Capitolul IV.

Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru Ionuţ.

După porunca de-acasă, la care se adăogea acum şi a Domniei, Ionuţ trebuia să se întoarcă chiar în acea zi la Timiş. A doua zi, vineri, de praznicul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, Vodă urma să se afle în popas la hergheliile măriei sale. Vede acolo câte sunt de văzut şi porunceşte ce are de poruncit, apoi trece apa Moldovei şi se duce înainte ca să ţie scaun de judecată la târgul Roman, lângă Cetatea Nouă.

După ce petrecu până la scara stăreţiei pe coconul domnesc, feciorul cel mai mic al lui Manole Păr-Negru crezu vremea potrivită să se întoarcă la părintele Nicodim, să ieie binecuvântare de drum. Ca să ajungă până la chilia fratelui său, ocoli iar pe la bisericuţa Sfântului Ion, să vadă dacă mai găseşte ceva din sfaturile, tainele şi visurile acelei amiezi. Câţiva monahi bătrâni, cu obrazurile deosebit de rumene, se hodineau în umbra streşinii, deasupra gropniţii unde aveau să coboare cândva, la o hodină mai lungă. Sforăiau cu braţele căzute şi cu gâturile strâmb întoarse. Se suiră cătră soare şi miresmele. În preajmă, sosiseră şi nişte oameni străini, destul de veseli, care mai aveau cu ei ulcioare din care închinau pentru slava măriei sale Ştefan-Vodă.

Simţind nevoie ca să mai fie câtva timp singur, să clocească o bucurie care născuse în el, o minune a prietiniei şi o taină pe care o strângea numai pentru sine ca pe un odor scump, Ionuţ rătăci cătră Vovidenie şi ajunse la părintele Nicodim când era soarele la chindie.

Atunci începu a bate şi toaca în turnul cel mare; oştenii se mişcară în medean; unii dintre săteni cereau intrare la măria sa, cu jalobe. După ce intrau în cetăţuia mănăstirii, cădeau în genunchi şi, numai după ce auzeau din cerdacul stăreţiei glasul, îndrăzneau să se apropie, să ridice ochii şi să cuvinteze. Sus, stătea Vodă întru toată mânia, împresurat de boieri; şi spătarul îi ţinea spata şi buzduganul. Nimeni nu putea să înlăture dreptatea acelui braţ. Ori boier, ori mişel simţea aceeaşi apăsare ca subt o întocmire neclătită aşezată de Dumnezeu. De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice. Neguţătorii treceau fără grijă ori la nemţi şi leşi, ori la tătari, ori la Ţara Ungurească; plăteau vama cu dreptate, nimeni nu le pricinuia sminteală. Vreme de cinci ani călăreţii măriei sale au prigonit pe lotri; au stătut răii spânzuraţi la toate colţurile de dumbrăvi, lângă drumuri, până ce i-au ciugulit hultanii şi corbii şi au rămas ciolanele albe. Slujbaşii care au fost dovediţi că jăcuiesc vămile, ori obijduiesc pe sărman au fost puşi în cuşcă şi coborâţi în ocne, ca să nu mai vadă niciodată sfântu-soare. S-a făcut lumină şi dreptate în Ţara Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi şi-au plecat grumazul şi s-au supus. Acestea le vorbeau cei care închinau din ulcioare la Sfântu-Ion deasupra gropniţii, cei care stăteau încă în jurul chilnelor la Vovidenie, cei care se duceau spre poarta mănăstirii, pe medean.

Clopotele bătură scurt după toacă şi alt rând de oameni intră sub boltă, ca să răzbată în ceea lume, la Domnie, să-şi tânguie suferinţile; căci tot mai rămăseseră multe drojdii otrăvite din zilele cele vechi, când erau domniile schimbătoare. De la canţelaria dumnealui logofătului Toma ieşeau acuma urice nouă, mai bune decât toate cele care au fost până acuma.

O samă de gospodari înhămaseră şi porneau cătră satele lor. Femeile îşi strânseseră în ştergare curate nafora şi cruciuliţele de lemn de chiparos şi undelemn binecuvântat de prea sfinţitul Iosif şi scrisoarea pentru friguri. Se duceau veseli, încredinţaţi că au biruit duşmăniile, dragostele şi moartea.

Din foişorul lui cu stâlpi crestaţi de brad, părintele Nicodim ridică fruntea şi zâmbi mezinului. Împinse pe măsuţă, la o parte, cartea pe care stătuse plecat, şi pofti pe Ionuţ alături. Bătu din palme şi porunci fratelui care se înfăţişă la poruncă să aducă apă proaspătă de la fântână, o scafă de miere şi linguriţi de lemn.

Feciorul se aşeză în faţa monahului.

— Te-am poftit alături, Ionuţ, zâmbi părintele Nicodim.

Jderul cel mic trecu lângă fratele său. Aveau o uşoară asemănare amândoi, mai cu samă la ochii de coloarea coajei de castană. Ciudate erau petele de jder, de aceeaşi mărime. Aveau acelaşi zâmbet bun.

— Ai fost cu Alexăndrel-Vodă?

— Da.

— Ţi-a povestit întâmplări şi năcazuri ale măriei sale?

— Nu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, răspunse Ionuţ cu inima strânsă. I-am spus eu ale mele, cu vânătorile şi cu caii noştri de la Timiş.

— V-aţi împrietinit?

— Da, părinte Nicodim, însă nu prea tare. După ce i-oi arăta eu toate meşteşugurile mele, are să aibă măria sa mai multă plăcere de mine.

— Bine, Ionuţ, fă aşa ca să fii drag lui Alexăndrel; atunci are să te iubească şi măria sa Domnul nostru; aşa veţi avea, tu şi fraţii tăi şi părinţii tăi, de la măria sa, multă milă. Dacă ai să te duci la curte la Suceava, cum e porunca, ai să dobândeşti şi învăţătură de carte. Nu te oţărî aşa căci cartea nu-i rău lucru. Pentru mine, a fost mângâierea vieţii. M-am însoţit cu ea şi cu pustia şi am ajuns la linişte şi înţelepciune. Să fii deci cuminte şi să te supui acelor dascăli. Să asculţi de poruncile măriei sale Domnul şi să nu te îndupleci la unele zburdăciuni ale lui Alexăndrel-Vodă. Nu ţi-a spus nimic şi nu te-a îndemnat la nimic?

— Nu mi-a spus nimic şi nu m-a îndemnat la nimic, părinte Nicodim.

— Uită-te la mine. De ce ţi-s roşi obrajii?

— Pentru că mă bănuieşti pe nedrept, bădiţă Nicoară.

— Frumos şi bine este, Ionuţ, să trăieşti întru curăţenie sufletească şi să n-ai nimica a ascunde maimarilor tăi, cărora le eşti drag. Căci tu, dacă te duci de la casa bătrânilor noştri, are să fie pentru dânşii o mâhnire mare. Şi n-ar trebui mâhnirea lor s-o sporeşti cu vreo faptă necugetată. Mărturiseşti cu jurământ?

— Mărturisesc cu jurământ, bădiţă, pe sufletul meu şi al maicei mele cea care s-a prăpădit.

În gând, Jderul cel mititel îşi prefăcea cu viclenie vorbele, punându-le la frăţia de cruce pe care o legase la Sfântu-Ion. Îi scăpăra negru şi roş în priviri, dar se îndărătnicea în legământul ce făcuse, mai tare şi mai sfânt decât orice pe lume.

— Bine, vorbi cu linişte Nicodim, mângâindu-l pe frunte. Am încredere în tine. N-aş putea spune că am aceeaşi credinţă în Alexăndrel-Vodă, care pricinuieşte multă nelinişte părintelui său. Dacă nu ţi-a vorbit încă despre nişte zburdăciuni ale lui pe care le-a făcut, cu nişte fecioare ori văduve tinere de cneji, poate are să-ţi vorbească de acum înainte. Fiind şi părintele său aplecat spre partea femeiască, la Alexăndrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru că n-are încă în el alte puteri ca să-l înfrâneze. Bune sunt toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într-o asemenea nebunie cu capu-n jos ca într-o prăpastie, pe când părintele său caută intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, stăpânind ce-i place. Tu, dacă ai de învăţat întru acestea, învaţă de la măria sa Domnul, nu de la Alexăndrel-Vodă. Ai înţeles?

— Am înţeles, bădiţă Nicoară. Fii încredinţat că am să le fac toate bune.

— Încredinţat prea tare nu sunt. Avem să vedem. Dacă va fi să fie ceva, dă de ştire măriei sale, ori trimite răspuns acasă, să vie la tine unul dintre noi. Să mai ştii ceva la care nu te gândeşti, dar care-i mai presus de toate. Dacă se întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În Alexăndrel-Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la domnie. Dacă se surpă Alexăndrel, măria sa cade în mare suferinţă. Aş putea spune că pentru acest cocon s-a întâmplat fapta de anul trecut din Secuime, când măria sa a prins pe Petru Aron-Vodă şi l-o omorât. De mult urmăreşte măria sa asta, nu atât ca să răzbune pieirea lui Bogdan-Vodă, cât ca să nu mai fie pe lume alt os din osul lui Alexandru-Vodă Bătrânul. Ştiind că va face să cadă capul lui Petru Aron, măria sa şi-a pregătit izbăvire, începând şi săvârşind lăcaş de rugăciune pentru sufletul său. La toamnă, se sfinţeşte sfânta mănăstire a Putnei. Acolo îşi găteşte măria sa sălaş de veci şi pomenire necurmată, ca să-i ierte Dumnezeu această faptă cumplită. Poate Alexăndrel nu înţelege încă asta. Poate ai să înţelegi tu, Ionuţ.

Jderului celui mititel i se înegurară ochii; dar se îndârji şi tăcu neînduplecat, credincios jurământului şi frăţiei de la Sfântu-Ion.

— Îţi sărut mâna, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, şopti el cu dulceaţă; eu mă duc să-mi gătesc calul. Am poruncă de la tuţa şi de la muţa să fiu azi înapoi.

— Grăbeşte-te, să nu te apuce noaptea. Luna-i în al treilea pătrar. Nu ţi-i frică prin întuneric?

— N-aş putea spune, bădiţă Nicoară, că nu mi-i frică. Batîr că-s descântat, tot mă tem să nu-mi iasă înainte Necuratul, într-o formă schimbătoare.

— Ori şi în ce chip ţi s-ar arăta, să nu te temi. Mai ales să nu te temi dacă s-arată în chip de muiere. Mai degrabă teme-te de bărbat înarmat.

— Mă tem şi de acela, bădiţă Nicoară, dar mai puţin. Am şi eu armă şi săgeţi la oblânc. Totuşi mărturisesc cu umilinţă că sunt mult mai fricos decât ceilalţi fraţi ai mei. Bădiţa Simion se teme numai de parte femeiască. Acest diavol îl suduie el şi zi şi noapte.

— Are dreptate Simion, zâmbi călugărul. Din pricina unui asemenea diavol a rămas el până acuma holtei, iar eu am intrat în pustie. Istoria asta ai s-o afli tu cândva, ca să-ţi fie şi ţie învăţătură. Acuma grăbeşte-te, căci soarele scăpată pe codru. Nu uita dulama. Întreabă calul dacă fratele Gherasim i-a dat grăunţe. Pune-ţi pita ce ţi-am gătit-o la coburi. Spune celor de la Timiş veşti bune şi binecuvântări. Unde te duci?

— Unde mi-a poruncit, bădiţă Nicoară.

— Aşează-te o clipă, ca să-ţi steie norocul. Are dreptate comisoaia Ilisafta să se uite la tine cu ochii pe care-i ştiu şi să te alinte. Nu pleca până nu-ţi dau cartea de la canţelaria domnească cu pecete, ca să nu te poprească oştenii din Branişte. Cum a aflat că tu duci porunca la Timiş, măria sa a şi strigat să ţi se scrie carte, ca să nu suferi nici o întârziere. După ce te-am sărutat şi te-am binecuvântat, du-te.

După ce-şi închingă bine calul şi-şi cercetă sabia şi cucura de săgeţi, Ionuţ se zvârli în şa fără să atingă scările. Era o mişcare mlădioasă, învăţată de la Simion. Punea numai podul palmei pe grumazul animalului şi se azvârlea deasupra. Cum se aşeza, îşi sprijinea pumnul drept în şold şi privea cu fudulie în juru-i.

— Pruncul acesta are să fie la vremea sa mândru bărbat, îl cântăriră gospodarii care-l aşteptau în hudiţă, făcându-i loc să treacă. Muierile şi fetele din căruţe se uitară la el râzând fără de nici o ruşine.

Se duse în trap un timp, până cătră izvoarele de sub Branişte. Când ajunse sus, la focurile călăraşilor, straja îl opri. Veni un hotnog, ca să-i vadă cartea; porunci să se înlăture suliţile şi-i pofti cale bună.

În pădurea de stejari se făcu noapte. Când intră în poienile de pe Ozana, luci luna printre cetini. Găsi popasuri de gospodari ce se întorceau de la hramul sfintei mănăstiri. Erau oameni veseli şi prea vorbăreţi. Unii îl poftiră să descalece şi să ospăteze cu ei. Ionuţ mai merse un răstimp în trap repede, până ce rămase iarăşi singur. Luna se ridica, descoperind vâlcele pline de ceaţă.

Din acele vâlcele, ies câteodată fantasme drumeţului. În noaptea aceea erau însă locurile curate. Se auzeau prepeliţi strigând în ierburi, unele mai aproape, altele depărtate.

Străbătu acele locuri singuratice cu foarte multă luare-aminte, gata să-şi facă cruce cu limba ori să puie mâna pe sabie. I se descreţi inima când ajunse la altă adunare de cărăuşi.

Acolo descălecă şi trase din cobur pita de grâu.

— Poftim la sfatul nostru pe feciorul lui jupân Manole comisul, îl întâmpină cu voie bună maimarele locului. Dacă pofteşte să ospăteze, să binevoiască a ospăta. Avem vin de la sfânta mănăstire. Cât ne-a mai rămas, să-l istovim pe drum, ca să ducem acasă ulcioarele goale, după cuviinţă. Pofteşte, fecior de comis; nu te ruşina de oamenii de rând.

— Nu mă ruşinez, cinstite gospodarule.

— Vorba asta-mi place. Ia de bine din ulcior şi să te văd şi altă dată sănătos. Aş fi vrut să mă duc şi eu azi să mă înfăţişez la măria sa Ştefan-Vodă, dar m-am sfiit. Aş fi vrut să-l rog aşa: măria ta, fă-mă şi pe mine lup. Atunci măria sa ar fi râs şi ar fi înţeles că-l poftesc să mă facă boier.

Ionuţ crezu că trebuie să râdă şi el; pe urmă se gândi că are datoria să se mânie pentru vorbele îndrăzneţe ale acelui gospodar; vinul îl înveseli şi-l îmblânzi în acelaşi timp.

— Eu i-aş spune alta acestui oaspete tinerel, ca să aibă învăţătură la treburile muiereşti, se întoarse iar gospodarul cel şăgalnic. Să nu se supere dumnealui pentru rugămintea mea la Ştefan-Vodă, căci eu cunosc pe părintele său, jupân Manole comisul. I-am fost slujitor şi, în multe împrejurări, cu priinţă. Dac-ar avea mulţi măria sa ca dumnealui comisul Manole Păr-Negru, apoi n-ar mai avea ce lucra divanurile măriei sale; s-ar odihni sabia sa şi i-ar rugini buzduganul. Mă uit la acest fecioraş şi-l văd pe părintele său. Să fie sănătos şi să aibă parte de dragoste. Să nu te ruşinezi, domnia ta, dacă am să-ţi spun o întâmplare de pe când săream gardurile. Aveam o ibovnică isteaţă, cu bărbat nătărău. Ascultă domnia ta întâmplare cum nu s-a mai pomenit pe lumea asta. Mă înţeleg eu cu dânsa ca să vin sara. Bărbatul cel nătărău şi gângav se dusese la moară şi, ca totdeauna, avea a se întoarce a doua zi. Dintr-o întâmplare neaşteptată, omul venise înapoi devreme. Cum ne era înţelegerea, eu trec pârleazul şi bat la uşă, schimbându-mi glasul şi gângăvind, ca soţul: Deschide, Sa-salomie! Atunci omul, de pe cuptor, scoate un cap buhos şi strigă şi el: Ian auzi, măi fe-femeie, du-te şi deschide degrabă; mi se pare că mă întorc iar de la moară!

Mai ales muierile din preajma focului râdeau ascuţit. Unele găsiră în ele atâta cutezare, încât veniră până la Ionuţ, ca să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Se ştie într-adevăr că, dintr-al şaselea an al domniei lui Ştefan-Vodă, de când au început bielşugul şi huzurul, buruiana care se chiamă ruşine nu mai înfloreşte în Ţara Moldovei.

Fecioraşul se luptă nu cu mare izbândă şi se supuse râzând. Cupa de vin mănăstiresc îi înfocase obrajii. Se simţea viteaz ca niciodată şi mai ales mândru. Unul dintre oamenii de la foc, pe cât se vedea cunoscător în lucruri bune, se apropiase de Jder şi-i cerceta calul şi din laturea dreaptă şi din cea stingă.

— Frumos căluţ, grăi el fără să se uite la Ionuţ şi clătinând din cap cu uimire. Pare că se trage din bun soi.

— Ehe, se amestecă povestitorul cel cu bărbatul nătâng. Pe unde-i fi umblat dumneata, mări şi ţări, precum spui, e greu să afli sămânţă ca cea din care se trage acest harmasăraş.

— Dar de ce, mă rog dumnitale?

— Cum? Apoi dumneata n-ai auzit că acest boieraş e al comisului Manole Păr-Negru de la Timiş?

— Am auzit.

— Ei? Apoi Manole Păr-Negru e comisul cel mai de samă al măriei sale. Şi-n grajdul de la Timiş se află sămânţa cailor albi ai măriei sale.

— Asta n-am ştiut.

— Dacă n-ai ştiut până acuma, să ştii de-acu înainte.

— Oi şti, se supuse omul, cu umilinţă. Fiind străin de aceste locuri, mă rog să fiu iertat. Ce să spun? Place-mi calul; dar şi mai mult mi-a plăcut călăreţul. L-am cunoscut şi pe el că-i de bun soi, după cum se ţine în şa şi după cum umblă.

— Unu-i Ionuţ, feciorul comisului Manole, se bucură una dintre muieri.

Jderul cel mititel îşi îndreptă grumazul cu semeţie şi-şi pipăi armele. Simţi în el mare plăcere şi prietinie pentru acel drumeţ. Era un om scund, bine legat, cu ochii ageri depărtaţi şi lungiţi spre tâmple.

— Dumneata încotro călăreşti? Ispiti el pe străin.

— Mă duc în Ţara-de-Jos, boierule.

— Eşti neguţător de cai?

— Văd c-ai înţeles. Aşa este. Însă nu mă încumet să neguţez cai domneşti. Nici nu sunt călăreţ ca domnia ta. Acest pag e într-adevăr din seminţia harmăsarului alb?

— Este. Iepele de la Timiş fată rar mânzi cu păr curat, după asemănarea lui Catalan. Când şi când iese mânz alb. Care-i alb întreg, ori numai cu ţintă în frunte, e al măriei sale. Oprit să iasă de la noi şi să-l încalice străin.

— Catalan îl chiamă?

— Da.

— De unde va fi fost adus?

— E bine să ştii şi asta, se veseli Ionuţ, ca să te miri. Când părintele meu comisul a luat iarăşi în stăpânire herghelia, după ce măria sa Ştefan-Vodă s-a fost întors la moştenirea sa…

— Când s-a petrecut asta?

— Asta s-a petrecut chiar în cel dintâi an de domnie al măriei sale, Dumnezeu să-i deie mulţi şi buni ani de-acu înainte.

Oamenii de la foc se închinară, dorind viaţă şi izbândă măriei sale. Străinul îşi trase din cap cuşma şi-şi făcu şi el semnul crucii, cu deosebită smerenie.

— În acel an, urmă Ionuţ, părintele meu a aflat de la neguţători lioveni cum că nişte hoţi prea iscusiţi ar fi adus tocmai de la capătul pământului, din Ispania, un harmăsar furat.

— Adevărat este?

— Precum îţi spun şi precum se ştie.

— Cine nu ştie asta? Mărturisiră gospodarii de la foc.

— Iată, eu nu ştiu şi mă mir foarte.

— Miră-te. Tocmai din Ispania, din grajdurile voievodului harapilor. Acei hoţi iscusiţi l-au ţinut ascuns o vreme, pe urmă l-au purtat aşa din loc în loc până ce au ajuns în Ţara Leşască. Aici au dat într-ascuns veste la Varşava, la Crâm şi la Suceava. Comisul a trimes om anumit, cunoscător, care s-a ajuns cu neguţătorii din preţ. De-atuncea Catalan stă la Timiş. Era atuncea de zece ani. Acuma are douăzeci şi doi. Cinci ani l-a încălicat măria sa; acuma încalică al doilea fecior al lui. Pe cel dintâi l-a chemat Harap: era curat ca un fulg. Pe-al doilea îl chiamă Vizir: are stea neagră în frunte ca şi Catalan. S-a aflat, ori este scris undeva, că măria sa Ştefan-Vodă are mare noroc la război cu aceşti cai. Când a fost războiul cu Matiaş-Crai, harmăsarul cel bătrân a nechezat de trei ori în grajd. Era într-amurg. L-am auzit cu toţii şi ne-am mirat. Chiar într-acea noapte a fost învăluire de oşti lângă Cetate; iar la Baia a fost mare prăpăd a oştilor lui Crai. Anul trecut, vara, când a pierit în Secuime Aron-Vodă. Catalan iarăşi a nechezat de trei ori. Dascălul nostru Pamfil zice că acest harmăsar ar fi năzdrăvan. Eu pot să-ţi spun dumnitale că întâia oară când l-am văzut, m-am spăimântat de el. A râs la mine. După sfatul dascălului, în ziua de Sânziene, fiind eu atuncea mic numai de doisprezece ani, i-am dus pe furiş o tablă de jăratic.

— A mâncat jăraticul? Se miră străinul, cu mâna la falcă.

— Da' de unde? L-a bătut cu copita dreaptă de dinainte, risipindu-l. Era să ardă grajdul în care şade. Trebuie să ştii că şade în grajd deosebit şi are slujitori anume în număr de patru. Şi bădiţa Simion se duce totdeauna, noaptea, de-l cercetează.

— De ce-l cercetează?

— Aşa. Ca să se încredinţeze că-i acolo. Cum s-au aflat meşteri de l-au furat de la voievodul harapilor, aşa s-ar putea afla alţii să cerce să-l fure de la noi.

— Aţi aflat c-ar râvni cineva să răpească un harmăsar bătrân?

— N-am aflat, nici nu credeam că s-ar putea să îndrăznească cineva. Bădiţa Simion e totdeauna în picioare. Şi noi avem cai mai repezi decât Catalan.

— Atuncea nu-i pagubă mare.

— Ba-i mare; Catalan nu-i alergător, însă vorba dascălului Pamfil trebuie să fie adevărată.

— E năzdrăvan?

— Este. Cu feciorii lui, măria sa bate toate războaiele. Am întrebat şi pe fratele meu părintele Nicodim. El a râs întâi şi n-a vrut să-mi răspundă, pe urmă a întărit şi cuvioşia sa că aşa este.

— Mă bucur auzind toate acestea, vorbi străinul, închinându-se către Ionuţ.

Izbucni de la drum un glas gros şi neprietinos:

— De ce te vei fi bucurând dumneata aşa de tare, omule, nu înţeleg.

Ionuţ tresări şi se întoarse.

La răsfrângerile focului văzu pe starostele Nechifor Căliman călare. Îi steclea sub mustăţi rânjetul dinţilor. Fecioraşul avu strângere de inimă şi neplăcere.

— He-he! Ce poveşti spui dumneata aicea, mânzule? Urmă fără de nici o sfială starostele. Mi se pare că ai trebi la Timiş şi te-aşteaptă comisul. Văd că drumurile dumnitale sunt cam cu întârziere. Nu-ţi va fi fiind cumva frică?

Faţă cu asemenea înfruntare, Ionuţ avu întâi o mişcare de mânie, să tragă sabia şi să pălească în numele tatălui pe moşneag. Totuşi nu îndrăzni, căci acel staroste Nechifor Căliman era ocrotitorul său din pruncie. Vorbele lui moş Căliman erau totdeauna repezite, însă purcedau dintr-o inimă blândă. Pe lângă asta, de la el îşi are dobândite meşteşugurile lui, cu care se poate făli înaintea lumii. Afară de asta, la dreptul vorbind, uncheşul are dreptate. Un fecior de boier care stă şi se roteşte ca un păun între oameni de rând nu-i sănătos lucru: aşa ar spune şi comisul. Dar mai ales comisoaia Ilisafta are să se supere. Fără să bage de samă zâmbetele piezişe ale adunării de la foc, Jderul cel mititel puse podul palmei drepte în grumazul calului şi săltă în şa. Porni numaidecât, lăsând pe prietinul cel nou, neguţătorul de cai.

Starostele îl ajunse din urmă.

— Ionuţ, îl întrebă starostele, cine era acel străin care te ispitea?

— Nu ştiu, răspunse ruşinat fecioraşul.

Voise el să ispitească pe acel străin. Nu-i ştia nici numele, nici locul de unde vine.

— Am stat de vorbă cu dânsul în popas, se întoarse el cu supunere spre bătrânul Căliman.

— I-ai vorbit de harmăsarul domnesc?

— Da.

— I-ai spus unde stă şi cine-l păzeşte?

— Ai auzit domnia ta asta?

— Nu; dar poate te-a întrebat.

— I-am spus, uncheşule, numai că-i năzdrăvan, precum se ştie.

— Mie nu-mi plac călătorii străini care vor să afle toate, mormăi starostele. Dacă n-aş avea treburi şi nu m-aş grăbi, m-aş întoarce să-l găsesc şi să-i spun ceva la ureche.

— Nu-i nevoie, uncheşule, pare un creştin de treabă

— Eşti vânător tânăr, mânzule; câte paseri zboară domnia ta crezi că toate se mănâncă. Iaca, ajungem la Vânători. Nici domnia ta nu mai ai mult până la Târg. Se ridică luna şi ţii numai o întinsoare până acasă. Nu te mai opreşti nicăieri şi-ţi muşti limba dacă te mai întreabă cineva ceva, Jupâneasa Ilisafta te aşteaptă cu masa întinsă; are să te mustre pentru întârziere. Eu mă opresc. Noapte bună! Să nu te superi pe staroste.

— Nu mă supăr, uncheşule.

— Du-te, Făt-Frumos, şi nu mai greşi.

— Mă duc; dar trebuie mai întâi să mărturisesc că i-am spus unde stă Catalan şi cine-l păzeşte.

— I-ai spus acelui străin?

— I-am spus. Cred că n-am făcut nici un rău.

— Dar de unde! Ai făcut chiar bine. Ar fi trebuit să-l pofteşti să vie cu domnia ta, să-i deschizi porţile, să-l treci pârleazurile. Eu spun numai atâta, mânzule, că un fecior de boier nu-i frumos să steie la taclale cu oamenii din prostime. Buni sunt şi oamenii de rând; dar unii dintre ei îs vicleni.

— Acesta mi s-a părut om de treabă şi prietin.

— Nu vorbesc de acesta; vorbesc de alţii. Fii fără grijă şi umblă sănătos. Ştii c-am prefăcut lăptocul morii, unde te scăldai când erai un ţânc numai de-o şchioapă. Dacă l-ai mai vedea o dată, l-ai cunoaşte?

— Pe cine? Pe omul acela? Cred că da.

— I-ai văzut ochii?

— N-am băgat de samă, uncheşule.

— Atuncea-i bine. Să ştii că măgăruşul cela de care te-ai înfricoşat tot trăieşte. Nu mai sta.

Starostele Căliman atinse cu mâna-i mare umărul fecioraşului şi-l lăsă să treacă mai departe, pe drumul Târgului, iar el rămase în loc o vreme, mâncându-şi mustaţa căruntă şi mormăind. Când Ionuţ intră în cotitură, bătrânul îşi întoarse în loc calul şi porni îndărăt spre popasul cu gospodari veseli.

Luna se ridicase spre amiază. Satul vânătorilor domneşti rămase în urma lui Jder; apele Ozanei sclipiră sub Cetate. Înălţându-şi ochii cu oarecare sfială Ionuţ privi pieziş zidăriile de deasupra râpii ş-un turn din laturea dinspre Târg, pe care stătea un străjer neclintit.

În trecătoarea aceea printre ape şi prin lunca nestatornică a râului, era partea cea mai primejdioasă a drumului său, căci în temeliile acelei vechi cetăţi sălăşluiau duhuri. Mulţi le-au auzit chemând şi gemând. În turnul fără de străjer cade uneori, la furtuni de vară, trăsnetul.

Puse pinteni calului. Apoi deodată strânse frâul, ascultând, cu inima ghemuită. Cânta din Cetate un cucoş, cu glas stins.

Îşi înghiţi frica şi-şi repezi harmasaraşul pag. După ce ocoli Târgul, îşi domoli iar mersul pe sub dumbravă. Rupse o frunză şi cântă singurătăţii, ca să depărteze fantasmele. Într-adevăr, cât cântă, le ţinu departe. Le zărea numai cu coada ochiului, mişcându-şi trupurile de abur pe fânaţuri. Veneau dintr-acolo miresme, ca suflări ale lor.

Dintr-o dată tresări, de sunet de corn. O bucurie năprasnică îi umplu toată fiinţa şi izbucni într-un strigăt:

— Dumneata eşti, bădiţă Simioane?

— Noi suntem, răspunse un glas.

„Am ajuns la movila lui Bălţat!” răsuflă uşurat Jderul cel mititel. Şi chiui din nou.

— Hai-hai! Că te-aşteaptă acasă muţa, să te tragă de urechi, râdea Simion prin întuneric.

Ionuţ se bucura auzindu-i numai glasul, fără să vadă încă pe fratele său mai mare.