Capitolul III.

Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile.

Erau amândoi în primăvara vieţii lor şi în primăvara tot aşa de trecătoare a acelui an 1469. Din cerdacul de sus al stăreţiei văzură munţii limpezi sub puterea amiezii şi valea Nemţişorului învăluită de abur strălucit spre Branişte. Curtea dintre ziduri era plină de forfotă de călugări; numai panţirii stăteau neclintiţi la locurile lor de strajă. Când coconul domnesc coborî treptele, cel din capul scării tresări desfăcându-şi picioarele şi bătând cu suliţa în pământ. Alexăndrel îi zâmbi; el rămase ca de stâncă, mustăcios şi posomorit.

— Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la uşa măriei sale, lămuri Alexăndrel-Vodă. Mai sunt patru ca dânsul. I-a adus măria sa cu sine din Ţara Muntenească. Când eram prunc, m-au purtat în braţe.

— Atanasie, se răsuci el spre panţir, astăzi n-ai mâncat, nici n-ai băut.

— Este vreme, răspunse sever oşteanul.

— Simţeşti mirozna de la cuhnii?

Oşteanul nu răspunse. Coconul se duse râzând, cu soţul său. Doi tovarăşi ai lui Atanasie, dosiţi în laturea şi-n umbra scării, scoaseră capete împodobite cu coif şi schimbară vorbe mormăite cu soţul lor, apoi se mişcară în urma fecioraşilor, priveghindu-i de departe.

În medeanul din afara zidurilor, lumea se împuţinase. Sătenii se retrăseseră la căruţele lor, în capetele hudiţilor şi-n ogrăzile chiliilor. Grupe de câte trei lefegii stăpâneau toate intrările. În afară de această strânsoare ostăşească, era o mişcare vie şi venea de pretutindeni zvon de veselie, fiind toată lumea aşezată la îndeletnicirea cu bucatele şi paharele.

După ce ocoliră zidul, se opriră lângă bisericuţa Sfântului Ion, privind valea. Dedesubtul lor era gropniţa unde stăteau înşirate ţestele lucii ale monahilor adormiţi. Deasupra, pe pajişte, înfloreau clopoţei albaştri.

— Măria sa mă ţine totdeauna astfel lângă sine, la adunări şi mese, începu a da lămurire Alexăndrel-Vodă. Măria sa zice că aşa trebuie.

— Şi eu mă nevoiesc să stau; dar când nu mai pot, cer voie alăturându-mă de măria sa şi rezemându-mi tâmpla de umărul măriei sale. Atunci măria sa mă mângâie pe obraz; deci eu înţeleg că mă pot duce. Când nu mă mângâie, oftez şi rămân la locul meu. Domnia ta, Ionuţ, n-ai asemenea necazuri.

— Am şi eu ale mele, răspunse Jderul cel mititel. Dar toate trec, cum spune tătuţa.

— Ce necazuri poţi avea domnia ta, Ionuţ?

— Ehe! Câte n-am eu! Când fată iepele şi răcneşte bădiţa Simion la mine… El nu strigă la slujitori; strigă la mine. Zice că vrea să facă din mine vraci şi nălbar. Căci măria sa are nevoie de cai buni pentru oaste; şi, dacă n-oi fi eu vraci bun şi nălbar, apoi rămân oştile măriei sale fără cai; leapădă iepele şi pier mânzii.

Obrazul coconului domnesc se lumină de râs. Un râs palid, cu dinţi mărunţi. Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva neliniştit şi nesigur.

— Şi domnia ta ce faci? Fugi?

— Negreşit. Dar dacă mă buciumă, mă întorc. Când eram mititel, nu m-am dus când m-a strigat şi mi-a dat o bătaie ca aceea. Ştii ce pumn are bădiţa Simion? Măria ta nu cunoşti asemenea năcaz.

— Nu. Dar eu n-am erete al meu, cu care să umblu singur pe câmp.

— Ştiu; şi nici nu te scalzi la iazul morii. Nici nu stai la pândă, când ţin sobor şi fac clacă ţigăncuşele comisoaiei Ilisafta Jderoaia. Măria ta însă eşti voievod şi ai să ne stăpâneşti pe toţi, cu toate ale noastre. Eu zic că-i mai bine să fii vodă.

— Mi-ai mai spus asta, şi te mulţumeşti să fii Ionuţ Păr-Negru.

— Întocmai, măria ta.

— Aş fi şi eu mulţămit să fiu Săndrel; dar măria sa mă înfricoşează cu datoriile pe care, după cât spune măria sa, le au domnii. Căci fiind puterea lor dată de la Dumnezeu, ei trebuie s-o folosească pentru obşte. Şi bucuriile şi dezmierdările voievozilor, zice măria sa, trebuiesc să fie puţine şi ascunse. Având toate sub dreapta lor, nu le au pentru sine. Robului şi sărmanului le sunt îngăduite greşalele şi păcatele; dar stăpânitorii au altă rânduială, căci au datorii mai mari în faţa lui Dumnezeu. Aşa că eu trebuie să învăţ la dascăli, greceşte şi sârbeşte, şi să aflu ce spune Stagiritul şi ce a glăsuit fericitul Orighen.

— Aşa-i rânduială măriei tale.

— Crezi că eu nu ştiu? Mai adaogă şi altele: că mătuşă-mea Chiajna mă poartă la toate mormintele, ca să mă rog pentru răposaţii noştri, care au pierit toţi de năprasnică moarte. Iar fraţii mei mai mici plâng pentru maica lor Doamna Evdochia. Înlăuntru, văd adunări în spătărie şi aud pe măria sa mustrând; afară văd oşteni pe ziduri. Aud de judecăţi de ocine, de osândiri de lotri, de războaie. Cunosc că asta-i rânduială unui voievod şi mă silesc să fiu ce se cuvine; însă doresc să-ţi spun o taină.

— Spune, măria ta. Ascult.

— Nu aşa, Ionuţ. Vreau întâi să înţelegi că eu te-am ales pe domnia ta pentru asta, ca pe un prietin.

— Înţeleg, măria ta; mă bucur şi-ţi mulţămesc.

— Domnia ta, Ionuţ, mi-ai plăcut de anul trecut, când te-am văzut întâia oară. Am văzut că eşti vrednic şi ştii atâtea lucruri. Şi ai în domnia ta o bărbăţie şi o credinţă.

— Mă aflu nevrednic, măria ta, de atâtea laude.

— Nu râde, Ionuţ. Am a-ţi încredinţa o taină. Iar mai înainte de asta, trebuie să alcătuim o frăţie, ca să am încredinţare că nu va şti pe lumea asta nimeni altul decât tine ceea ce am să-ţi spun.

— E o taină aşa de cumplită, măria ta?

— E o taină mare.

— Înţeleg, măria ta, că e o taină de dragoste. Iată, măria ta, că eşti cu mult mai fericit decât mine.

— De ce?

— Apoi, măria ta, eu nu am asemenea taină.

— Văd că eşti ager, prietene, mustră Voievodul pe soţul său; însă, chiar de voi fi având asemenea dragoste fericit nu sunt. Aşa că mai bine ar fi fost să n-o am.

— Măria ta, ştiu că nu crezi ce spui.

— Ai dreptate. Mai bine ar fi fost să nu fie altele, întâi şi întâi să nu fie dascăli. Tu nu-i cunoşti.

— Să mă ferească Dumnezeu. Ce-mi trebuie mie asemenea pacoste? De ce râzi, măria ta?

— Râd pentru că, dacă vii la curte, la Suceava, precum a orânduit măria sa, are să trebuiască să înveţi şi tu bucoavnă sârbească şi să-ţi vâri în cap stihuri de Omer.

Ionuţ rămase dintr-o dată gânditor, încruntându-şi sprâncenele.

— Poate ai să cutezi să n-asculţi de porunca măriei sale?

— Ba nu; de venit vin, căci am dragoste pentru măria ta şi văd că vrei să-mi spui o taină. Dar ce am eu cu învăţăturile dascălilor? Eu trebuie să mă fac nălbar, după rânduiala lui bădiţa Simion. Părintele Nicodim, care cunoaşte adânc din cărţi, zice că să învăţ şi eu buchile, însă tuţa nu vrea.

— Cine-i tuţa?

— Tuţa e dumnealui comisul Manole Jder. Tuţa spune că cei care învaţă prea mult nebunesc de cap. Iar dacă nu ştie dumnealui carte, de ce să ştiu eu? Ştie părintele Nicodim pentru noi toţi. Dacă am învăţat noi celelalte lucruri, care-s mai de folos – de atâta ne putem lipsi. La urma urmei m-ar fi învăţat şi pe mine oleacă, dar părintele Dragomir de la noi nu cunoaşte slovă. Am aflat acuma la urmă de dascăl că-i zodier şi cărturar, dar şi dascălul Pamfil spune că boierul şi oşteanul n-au a-şi bate capul cu fleacuri. Ştiu călugării să cetească şi diecii să scrie. E destul. De ce râzi iar, măria ta?

— Vra să zică, fratele dumitale, părintele Nicodim, e nebun pentru dumneavoastră toţi?

— Aşa spune şi tuţa.

— Adicătelea dumnealui comisul Manole Jder. Însă părintele Nicodim ne ameninţă că nebuni suntem noi. Ce-s războaiele? Ce-s averile? Ce-s boieriile? Deşertăciuni sunt, căci omu-i umbră care trece. Se cade să trăim întru duh. Când îl aude grăind aşa şi mustrându-ne, comisul câteodată se mânie, dar după aceea îi trece şi se roagă de părintele Nicodim să-l ierte. Acuma binevoieşte, măria ta, a-mi spune taina cea de dragoste. De asemenea învăţătură sunt prea bucuros, orice ar spune fratele meu ieromonahul.

— Şi asta spune el că-i deşertăciune?

— Şi asta; însă nu-l pot crede. Doresc să am ce încă n-am avut.

— Domnia ta n-ai cunoscut asta, Ionuţ?

— Nu. Eu îmi petrec viaţa în herghelia de la Timiş. Umblu la vânat. Prind păstrăvi. Am învăţat a trage cu arcul. Am şi ştiinţă s-aprind uşor focul, oricând şi oriunde, pe ploaie, ori ninsoare. De ceea ce spui, măria ta, n-am avut parte.

— Atunci să te scoatem din sălbătăcie şi să umbli cu mine, să cunoşti lumea.

— Da. Văd că asta-i porunca lui Vodă. Având şi busuiocul descântat pe care mi l-a pus muţa în mintean şi la cuşmă, poate s-ajung şi eu la o bucurie.

— Ai s-o cunoşti, Ionuţ, acea bucurie, când ţi s-a zbate inima în piept. Ascultă ce-am să-ţi spun. Dar mai înainte de toate, să îndeplinim frăţia de cruce.

— Da.

Cu acest răspuns scurt şi bucuros, Jderul cel mititel îşi trase de la cingătoare jungherul cu plăsele de corn de cerb şi-i cercă ascuţişul. Înainte de a-şi sufleca mânica de la încheietura mânii drepte, se opri ascultând cu luare-aminte, apoi îşi întoarse ochii înspre un unghi de zid al bisericuţei. Acolo se opriseră cei doi panţiri. Cineva cerea trecere cu glas ascuţit şi tânguitor. Sfatul celor doi fecioraşi fu tulburat de o arătare firavă şi strâmbă, care se desprinsese de la zid, înaintând spre ei. Era un călugăr ascetic, cu trupul mai ridicat la grumazul şi umărul stâng. Fiind strâmb cumpănit, partea lui cu umărul săltat avea piciorul mai scurt, ceea ce-l făcea să şchiopăteze în aceeaşi parte.

— Lăsaţi-mă să mă înfăţişez la măria sa Alexăndrel-Vodă, se tânguia el, bătând cu palma dreaptă îndărăt, ca să depărteze de la sine pe oşteni. Eu vreau să-l cunosc pe măria sa şi să mă închin măriei sale. L-am visat astă noapte în vis şi poate să-i fiu de folos. Binecuvântat fii, măria ta Alexandru-Vodă, urmă el şi se opri gâfâind în faţa fecioraşilor. Văd cu măria ta pe puiul lui Jder. Asta nu-i tocmai bună tovărăşie.

— Cine eşti cuvioşia ta, părinte, şi ce pofteşti? Îl întrebă Alexăndrel, încreţindu-şi figura cu nemulţămire.

— Nu te supăra, măria ta; eu sunt Stratonic, ticălos monah de la această sfântă mănăstire. Eu slujesc la bolniţă, unde avem priceput vraci de nebuni pe părintele Ifrim.

— Să fii sănătos, părinte Stratonic. De ce nu-ţi place tovărăşia întru care mă aflu?

— De ce nu-mi place? Întrebă călugărul cel firav. Am spus eu că nu-mi place?

— Ai spus. Şi ai mai spus că ai ceva cu mine.

— Bine; dacă am spus, trebuie să fie ceva. Am cu măria ta atâta. Că fiind ucenic al părintelui arhimandrit Ifrim vraciul, umblu în această sfântă zi căutând două ierburi: omag şi fumul pământului. Am dintru amândouă în traista mea. Mai am în sân o stecluţă, în care am fiertură limpezită din rădăcină de omag. Bună este pentru patima de piept a măriei tale, ca să nu mai tuşeşti. A fost binecuvântată şi ţinută nouăzeci şi nouă de zile la icoana făcătoare de minuni. Am cerut intrare la luminata faţă a stăpânului şi măria sa mi-a dat învoire să te caut şi să-ţi pun în mână acest sfinţit dar. Iar cu puiul de Jder este alta.

— Mulţămesc pentru doftorie, cuvioase părinte Stratonic. Mai rămâne să-mi arăţi de ce nu mi-i bună tovărăşia.

— Poate-i bună, măria ta, şi eu mă înşel, ca cel mai nevrednic şi mai umilit care mă aflu, în acest sfânt lăcaş. Iată cum e pricina. Sfinţitul arhimandrit al nostru de la bolniţă părintele Ifrim cunoaşte nu numai buruieni pentru bolnavii de rând, ci şi un meşteşug de tămăduit nebunii, învăţat de la un vraci leah, când cuvioşia sa era la învăţătură la Varşava. Îndată ce i se aduce un smintit, cuvioşia sa cercetează şi vede ce şi cum. După cât se află de nebun, îi rânduieşte pedeapsă. Avem noi acolo la bolniţă feluri de feluri de poloboace cu apă. Pe un mai puţintel smintit îl vâră până la brâu într-un asemenea vas. Pe altul mai rău, îl vâră până la piept. Pe cei nebuni de tot până la gât. Îi cetluieşte şi-i ţine aşa. Când unul începe a se tămădui, îl trece dintr-o stare în alta. Aşa am fost eu, măria ta. Întâi am stat până la gât; pe urmă până la genunchi; pe urmă m-am cuminţit şi acuma – har Domnului Dumnezeu – umblu slobod şi sunt de ajutorinţă altora. S-a zvonit până la noi la sfânta mănăstire Neamţu că acest flăcăuaş al comisului Jder trage cu arcul, cât nu se află oştean să-l întreacă.

— Acesta-i lucru de laudă, părinte Stratonic.

— Nici eu nu spun altfel, măria ta. Şi am mai auzit, măria ta, că are doi câni învăţaţi la vânătoare şi erete cu clonţ negru.

— Este întru asta ceva rău şi de ruşine?

— Nu, măria ta. Am auzit că umblă la vânătoare cu mare aprindere, cât nu-i trebuie nici o mâncare, de dimineaţă şi până seara. Când se întoarce la coliba de la herghelie flămând şi trudit, frate-său îl mustră şi-l bate. Adevărat este?

— Adevărat, mărturisi cu uimire Ionuţ.

— Ei, dacă-i adevărat, atuncea să-mi spui câte parale ai plătit cânii?

— I-am plătit câte un galbăn.

— Şi cât te costă eretele?

— Un galbăn.

— Şi câte prepeliţi prinzi?

— După cât se întâmplă.

— Şi ai pedeapsă numaidecât să mănânci asemenea vânat?

— Eu nu mănânc prepeliţi, cuvioase părinte.

— Şi de unde ai avut domnia ta atâtea some de bani ca să plăteşti erete şi câni?

— Mi-a dat comisul.

— Atuncea şi el e în primejdie. Iar pe domnia ta, Jder cel mititel, te sfătuiesc să fii cu mare pază, căci, dacă te află şi te prinde părintele Ifrim, te vâră până la gât în poloboc. Primeşte, măria ta Alexandru-vodă, picăturile de omag. Îţi doresc sănătate multă şi petrecere bună cu acest zănatic.

Fecioraşii rămaseră râzând şi privindu-se cu ochi umezi de plăcere.

Ionuţ îşi şterse pe coapsă pana jungherului şi, punând vârful într-o vână de la încheietura mânii drepte, făcu să iasă o picătură de sânge cât o mărgică. O întinse spre tovarăşul său, care o culese cu vârful limbii.

Luând la rândul său jungherul, Alexăndrel stătu în cumpănă. Apoi lăsă pe Jder să-l cresteze şi să-i ia picătura.

— Jură pe frăţia noastră că ai să păstrezi taina, porunci el.

Ionuţ făcu semnul sfintei cruci.

— Jur pe sufletul meu şi pe mormântul mamei mele… aceea care nu mai este şi n-am cunoscut-o.

Rămaseră amândoi cu ochii aţintiţi spre zarea albastră şi spre pădurea de brad de pe culmea Pleşului. Curgea lumina amiezii şi florile îşi istoveau miresmele.

— Ascultă, Ionuţ, zise deodată cu drăgălăşie Alexăndrel-Vodă, cuprinzând mâna soţului său; eu caut câteodată să scap pe dascălii mei şi de închisoare. Trăim, eu, surorile mele şi mătuşa Chiajna, ca într-o închisoare, până ce s-a lumina iarăşi curtea şi va veni Doamnă. Deci eu m-am înţeles cu Grigoraşcu Jora, al treilea postelnic, să mă însoţească în petrecerile mele. Iar măria sa, având încredere în Grigoraşcu Jora, îl lasă să mă ia cu el. M-a dat în sama lui, el mă păzeşte şi mă poartă. M-a dus cu mare taină Grigoraşcu Jora într-un loc care se chiamă Curtea lui Machedon. Acolo are el o prietină, văduvă de boier, căreia îi zice cneaghina Costanda. Am petrecut eu acolo. Pe urmă am poftit să mă ducă în altă parte. Când a fost, în toamna trecută, măria sa la hotarul Pocuţiei, eu am rămas iarăşi în grija lui Jora şi m-am dus într-un loc şi mai depărtat, lângă Dorohoi. Nici nu ne aşezasem bine în popas, când au venit slujitori lăsaţi anume de Grigoraşcu Jora la curte, ca să ne cheme la tabăra lui Vodă. Pe loc am purces. Înainte de a ajunge la măria sa, pe Ceremuş, am bătut, sara, la o curte boierească, cerând găzduire. Am fost primiţi cuviincios. Era o curte cu robi şi avere. Îi zicea Ionăşeni. Stăpânul nu mai era. Cneaghina lui, Tudosia, ne-a primit şi îndată am văzut şi am cunoscut şi pe copila cneaghinei, jupâniţa Nasta. Cneaghina Tudosia a plâns povestindu-ne felurite lucruri despre răposatul dumisale soţ şi ne-a dat să mâncăm zarzăre dintr-un pom crescut din sâmbure adus de la Anatolia de cătră boierul Ionaş. Bune fructe. Erau rumene pe-o parte. Mă uitam la jupâniţă: avea obraji ca acele zarzăre. Râdea la mine, rumenindu-se mai tare şi plăcându-i vorbele mele. Am strâns-o de mână, şi atunci am simţit acea zvâcnire la inimă, despre care ţi-am spus că ai s-o ai şi domnia ta. Când ai să ai acea zvâcnire, ai să intri în bucurie şi întristare, cum am intrat eu. Băgând de samă Grigoraşcu Jora că mi s-au luminat ochii şi pe urmă îndată mi s-au întunecat, a poftit pe jupâneasa Tudosia să meargă să-i arate caii cei mari aduşi din Ţara Leşască, despre care grăia dumneaei. Trebuie numaidecât – zicea el – să vorbească măriei sale Domnul despre asemenea cai cum nu se găsesc în Moldova. Noi avem mai mult cai mărunţi şi iuţi, pe când caii leşilor sunt nalţi şi laţi în spate, ca să poarte pe călăreţii crijaci îmbrăcaţi numai în fier. Aşa i-a vorbit Jora cneaghinei fel şi chip încântând-o, încât am rămas singur cu Nasta. Eram hotărât să-i spun dintr-o dată de ce patimă am fost lovit. I-am apucat mâna şi nu i-am putut spune nimic. Ea a râs; eu am cuprins-o; tocmai atunci a trebuit să-mi desfac braţul, căci jupâneasa Tudosia umblase cu mare grabă şi se întorsese numaidecât, poftind pe Grigoraşcu să binevoiască a-i povesti în casă ce mai are de povestit, ca s-audă şi fata. Prin urmare jupâniţa Nasta asculta cu luare-aminte orice fel de istorisire, părând că nu mai ştie nimic despre mine, dacă mai sunt acolo ori dacă am fost într-adevăr pe-acolo vreodată; şi râdea din vreme în vreme arătându-şi dinţii. Atuncea am început să ard pe rug: când pe-o parte, când pe alta. Mă mişcăm sunându-mi când pintenii, când sabia. Ea nu mă vedea, nici nu m-auzea.

E uşor să înţelegi că n-am putut adormi. M-am zvârcolit în aşternut, până ce Jora, trezindu-se, m-a întrebat ce am. I-am răspuns că n-am nimica. El a prins a râde şi m-a îndemnat să ies puţintel să mă răcoresc. Afară-i văzduh lin de toamnă şi lună.

M-am îmbrăcat în pripă. Am ieşit. Am văzut străjerii noştri stând la porţi. Cânii se liniştiseră, luna bătea într-o fereastră deschisă. M-am apropiat furiş. M-am arătat. Am cunoscut pe jupâniţa Nasta. Ea a ţipat uşor, de sfială mare.

M-am mirat. Am întrebat-o dacă nu m-a auzit şi nu m-a văzut.

Nici nu mă văzuse, nici nu mă auzise.

Am crezut ce-mi spune. I-am cuprins mâna, ea mi-a lăsat-o. Iarăşi m-am hotărât să-i vorbesc şi iarăşi n-am putut. M-am hotărât să trec pe fereastră mai aproape de dânsa şi m-au oprit zăbrelele. Socot că la domnia mea, când va fi să fie, după voinţa lui Dumnezeu, am să stric acest rău obicei la casele boierilor moldoveni.

— Măria ta, observă Jderul cel mititel, toţi oamenii, fie moldoveni, fie leşi, fie unguri, dacă au de păzit aur şi argint, pun zăbrele la ferestre.

— Ascultă-mă pe mine, Ionuţ; eu am să stric acest obicei. Văzând că vorba nu-mi prieşte şi zăbrelele nu mă lasă, am tras de mânuţă şi m-am apropiat până ce-am simţit cu gura pufuşorul de zarzără.

— Vra să zică, ţi-au plăcut zarzărele, măria ta.

— Plăcut.

— Eu n-am gustat niciodată, cât de puţin.

— Acel cât de puţin nu-i bun, Ionuţ, ascultă-mă pe mine. Am dorit cu mult mai mult şi cu durere. Ca o vicleană ce este, fata râdea. Dacă ţi-a mai fi dor de mine, măria ta, pofteşte de mă mai vezi. Eu nu pot veni la Suceava. Măria ta eşti stăpân şi poţi veni la Ionăşeni. Însă nu întârzia prea mult, măria ta, îmi zice, căci noi avem neamuri în Ţara Leşască; şi, după ce ne isprăvim toate treburile moşiei aici, ne ducem la Liov şi la neamurile pe care le avem în Lehia.

Atâta am putut vorbi în sara aceea, şi m-am dus de m-am culcat iar pe jăratic.

Pot să-ţi spun că n-am mai avut, din acea vreme, stare de pace.

Am purces a doua zi, ca să găsim pe măria sa în tabăra de la Ceremuş. M-am bătut fel şi chip cu gândul, cum aş face să mă întorc iar la Ionăşeni. N-a fost chip. Măria sa m-a ţinut lângă sine. Era posomorât şi trimetea călărime în olatul lui Crai, până ce-au venit cu vorbe de pace castelanii. După ce s-a făcut linişte în Pocuţia, ne-am întors la Suceava şi măria sa m-a luat cu sine în Ţara-de-Jos. Abia după ce ne-am întors din Ţara-de-Jos, m-am sfătuit cu Grigoraşcu Jora să ne repezim iarăşi la Ionăşeni. A găsit Jora o pricină, încât măria sa a dat învoire să umblu cu el şi cu straja ca totdeauna rânduită. Când m-am apropiat de locul cel cu lună plină şi cu fereastră zăbrelită, inima mi-a dat semnele ei că-i bolnavă. Când am ajuns şi slujitorii ne-au deschis, arătând că stăpânele lor se află în petrecere la neamuri, am lăsat să-mi cadă braţele în jos şi m-am uitat lung la Grigoraşcu Jora. Să dăm foc curţilor? Să purcedem în pradă în Lehia? Să pun sabia cu straja în pământ, să mă las cu pieptul în ascuţişul ei? Nici unele să nu faci, măria ta, mi-a spus Grigoraşcu Jora. S-aştepţi să înflorească zarzării, la primăvară.

Ne-am întors la Suceava. A ales spătarul un om de credinţă dintre slujitorii lui cei mai de aproape şi l-a trimes la Liov. A stat acel om la Liov cinci săptămâni. Şi în săptămâna a doua a postului mare s-a întors, aducând de acolo răspuns că numaidecât să ştiu că zarzării se află la locul lor la Ionăşeni şi au să înflorească iar.

Au înflorit zarzării într-adevăr. Însă eu sunt în suferinţă.

— Ţi-i dragă jupâniţa Nasta, măria ta şi frate? Întrebă cu glas deosebit de dulce Jder.

— Mi-i dragă.

— În primăvara asta n-ai văzut-o?

— N-am văzut-o. N-am putut trece peste opreliştile măriei sale. A trimes iarăşi Grigoraşu Jora pe omul său la Ionăşeni, cu carte. A găsit toate în floare. Cine îmi trebuie mie zâmbea şi părea că mă aşteaptă. Am primit răspuns.

— Bun răspuns?

— Bun, pe cât îl socotesc eu. „Cei ce-au râs, s-au întristat.”

— Aşa spune?

— Da. Cei ce-au râs s-au întristat. Dumneata ce înţelegi din asta, Ionuţ?

— Eu înţeleg că trebuie să încalici şi să te duci într-o întinsoare la cei ce s-au întristat.

— Tu aşa ai face?

— Fără nici o întârziere, măria ta.

— Domnia ta poate. Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e una şi a oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu nu cred asta.

— Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi asemenea rânduială. Mânjilor le e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne ducem.

— Vra să zică, mergi cu mine?

— Merg, măria ta. Cum îmi porunceşte măria sa să vin la Suceava, la slujba curţii, ca să ţin măriei tale tovărăşie, cum încalic şi te urmez. Dacă am straiele gata şi muţa nu se supără, merg chiar acuma. Dacă nu se poate acuma, vin mai pe urmă. Şi cum vin, ţinem sfat, ca să vedem ce facem. Ce fel de ochi are?

— Verzi, sprâncenaţi. Se uită ca dintr-o pâclă.

— E naltă?

— Nu; e mărunţică. Îşi subţie mijlocul şi poartă foi lungi, ca leştele. Are o mânuţă mititică. Degetele i-s reci; obrazul fierbinte.

— O chiamă Nasta?

Jderul cel mititel, cu această întrebare pusă mai mult lui însuşi decât coconului domnesc, rămase cu privirile aţintite, desluşind, în lumina amiezii, năluca jupâniţei. Repede o cunoscu, repede i se stânse vederii. Zâmbi cu bucurie tovarăşului său.