri a şi pornit vânt dinspre miazănoapte. Astăzi, nourii s-au făcut alburii şi vântul s-a răcit deodată. Să ştiţi, tătuţă şi Simioane, că are să ningă.

— Cum să ningă, frate şi părinte Nicodime, înainte de Sâmedru? Se poate una ca asta?

— Se poate şi s-a mai văzut; am eu scris în ceaslovul meu, de nişte monahi de demult.

Încuviinţează şi comisul cel bătrân:

— Am apucat şi eu ninsoare şi îngheţ îndată după Ziua Crucii. Cum spuneau şi bătrânii noştri că, în Ţara Moldovei, stihiile îs cu toane.

— Cu toane îs şi stihiile şi oamenii, râde monahul. Iaca, dacă ninge, eu am de gând să-mi fac pregătire să mă duc în jos până la apa Trotuşului. Numai pentru atâta am venit, ca să vă spun.

Toţi câţi erau de faţă s-au uitat ţintă la monah. Poate vorbeşte în şagă.

— Atuncea să ştii că nu mai ninge, a zâmbit comisul Manole.

— Avem să vedem, a adaos vorbă de încheiere părintele Nicodim.

În aceeaşi zi când s-au schimbat asemenea cuvinte, la ceasul al şaselea, s-au stâns deodată zările de deasupra asfinţitului şi vântul de miazănoapte a prins a şuşui cu întărâtare. Când s-au trezit oamenii luni dimineaţa, sclipeau săgeţi de ploaie pe volburile furtunii. Pe urmă a prins a juca puf de ninsoare. A nins până în sară. Sara, a stat furtuna ş-a rămas numai vânt subţirel, tăind ca un brici. În noaptea de după aceea s-a înseninat şi a îngheţat. Când s-a făcut iar ziuă, s-au văzut nourii suri ai iernii învăluindu-se fără încetare din pustietăţile moarte ale schiţilor. Peste îngheţ s-a pus alt omăt.

Joi, a sosit părintele Nicodim, după cuvântul dat. Avea după el şi pe fratele Gherasim, tot călare. Părintele Nicodim purta dulamă; fratele Gherasim chiar cojoc în lege. Fratele Gherasim ducea de frâu al treilea cal, împovărat nu atât cu desagi de merinde, cât cu straie groase şi poclăzi.

Bătrânul şi cu Simion au ieşit întru întâmpinare. Au stătut şi au aşteptat ca cei trei cai să facă ocolul până la cerdac; au venit să se uite şi Lazăr Pitărel şi Niţă Negoiţă. La urmă, a ieşit din casă şi a trecut mai înainte decât toţi, cu capul gol, starostele Nechifor Căliman.

— Mare poznă, oameni buni! Zice el. Miratu-m-am de iarnă; da' de una ca asta mă mir şi mai tare. Încotro, părinte Nicodim? La rai nu te duci, că acolo îi cald şi cântă privighetorile. Doar la iad!

— Se poate, staroste Nechifor, a răspuns călugărul; căci nu trece mult şi în Ţara-de-Jos or veni demonii ismailiteni.

— Aha! D-apoi ce să faci cuvioşia ta acolo, la iad?

— Să răscumpăr suflete de creştini, cinstite staroste.

Jupân Manole şi comisul Simion ascultau în tăcere asemenea vorbe. Înţelegeau ceva; erau totuşi nedumeriţi că poate şti părintele Nicodim ce nu ştiu ei.

Să fi venit înştiinţare călugărului?

— De ce nu le-a spus lor nimic?

Privind pe rând la comis şi la feciorii lui, starostele Nechifor s-a luminat şi el de o înţelegere şi s-a pălit cu palma peste fruntea pleşuvă.

— Descălicaţi, a îndemnat Simion.

— Descălicăm, a încuviinţat părintele Nicodim. Grăbit nu-s, căci am a vorbi cu domniile voastre.

— Ei, atuncea-i bine, s-a bucurat starostele.

Comisul Simion n-a răspuns nimica.

Fratele Gherasim s-a dus la odăile slujitorilor subt oblăduirea lui Niţă Negoiţă.

Ceilalţi cinci bărbaţi au umblat întâi împrejurul ogrăzii, ca să privească acea iarnă grăbită, albă şi curată ca o fată mare.

Cerul era verde ca piatra de chiclaz şi luminat spre miazăzi; însă din fund de miazănoapte izvorau alte pâcle cenuşii; şi vântul neostoit urma să vie dintr-acolo cântând abia auzit pe o strună subţire. Era albă poala pădurii. Albe fâneţurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roşii uitate neculese în pomi.

Părea o glumă şi, totuşi, era şi asta o înştiinţare de la Dumnezeu.

Comisul Manole oftă şi intră cel dintâi în casă. Se aflau, în acea dimineaţă, numai bărbaţi la curtea comisului Simion. Jupâneasa Maruşca şi dădacele cu pruncul se grăbiseră să coboare devale, la jupâneasa soacră Ilisafta. Multe-s de vorbit, de aflat şi învăţat într-o asemenea zi de iarnă timpurie.

Acolo, devale, sunt numai muieri, se gândea comisul. Nelipsită e jupâneasa Candachia. A sosit de o zi şi Teodora, malorosianca, muierea lui Dămian neguţătorul.

— Unde rostim noi nouă, zice în sine comisul, ele rostesc de nouă ori nouă sute nouăzeci şi nouă. Într-o privinţă, au şi ele dreptate. Căci zice Ilisafta: Dacă n-om vorbi deasupra, pe pământ, apoi unde să vorbim? Dedesubt? Acolo stau singură.

Fără a conteni să se gândească şi mai adânc la plecarea năprasnică a monahului Nicodim, comisul cel bătrân mai adaugă în socotinţile lui şi altele. Toamna asta, s-au înteţit veştile cum se înteţesc tăunii asupra cailor. Şi numai veşti rele, ba de furtuni şi grindeni, ba de pojaruri. Au venit şi de la Ardeal cărţi despre războiul păgânilor. Or fi având alţii din alte părţi îndoieli, dar neguţătorii de la Ţara Ungurească nu mai au niciuna. La târgurile şi schelele de cătră miazăzi au crescut preţurile la grâu şi la oi.

Deasemenea prostimea asta din Ţara Moldovei, fără a primi carte şi înştiinţări de la nimeni, s-a grăbit să strângă toate mai din vreme şi să puie unele la adăpost, ca în aşteptarea primejdiei. Gropile de grâu şi orz le-au săpat mai adânc şi le-au ars mai bine. Oile şi vitele le ţin cătră preajma muntelui. Gospodarii de la câmp îşi şinuiesc roţile carălor. Podgorenii au mai săpat un rând de borte guzgăneşti în hrubele cele mari, zidindu-le, după ce-au ascuns acolo buţi vechi. Iar răzăşimile nu mai au astâmpăr; când îs în sate, când îs în tabără la măria sa.

A fost poftit de cătră stăpânii săi la sfat şi Lazăr Pitărel şatrar.

Zice comisul cel bătrân:

— După a mea socotinţă, părintele Nicodim va fi oblicit ceva despre Ionuţ.

— Tătuţă, răspunde monahul, mezinul nostru se află subt acoperământul Dumnezeului nostru Isus. Nu ştiu unde-i; n-am aflat despre el nimica. Dar a trecut pe aicea un suflet călător, cum trec gâştele sălbatice toamna. Dintr-o vorbă, m-am îndemnat să încep a coborî la vale.

Cu ochii umbriţi, comisul a şoptit o întrebare:

— Te temi de ceva, Nicodime?

— Nu ştiu, tătuţă. Dacă Dumnezeu a binevoit a-i închina fruntea la hodina veşnică, să-i fac rânduielile creştineşti, după cuviinţă. Dacă-i în prinsoare cumva, să aflu şi să vă chem. Dar asta-i pe urmă; oi vedea cum mi se îndeamnă cugetul, după rugăciunile mele. Nu vă mai gândiţi la asta cu întristare. Eu zic aşa, tătuţă, că iarna asta ne-a venit nouă pentru altceva. Se înţelege că-i iarnă trecătoare, ca toate iernile care cad înainte de sorocul lor. Dar până ce s-a pişca luna plină tot are să ţie. Avem răgaz o săptămână, ca să ducem pruncul cel nou la Domnie, pentru botez. Măria sa a poruncit ca să-l duceţi când veţi putea. Alt drum mai lesne şi mai repede decât cu săniile nu putem avea. S-a pus destul omăt şi gheaţa-i tare. Purcedem fără întârziere. Asta-i porunca de sus, pe care o văd eu scrisă alb.

Bătrânul şi Simion s-au foit, uitându-se unul la altul.

— S-ar putea să amânaţi; dar eu am nevoie acuma, tătuţă şi Simioane. Ne ducem acolo după o poruncă a măriei sale; ne ducem pentru un botez şi un prunc de ţâţă; dar eu am de cercetat din nou pentru alt prunc al nostru. Fără poruncă, n-am ce căuta acolo. Iar cu porunca asta aflându-mă şi eu, nădăjduiesc să lovesc cu toiagul ca Aron şi să scot apă din stâncă.

Sfatul bărbaţilor a ţinut puţină vreme, pe când al muierilor, la Timiş devale, era în toi.

Comisoaia Ilisafta dăduse poruncă să se facă foc în sobe, ca să nu-i fie frig lui Manoluţ, de şi Manoluţ era gros înfăşat în scutece şi perini de cătră dadele lui. În căldura cămării erau strânse asupra pruncului două ţigănci de la deal, una mai tânără şi alta mai în vârstă, deasemenea nana Chira cămărăşiţa, şi o slugă de la Liov a Teodorei. Iar în cămara de alături stăteau cap lângă cap jupâneasa Maruşca, şi jupâneasa Candachia, şi jupâneasa Teodora, iar comisoaia se aşezase în fundul divanului.

Câte s-au spus în trei ceasuri pot cunoaşte numai îngerii condicari cei nevăzuţi, care stau cu penele după ureche la orice adunare a oamenilor pe pământ. Cum încep a grăi oamenii, acei îngeri trag penele şi scriu în condici. Cred c-au scris – îşi făcea socoteală jupân Manole comisul – până ce-au început a le amorţi degetele.

Iaca, s-aude zarvă afară, pe urmă glasurile bărbaţilor.

— Să ştiţi că s-au coborât toţi devale! Strigă jupâneasa Ilisafta. Nană Chiră! Nană Chiră! Dă fuga şi deschide cămara, că vin şi eu într-o clipeală.

S-aude cum bat în pridvor cu ciubotele în podele, scuturându-se de omăt. Întâi intră comisul:

— Unde eşti, Ilisaftă? Aicea eşti?

— Aicea, comise Manole; da' ce s-a întâmplat de te uiţi cu asemenea străşnicie?

— Nu s-a întâmplat nimica. Să spuie Simion ce s-a întâmplat, căci el e stăpânul pruncului.

Jupâneasa Maruşca a tresărit şi a ridicat fruntea:

— Ce-i cu pruncul?

Întrebarea asta a pus-o şi lui Simion, care a intrat după bătrân.

— Stăpân al pruncului sunt eu şi nu prea, zâmbeşte comisul Simion. Mă tem că, dac-oi porunci eu acuma, rămâne pruncul nebotezat. De aceea jupânesei mele Maruşca eu nu-i poruncesc.

Comisul Simion Păr-Negru avea un glas plăcut, după vinul pe care îl băuse cu tot soborul bărbătesc, înainte de a coborî la vale.

— Ba porunceşte-mi! A zis Maruşca, venindu-i împotrivă.

— Ce să-ţi poruncească, Doamne fereşte! S-a tânguit jupâneasa Ilisafta, fluturându-şi degetele asupra celor doi bărbaţi; ce să-ţi poruncească? Despre ce botez e vorba? Nu cumva aţi trimes şi după popa Dragomir?

Intrau în cămară încă doi: starostele Nechifor şi părintele Nicodim.

— Nu mai sunteţi? Aţi adus şi pe popă? Uitat-aţi pesemne hotărârea măriei sale, că pe acest prunc îl ţine măria sa în braţe la sfântul botez? De când tot întârziem – ba cu treburile, ba cu ploile…

— Asta zice şi comisul Simion, s-amestecă jupân Manole; ca să nu mai fie întârziere.

— Eu vreau să-mi poruncească domnul meu… suspină Maruşca a doua oară.

— Îţi poruncesc, jupâneasă Maruşcă, zice Simion apucând mânuţa soţiei sale, să-ţi pui caţaveică şi broboadă şi să iei în braţe pruncul şi dădacele alături şi să te sui în sanie. În altă sanie s-or sui muţa şi cumnatele. Şi noi om fi călări în jurul domniilor, voastre, ca să vă facem alai la Domnie, pentru botez.

Jupâneasa Ilisafta iar se pregătea să se crămăluiască şi-şi înălţa braţele. Dar Maruşca s-a plecat cătră comisul Simion:

— Bine. Dacă-s gata săniile, purcedem numaidecât.

— Mare poznă, oameni buni! A mormăit în sine starostele Nechifor.

A înălţat glas şi comisul Manole:

— Pentru sănii am dat eu poruncă. Şi încolo, toate să fie gata într-o mică de ceas, jupâneasă Ilisaftă!

— Purcedem numaidecât, se îndeamnă râzând jupâneasa Maruşca, numai să-mi împrumute cumnată-mea Candachia cercei.

Jupâneasa Ilisafta se uită la ea cum s-ar uita, noaptea, pe geam, la un demon.

— Dragă noră, ai vreme să te duci până în deal şi să te-ntorci.

— Nu; purcedem într-o mică de ceas; numai să-mi împrumute Candachia şi suliman.

Candachia nu ştie ce să facă cu sprâncenele-i subţiri: să le-ncrunte ori să le însenineze.

— Îţi dau ce pofteşti, sufleţele, răspunde ea cu cel mai îndulcit glas; trecem pe la mine pe-acasă şi-ţi deschid sunducurile şi răcliţile. Numaidecât să-l luăm cu noi şi pe Cristea; fără el nu m-aş putea duce. Când l-am lăsat as' dimineaţă, îl bărbierea Dănăilă Ţiganu; cred că l-a fi isprăvit până acuma.

Comisul cel bătrân se îndreaptă, ca lovit de un val din afundul tinereţii.

— Dacă nu l-a fi isprăvit, cuvintează domnia sa, clipind clin ochi cătră jupâneasa Ilisafta şi cătră Maruşca, atunci îl luăm aşa cum îl găsim. Îl aburcăm pe cal ş-apoi om pune pe dumnealui din fugă straie şi cuşmă. Că noi n-avem când aştepta! Noi ne ducem la Domnie, ca să creştinăm pe cel dintâi nepot al nostru, jupâneasă Ilisaftă!

Cu asemenea glas, ca cel de altădată, a rostit comisul Manole aceste din urmă cuvinte, încât comisoaia s-a uitat înapoi, în anii săi, cum se uită înapoi soarele, din asfinţit, asupra primăverii. Pe neaşteptate, i s-au aprins obrajii şi privirile ş-a sărutat pe Maruşca.

— M-aţineam şi eu, Ilisaftă, s-a semeţit jupân Manole.

Comisoaia l-a sărutat şi pe domnia sa. Îndată după aceea au prins a suna uşile cămărilor ca purtate de vânt. Toate cotloanele erau răscolite şi căutate de mânile jupânesei Ilisafta. Iar nana Chira abia se putea ţine după dumneaei, gâfâind, ca să puie toate iar în rânduială. În acelaşi timp, pe când scotea toate cele de trebuinţă şi pentru sine şi pentru comis, şi pentru toţi ceilalţi câţi or binevoi să fie, se silea să afle, prin nana Chira, cum au fost rânduite slujbele la deal.

— Dacă rămâne la grajduri starostele Nechifor cu Lazăr Pitărel şatrar, putem pleca, nană Chiră, fără grijă. Iar aicea, la noi, nu ştiu: putea-vom avea încredere în Calomfir al tău, nană Chiră? Bine, bine, dacă spui tu, atuncea mă-nduplec, să rămâie Calomfir. Pune deoparte şuba cu jderi a comisului Manole: cu asta se fuduleşte dumnealui mai tare. Îmi face şi mie trebuinţă caţaveica asta aşijderea: să nu se fudulească numai domnia sa. Pune şi gugiumanul, şi broboada de borangic, ca să fim ca atuncea când am fost. Ziua asta, nană Chiră, e poruncită de Vodă, dar şi de prea curata şi luminata Maică a Domnului. Nu ştiu dacă l-om găsi gata pe Cristea; după cheful pe care îl are comisul Manole, îl ia aşa cum se găseşte. A mai făcut dumnealui de aceste, în vremea sa! Grăbeşte-te, nană Chiră, grăbeşte-te, nană Chiră, căci când a striga comisul a treia oară, vreau să fiu cea dintâi cu nepotul lângă dumnealui, şi cu jupâneasa Maruşca, noră-mea, alături. Dar dumneaei ce face? Unde-i? Se învârte împrejurul comisului Simion şi-l împresură cu vorbele şi cu braţele. Să ştii că noră-mea asta îi cam lunatică, nană Chiră, dar mie mi-i dragă, căci pentru orice lucrare vine să se sfătuiască cu mine. Repede, Chiră; grăbeşte-te, nană Chiră, şi spune-mi ce faci cu cheile de la cămări? Le dai Olăriţei? Parcă n-aş crede că-i bună Olăriţa de aşa slujbă. Ca să le leşi în mâna Trandafirei, văd că strâmbi tu din nas şi nu-ţi place. Atuncea mai bine scoate în fugă doi saci de mălai ş-o putinică de brânză, ca să fie toţi de-aicea mulţămiţi pe-o săptămână, şi ia cheile cu tine; numai bagă de samă să nu le prăpădeşti.

Când s-au urnit săniile grele şi cu tălpile late neşinuite, era strânsă în priveală toată argăţimea. La fiecare sanie mâna câte un surugiu de-a călare, cu puha în mâna. Comişii şi călugărul, cu Negoiţă şi fratele Gherasim, umblau călări. La o sută de stânjeni s-au oprit, ca să li se aducă din urmă cele uitate; fără adaosuri şi uitări n-are haz nici o porneală. Cât s-au oprit, şi-a repezit Niţă Negoiţă fugarul, ca să ajungă mai înainte şi să stârnească pe jupân Cristea.

După toate câte au fost, ar fi poftit jupâneasa Ilisafta să trimeată carte la Bârlad, maicii şi surorilor sale, scriindu-le şi povestindu-le de acea călătorie. Însă dumneaei nu ştia să scrie, iar maica şi surorile dumnisale nu se mai aflau în această lume.

— Vai dragele mele, eu de doisprezece ani n-am mai fost ieşit de la Timiş; şi într-aşa petrecere n-oi mai ieşi mulţi ani. Am trecut tocmai la Tupilaţi podul umblător şi abia acolo ne-a ajuns Cristea din urmă. Când a răcnit dumnealui comisul la podari, ia aşa s-au ridicat toţi, ca în catalige, să vadă ce este. După ce ne-am suit pe pod şi ne-au trecut, strigă comisul la ei:

— Ce vreţi, măi feciori? Vreţi brudina? Întinde cuşma tu, care eşti vatamanul podului.

Acela a întins cuşma şi comisul Manole i-a stupit într-însa un galbăn.

Apoi după ce am ieşit la şleahul Romanului, comisul Manole s-a pus în frunte şi noi după dumnealui. Simion umbla în laturea Maruşcăi şi a pruncului, aşa că la sania ei nu s-a întâmplat nimica; dar noi celelalte jupânese ne-am răsturnat într-o cotitură. N-a fost nimica; ne-am scuturat de omăt, ne-am suit şi ne-am dus înainte. În ţara asta a noastră – adică în Ţara-de-Sus – îs rare hanurile, şi acele hanuri sunt umblate mai ales de cărăuşi şi de lume de rând. Când umblăm la drum noi boierii şi ne trebuie popas, apoi nu căutăm hanuri. Aşa că, la asfinţitul soarelui, comisul Manole a cârnit din şleah pe la podul lui Veţea şi a apucat la Boureni, unde avem noi un cunoscut bun şi cumătru, pe Lupu Boldiş medelnicer.

Când a bătut dumnealui comisul cu coada harapnicului în poartă şi ne-am îmbulzit în urma dumnisale toţi ceilalţi, cu săniile şi caii, s-a stârnit în curtea lui Boldiş zarvă, parcă s-ar fi vestit un ceambul al lui Kalha-Sultan. A ieşit Lupu Boldiş cu capul gol; şi după dânsul jupâneasa Irina, cumătră mea; şi după dânsa toţi câţi mai erau în casă; şi nici nu mi-am cunoscut fina pe care am fost ţinut-o în braţe. Vină să te sărut, puica nânaşei; uită-te dumneata cât de repede cresc şi se zburătăcesc aceste tinereţi!

Bucurie ca la un ospăţ de sară. A doua zi dimineaţa, când am făcut ochi, masa întinsă iar. Lupu Boldiş nu ne lasă să plecăm. Binecuvântează masa, cuvioase părinte Nicodime, şi pe urmă om mai vedea noi ce-a mai fi. Dar comişii noştri – cel bătrân şi cel tânăr – au slujbă domnească. Au gustat din bucate; au închinat câte o cupă de vin în sănătatea gazdelor şi ne-au poruncit să ne gătim de drum.

— D-apoi şi mâni e zi de călătorie, strigă Lupu Boldiş. Deasemenea şi poimâni e altă zi de călătorie. Dacă vă ridicaţi împotriva mea şi vi-i greaţă de bucatele noastre, şi de vinul nostru şi de saltele şi perini moi, atuncea eu oi bate cu domniile voastre război ş-oi porunci la argaţii noştri să puie stăpânire pe caii dumneavoastră şi pe sănii!

S-a îndârjit atuncea comisul cel bătrân:

— Ba dacă-i vorba pe război, cumătre Lupuşor, strigă domnia sa râzând, atuncea nici în săbii nu ne-om tăia, nici cu buzduganele nu ne-om păli; da' noi vă ridicăm aşa cum sunteţi şi mergeţi cu noi la botezul lui Manoluţ.

Cât în şagă, cât în silă, am adaos şi pe Boldiş, şi pe jupâneasa Irina, la alaiul pruncului, şi ne-am dus cu mare repeziciune spre Domnie.

Era o vreme albă; şi nu frig. Vreme poruncită, dragele mele, ca-n povestea buniţei Mădălina.

La tabăra de la Vaslui, toată oastea măriei sale îngropată în bordeie.

Cât ai scăpăra, popii lui Vodă şi slujitorii lui Vodă sunt acolo, la uşa măriei sale. Intrăm în paraclis şi creştinăm pruncul. Măria sa are sfaturi felurite, ba cu boierii măriei sale, ba cu soli de la domnii şi împărăţii; a lăsat toate în pământ şi a stat cu noi; şi la lepădări eu am fost moaşa şi am dat măriei sale să ţie pruncul, iar măria sa a zâmbit cătră mine şi m-a întrebat:

— Cum ţi-i habarul, comisoaie Ilisaftă?

— Mulţămesc lui Dumnezeu precum şi Domnului nostru măria sa Ştefan, am zis eu. Dacă n-aş avea o durere din partea unui mezin al meu despre care n-am ştire nici unde-i dus, nici când se-ntoarce, bucuria mea ar fi deplină.

Vodă a zâmbit iar şi m-a mângâiat cu ochii, care nu se mai află pe lumea asta alt domn şi stăpân mai milostiv decât luminăţia sa Ştefan-Vodă.

Numai, de la acel botez şi de la acea masă de cumătrie, n-am ştiinţă ce s-a făcut fiul nostru părintele Nicodim. S-a tras mai la o parte cu părintele arhimandrit Amfilohie; pe urmă au ieşit la cămara arhimandritului pesemne. Nu l-am mai văzut de-atuncea.

Nu mi-au plăcut ochii arhimandritului. De ce-aş spune, dragele mele, că mi-au plăcut? Mărturisesc că nu mi-au plăcut. Aşa iscodesc, aşa pătrund prin om… Îi spun şi comisului Manole:

— Mie nu mi-au plăcut ochii arhimandritului.

— Nu ţi-au plăcut acuma, dar ţi-or plăcea pe urmă, Ilisaftă.

Ce vorbă să fie asta, dragele mele? M-am gândit eu mult la vorba asta; pe urmă am avut un vis şi l-am visat pe Ionuţ.

În vremea cât se întorcea alaiul creştinului la Timiş şi se aşezau iarăşi comisii la slujbele lor, părintele ieromonah Nicodim călătorea pe drumul Bârladului, de-a dreptul cătră miazăzi, având cu sine doi slujitori domneşti şi carte tare la mână.

Luni, în 17 a lui octomvrie, cuvioşia sa a fost la Lieşti; iar marţi după amiază a pălit în cornul hotarului vechi, la Adjud, unde se varsă Trotuşul în Siret.

După războiul cu Radu-Vodă Basarab, măria sa Ştefan mutase hotarul de la apa Trotuşului cu mult mai la vale, până la apa Milcovului şi, c-o irugă a Milcovului, prinsese şi jumătate din târgul Focşanilor la ţinutul Putnei. Căpitanii de margine ai măriei sale puseseră stăpânire pe-un ţinut întreg, până în opcinile Vrancei. Îndată măria sa năimise meşteri şi slobozise porunci mărginenilor să trimeată părcălabilor săi, în Măgura Odobeştilor, beilicari şi podvodari, pentru cetatea cea nouă de cătră hotarul muntenesc, pe care o întemeia măria sa. Într-o sfântă zi a Naşterii Mântuitorului, anul 1473, măria sa Ştefan îşi oprise calul într-un pisc şi pusese semn; şi numele cetăţii a rămas Crăciuna. Au lucrat meşterii, podvodării şi beilicarii toată iarna; iar în primăvară era înălţată cetăţuia din pământ, cu parcane şi metereze de lemn, cu căsoaie umplute cu piatră la colţuri, şi cu toate odăile slujitorimii înlăuntru. Avea două porţi cu turnuri şi canaturi ferecate.

Stăteau acolo pârcălabi Oancea şi Ivan.

De la Adjud, ieromonahul Nicodim s-a dus tot la vale pe şleahul Siretului; a cotit la Panciu şi, prin Jariştea, a ajuns în drumul Crăciunei. În ziua de joi 20 octomvrie, când era soarele la chindie, s-a înfăţişat la poarta Cetăţii. A aşteptat cu îngrijorare să deie surlaşul semn din turnul de la miazănoapte, sub care se oprise, şi s-a uitat cătră munţii încă ninşi; după aceea a văzut câmpiile depărtate de la miazăzi înegrind sub pâcle străvezii. Starostele porţii l-a întrebat prin zăbrea:

— Cine şi de unde sunteţi?

— Suntem slujitori ai măriei sale, a răspuns ieromonahul; avem carte de la Domnie. Te poftesc, cinstite staroste, să cunoşti pecetea măriei sale şi să ne leşi să intrăm.

— Intraţi şi bine aţi venit sănătoşi, părinte, i s-a închinat starostele porţii.

După ce au intrat şi li s-a rânduit gazdă şi grajd, părintele Nicodim şi-a greblat în grabă pletele cu degetele şi a poftit să vadă pe boierii pârcălabi.

Domnia sa Ivan, unul dintre boieri, nu-i în Cetate; însă al doilea boier, Oancea părcălab, e la chilia sa şi a fost înştiinţat că au sosit oaspeţi cu carte domnească.

Părintele Nicodim a intrat singur şi, după ce a trecut pragul, s-a închinat şi a ridicat ochii. A trebuit îndată să şi-i plece, căci în faţa cuvioşiei sale stătea un bărbat mărunţel care-i ajungea numai până la umăr. Era subţiratic şi oacheş, cu ochi negri ca păcura. Aşa se mişca şi aşa privea cu agerime, încât monahul a cunoscut numaidecât, în acel boier, un oştean vrednic ca acei pe care câteodată îi nimereşte bine măria sa. Să tot fi avut cincizeci de ani; şi-i erau cărunte pletele. Purta pieptar de piele, ciubote şi sabie, ca şi cum ar fi fost gata să încalece. Gugiumanul şi burca îi erau lepădate pe divan.

Monahul s-a închinat şi şi-a spus numele. A tras de la chimir cartea şi a întins-o boierului părcălab.

Jupân Oancea Mihăiţă a primit cartea Domniei ca pe o anaforă, a desfăcut-o şi s-a apropiat cu ea de fereastră, ca să se găsească pentru cetirea ei lumina cea mai bună.

Iată cuprinsul acelei cărţi: „Noi Ştefan-Voievod, jupânilor noştri pârcălabi Oancea şi Ivan de la Crăciuna, sănătate; şi să ştiţi că vă trimet pe cuvioşia sa părintele Nicodim Păr-Negru, ca să-i staţi întru ajutor cu sfatul au cu slujba, având cuvioşia sa a săvârşi o treabă a domniei mele, după cum are să vă arate însuşi cuvioşia sa; şi să-i daţi gazdă şi slujitori şi toate câte îi fac trebuinţă; altfel să nu faceţi.”

După ce a cetit şi a doua oară, jupân Oancea părcălab s-a întors cătră monah:

— Aştept, părinte Nicodime, să-mi spui şi să-mi porunceşti.

— Unui boier ca domnia ta n-am a porunci eu, s-a umilit monahul; ne porunceşte la amândoi luminăţia sa.

— Atuncea să-mi spui ce crezi că trebuie să ştiu, părinte. În Cetate nu mă aflu acuma decât eu; dumnealui Ivan, care-i alăturea cu mine la slujba Cetăţii, se află dus în Vrancea. S-au iscat acolo nelinişti şi l-au poftit la ei nişte staroşti de sate, ca să le facă rânduială. Căci noi amândoi suntem puşi şi vornici peste ţinutul Vrancei. Domnia sa Ivan se întoarce pe la o poimâni; dar, dacă-ţi trebuie, am destui slujitori să-i pun la îndămâna cuvioşiei tale. Pot repezi răspuns şi la răzăşii de dincolo de Siret, în care am toată încrederea. În toamna asta, văd că trebuie să stăm deauna cu piciorul în scară; hojma calcă hotarul roşiori de la Ţara Românească. Iar în dosul lor ştiu că stau turcii. De aceea ne vezi şi cuvioşia ta gata să ne suim la meterezuri, ori mai degrabă să încălicăm şi să ieşim.

Părintele Nicodim a ascultat cuviincios, după aceea a părut că se gândeşte.

— Cinstite jupâne pârcalabe, a zis sfinţia sa, aş pofti să cunosc dacă n-aţi avut până acuma ştire, ori n-aţi primit vreo veste de la un frate al meu mezin, cu numele Ionuţ Jder.

Pârcălabul a strâns nedumerit din umeri:

— Cuvioase părinte, n-am primit nici ştiri despre el, nici veste de la dânsul.

— Nici nu s-a înfăţişat el singur?

— Nici.

— Atuncea am să mai aştept aici.

— Fă cum binevoieşti, părinte, s-a închinat jupân Mihăiţă părcălab. Am auzit de numele acestui frate al cuvioşiei tale. L-ai prăpădit cumva şi-l cauţi?

— N-aş putea spune asta, jupâne părcălab; mai degrabă poate mă caută el pe mine.

Jupânul părcălab a privit în tăcere pe monah şi a dat cu îndoială din cap. A poftit pe oaspetele său să se aşeze într-un jilţ, iar domnia sa şi-a căutat puţintel loc pe divan, atâta cât îi făcea trebuinţă. Lumina zilei începea să se împuţineze. Călugărul părea căzut pe gânduri, cu barba rezemată în piept.

— Atuncea cum crezi să facem, părinte? A întrebat cu glas moale jupân Oancea, privind în acelaşi timp cu luare-aminte pe acel oaspete al său, care avea şi n-avea trebuinţă de sfat şi slujbă.

Monahul a părut că n-aude, cufundat adânc în sine, ori trudit de cale.

— Cum îi de făcut, cuvioase părinte? A stăruit pârcălabul, cu oarecare nelinişte. Căuta în chimirul său cartea ca s-o mai cerceteze o dată.

— Dumnezeu ştie… a răspuns părintele Nicodim, venit ca de departe. Am înţeles că m-ar fi aşteptând el. Dacă se mai află în această viaţă, atuncea are să vie, şi-l aştept eu.

În lumina din ce în ce mai scăzută a asfinţitului sur de octomvrie, pârcălabul simţi asupra sa privirea grea a monahului.

— Îl aştept eu până la Sâmedru.

Acest părinte nu pare în toate minţile, cugeta în sine cu uimire pârcălabul Oancea. Vine cu grabă şi caută. Pe urmă stă şi aşteaptă. Ce caută el, nu se află. Ce aşteaptă, nu se ştie ce va fi. Cu toate acestea cartea sa e bună, cu pecetea adevărată a măriei sale, pe care pârcălabii o ştiu. Ce-ar putea să fie la mijloc decât o întunecare a minţii, cum se întâmplă câteodată unor oameni, de parcă s-ar cufunda într-o bulboană şi pe urmă ies iar la lumină?

Cu ochii o clipă închişi, părintele Nicodim păru că ascultă ceva, ca o chemare de departe. Pătrunse şi în urechea pârcălabului Mihăiţă zvon de surlă. De două ori: tu-tuuu…

Monahul a întrebat ridicând fruntea:

— Se întoarce jupânul părcălab Ivan?

— Nu, părinte; pentru noi surlaşul are alt viers.

— Să fie om străin?

— Aşa socot; un călător ca şi cuvioşia ta.

— Atuncea, jupâne pârcalabe, eu cred că-i cel pe care-l aştept.

Ca să se smulgă din neliniştea care-l pătrunsese ca un fior al acelei ierni pripite de-afară, jupân Oancea părcălab a tras din punga de sub chimir scăpărătorile, a aprins iască, apoi de la iască a dat foc la pucioasa din vârful unui lemnuş; însfârşit cu flăcăruia verde de la lemnuş a aprins o făclie de ceară. De la întâia făclie a aprins şi pe a doua. A potrivit luminile pe masă una lângă alta.

Când s-au auzit paşi, monahul nu s-a ridicat în picioare. Părea doborât de trudă. Dar nu era truda trupului, ci a sufletului său. Un slujitor a deschis uşa.

— Cinstite jupâne pârcalabe, au căzut chiar acuma alţi oaspeţi.

— Cine-s?

— Nu spun cine-s; cer intrare; au a da samă pârcălăbiei.

Monahul s-a amestecat deodată în vorbă:

— Jupâne pârcalabe, porunceşte să fie aduşi acei oaspeţi în faţa domniei tale.

Auzindu-i glasul, slujitorul a tăcut şi şi-a aţintit privirea în ochii mai-marelui său. Deşănţat i se părea să audă asemenea poruncă din gura unui străin. Şi mai ciudat i s-a părut răspunsul jupânului părcălab.

— Bine; aduceţi-i aici la mine. Câţi sunt?

— Doi, cinstite jupâne.

— Adă-i fără întârzicre.

Gazda şi oaspetele au stat aşteptând, fără a mai rosti nici un cuvânt, la lumina tremurată a făcliilor. Apoi s-au auzit paşi amestecaţi şi ei au întors capetele într-aceeaşi parte dintrodată.

Când s-a dat uşa de părete şi lumina din chilie a pătruns în tindă, monahul a fost izbit de o vedenie străină aşteptării lui. Se înfăţişa la prag un om cuviincios îmbrăcat în straie mohorâte; parcă era mirean, parcă era cleric. Cingătoarea-i de piele nu purta arme. Avea o barbă castanie, care-i îmbrăca tot obrazul.

— Buna vremea, a rostit un glas răguşit de trudă. Sărut dreapta, bădiţă Nicoară.

Călugărul îl cunoscuse dintrodată, înainte de a-l fi auzit rostind aceste din urmă cuvinte. Îl cunoscuse mai ales după ochi. Era mezinul său, uscat şi ars de soarele copleşitor din ţinuturile de la miazăzi.

Sunt în viaţa asta întâmplări cu totul neobişnuite, care se înşiră unele după altele ca metaniile; par fără noimă şi totuşi au o orânduire ascunsă. Dacă ar fi cunoscut toate, domnia sa pârcălabul ar fi înţeles că întâlnirea acelor fraţi era scrisă de mai nainte, de împrejurări, de voinţa oamenilor şi de ceea ce numim destin, adică de înţelepciunea în veci nepătrunsă a lui Dumnezeu, aşezată pururi în zidirea sa. Mai degrabă trebuia să se întâmple o asemenea întâlnire, decât să nu se întâmple. Aşa îşi făceau socoteală Nicoară şi Jder, pe când pârcălabului i se umbrea în priviri teama genunelor. Totuşi, îndată ce i-a auzit vorbind pe cei doi fraţi, a început să-şi deie samă că erau între dânşii lucruri puse la cale.

— Bădiţă Nicoară, a zis Jder, eu am îndeplinit ce mi s-a poruncit şi am ajuns cu bine la Sfântu Munte. Acolo, la sfânta mănăstire Vatopedi, am găsit pe părintele Stratonic. După ce am luat cu mine pe părintele Stratonic, am umblat până ce-am găsit iar unele din urdiile care vin la Dunăre; de asta am să dau samă numaidecât părintelui arhimandrit. Acuma am a-ţi spune cuvioşiei tale alta, părinte Nicodim şi bădiţă Nicoară. Eu am avut nevoie de părintele Stratonic pentru o treabă de la Brăila. Precum ştii, trăiesc acolo, la schela Brăilei ori în raia, subt ocrotirea ismailitenilor, nişte boieri de-ai Radului-Vodă şi, pe lângă aceştia, şi doi boieri de la Moldova. Astă-vară, pe la Sântilie, au mai intrat în raia doi fugari de la noi, nişte haidamaci viteji de loc din Ucraina, care s-au fost oploşit în slujbă la curtea lui Vodă Ştefan. Eu nu cunoşteam dacă aceşti haidamaci au intrat la Brăila; de aceea am rugat pe părintele Stratonic să păşească în raia şi să umble cercetând nesimţit, să înţeleagă dacă între slujitorii boierilor pribegi se află ucrainienii mei. Cât a întârziat părintele Stratonic, eu m-am ţinut întâi pe Siret, la Cotulung, pe urmă la Năneşti; apoi m-am întors la Cotulung şi acolo m-am întâlnit cu părintele Stratonic, întors de la Brăila. Oamenii mei se află acolo în slujba unuia din boierii noştri pribegi. Mai mult n-am avut nevoie să ştiu deocamdată. Părintele Stratonic nu s-a dat pe faţă şi n-a vorbit cu ucrainienii. Numai a venit la Cotulung pe Siret după înţelegere şi mi-a făcut cunoscut. Îndată ce-am aflat asta, l-am trimes înapoi; iar eu m-am grăbit să vin aicea la Crăciuna, ştiind c-am să te întâlnesc. Acuma, după ce s-a întoarce a doua oară părintele Stratonic ş-a veni aicea la cetate precum i-am poruncit, vom vedea cum facem ca să aducem caii fugari la herghelia lor.

Dar ce lucruri anume erau puse la cale între cei doi fraţi, jupânul părcălab tot n-a putut înţelege desluşit, aşa că s-a dus la hodina nopţii c-o nemulţumire pe care a avut-o înoită în toate visurile sale. Ba se visa fără sabie într-o bătălie, la Cetatea Brăilei, ba îi era, căzută o scară de la şa la jumătate de cale, într-o pustie; ba voia să pălească ceva cu buzduganul şi-i lipsea buzduganul cu tot cu mâna dreaptă. După toate acestea – se gândea domnia sa pârcălabul, stând treaz în aşternut la miezul nopţii – aş putea crede că monahul acesta Nicodim ar avea o înţelegere acoperită cu necurate puteri; de aceea a şi putut aduce pe mezinul său tocmai de la Cotulung. Însă fiind, după înfăţişarea lui, bărbat cuvios, înţelepciunea de la miezul nopţii, mă îndeamnă să nu cred nimica din ce ne îndeamnă a crede frica şi neştiinţa. Aşa că să ne apropiem mai bine urechile ca să auzim mai desluşit şi să deschidem ochii mai tare ca să vedem mai bine, şi, ajutând şi Dumnezeu, toate s-or lămuri pentru folosul şi slava măriei sale Ştefan-Vodă.

— Bădiţă Nicoară, a zis mezinul cătră fratele său mai mare, ca să-ţi spun toate, mi-ar trebui o mie şi una de nopţi; iar eu cad din picioare şi nu mai ştiu ce spun din gură; aşa de trudit sunt încât aş dormi şi învălit cu urzici, cu capul pe-o ragilă.

În dimineaţa următoare, soarele era ridicat la creasta turnului Jariştei şi Jder tot dormea. Părintele Nicodim de mult se sculase, căutând pe jupân Oancea părcălab; acum umbla după el pe podişca meterezelor de cătră miazăzi. Privea de sus depărtările nedesluşite; venea dintr-acolo un vântişor domol şi vremea era a moină. Totuşi îndărăt, spre Ţara Vrancei, muntele sta posomorât cu cadrul lui de brad, închizând în prăpăstii iarna.

În cerdac, dinaintea uşii unde Jder dormea urmându-şi călătoria lui la împărăţia neliniştii, Gheorghe Botezatu stătea de vorbă în şopot cu fratele Gherasim. Tătarul purta între umeri cojocul pe care-l primise de la omul mănăstiresc ş-acuma nici nu-i mai păsa de vreme. Îşi scosese de la desagă custura lui de brici şi o trăgea cu grijă pe arcer. În gândul lui se lumina o zi în care stăpânul său avea să-şi lepede barba. Însă – cugeta el în sine – mai va până atunci!

Fratele Gherasim îl privea eu o înfăţişare de supunere, ca pe un om înoit.

— Pe cât înţeleg, frate creştine, ai fost chiar la Sfântu Munte ş-ai stat acolo?

— Am fost, suspină Botezatu, fără a-şi conteni lucrarea; a binevoit Dumnezeu să mă fac hagiu.

— Frumosu-i într-acele locuri?

— Care nu se mai află, frate Gherasime. Şed sfinţii părinţi ia aşa cu ochii la cer. Nu le trebuie mâncare, nu le trebuie băutură. Se ţin sătui numai din cuvioasele rugăciuni.

— Oare aşa să fie?

— D-apoi cum?

— Şi nu-i, ca în alte părţi a omenirii, şi zavistie şi răutate?

Tătarul şi-a ridicat ochii:

— Aceste ne-au purtat pe noi, frate Gherasime, atâta depărtată cale. Dar la Sfântu Munte e pace şi între monahi bunăvoire.

— Aşa am dorit eu totdeauna, a oftat fratele Gherasim, mângâindu-şi părul cărunt, să mă duc acolo, într-acel liman sfânt. Să nu mai ascut fier; să nu mai aud de răzmeriţă şi harţuri. Asta ştiu că nu se poate decât când s-or îmblânzi oamenii, după povaţa Domnului nostru Hristos. Când a veni asemenea ceas, nu ştiu.

— Cred că-i depărtat ceas, a mormăit tătarul. Am văzut cu ochii mei urdiile venind într-acoace asupra creştinătăţii. Spuneau părinţii de la sfânta mănăstire Vatopedi că vine ceasul să fie oborâtă fiara şi închisă o mie de ani în fundul mării.

— Ai văzut urdiile venind?

— Le-am văzut.

— Şi fiara are să steie închisă o mie de ani în fundul mării?

— Precum am auzit, frate Gherasime.

— Ehe! Cât a fi până atunci!

— Dumnezeu ştie, frate Gherasime. Nu ţinea săbiile acelea în mână degeaba. Iaca piatra ici: trage-le şi fă-le gură ageră.

— Of-of! Aşa este şi bine spui, a suspinat omul mănăstiresc. Până ce n-a fi un război mare, nu s-aşează pace.

— Aşa-i, frate Gherasime, ş-apoi, după pacea aceea, alt război.

— Aşa ai auzit la Sfântu Munte?

— Ba, frate Gherasime, aşa am învăţat din năcazurile mele.

În după-amiaza aceleiaşi zile s-a întors din satele vrâncene de cătră Slam-Râmnic pârcălabul celălalt, Ivan. Era un bărbat mare şi lung în spete, c-un cap de leu, cu ochi blânzi albaştri. Era în el o putere liniştită, pe cât era în celălalt părcălab frământare fără istov. Măria sa Ştefan îi împărechease bine şi-i rânduise celui cu ochi albaştri judeţele; iar celui cu ochi negri privegherea războiului cătră Ismailitean.

Părintele Nicodim şi Jder au fost poftiţi la cina lor ş-au sfătuit până la al patrulea ceas al nopţii, întrebându-se despre cele văzute şi zvonite. Într-acelaşi timp Jder lumina asupra Brăilei, socotind că poate să se işte într-aceea parte, pentru slujba măriei sale, o treabă grăbită, ca în clocot. Acea treabă nu poate fi cu întârziere şi se va vădi într-o zi, două când soseşte din acea parte un monah cu numele Stratonic.

— Îl cunosc, s-a veselit jupân Ivan Tudor părcălab; e un călugăr puţintel şchiop. Să nu se supere cuvioşia sa părintele Nicodim, aici de faţă; nu te supăra nici domnia ta; călugărul acela e un nebun.

— Părintele Nicodim nu se poate supăra, a lămurit Jder, căci în fiecare tagmă de oameni se găsesc şi nebuni şi înţelepţi. Dacă n-ar fi nebunii, nu s-ar şti care-s înţelepţii. Dar cu părintele Stratonic a fost altfel. Cuvioşia sa a avut canon nebunia de la stareţul său, cum alţii au canon muţenia. Iar nebunia sa a fost folositoare, căci a putut sta alăturea de înţelepciune; ca să poată băga de samă nebuniile înţelepciunii. Când i-a trecut vremea canonului, cuvioşia sa Stratonic n-a mai fost nici nebun, nici şchiop şi a primit poruncă să se ducă la Sfântu Munte. Acuma ai să-l cunoşti, cinstite pârcalabe Ivan, că nu-i mai nebun decât oamenii cuminţi.

— Lămuririle domniei tale, comise Jder, le-am înţeles prea puţin, a zâmbit pârcălabul cel mare cu ochi albaştri; însă îmi plac. Dac-a veni Stratonic, apoi poate aflu şi eu cele ce-mi fac trebuinţă aici. În satele din hotarul Slam-Râmnicului, am găsit urma brăilenilor. Trimet îndemnuri în Vrancea; le e lesne să trimeată asemenea îndemnuri, prin păcurarii care-şi poartă oile la păşunile bălţilor.

Dumnealui Oancea părcălab a turnat vin în cupă:

— Eu închin paharul, a zis domnia sa cu ascuţime în priviri, eu închin paharul pentru socotinţile dumneavoastră politiceşti. Şi-n vremea asta am trimes carte la răzăşii noştri tecuceni, ca să s-apropie numaidecât de cetate. Pe slujitorii de aici îi ţin gata. Am înţeles că urdiile vin asupra noastră şi trebuie să facem faţă.

— Atuncea eu oi închina pentru domnia ta, a răspuns pârcălabul Ivan, primind paharul.

Comisul Jder îi privea cu luare-aminte şi în acelaşi timp îşi făcea socoteală pe degete.

— Mâni, cuvioşia sa părintele Stratonic e aici, a zis el.

Într-adevăr, părintele Stratonic a intrat în cetate la Crăciuna în ziua socotită de Ionuţ.

Neagra lui uscăciune era geamănă cu a lui Jder. Mai slăbise din ce era odinioară; avea o purtare cumpănită, cu mişcări line. În toată înfăţişarea cuvioşiei sale era dorinţa de a şterge imaginea lui Stratonic de odinioară. Însă ochii luminaţi i se vedeau rar; căci îi rămăsese, din canon, năravul de a privi furiş dintr-o parte şi răsucit.

— Parcă voia să ridice de jos în sus lucrul ori fiinţa cătră care se uita. S-a închinat cuviincios la boierii pârcălabi şi nu şi-a adus aminte să-l fi văzut vreodată pe dumnealui Ivan Tudor părcălab.

— Poate într-altă lume şi într-altă viaţă, a zis cuvioşia sa, strecurând spre boier privirea-i furişată. Vă poftesc, boieri dumneavoastră, să mă iertaţi; şi cu umilinţă mă rog să-mi îngăduiţi ceas de rugăciune şi de hodină.

Cuvioşia sa părintele Stratonic s-a dus la chilia care-i era orânduită, şi Jder a fost şi el îndată după dânsul.

Monahul îşi scosese din desagă ceaslovul. Când a văzut pe Jder intrând, a pus bucoavna deoparte. A aşteptat până ce comisul s-a aşezat pe marginea vetrei, iar cuvioşia sa a rămas pe pardoseala lipită cu lut, lângă desagă, cu picioarele încrucişate sub şezut – după feleşagul sihaştrilor de la Tevaida, pe care îl deprinsese la Aton.

— L-ai întâlnit părinte?

— L-am întâlnit. Am făcut întocmai cum mi-ai poruncit şi m-ai povăţuit domnia ta. M-am dus ca un sărman monah pribeag, cerşind merinde de drum. Ocoleam casele turcilor; mă opream la fraţii mei creştini. Am stat în preajma porţii, la casa unde ştiam că-şi are gazda jupân Mihu. Când am văzut pe Grigorie Gogolea ieşind, m-am luat de departe după el. Când se oprea el, mă opream şi eu. Însă nu mă apropiam de dânsul; nici nu m-arătam că l-aş cunoaşte. Dacă bagă el de samă, atuncea să vie el la mine; să vorbească şi să aflu tot ce poftesc a afla. Am umblat aşa cât au fost case; pe urmă, la un medean, am stat şi m-am uitat cum curge Dunărea. Curgea lin şi se aflau în schelă corăbii turceşti. Au trecut prin medean călăreţi păgâni; m-am plecat până la pământ şi ei nu s-au uitat la mine; iar eu nu-l prăpădeam din coada ochiului pe acel căpitan Grigorie. După ce au trecut călăreţii, m-am dus de-a dreptul la o hudiţă. Am văzut o ciuşmea care curgea într-o cupă de piatră. Căpitanul Grigorie părea însetat şi m-am dus şi eu lângă el, aşteptând rând.

Zice el:

— Sărut mâna, cuvioase părinte; văd că umbli după milostenie.

— Mă cunoşti? Îl întreb eu.

— Nu – zice Gogolea – dar creştinul îşi cunoaşte datoria sa faţă de un cuvios monah pribeag. Nu te-am mai văzut prin acest târg.

— Nu m-ai văzut, căci am venit acuma şi nu stau mult.

— Ai treabă cu cineva?

— Am treabă cu cineva; caut pe un slujitor aşa cum ai fi domnia ta. Dar nu cred să-l găsesc.

— Ce slujitor?

— Un slujitor domnesc; nu mi-i îngăduit să spun cum îl chiamă. Am de cătră stăpânul meu rânduit să-l caut până în ziua de Sâmedru. Iar dacă nu l-oi găsi până în ziua de Sâmedru, să nu-l mai caut.

Mă ispiteşte Gogolea:

— Poţi să-mi spui numele stăpânului care te trimete?

— N-oi putea.

— Nici unde se află nu-mi poţi spune?

— Nici unde se află.

— Atuncea cum să facem, părinte, ca să-i dau înştiinţare că omul pe care-l caută se află aicea în Brăila? Şi cum aş face să afle acel stăpân al cuvioşiei tale că vorbele care s-au rostit rămân în picioare şi că tocmelile care s-au tocmit se află neclătite?

— Eu aş zice aşa – am răspuns – că să te duci să te-ntâlneşti cu acel slujitor care-mi face trebuinţă şi să te sfătueşti cu el şi pe urmă să-mi dai răspunsul lui îndată; eu mai mult n-oi putea întârzia în Cetatea Brăilei. Căpitănia nu mi-a dat învoire decât azi, ca să-mi strâng merinde pentru păcătos trupul meu.

— Apoi, cuvioase părinte, se întoarce Gogolea, acel slujitor sunt eu. Şi eu ţi-oi spune de la început că să nu te fereşti de mine. Înţeleg că ai dat târcol împrejurul meu cu sfială. Aşa ţi-a poruncit acel ce te trimete, fiind bărbat înţelept. Să-i dai răspuns aşa că Grigorie Pogonat Gogolea are numai un suflet; şi acel suflet l-a închinat lui Dumnezeu Hristos, pentru atâtea păcate câte a săvârşit acel Grigorie Pogonat Gogolea. Cum m-ai găsit?

I-am răspuns:

— Am căutat şi am aflat, căpitane Grigorie.

— Mă gândesc – zice el – că aşa-i voia lui Dumnezeu. Cum ai intrat în cetate, cum m-ai găsit.

— Ba am mai cotit, ca un orb ce mă aflu: dar Dumnezeu m-a călăuzit; te-am găsit şi te-am cunoscut. De găsit a fost mai greu; căci de cunoscut mi-a fost uşor să cunosc asemenea bărbat cu asemenea mustăţi şi cu chica împletită.

— Aşa vrea Dumnezeu şi aşa mi-i rânduit părinte, oftează el. Parcă te-aş cunoaşte, dar cred că nu te-am văzut niciodată. Aşa mi-i rânduit ş-am să fac cum mi-i rânduit. Să-i spui stăpânului nostru ce-ţi spun eu.

Jder s-a aşezat mai bine în locul său, lângă vatra caldă; şi-a sprijinit de un genunchi cotul, iar bărbia şi-a rezemat-o în pumn. Cuviosul Stratonic s-a oprit, privindu-l cu căutătura-i înţeleaptă.

— Spune, părinte Stratonic.

Monahul şi-a coborât glasul:

— Să-i spui stăpânului nostru aşa: că am ajuns în raia ca un fugar de la Moldova, împreună cu bătrânul meu moş Ilia, şi ne-am tocmit în leafă la boierii brăileni, care au hălăduit aicea după războiul Radului-Vodă. Aşa, ca din întâmplare, a dat peste mine dumnealui jupân Mihu şi, după ce m-a privegheat o vreme, s-a arătat că mă cunoaşte şi m-a cerut boierilor brăileni. Am intrat în slujba lui, împreună cu moş Ilia. După ce am intrat în slujba lui, eu n-am uitat vadeaua pe care am fost legat-o cu stăpânul nostru. M-am uitat împrejurul meu ş-am cunoscut toate; ş-am văzut că-i greu să scoatem din cetate doi boieri şi să-i ducem ca pe nişte berbeci, atârnaţi la oblânc. Acestea-s semeţii de om ameţit de băutură. Bune sunt semeţiile la timp şi loc anumit; dar aicea se cere mai mult minte decât putere. Am văzut că boierii brăileni fac gătire şi strâng slujitori, fiecare după puterea sa. În acelaşi timp văd că încep a intra, în astă Cetate a Brăilei, călărimi ismailitene. După ce intră aceste călărimi şi se aşează în Cetate – le văd că ies, ca să cunoască locurile şi mai cu samă drumurile cătră hotarul Moldovei. Atuncea am înţeles că-s adevărate zvonurile ce se înteţesc şi nu-s departe urdiile lui Mehmet-Sultan. Mai au o săptămână, mult două săptămâni, şi-s la Dunăre. Până atuncea, aceste călărimi de la Brăila şi de aiurea însamnă drumurile, poştele şi popasurile oştilor, şi încep a pipăi ba la ţinutul Covurluiului, ba la Putna, ba în Ţara Vrancei. Am ieşit şi eu cu slujitorii lui jupân Mihu. Ş-am avut poruncă să mergem până la Corbu pe apa Siretului, ca să găsim acolo pe un fiastru al lui jupân Agapie Ciornohut – tovarăş de pribegie al lui jupân Mihu. Am fost de trei ori până acuma acolo. Am găsit pe Iancu Migdală, fost jitnicer, fiastrul lui Ciornohut; şi când l-am găsit a doua oară, acum o săptămână, am adus de la el răspuns, pe care l-am scos eu din închipuirea mea: că, în zece zile, să se afle boierii brăileni acolo, la Corbu, cu slujitorii lor. Acolo se află adunaţi starostele de Putna, şi pârcălabul Galaţilor şi alţi boieri moldoveni: ori i-or prinde şi i-or tăia, ori s-or alcătui cu ei; ş-or putea trece hotarul la Moldova atât jupân Mihu cât şi Agapie Ciornohut.

Fii cu luare-aminte şi înţelege, părinte, că am avut poruncă în două rânduri să purcedem, dar oamenii şi caii n-au fost gata, înţelegi cuvioşia ta, ş-am amânat de două ori. Acuma, până săptămâna viitoare, stau lucrurile neschimbate. Căci Agapie Ciornohut, fiind un om mai bătrân şi mai greoi, când să descalice ieri, şi-a răsucit piciorul stâng din gleznă; şi până ce i l-a trage vraciul şi i l-a unge cu ir, mai stăm pe loc, precum spun. Dar îndată ce încalică Ciornohut, noi ne ducem la Corbu, pe Siret. Acolo este o dumbravă; şi după acea dumbravă duce drumul drept la apă. La malul Siretului, luncă. Dacă stăpânul nostru chibzuieşte bine cum să facă, apoi eu şi cu moş Ilia om putea trece sub mâna sa cu boierii despre care am vorbit.

Am venit numai într-o fugă – a încheiat istorisirea sa părintele Stratonic; am schimbat trei cai, la poştele pe care mi le-ai orânduit domnia ta.

— Am înţeles cuvioase părinte, a răspuns Jder. Acuma după ce ai spus toate câte ai avut de spus, ospătează şi te hodineşte. Domnul Dumnezeu te-a călăuzit până într-acest liman şi toate încercările ţi s-au isprăvit. Numai eu am să mă mai întorc la apa Siretului. Am acolo încă o toană. Dacă m-ajută ş-acolo Dumnezeu, la vremea poruncită ajungem la Vaslui şi stăm cu umilinţă sub scara măriei sale, iar măria sa, de pe Vizir, se uită la noi. Cată să mă grăbesc, căci din urmă ne-ajung ismailitenii.

Monahul Stratonic a deschis ceaslovul, s-a închinat ş-a cetit rugăciunea lui de umilinţă.

— Înaintea cinei, înaintea somnului şi înaintea tuturor celorlalte zădărnicii trupeşti.

Comisul Jder s-a dus să găsească pe bădiţa Nicodim şi pe cei doi boieri pârcălabi, ca să ţie cu domniile lor mare sfat de război. Hotărârea acestui mare sfat de război era de mai nainte scrisă în mintea lui Jder, cum stă câte-odată scris un tighel de aur pe nourii de la asfinţit. Aşa că jupân Oancea părcălab a luat asupra domniei sale grija să întocmească stolul de apărare a acelei slujbe domneşti.

Răzăşii tecuceni, pe măsură ce se înfăţişează la Cetatea Crăciunei, primesc poruncă să puie potcoave la copitele de dinainte ale cailor. Când numărul răzăşilor ajunge o sută, socoteala e încheiată. Ca oameni cunoscători ai locurilor, aceşti răzăşi tecuceni se ţin feriţi, ca şi cum ar fi în păşune, în zăvoaiele din stânga Siretului, pe aproape de Vadul lui Crăişor. Toţi aceştia stau la porunca domniei sale pârcălabului Oancea, care nu se ştie unde se află; iar la ceas anumit se va arăta la vedere şi atuncea va vorbi. Cât va grăi domnia sa, răzăşii stau cu mâna pe săbii. După ce va isprăvi de grăit, răzăşii trag săbiile şi se duc după domnia sa.

În dreapta Siretului, se va afla, trecut cătră Corbu, comisul Ionuţ cu părintele Nicodim, cu slujitorii lor şi cu călăraşii domneşti. Sunt şase în totul. Mai au nevoie de alţi doi oameni, la malurile vadului, care să steie cuminţi şi fără arme, ca şi cum n-ar avea nici o treabă. Aceştia trebuie să fie cei mai ageri oameni pe care-i are Cetatea Crăciuna. Se găsesc şi aceştia; căci în marginea asta de ţară localnicii sunt rubedenie cu vulpea din Esopie.

Vineri, în 27 octomvrie, a doua zi de Sâmedru, slujitorii domniilor sale Mihu şi Ciornohut au ajuns cătră Corbu. Popasul şi masul le fusese la jumătate de cale; căpitanul Gogolea îi pornise înainte de a se face ziuă. După rânduiala călăreţilor osmanlâi care se chiamă akingii, slujitorii domniilor lor Mihu şi Ciornohut nu umblau buluc, ci aveau pâlc de zece înainte, care să lumineze calea. La o sută de stânjeni în urmă, veneau boierii cu ceilalţi lefegii ai lor, în număr de şaptezeci. S-ar fi cuvenit să fie păzite şi aripele; dar de ce pază mai este nevoie pe drumuri aşa de cunoscute, pe unde mai bătuseră potcoavele acelor cai, de li se vedeau şi urmele vechi; şi pe unde mai priviseră ochii aceloraşi slujitori? Când ajung la un loc ştiut, în singurătate, căpitanul Gogolea dă glas, şi de la celălalt ţărm îi răspund numaidecât străjile jitnicerului Iancu Migdală.

Aşa a fost; dar nu tocmai aşa. Înainte de a ajunge cei zece călăreţi la apă, Gogolea le-a dat semn de oprire. După aceea s-a dus la ei călare şi i-a călăuzit pe o potecă în râpa Siretului. Le-a poruncit să aştepte acolo. S-a întors cu repejune şi a făcut semn boierilor şi pâlcului rămas, să vie după el. Astfel a trecut între dumbrava de stejari şi lunca Siretului.

Atuncea, dintrodată, jupân Agapie Ciornohut a cunoscut în vad pe fiastrul său, cu zece ori doisprezece slujitori. Venea cu grăbire, ca şi cum ar fi fost alungat. Copitele cailor fărâmau apa în stropi.

— Când, din laturea malului, au năvălit cu săbiile asupra lor alţi călăreţi.

— Scăpaţi-vă capetele, tătucă! A strigat Iancu Migdală cătră părintele său scuturând cuşma cu braţul drept. Apoi şi-a pus în cap cuşma şi a tras sabia.

Cu porunci pripite, căpitanul Gogolea a împins bulucul celor şaptezeci în sprijinul fiastrului lui Ciornohut. Iar el, cu cazacul cel bătrân moş Ilia, a întors pe boieri în loc şi i-a îndrumat spre dumbrava de stejari. Nevăzând într-acolo nici o mişcare, i-a sucit iarăşi spre râu, ducându-i la lunca de sălcii. Atuncea s-au arătat şase călăreţi, de la deal, dinspre vad.

Boierii cei bătrâni au strâns cu străşnicie frâiele şi au oprit caii năprasnic, ridicându-i în două picioare.

Cunoscut-au în acei şase călăreţi pe nişte neprietini? Ori a ajuns mai desluşit la urechea lor strigătul de-al doilea şi de-al treilea al jitnicerului?

Când căpitanul Gogolea şi moş Ilia Alapin au pus mâna pe frâiele boiereşti şi au vrut să împingă caii tot înainte spre acei călăreţi care veneau întins ca din săgeată, drept împotriva lor, domniile lor Mihu şi Ciornohut au înţeles că se află în capcană şi în primejdie. Au smuls de sub cingătoare buzduganele cu ghioagă de plumb şi au smuncit deodată zăbalele cailor. Când au sărit caii bătând în vânt cu copitele, Gogolea a tras jungherul şi a strigat o poruncă scurtă uncheşului său. Caii loviţi au căzut rânchezând, dar în aceeaşi clipă boierii au pălit cu buzduganele în căpăţânile slujitorilor lor.

Călărimea răzăşilor din laturea jitnicerului a venit cu putere asupra sa, prăvălindu-l la adâncime; a trecut în prund luând din coastă pe slujitorii boiereşti şi risipindu-i. După ce i-au risipit, răzăşii au prins a-i alunga şi a-i ajunge – pe unii tăindu-i, pe alţii supunându-i.

Jder şi monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. Slujitorii lor şi călăreţii domneşti le-au dat şi ei ocol, stăpânindu-i din toate părţile. La porunca lui Ionuţ, Gheorghe Botezatu i-a înfăşurat în acelaşi juvăţ, doborându-i unul peste altul; iar călăraşii le-au apucat braţele.

— Ne dăm prinşi… nu ne omorâţi! Gâfâia bătrânul Agapie Ciornohut.

Jder a poruncit:

— Aburcaţi-i pe cai şi treceţi-i vadul dincolo.

Atuncea a sosit la faţa locului ca să puie stăpânire pe toate jupân Oancea părcălab. Caii şi călăreţii brăileni erau dobândă a pârcălăblei de la Crăciuna. Numai cei doi boieri umflaţi de pohfala şi grăsimea lor erau ai comisului şi monahului şi nu aveau a face la cetate decât popas de trecere.

Descălecând, comisul Jder s-a apropiat ca să vadă pe Gogolea şi pe uncheşul Ilia. Erau căzuţi, cel întâi pe-o coastă, al doilea cu faţa în jos. Le erau ţestele zdrobite şi sângerate; dar nu pieriseră. Se tânguiau, gemând. Comisul a poruncit şi pentru ei cai. Unii din slujitori le-au legat frunţile cu ştergare, iar alţii i-au încălărat; i-au sprijinit din câte două laturi şi au purces toţi cu mare hărnicie cătră cetate. Pe cale i-au întâmpinat alţi răzăşi, trimeşi din Crăciuna de cătră pârcălabul Ivan. Cu toţii au făcut alai izbândei.

Bătrânul hultan de pustie, Ilia Alapin, şi-a dat sufletul pe drum, calare, şi aşa mort l-au dus răzăşii până în Cetatea Crăciunei. Iar căpitanul Grigorie şi-a păstrat în el cunoştinţa acestei lumi, până ce l-au descălecat în cerdacul pârcălăbiei, lângă paraclis. Privea ţintă înaintea lui, cu ochii înfierbântaţi, şi nu putea rosti nici un cuvânt.

I-au întins poclăzi, pe urmă l-au aşezat cu faţa în sus, pe dulamă. Era o amiază aurie şi cântau cucoşii pe parmaclâcurile de la cerdacuri. Au venit la el părintele Nicodim şi comisul. Au stat un timp aşa, privindu-l de sus, în tăcere. Pe urmă lui Jder i s-a părut ca acei ochi fierbinte-aţintiţi îl cheamă.

S-a aplecat deasupra rănitului.

— Pofteşti ceva, căpitane Grigorie?

Căpitanul Grigorie nu putea da răspuns. Îi era aproape ceasul alinării. Lângă fruntea lui legată cu ştergar scorţoşat de sânge, s-a aplecat şi părintele Stratonic; s-a alăturat şi fratele Gherasim.

Jder a întrebat iar:

— Pofteşti să-ţi facem slujbele şi pomenirile?

Stratonic şi-a plecat urechea cu luare-aminte:

— Nu răspunde.

— Cum să înţeleg, căpitane Grigorie, ce dorinţă ai?

Căpitanul Grigorie a rămas cu ochii aţintiţi şi îngheţaţi. Fratele Gherasim, slujitorul părintelui Nicodim, a oftat şi a îngânat cu lacrimi:

— Acuma acest om vede pe Dumnezeu.