Capitolul XIII.
Avem hodina vântului şi tihna apelor.
Avem hodina vântului şi tihna apelor.
Statornici întru nestatornicie, Ne bucurăm numai de moarte, Căci atunci vedem faţa lui Dumnezeu.
Cuvioase părinte Amfilohie, să nu te tulburi mai mult decât se cuvine de întâmplarea asta…
— Mă tulbur, postelnice, deoarece până acuma toate le-a făcut bine acest Jder; a umblat cuviincios la Aton, a venit fără supărare de acolo; însă iată că aicea s-a apucat să aţâţe pe ismailiteni. După acel harţ la Corbu, în vadul Siretului, încep şi păgânii a strica hotarul nostru. Primesc veşti din multe părţi; are să se scârbească măria sa.
Postelnicul Ştefan s-a răsucit în jilţul său, râzând:
— Iată, deci, că Ionuţ Păr-Negru face începătura războiului cu necredincioşii! Chiar dacă n-aş fi retor, cuvioase părinte Amfilohie, aş putea să-ţi fac dovadă că asta e numai o părere şi adevărul e altul.
— Dovedeşte-mi şi te-ascult bucuros; dar măria sa e iute la mânie şi nici n-are când asculta.
— Pe măria sa îmbunează-l cu darul pe care i l-a adus Jder.
— Acel dar e bun; totuşi vederea lui Ciornohut şi Mihu nu va însenina pe Vodă; mai curând îl va întuneca, răscolindu-i veninurile vechi.
— Întâi de toate, pune în slujbă didahia mea. Lucrarea acestui război e de mai nainte pornită de Mehmet-Sultan, prin voinţa sa neînfrânată. Ştiind că asemenea război nu poate fi înlăturat, măria sa Vodă Ştefan îşi pregăteşte apărarea; de aceea ne şi aflăm în această tabără. Cum ar putea fi retezat un cap înfierbântat ca al lui Jder pentru jucăria lui de la apa Siretului, pe pricina că el ar fi vinovat de războiul Ismailiteanului? Cel ce se socoate trimes al lui Alah pe pământ (ascultă şi nu zâmbi), cel ce se socoate domn al domnilor lumii, stăpân al tidvelor omeneşti, rigă al rigilor, împărat de Apus şi de Răsărit, clironom al şah-hanilor, cel ce binevoieşte a da tihnă au război lumii.
— Mai poate avea oare oprire a biruinţilor sale? La anul de la Hristos 1453 a detunat Constantinopole, cum ştii; la 1459 a călcat în picioarele oştilor sale Grecia şi Sârbia; după doi ani Trapezuntul, unde m-am aflat şi eu cu kezarii Comneni; după un an, Lesbos; după alt an Ţara Românească şi Bosnia; la un an după aceea, Caramania. La 1470 a fost stăpân în ostrovul Negroponte; la 1472 a biruit pe Uzun, Şah al turcomanilor. Acum doi ani apărând scaunul lui Radu-Vodă, oştile lui Mehmet-Sultan au suferit de la Ştefan-Vodă nişte înfrângeri prea aspre; deci în ce chip ar primi strălucirea sa Mehmet-Sultan să amâne năvala asupra Moldovei? Cum se ştie, simţindu-se prea ruşinat, chiar de astă-vară şi-a mişcat urdiile spre miazănoapte, cătră acest cuib de Viespi ce se chiamă Ac-Iflac. De trei luni aşteptăm şi ţi-a dat şi comisul Jder înştiinţarea sa că Soliman-Beg hadâmbul a primit din partea lui Belzebut semnele puterii asupra tuturor oştilor ce s-au alcătuit pentru Moldova. Cum poate rămânea Jder vinovat de acest război? Te poftesc, sfinţite părinte Amfilohie, îngăduie-mi să râd iar, ca să mi se răcorească rânza.
— Toate-s bune, postelnice, şi le ştim şi noi: dar cum facem când i-oi supune măriei sale veştile de care-ţi vorbesc?
Postelnicul îşi potoli râsul şi privi cu pătrundere pe arhimandrit:
— Mi-e şi mie drag comisul, îngână domnia sa aţintind gânditor fereastra paraclisului; altora însă se pare că le e şi mai drag. Eu zic să-l pui pe Jder chiar acuma dinaintea măriei sale.
— Sfatul domniei tale mi se pare bun… încuviinţă părintele Amfilohie.
Bătu de trei ori din palme şi numaidecât se înfăţişă cuviosul Emilian, eclesiarhul.
— Ce face Vodă?
— Luminăţia sa a trimes la copiii de casă poruncă să-i aducă straiele.
— Atuncea e tocmai vremea potrivită. Să-mi mai spui, părinte Emilian, ce face comisul.
— Comisul Jder, prea sfinţite, doarme în chilie la mine. Domnia sa pe laiţă; slujitorul jos. Poţi să tai pe dânşii lemne. Socot c-au să doarmă până la o amiază.
— Ba să nu mai doarmă nici un pic, părinte Emilian. Scoală-l pe comis şi spune-i aşa că să fie aici într-un pătrar de ceas. Prinşii pe care i-a adus domnia sa astă-noapte i-aţi coborât la loc bun?
— I-am coborât aicea dedesubt… suspină cu privirile plecate părintele Emilian.
— Aşa, urmă arhimandritul; să vie comisul numaidecât; dobânda pe care a adus-o s-o înfăţişeze dumnealui singur măriei sale.
Părintele eclesiarh, a ieşit de la chilia stareţului său şi s-a strecurat cu grăbire pe dinaintea paraclisului, cătră odăile din laturea palatului. În lumina posomorâtă de afară, vântul de miazănoapte purta vârtejuri de ninsoare. Vremea se ţinuse bună o săptămână încheiată; numai în acea noapte, pe la ceasul al patrulea, când sosise Jder cu bădiţa său Nicodim, cu slujitorii domneşti şi cu boierii prinşi, deodată se prefăcuse văzduhul: schimbare a vremii după lumina lunii. Şi-n două ceasuri, până la miezul nopţii, cât a stat comisul cel tânăr la ascultarea arhimandritului, ca să-i spuie în pripă ce era mai de folos să se ştie, iarna a fost iarăşi asupra taberei. Acuma viscolul îi spulbera barba părintelui eclesiarh şi pulpanele straiului negru.
Când a deschis uşa chiliei şi s-a uitat înlăuntru, a văzut aţintite asupra sa două părechi de ochi: ai lui Jder de pe laiţă, de sub pocladă, şi ai tătarului de pe tarniţa de jos, unde-şi hodinea capul.
Comisul Jder a mormăit:
— Ce facem noi cu vremea asta? Măria sa nu mai iese în tabără calare, ca să m-aşez şi eu la loc potrivit cu robii…
Spune-mi, părinte Eniilian, ce face fratele nostru. Vreau să mă sfătuiesc şi cu sfinţia sa.
— Lasă asta, comise, l-a luat cu grăbire eclesiarhul; fii harnic, ca să te duci la alt sfat, unde te aşteaptă Vodă.
— Cum ai spus?
— Am spus bine; scoală-te degrabă, stropeşte-ţi obrazul cu apă şi dă fuga la sfinţitul Amfilohie. Scoatem din tainiţi pe boierii pe care i-ai adus şi-i înfăţişezi domnia ta singur măriei sale.
Jder a sărit din locul său.
— Te-ai dus, Botezatule, să-l chemi şi pe bădiţa Nicoară? Te-ai întors? Mi-ai dat cu briciul pe obraz?
— Nu-i vreme, nu-i vreme de asta, se tânguia eclesiarhul. Abia ai vreme să tragi straiul pe mânici şi să te înfăţişezi la Domnie. Hai mai repede, cinstite comise. Părintele arhimandrit era supărat.
— Da' ce i s-a întâmplat?
— Nu ştiu; stătea de vorbă cu dumnealui postelnicul; dar dumnealui postelnicul râdea.
— Ei, atuncea numaidecât îs şi eu acolo, părinte Emilian, ca să-i împac. Vâr degetul în apa pe care mi-o aduce Botezatu, ca să-mi luminez ochii; mai stau oleacă cu fruntea în viscol şi-s răcorit. Coborâm douăzeci şi două de trepte sub paraclis ca să ne găsim marfa; ne suim iar douăzeci şi două de trepete şi suntem la uşa părintelui arhimandrit. Botezatule, să vesteşti pe bădiţa Nicodim; să se afle şi cuvioşia sa numaidecât acolo.
Jder trăgea pe el repezit straiele. Şi-a aşezat l-a cingătoare numai stiletul italienesc.
Părintele Amfilohie şi postelnicul Ştefan l-au văzut sosind c-o înfăţişare umilită şi păroasă în sala de la cămările Domniei, cu boierii prinşi după el. Domniile lor Mihu şi Agapie se aflau într-o stare de decădere a trupurilor lor şi de ofilire a obrajilor, totuşi aveau cuviinţă în felul cum umblau, fără grabă şi fără teamă; nu mai purtau chimir, nu mai aveau arme – nu ştiau în ce să-şi sprijine mânile. Nu priveau nici în dreapta, nici în stânga; n-au vrut să cunoască pe sfinţitul Amfilohie; se uitau numai înlăuntrul lor, la ceasul negru de izbăvire ce li se apropia. Buzele lor şopteau abia văzut şi abia auzit rugăciunea cătră Hristos Dumnezeu. Doi slujitori îi împingeau din când în când înainte, punându-le străjile săbiilor între umerii împovăraţi de trudă şi suferinţă.
Paşii celor care intrau s-au auzit un timp pe pardoseala de lemn, apoi au contenit. Arhimandritul a făcut un semn aprozilor de la uşa iatacului domnesc, şi aceştia s-au grăbit să se întoarcă în loc, pătrunzând la măria sa. O clipă, cei dimprejurul robilor s-au privit în lumina zilei de iarnă. La cele trei ferestre nalte se zbăteau fulgii în roiuri neostenite. S-au mai simţit din urmă paşi furişaţi. Intră, cel din urmă şi părintele Nicodim. Cu toţii deci, împreună cu eclesiarhul, se aftau şapte împrejurul boierilor robi.
Atuncea s-au dat în laturi canaturile uşii şi a intrat cu pas liniştit măria sa Vodă Ştefan.
După trei paşi de la prag, s-a oprit ş-a îndreptat asupra prinşilor o privire tare, de coloarea vremii de afară, în care nu se putea ceti nici blândeţă, nici mânie.
Acea privire a cercetat pe celelalte fiinţi care erau de faţă. Măria sa a vrut să puie o întrebare, apoi a făcut încă un pas spre comisul Jder, cunoscându-l însfârşit. Se aştepta să vadă în faţa sa un oştean falnic, şi vedea un biet schivnic. I-a zâmbit; a primit şi părintele Nicodim până în inima sa acel zâmbet.
— Domniile voastre sunteţi? A rostit domol măria sa întorcându-se spre robi. Ca într-un fulger zâmbetul i se stinsese.
Boierii n-au răspuns cu glas; şi-au plecat numai frunţile.
— Dumnezeu binevoieşte să v-aducă la judeţul meu, aici pe pământ, în această viaţă… a urmat măria sa; apoi s-a oprit o clipă. Domnul Dumnezeu binevoieşte să vă aducă la judeţul nostru, pentru greşale ce nu putem ierta. Domnia ta, jupâne Agapie, te-ai arătat prietin al părintelui nostru măria sa Bogdan-Vodă, şi, împreună cu alţii, l-ai ademenit; între petrecerile şi danţurile domniilor voastre, măria sa Bogdan-Vodă şi-a cunoscut pieirea. Pe cel care a fost cap răutăţilor, unchiul nostru Petru Aron-Vodă, l-am făcut să-şi primească osânda. Nu cu bucurie ci cu întristare i-am dat-o, luându-ne şi noi canon de ispăşire. Aşijderea acuma cu mâhnire te cunoaştem, o, Agapie Ciornohut, în faţa noastră; şi-ţi vei lua osânda cuvenită, ca să ai parte de linişte pe ceea lume. Iar pe domnia ta, Mihu logofăt, care ai uneltit vreme de douăzeci de ani împotriva noastră cu neprietinii noştri, deasemenea te va judeca divanul boierilor noştri şi-ţi va hotărî ispăşire după faptă. Până acuma am stat cu nelinişte în locul unde ne-a pus împăratul nostru Hristos; de acuma, putem găsi fără frică pe părintele nostru Bogdan-Voievod, în viaţa cea fără de amurg…
Ochii măriei sale s-au aprins de lacrimi. Cu acelaşi posomorât amar, în care stăteau cufundaţi fără încetare de când fuseseră prinşi, cei doi boieri s-au închinat spre măria sa, apoi s-au supus în genunchi.
— Să se facă rânduielile cuviincioase acestor boieri, a hotărât după aceea măria sa; trupurile să fie îngropate cu cinste în bisericile unde sunt ctitori; şi neamurile domniilor lor să se înfăţişeze la mila noastră.
Sala a încremenit în tăcere; numai vântul de iarnă fâlfâia şi zvonea afară. Măria sa a poruncit:
— Duceţi-i.
Cei doi slujitori cu săbii i-au răsucit pe robi cătră alţi slujitori care aşteptau în tindă.
— Să rămâie comisul Jder în faţa noastră, a poruncit măria sa Ştefan, cu glas schimbat, ca după o trudă.
— Aicea sunt, luminate Doamne, s-a întors Jder în loc, făcând faţă măriei sale.
— Vină dinaintea noastră, comise, şi ne spune cât de lungă şi de grea ţi-a fost călătoria.
Jder a răspuns cu îndrăzneală, dar cu glasul lui dulce:
— Luminate stăpâne, mi-a fost bună călătoria. Am umblat şi am văzut lucruri folositoare pe care, după cât m-a poruncit sfinţitul Amfilohie, am să le arăt măriei, tale. Am umblat printre noroade şi am fost şi în pustie. Numai în pustie am suferit de foame, măria ta, de-a trebuit să-mi mănânc ceasornicul.
— Ce spui domnia ta, comise?
S-a amestecat numaidecât părintele Amfilohie, care stătea la pândă lângă măria sa:
— Luminate Doamne, comisul vorbeşte de un cucoş, pe care îl purta pe cale, ca să-l deştepte în toate dimineţile, când se îngână ziua cu noaptea. Toate le-a făcut, bune acest comis tânăr, măria ta; l-am mustrat numai pentru prinderea acestor boieri în hotarul Ţării Româneşti, stârnind războiul cu ismailitenii.
— Crezi, părinte Amfilohie, că acest credincios al meu s-a făcut vinovat de asta?
— Nu cred, slăvite stăpâne, dar mustrare i-am făcut.
— Atuncea se cuvine, părinte Amfilohie, să facem noi bună cumpănă acelei mustrări. Să dea cuvioşia ta înştiinţare marelui nostru logofăt Toma să poruncească unui diac al său să scrie hrisov, danie de la Domnia noastră lui Onu Păr-Negru, comis, un pământ al nostru Bolboceni, ce se află în ţinutul Neamţu între Iezerul lui Modrea şi Braniştea Popii Nandu; să-i fie ocină lui şi urmaşilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vânătoare ce se află pe acea moşie.
La vorbele: „urmaşii săi în veci”, Jder a văzut dinaintea ochilor săi pe comisoaia Ilisafta încuviinţând. Stătea aşa de uimit la aceste porunci, încât nici nu băga de samă semnele ce-i făcea părintele arhimandrit, ca să îngenuncheze şi să mulţămească măriei sale. I-au dat numai lacrimile ş-a sărutat dreapta pe care Voievodul i-o întindea cu bunăvoinţă. Aceeaşi mână l-a bătut pe umăr.
Tot în clipa aceea, măria sa a întrebat pe postelnic, care se apropiase cu doi paşi.
— Postelnice Ştefane, văd scrisă pe obrazul domniei tale veste…
— Veste bună, luminate stăpâne, s-a închinat boierul muntean. Doamnele mele sunt sănătoase.
Obrazul lui Vodă s-a luminat deplin şi s-a întors iar spre Jder şi spre sfinţitul Amfilohie.
— Părinte arhimandrit, să mi-l aduci pe acest comis la sfatul nostru…
— Voi fi următor poruncii măriei tale, s-a închinat arhimandritul.
Când Voievodul a făcut faţă şi ieromonahului Nicodim, mezinul s-a bucurat pentru bădiţa său.
— Cuvioase părinte, ce fac pârcălabii noştri de la Crăciuna?
— Fac bine, luminate stăpâne; îşi ţin ascuţite săbiile.
— Da, da… a îngânat măria sa; căci s-apropie fiara care s-a arătat şi în vedenia sfântului evanghelist. Stihurile acelea mi le-ai spus odată cuvioşia ta la mănăstire la Neamţu.
A stat un timp cugetând, cu bărbia rezemată în piept şi cu sprâncenele aplecate. Îşi bătea domol cu palma stângă paftalele de aur ale cingătorii.
— Părinte Amfilohie, a întrebat măria sa ridicând fruntea, care-i cea din urmă veste despre solii veneţieni?
— Luminate Doamne, solii au trecut vama Oituzului, precum luminăţia ta cunoşti, şi se află găzduiţi la stărostia Târgului Ocnei. Aşteaptă să-i ajungă din urmă şi solul sfinţiei sale papa. Fiind acuma în munte vreme tare, solul sfinţiei sale papa are să mai întârzie la Gheorgheni, unde stă acuma. După aceea, trece la Târgul Ocnei. De-acolo tustrei dau la Bacău şi-i primeşte Alexandru-Vodă. Mai fac o zi până la Roman şi acolo i-or aştepta boierii pe care-i porunceşti luminăţia ta, ca să-i aducă aici la tabără.
— Atuncea, într-o săptămână, să-i aştepte oamenii mei la Roman.
S-a uitat în juru-i; şi-a oprit privirea asupra postelnicului, însă postelnicul şi arhimandritul ştiau că porunca ce avea să urmeze, şi care privea pe postelnicul Ştefan, era de mai nainte cugetată. Totuşi Vodă părea să mai caute un adaos poruncii sale.
— Rog pe domnia sa postelnicul Ştefan să binevoiască a fi la Roman într-o săptămână, împreună cu postelnicul nostru Iuga. Postelnicul Ştefan are a fi limba noastră în faţa acelor soli, căci italienii nu ştiu moldoveneşte.
— Ştiu, însă nu bine, a zâmbit postelnicul.
Asta era o glumă veche a lui cu măria sa; şi măria sa a răspuns cu-n surâs. Vodă a urmat:
— Pe cine mai trimet cu cele două steaguri de răzăşi? Cu cele două steaguri de răzăşi poruncim să se ducă boierul nostru Onu Păr-Negru.
A privit ţintă la comis. Jder de data asta şi-a pus genunchiul drept în pământ – căci şi aceasta el n-o făcea ca alţi oameni, fiind stângaci.
— Luminate Doamne, a cutezat el să se alinte, cum ies de sub porunca măriei tale, mă şi duc la Botezatu, slujitorul meu, să-mi deie jos sălbătăcia asta de barbă. Şi dacă îngădui măria ta…
Comisul Jder s-a oprit, căci îi făcea semn părintele Amfilohie să contenească asemenea îndrăzneală – încă nepomenită în faţa măritului stăpân.
— Ce este? Ce să îngădui, comise Onu?
Jder nu mai cuteza.
— Dacă ai o dorinţă, mărturiseşte-o, căci astăzi e ziua ta, comise Onu.
Cu aşa glas a rostit Vodă aceste cuvinte, încât toţi au înţeles că asupra acestui mezin al lui Manole Păr-Negru stă mai mult decât mila măriei sale. Se aflau împrejurul Domnului numai puţini credincioşi ai săi: arhimandritul, postelnicul şi monahul de la Neamţ. Avea drept şi măria sa, între puţini, să coboare o clipă din nourul în care îl vedeau curtenii şi noroadele.
— Mărite stăpâne, şi-a încâlcit Jder vorbirea, acuma nu mai am glas, căci se uită supărat la mine părintele arhimandrit. Socoteam că să-mi dai măria ta acuma steagurile acelea de călărime pe mână, ca să le iau din vreme la purtat şi la învăţat. Să umble numai după semnele mele; să suie în clipă un pripor, să pogoare în clipă o râpă; să descalice cu uşurinţă ca să lupte pe jos, să se încălăreze tot aşa de uşor. Eu am învăţat toate de la părintele meu comisul cel mare şi de la bădiţa Simion, şi de la bădiţa Nicoară care-i acuma părintele Nicodim. Mai cu samă domniile lor ar putea, împreună cu un alt frate al nostru Cristea, să deie învăţătură tare de călărie răzăşimilor măriei tale. Căci oamenii de rând au învăţat numai a sta pe cal; dar meşteşugul adevărat nu-l cunosc. Să le arătăm noi, măria ta, asemenea meşteşug; de asemenea meşteşug s-au mirat şi ismailitenii…
— Ei, de ce te-ai oprit, comise Onu? Vorbeşte…
— Asta-i altă poveste, măria ta. Când vei pofti măria ta, am s-o spun şi pe asta.
— Bine. Îţi poruncesc, comise Onu, să iei în mână cele două steaguri de răzăşi care se duc la Roman.
Glasul lui Vodă se schimbase iar. Când s-a ridicat Jder din genunchi, măria sa nu mai era de faţă.
Comisul Onu Păr-Negru – cum îi spusese măria sa şi cum fusese scris în porunca ce ieşise de la logofeţie – a luat într-adevăr, chiar de a doua zi, în stăpânire două steaguri de răzăşi, de la Neamţu şi Suceava. A dat deoparte caii slabi şi oamenii ce i s-au părut becisnici. Pe cei rămaşi i-a rânduit în stoluri de câte douăzeci şi i-a luat cu sine la purtat în nişte locuri potrivite, dincolo de Rediurile lui Vodă.
Noi răzăşii, mai ales noi răzăşii din Ţara-de-Sus, suntem bărbaţi care nu ne spăriem cu uşurinţă de unii şi de alţii. Nouă ne-au dat Domniile ocini şi ne-au aşezat spre golişti, ca să facem ţară şi să ţinem rânduială, aşa că noi de lungă vreme, din strămoşi, cunoaştem ce-i aceea slujba Domniei; şi noi cu cloncanii cei mari boiereşti n-avem nimica; dumnealor or fi având slujbe, dar şi noi suntem neamuri, adică tot boieri; şi afară de Dumnezeu şi de Vodă, noi nu cunoaştem pe cineva mai mare.
Ei, iaca, acuma am cunoscut. Nu pentru că ni l-a trimes luminăţia sa; dacă ni-l trimete luminăţia sa noi n-avem ce face şi-l ascultăm; nu pentru, că ni l-a trimes luminăţia sa, dar pentru că acest comis Jder e vrednic bărbat Domnia sa singur zice: „eu sunt un răzăş şi jumătate”. Despre domnia sa, umblă faimă în ţară de câte-a săvârşit. S-a dus numai cu puţin sprijin în raiaua Brăilei ş-a luat de-acolo, de sub mâna turcilor, doi boieri neprietini ai măriei sale, şi i-a adus de grumaz în tabără şi i-a lepădat la picioarele măriei sale. A mai făcut şi altele. A fost şi la Sfântu Munte.
Pe acei doi boieri i-a tăiat gâdea alaltăieri. După aceea au venit neamurile şi au ridicat trupurile, spălându-le şi aşezându-le cuviincios în racle. Le-au pus în biserică la Sfântu-Ion şi preoţii le-au cetit molitvele. Li s-a rânduit pomenire şi praznice. Neamurile s-au dus să îngenuncheze la măria sa; şi măria sa le-a vorbit cu blândeţă şi cu părere de rău de păcatele acelor boieri. Iar de tăiat, nu se putea să nu-i taie.
Aşa că noi stăm sub mâna acestui comis Jder şi domnia sa ne învaţă lucruri de-a mirare, care nouă ne plac. Ştiţi s-apucaţi tarniţa şi să vă faceţi vânt de-a dreptul în tarniţă fără a mai pune piciorul în scară? Asta o ştiţi cu toţii. Dar să săriţi de ceea parte de tarniţă nu ştiţi. Dar să culegi de la pământ suliţa în goana cea mare? Dar să te culci în lungul spinării calului, de la coamă la coadă? Dar să te dai după tarniţă şi să luneci sub pântecele calului şi pe urmă iar să te nalţi la loc? Dar să sai pe cal din goana lui? Dar să te cobori din goană? Toate acestea-s nişte jucării de oameni sprinteni, zice comisul; are să ne înveţe domnia sa şi altele, ca să nu se mai afle pe lume călăreţi care să ne steie împotrivă. Un călăreţ n-are numai calul; are şi suliţă şi arc, şi sabie. Apoi trebuie să cunoască când şi cum să lucreze cu toate acestea. Astfel îl cunoaştem noi pe comisul Onu mai mare şi ne fudulim cu dânsul. Altora nu le-ajungi cu prăjina la nas; domnia sa stă între noi ca frate, şi, când ne întoarcem sara la gazde, găsim un polobocel de vin ca să ne răcorim. Zice domnia sa Onu: dacă n-or bea răzăşii mei vinul, atuncea cine să-l beie?
Să ştiţi, zice comisul, că ce s-aude cu turcii şi cu Sultan Mehmet e adevărat. Cu ochii mei am văzut urdiile viind într-acoace. Şi Sultan Mehmet a dat poruncă lui Soliman-Beg hadâmbul. Şi i-a spus aşa: Bre Soliman-Beg, să te duci să baţi şi să cuprinzi Ţara Moldovei. Iar Soliman-Beg s-a aşezat pe covor cu picioarele sub dânsul; i-au înşirat slujitorii săi, la dreapta, iatagan şi buzdugan; iar la stânga scut, arc şi cucură. A poruncit şi el: Să vie ciorbagiii şi sacagiii ienicerilor! Au venit mai-marii ienicerilor. Zice Soliman-Beg: Să mergem să batem Moldova! Ciorbagiii şi sacagiii s-au închinat şi s-au dus la ieniceri: Voi ienicerilor, zic ei, să mergem să batem Moldova!
Pe când se pregăteau ei să meargă înainte spre Ţara Moldovei, iaca se scoală un popă de-al lor care se chiamă imam şi spune:
— Dar voi, bre, aţi auzit de unul Ştefan-Vodă?
— N-am auzit.
— Dar de slujitorii în leafă ai lui Ştefan-Vodă auzit-aţi?
— N-am auzit.
— Dar mai cu samă de răzăşii lui Ştefan-Vodă aţi auzit?
— Ioc, bre imam, n-am auzit nici de aceia…
— Ei, apoi întâi să vă duceţi şi să-i cunoaşteţi pe aceia; şi să veniţi pe urmă la mine să-mi spuneţi dacă mai puteţi bate şi cuprinde Ţara Moldovei.
Vorbele acestea ale comisului nostru Onu sunt mai mult decât un pahar de vin bun.
Într-acele zile de început de noemvrie, vremea a fost schimbătoare o săptămână. Pe urmă iar s-a limpezit cerul şi stătea soarele în senin ziua întreagă. Vreme răcoroasă, cu îngheţ uşor, cum e mai bună pentru călători.
Postelnicul Ştefan şi comisul Onu Păr-Negru s-au dus la Roman cu cele două steaguri de răzăşi, ca să primească pe solii papii şi veneţienilor. I-au primit la sfânta episcopie; şi a stat înaintea domniilor lor, în odăjdii, prea sfinţitul vlădică Tarasie. După prea sfinţitul Tarasie, au stat înaintea solilor dumnealor postelnicii Iuga şi Ştefan. Şi postelnicul Ştefan a rostit cuvânt de bun-sosit din partea Domniei. Când l-au auzit solii grăind în limba lor, foarte s-au bucurat; ş-au prins a sfătui cu domnia sa, aflându-l din ce neam este şi unde a stat la învăţătură. Cunoscând toate, i s-au arătat îndată prietini şi le erau luminate feţele de bucurie.
Solii veneţieni erau doi seniori mari, unul mai în vârstă şi unul mai tânăr; când îşi dădeau la o parte mantiile, le străluceau straiele cu podoabe. Solul papii era un cleric cu barbă căruntă şi strai cernit, călugăr după rânduiala sfântului Dominic.
Dumnealui postelnicul Ştefan Meşter, cunoscător al italienilor, ştia că, dintre soli, cel cu înfăţişare mai umilită, adică părintele Geronimo dominicanul, are mai multă înţelepciune şi putere.
Ceilalţi doi, patricieni ai Republicii.
— Îi lămurea domnia sa lui Jder – sunt numai bărbaţi cu înfăţişare falnică, cărora sfatul cel tainic de zece al Veneţiei nu le-a putut încredinţa decât îndatorirea de a duce o carte şi câteva cuvinte alese, de îndemn, lui Ştefan-Voievod.
— Veneţienii lucrează prea ascuns în treburile lor politiceşti. Îndeamnă pe alţii la război şi ei nu prea trag sabia. Căci rigii şi împăraţii au oşti, iar veneţienii au corăbii de negoţ. Cu toate acestea mie îmi plac aceşti doi seniori; îmi place cum se poartă, şi ei vin cu dragoste cătră Domnul nostru Ştefan-Vodă, despre care se vorbeşte cu mare laudă în ţara lor. Iar părintele Geronimo aduce cu sine mai mult folos, căci Sixt papa, luptător aprig împotriva lui Mehmet, îi dă scrisoare de bani cătră orice neguţător mare papistaş din lume, şi împuternicire la crai şi împăraţi pentru ajutor de oşti. De aceea a venit mai târziu, căci s-a oprit la Buda. Şi înainte de a se duce la Matiaş-Crai, a fost şi la Craiul Lehiei Cazimir. Bucuros sunt că măriei sale îi mai vine un rând de soli. Mai bucuros aş fi să ştiu că ies oşti împotriva turcilor.
Când domnii soli au ieşit de la episcopie şi s-au pregătit, cu slujitorii lor, să încalece, au văzut stând ca un zid călărimea de răzăşi. Fără ca să fi băgat cineva de samă semnul lui Jder, pe care numai răzăşii săi îl ştiau, acel zid s-a mişcat şi, dintr-un salt, călăreţii au fost în tarniţi. Praporele s-au înălţat şi s-au închinat lin spre soli, pe când stolurile stăteau iarăşi ca de piatră.
Au întrebat veneţienii cu mirare:
— Ce oşteni sunt aceştia?
— Sono gli uomini di Suo Onore… a răspuns postelnicul Ştefan.
— Oamenii măriei sale? S-au mirat iar veneţienii. Aş dori să cunosc, a adaos unul, din ce ţară i-a ales şi i-a năimit măria sa.
— Sunt oameni ai pământului, a lămurit postelnicul. Pe lângă curtea măriei sale, pe care aveţi s-o vedeţi, cu multe mii de slujitori în leafă, se adaogă de bună-voie şi aceşti oameni de ţară.
Italienii ascultau cu luare-aminte – căci aceasta era treaba lor – observând mişcarea şi rânduiala fără cusur a călăreţilor. Erau oameni îmbrăcaţi cu şiac sur, în cap cu cuşme brumării de oaie. Purtau sabie şi suliţă. N-aveau za de sârmă, ci numai găitane de păr la coapse, la piept şi umeri.
— E călărime uşoară, după rânduiala veche a schiţilor, despre care vorbeşte şi Herodot… îşi făcea socoteală părintele dominican Geronimo della Rovere, nepotul papii Sixt. Aceştia au biruit pe Darie, Riga persienilor.
— Cine-i călăuzeşte? Întrebă cuvioşia sa pe postelnicul Ştefan.
— E un senior tânăr, cu numele Jder, cuvioase părinte Geronimo.
— A, mi se pare că am auzit ceva în legătură cu numele ce rosteşti domnia ta.
— Se poate.
— Dacă nu mă înşel, la masa înălţimii sale Voievodului Alexandru, la Bacău, s-au aflat boieri care au vorbit cu căldură înălţimii sale despre felul cum s-a început războiul cu necredincioşii, la sfârşitul lunii octomvrie, acum trei săptămâni. Acest Jder ar fi călcat hotarul şi a atacat pe necredincioşi, prinzând doi nobili, inamici vechi ai măriei sale.
— Aşa doresc să fie soarta tuturor duşmanilor lui Vodă, a suspinat postelnicul; căci măria sa nu luptă pentru dobândă, ci pentru credinţă.
— Deci acesta este? Şi a făcut el singur asemenea ispravă?
— Mai mult sau mai puţin singur. Te încredinţez, cuvioase părinte, că acest tânăr are minte cât şi vitejie.
— Oricum, am înţeles că trupa ce avea era mică faţă de duşmanii pe care i-a înfruntat.
— Poate să fi fost aşa. Spunea ceva, cumva, despre asta, înălţimea sa Voievodul Alexandru?
— Nu spunea; am văzut pe faţa sa puţină ceaţă – ţi-o spun numai domniei tale – deci fapta m-a interesat tocmai prin asta şi am păstrat-o în amintire. Am înţeles că Voievodul Alexandru ar fi fiind un tânăr prinţ doritor să iasă la isprăvi şi izbânzi, aşa ca să se povestească despre înălţimea sa ceea ce auzea povestindu-se despre altul. Mi-a plăcut însufleţirea aceasta şi am lăudat-o cătră seniorii veneţieni.
Postelnicul a încuviinţat:
— E adevărat că se găseşte la Voievodul Alexandru dorinţa aceasta.
— Numai dorinţa?
— Deocamdată atât, părinte Geronimo; când va fi în vârsta părintelui său va săvârşi poate şi Voievodul cel tânăr măcar unele din cele pe care stăpânul nostru le săvârşeşte aşa cum se vede.
— Am auzit şi despre alte lucruri ciudate… ispiti cu voce blândă părintele Geronimo pe postelnic.
— Cuvioase părinte, răspunse grăbit boierul muntean; nobilii din ţara asta nu-şi prea stăpânesc limbile. E bine să nu crezi nimic din ce-ai auzit.
— Aşa am să fac, postelnice. Observ că nu ţi-s prea dragi boierii moldoveni.
— Unii îmi sunt dragi; alţii nu. Dacă i-aş judeca după felul cum poartă şi mânuiesc sabia, s-ar cuveni să-mi placă toţi; dar eu îi judec după lipsa de statornicie, după duşmănia cu care privesc pe străini, după trufia lor; după dorinţa necurmată de a trage de limbă pe oaspeţi, ca să afle toate câte sunt pe pământ.
Dominicanul zâmbi, privind ţintă pe postelnic.
— Deci nu-ţi place, postelnice, dorinţa asta a unora de a afla?
— Nu-mi place la semenii mei; o găsesc firească la părintele Geronimo della Rovere.
Călugărul se veseli o clipă; îşi conteni întrebările şi începu a fi cu luare-aminte la priveliştile ce se desfăşurau în juru-i, în soarele luminos al amiezii. De la plecarea din Roman nu întâlniseră pe cale nici o fiinţă omenească. Tropotul monoton al escortei şi întinderile goale se prelungiră îndelungă vreme.
Într-un târziu iar se întoarse, c-o înfăţişare de prietinie, cătră postelnic.
— E frumoasă ţara asta, grăi el; nu înţeleg de ce-mi apare aşa de tristă.
— E frumoasă, căci e lucrarea mânilor lui Dumnezeu, răspunse postelnicul Ştefan; însă oamenii care o locuiesc n-au avut când aşeza pe ea semnele bucuriei. I-au înecat necontenite valuri în veac. I-au lovit şi i-au stropşit hoardele mongolilor. N-au putut agonisi nimic statornic. Locuinţile nu şi le-au putut dura decât din lemn şi glod; mulţi au urmat pilda fiarelor, care se ascund în pământ. În fiecare dimineaţă acest popor a mulţămit Domnului Dumnezeu nu atât pentru pâne, căci asta are cu îmbielşugare, cât pentru viaţă, care-i ca floarea din râpa Nistrului: o arde vântul stepei. Pe când ei mulţămeau, dimineaţa, pentru lumina ce le-o îngăduie Dumnezeu, adesea hoardele se şi învârtejeau cătră hotarul lor. Se învâlvorau zările de pârjol şi aceşti pământeni nu puteau hălădui decât în codru şi în munte. Numai în partea asta de lume meşterii lemnari s-au îndemnat a pune două proţapuri la car, unul în faţă, altul îndărăt: ca să-şi poată oamenii schimba calea cu uşurinţă în strâmtori, aducând numai boii din partea cealaltă în partea de dincoace. Meşteşug de război n-au avut, căci n-au râvnit la bunurile altora; au deprins numai să se apere ca de furtuni, pojar şi înecuri. De la aceste stihii au învăţat să se mişte: repede lovesc, cu repejune se retrag. După harţuri se întorc să-şi caute morţii, ca să le dea, în pământ, hodina poruncită de datină. Pe urmă nu uită pomenirile, săpând fântâni pentru drumeţii însetaţi şi făcând praznic din holda fiecărui an; astfel un rând de oameni se leagă de alt rând de oameni, aşteptând în viitorime un veac de pace pentru copiii strănepoţilor lor. Această lume neliniştită încearcă Voievodul s-o aşeze în hotarele ei; unui asemenea loc al negurii vrea să-i dea măria sa lumină. Cea dintâi putere ce aşează din stâncă sunt sfintele lăcaşuri închinate lui Dumnezeu Hristos. A doua putere ce vrea să aşeze măria sa e dintr-un material mai tare decât piatra: e rânduiala sufletească sub lumina credinţii. De aceea acuma ţara se ridică împotriva valului ismailitenilor.
Călugărul dominican asculta, privind gânditor zarea satelor şi cumpenele fântânilor ici-colo, în şesuri. Departe umbla o turmă de oi pe malul unei ape, printre dumbrăvi pustii şi ogoare acoperite de zăpezi nouă.
— Sfântul nostru părinte papa, vorbi dominicanul, a mai avut soli care au ajuns în aceste părţi de lume. Nu ştiu dacă au cunoscut pe Voievodul Ştefan. Unii poate l-au cunoscut, alţii au adus ştiri despre măria sa de la curţile regilor noştri binecredincioşi care sunt vecini Moldovei. M-am învrednicit şi eu a cunoaşte aceste feţe auguste. De la nobilii maghiari şi leşi am ascultat cele mai frumoase vorbe cu putinţă despre Riga Matiaş şi Cazimir-Crai. Aşteptam şi de la domnia ta o apologie într-aceeaşi măsură a acestui Voievod; iar domnia ta nu-mi dai decât lămuriri istorice. E un om simplu? E un bărbat cultivat? E un aventurier inspirat? Ce este?
— E un prinţ adevărat, cuvioase părinte, ieşit din suferinţa lumii de aici.
Dominicanul întoarse o privire cercetătoare, aşteptând. Postelnicul muntean avu un surâs răutăcios.
— Statele din Apus, zise el, se bucură de huzur, au moştenit cetăţi şi bunuri şi până la ele n-ajung loviturile hoardelor – pentru că stau aicea asemenea voievozi puţin cunoscuţi, cum este Domnul meu. Au mai fost şi alţii: Castriotul şi Iancu de la Hunedoara, cărora le-au venit în ajutor vorbele diplomaţilor sfântului scaun ori ai măritei Republici veneţiene. Să nu vă supăraţi dacă socot că soliile de astăzi au acelaşi scop. Totuşi Domnul meu are nevoie nu de vorbe şi epistole.
— Iubite domnule postelnic, se amestecă în vorbire unul dintre veneţieni, care ascultase cu luare-aminte până atunci; te rog stăruitor să binevoieşti a-ţi schimba părerea în privinţa noastră.
— Mi-o schimb cu plăcere, domnilor mei, dacă împrejurările şi faptele îmi îngăduie.
— Te încredinţez că suntem gata să tragem şi noi spada pentru Hristos.
Postelnicul avu iar zâmbetul lui strâmb.
— Strălucite seniore, se înclină el cătră veneţian, îmi îngădui să atrag luarea-aminte a domniei tale asupra oştenilor liberi care ne întovărăşesc şi asupra comisului Onu Păr Negru care-i călăuzeşte. Vă poftesc să credeţi că săbiile lor sunt bune şi ascuţite. Voievodul nostru are şi castele, după putinţa vistieriei sale. Dar n-aş cuteza să spun că toate aceste săbii, adăugind şi pe ale domniilor voastre, fac un sfert din numărul oştenilor lui Antihrist. Vine asupra Moldovei o oştire pe care Ismailiteanul o socoteşte nebiruită.
Călugărul dominican suspină:
— Cele trei sferturi care lipsesc vor fi împlinite de ocrotirea lui Dumnezeu.
— Amin, se închinară seniorii veneţieni.
Postelnicul îi privi pe rând în tăcere şi nu rosti nici un cuvânt de răspuns.
Solul de la Râm păru a-şi scutura fruntea ca de o umbră şi se întoarse iar cătră postelnic, cerându-i cu ochii îngăduinţă să-şi urmeze amândoi sfatul început.
— Sunt doritor, începu iar el cu voie-bună, să ascult toate laudele ce se pot aduce prinţului domniei tale.
— Unii prinţi şi regi au nevoie de laude, zâmbi postelnicul Ştefan, după cum are nevoie de laude un vin îndoielnic. Vinul de preţ mare m-am obişnuit a-l bea în tăcere. Îl veţi cunoaşte şi domniile voastre în acelaşi chip.
— Vorba asta îmi place, încuviinţă dominicanul. Sunt de părerea domniei tale în ce priveşte vinul. Mă îndoiesc că oamenii pot ajunge la asemenea desăvârşire. Aş dori să aflu unde şi-a deprins ştiinţa diplomatică şi meşteşugul armelor Voievodul domniei tale.
— Pe cât înţeleg, cuvioase părinte, se ascuţi iar postelnicul Ştefan, ştirile ce aveţi de la curţile crailor despre Ştefan-Vodă îl socotesc înrudit pe măria sa cu urşii şi cu bourii mai mult decât cu doctorii filosofiei. Vei avea plăcerea, părinte, să cunoşti că măria sa a băut apa înţelepciunii din aceeaşi fântână răsăriteană din care s-a adăpat Apusul. În tinereţa sa, Ştefan-Vodă, a stat la învăţătură între monahi şi dascăli ai Bizanţului.
— Voi avea deci plăcerea să mă înţeleg cu măria sa în limba elină?
— Vei avea plăcerea asta, cuvioase părinte, şi plăcerea va fi şi de partea Domnului meu. Socot că te vei îndemna deasemenea, cuvioase părinte, să cunoşti şi bisericile pe care le-a înălţat, măria sa lui Hristos. Ca să le ridice măria sa, a adus meşteri din ţara Italiei. Zugravii i-a chemat din Răsărit. Însă şi unora şi altora măria sa le este călăuz, cerându-le să-şi supuie meşteşugul lor gusturilor şi gândurilor măriei sale.
— Atunci cheia sufletului său e cu totul alta decât ne-am putut-o închipui.
— Dacă nu e supărare, e cu totul alta.
— Mă bucur nespus, aflând asta.
— Bucură-te, părinte, şi-ţi spune bucuria şi-n limba latină; măria sa te va înţelege deasemeni.
— Mă aflu plin de uimire, mărturisi, mişcat, părintele dominican. După ce m-am mirat de asta, îmi dai voie, cinstite postelnice, ca să mă mai mir de alta şi să mă întreb: Cum poate şi cu ce poate sta asemenea Domn într-un război ca cel ce se pregăteşte şi-n războaie ca cele pe care le-a avut?
— În ce priveşte oamenii, cuvioase părinte Geronimo, Domnul s-a îngrijit ca să aibă pe unii ca cei pe care i-ai văzut.
— Am văzut pe aceşti călăreţi din cartea lui Herodot.
— Mai vechi, cuvioase părinte Geronimo. Şi legaţi de acest pământ în care dorm părinţii lor din milenii. Veniturile trebuitoare oştilor curg în vistieria măriei sale de la vămile drumurilor de negoţ. De când Ismailiteanul a tăiat calea mării din mijloc prietinilor noştri veneţieni, s-au întocmit căi de negoţ continentale. Iar drumul cătră Cafa şi cătră aromatele răsăritene trece prin Moldova. Este o vorbă în ţara asta:
Decât domniile, Mai grase-s neguţătoriile…
Venitul acestor vămi măria sa Ştefan îl jertfeşte lui Hristos. După ce a apucat domnia, ani şi ani s-a pregătit pentru acest sfârşit.
— După cât am aflat, postelnice, şi domnia ta ai avut a suferi de ieşirea acestui prinţ în arenă. Căci domnia ta ai fost nobil al lui Basarab.
— Am fost boier al lui Radu-Vodă Basarab; dar inima mea era alături cu luptătorul pentru credinţă. Am sfătuit pe Basarab-Vodă să se întoarcă de cătră ismailiteni; măria sa nu m-a înţeles şi a căzut între necredincioşi. Destinul meu este să cad între ostaşii creştini.
— Deci te îndoieşti de biruinţa prinţului Moldovei?
— Poate se îndoieşte şi măria sa, dar nu pregetă nici o clipă. Să nu zâmbeşti, părinte Geronimo, când îţi voi spune că suntem aici în slujbă sfântă.
Dominicanul a întors spre boierul muntean ochi care străluceau de lacrimi.
Urcau în acel ceas al sfatului lor o colină deasupra văii Siretului. Depărtate întinderi se vedeau în soarele amiezii cătră sate, care nu se deosebeau decât prin stâlpi luminoşi de fum de priveliştile înconjurătoare. În fund erau păduri; în alt fund, codri; mai în fund, un munte mare, cu pisc de omăt trandafiriu.
Cât au stat în popas, au avut această privelişte măreaţă a Ceahlăului în urma lor. După aceea au coborât pe o colină domoală într-o vale ascunsă. La un corn de dumbravă au ieşit de pe o potecă nevăzută doi călăreţi, cu dulame şi cuşme la fel ca ale răzăşilor lui Jder. Şi-au împins caii cătră comis, i s-au închinat şi i-au spus câteva cuvinte, apoi s-au desfăcut de pâlc şi s-au dus înainte cătră alte dumbrăvi, pe alte poteci tăinuite. Comisul Onu a venit spre postelnic.
— Cinstite postelnice, a zis el, trebuie să grăbim; măria sa ne aşteaptă înainte de asfinţitul soarelui.
— Bine, să silim caii, s-a învoit postelnicul Ştefan. Să ştii, comise Onu, că aceşti boieri venetici şi acest popă râmlean se ţin pe cai tot aşa de bine ca şi răzăşii domniei tale.
— Asta n-oi crede-o, cinstite postelnice, se fuduli Jder.
— Ba s-o crezi, comise Onu. Şi ce alta ţi-au mai spus acei doi călăreţi?
— Mi-au mai spus că unii brăileni s-au arătat în preajma Cetăţii Crăciuna. Mă gândesc că mai degrabă m-aş afla acolo decât cu aceşti papistaşi.
— Totuşi, dacă măria sa ne-a trimes să-i aducem, să ştii că măria sa îşi are ale sale socoteli. Nici noi, nici aceşti străini nu le cunoaştem; dar voia măriei sale trebuie s-o împlinim. Să ştii, comise Onu, că veacul său nu-l preţuieşte îndeajuns pe măria sa. Şi mai află că mi s-a arătat vedenie de izbândă la asfinţit, când s-au dat la o parte pâclele Ceahlăului. Toată partea asta de ţară a văzut minunea; unii vor fi înţeles şi s-au veselit.
Jder a părut că se înfricoşează la început de aceste vorbe. După asta i s-au luminat privirile, şi îndată bună-vestirea postelnicului Ştefan a trecut între răzăşi. Când şi-au pus caii la umblet, grăbind mersul solilor la Domnie, ceva din bucuria feţelor lor a părut a se răsfrânge şi asupra priveliştii. Cuviosul părinte Geronimo della Rovere a văzut deodată o turmă mare de oi poposită în vale, cu tot tarhatul coborât de pe asini. Ieşise hora în marginea satului, ca să fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrâni cu saricile miţoase până la pământ stăteau rezemaţi în bâte privind tineretul. Doi dintre ciobanii tineri îşi lepădaseră miţele grele la pământ şi păşiseră cătră feciorii din partea locului. Erau doi juni înalţi şi mlădioşi. Dăduseră drumul de sub căciuli pletelor. Cât sunt în slujba oilor.
— Dădea lămurire italienilor postelnicul Ştefan – aceşti păcurari îşi ţin părul sub cuşmă. La sărbători ale tinereţii, cum e hora de azi, îşi lasă valurile de păr să le bată şalele, până la chimir. Unul avea plete bălai, altul negre-corb. Avântul cu care jucau împreună cu feciorii satului danţul voinicesc, la sunetul cimpoaielor, avea ceva înaripat şi sălbatic în acelaşi timp. Ţara părea dintrodată veselă şi fericită părintelui Geronimo.
— Însă asta nu-i decât o înşelare, îşi tălmăci postelnicul gândul său. Adevărat este că hora nu îmbătrâneşte şi nu se întristează niciodată; dar în dosul bucuriilor celor mai aprige stă la pândă aceeaşi grijă crâncenă de care vorbeşte un poet vechi.
— Într-adevăr, priveliştea nu mi se mai pare veselă, mărturisi, cu ochii umbriţi, părintele dominican.
Când au trecut în cealaltă parte a satului, printre căsuţe albe şi uiliţi înguste, au văzut alt popor adunat la o înmormântare, lângă bisericuţa de lemn. Bătea un clopot sfios, risipindu-şi sunetele spre păduricea de stejari de-aproape, şi mortul, în sicriu deschis, era purtat într-un car cu boi porumbi, întovărăşit de neamuri: bărbaţii cu capetele goale, muierile cu broboade cernite. Preotul, în odăjdii, călăuzea alaiul; două bătrâne desfăşurau din când în când poduri de pânză, ca să poată trece călătorul spre veşnicie, în lumea umbrelor. Alte babe, bocitoare, cântau cu jale după sicriu. Pâlcul de răzăşi al lui Jder s-a oprit, salutând cuviincios pe necunoscutul care se ducea spre o lume mai fericită. Totuşi bocitoarele jeleau mâhnirea neamurilor.
Cu fruntea descoperită, părintele dominican privea şi asculta cu încremenire.
— Am vedenia unui rit pe care îl credeam scufundat, a zis cuvioşia sa cătră postelnic. Credeam că asemenea voceratrice n-au mai rămas decât în munţii sălbatici ai Sardiniei.
— Se află şi la noi, la Vaslui, pe tărâmul celălalt, a zâmbit strâmb cătră dominican dumnealui postelnicul.
