Capitolul V.

În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai cu samă dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia.

În sara aceea a strălucitei Înălţări a Domnului nostru Hristos, după ce pentru toată lumea asta fusese zi de hodină şi de petrecere, jupâneasa Ilisafta comisoaia abia îşi simţea trupul, aşa de multe îi fuseseră umbletele şi truda, ca să gătească primirea de a doua zi a măriei sale. În odaia cea mare de la intrarea caselor ardeau făclii în sfeşnice; în iatacul domniei sale şi al comisului lucea sâmburele de lumină al candelei, la icoane; în pridvor venea puţină lucire prin uşile date în laturi. Aici, în pridvor, pe un divan cu saltele de lână, încerca dumneaei să aibă puţină tihnă pentru ciolanele-i trudite. Comisul şedea într-un jilţ cu pernă, mai la o parte. Din când în când veneau slujitori şi-i tulburau. Comisoaia îşi zângănea cheile, se sălta de la locul ei şi se ducea. Se întorcea şi se aşeza iar în fundul divanului, oftând şi gemând. Orişicât de trudită era gospodina casei, avea încă spor la vorbă, aducându-şi aminte de o mulţime de fapte ciudate şi sfătuind cu comisul Manole. Dumnealui era un om puţin vorbăreţ şi dădea din când în când răspunsuri pe cât se putea mai scurte, totuşi aceste răspunsuri îndeplineau slujba untdelemnului pe care-l torni peste foc.

De cum înserase, dumneaei se frământa că nu mai vine „plodul cela”.

— Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului, ca şi cum acela era părinţii; nu ştiu ce minte au unii părinţi de trimet nişte copii la treburi grele şi-i lasă după aceea în primejdie, ca să se întoarcă singuri la vreme de noapte. Ce s-a întâmplat acu doi ani cu băietul lui Todiraş Aramă, jitnicerul, de la Bălţăteşti? Fiind trimes în munte la Sihla, ca s-aducă seu sfinţit care-i trebuia jupânesei Mălina, a ajuns într-un loc unde l-au împresurat neguri. Din acele neguri s-a ales o apă; din acea apă a ieşit o arătare cu păr despletit şi cu ghiare. Încaltea dacă ar fi fost pieptănată şi s-ar fi uitat frumos.

— Ştiu eu că asta ai vrea să spui dumneata; – dar nu era pieptănată şi se uita înfricoşat şi rânjind. A spus băietul repede Tatăl-nostru, şi-a făcut cruce cu limba, pe urmă s-a întors şi s-a pus cu fruntea într-un trunchi de brad. A simţit cum îl pipăie ghiarele şi i se freacă de mâni păr aspru. A tras repede mânile în sus şi a strigat cât ce-a putut: Piei, Satană! Atuncea Satana l-a apucat cu colţii de partea de dinapoi a straiului. A zăcut băietul trei săptămâni din acea spaimă. Îi pierise graiul. A trebuit să vie egumenul de la Sihla, să-i cetească dezlegările.

— A fost un urs.

— Care urs, când avea înfăţişare femeiască şi era despletită?

— Atuncea ursoaică.

— Dumitale îţi vine a pruji, ca totdeauna. Ai tot atâta minte ca în acei ani când ne-am cunoscut la Târgu-Doamnei. Frumos iarmaroc era atuncea şi feluri de feluri de şatre cu mărfuri din Ţara Nemţască şi din Ţara Leşască. Dumneata te-ai pus să te trânteşti c-un tătar gol până la mijloc, care se fudulea, pe o podină, că om mai tare decât dânsul nu s-a aflat de la Alisandru Machedon! Asemenea oameni care se luptă prin iarmaroace au dresuri, umblă unşi cu unsori descântate, ca să-ţi lunece mâna de pe trupul lor; îs raşi pe cap, ca să nu-i poţi apuca de păr; ştiu meşteşuguri ascunse de te înhaţă de dedesubt şi te zvârl în cap, cum am mai văzut că s-a întâmplat de atâtea ori. Ce ţi-a venit dumnitale să te iei la trântă cu asemenea dihanie? Din dragoste pentru mine? Ca să te fuduleşti şi să-ţi arăţi puterea? Dar aveai a lupta cu mine, nu cu acel tătar. Ei, iaca, acea minte ai avut şi te-ai luptat cu dânsul. Vrei să spui că nu te-a răpus?

— Vreau să spun.

— Însă putea să te răpuie; şi atuncea nu mai eram comisoaia Ilisafta şi n-aveam patru feciori şi cu acesta care nu mai vine al cincilea. Adicătelea avem unul pe care l-am prăpădit şi de aceea ne-a venit acest mezin în loc. Dar părinţii au asemenea minte, că vor să-l piardă şi pe acesta. Care-i acolo? Tu eşti, nană Chiră? Ce vă mai trebuie, de nu-mi lăsaţi şi mie o leacă de tihnă la o zi ca asta? Să stau liniştită, să tac, să nu spun nimica şi să n-aud nimica. Ce vă mai trebuie de la cămară? Iaca vin.

Ştiu, cât ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. Însă eu m-am întors, că alt loc, pentru puţină hodină, n-am în altă parte. Mi-am adus aminte de alta. Acu cinci ori şase ani…

— Trebuie să fie mai de mult.

— Nu. Se împlinesc tocmai şase ani la Sân-Petru. Eram în Târg, sub Cetate. La Petrea Gotcu, nuntă a unei surori a lui. Băietul cel mititel al lui Petrea Gotcu a căzut în fântână.

— Ce-a căutat a aflat. L-a scos ud şi i-a tras tatu-său o bătaie, cum se cuvine.

— Lasă asta. Vorbesc de câte se pot întâmpla copiilor.

— Acela era de şase ani. Ionuţ e bărbat.

— Cine spune asta? Apoi când erai în vârsta lui nu te-ai luat la trântă cu tătarul în iarmaroc la Târgu-Doamnei? Ce minte a fost aceea? Şi după asta, la două zile, n-ai sărit peste zăplaz la curtea tătuţei şi n-ai venit la fereastra mea, ca să-mi spui ceva la ureche? Minte-i asta? Te-au simţit cânii şi au sărit hămăind care dincotro? S-au sculat slujitorii cu ciomege, crezând că au intrat hoţii? A trebuit să te caţări pe stâlpul cerdacului şi să te vâri pe sub streşină, în pod. Încât era o mirare de ce bat cânii la fereastra mea. Am spus o minciună, că am văzut pe cineva venind în fugă de la grajduri şi sărind zăplazul prin dreptul ferestrei mele. Au fost chemaţi toţi slujitorii şi robii la poruncă; i-au numărat; nu lipsea nimene. Trebuie să fie vreun duh necurat, am zis eu; de aceea cânii nu mai contenesc. Pe urmă am mărturisit părintelui Dumitru întâmplarea şi el mi-a făcut rugăciunea de iertare.

— Nu erai vinovată.

— Atuncea n-am avut nici o vină. Dar la un an după aceea n-ai tăiat o gratie?

— Atuncea n-au lătrat cânii. Le-am dat câlţ cu smoală, de şi-au încleştat fălcile.

— N-ai tăiat o gratie? Şi n-ai intrat la mine în ietăcel? M-am spăriat aşa de cumplit, încât mi s-au încleştat fălcile şi mie, şi n-am putut da un strigăt. Spune dac-a fost minte, asta, la dumneata!

— Atuncea n-ai mărturisit părintelui Dumitru.

— Parcă despre asta-i vorba? E vorba că umblă un copil, pe drum primejdios, la vreme de noapte, şi cine ştie ce i se poate întâmpla! Nu l-am prăpădit oare pe unul tot pentru nebunii? Dare-ar fi dat Dumnezeu să nu mai fi avut trecere şi stare în Ţara Moldovei acea grecoaică Sofia, din pricina căreia vărs şi astăzi lacrimi.

— Sofia însamnă, greceşte, înţelepciune.

— Asta-i altă dovadă de minte la dumneata, că zâmbeşti când m-auzi suspinând şi mă vezi lăcrămând. Cunosc toate câte le-ai pregătit să mi le spui, că acea muiere n-a fost cu nimica vinovată dac-a fost dragă la doi fraţi, că aşa a fost voia lui Dumnezeu, că monahul şi-a găsit împăcare şi primire bună întru cele dumnezeieşti; toate le-am ascultat şi iar le-am ascultat; şi nici unele din ele n-au fost ca o apă bună, să-mi stângă amărăciunea. Am să te întreb şi dumneata să-mi răspunzi cu dreptate, fără să-ţi jimbezi dinţii în barbă – ştiu că încă-s tari şi sfarmi cu ei alune – să-mi răspunzi cu dreptate, ce-a căutat ea din ţara ei, de la Chios, să vie la Moldova? Vrei să spui că au tăiat turcii pe tatu-său şi pe mă-sa şi ea a venit la un unchi al ei, negustor la Galaţi? Eu nu vreau să cunosc asta: trebuia să rămâie la Chios. Dac-ar fi furat-o turcii, ar fi nenorocit nişte păgâni, nu mi-ar fi pricinuit mie supărare şi n-ar fi tulburat două suflete de creştini. Dar hai să zicem că a venit la Galaţi, la un unchi al ei. Cine a pus-o să nu şadă locului, la Galaţi? Şi de ce numaidecât a trebuit să se afle la târgul Bârladului, când măria sa a coborât în Ţara-de-Jos, să orânduiască lucrurile şi în acea parte de lume? Nu s-a arătat numai lui Simion; s-a arătat şi lui Nicoară. Nu i-a plăcut numai un boier tânăr al mărei sale; i-au plăcut doi. În zilele de frupt primea pe unul, în zilele de post pe altul. Mai era o deosebire: că unul intra căţărându-se pe-o fereastră, şi altul venea printr-o grădină, din altă uliţă. Duminica, fiind zi de hodină pentru dânsa, feciorii n-au putut răbda, pentru frumuseţea ei şi pentru focul pe care-l aveau – sămănând întru aceasta cu cineva anume!

— Şi s-au dus amândoi fără să ştie unul de altul şi necunoscând niciunul din ei dragostea celuilalt; şi când s-au întâlnit prin întuneric, au tras săbiile şi s-au pălit în cap. Cel întâi a sângerat Simion şi a strigat, atunci l-a cunoscut celalalt ş-au stat, poruncind să se facă lumină. Au judecat-o ei acolo pe greacă, au vrut s-o taie, pe urmă s-au îngreţoşat de asemenea înfăţişare a Diavolului, care făptuieşte asemenea lucruri pe lume. Adevărat că a rămas inima lor arsă; că s-au despărţit cu lacrimi şi unul a intrat în pustie, iar altul nu vrea să mai cunoască alte naramze cu bun gust decât cele care au fost de la Chios şi acuma nu mai sunt. Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este vinovat – căci acela este cap şi început – pentru aceste nebunii pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într-un măturoi de barbă şi-şi întorc obrazul încolo, ca să nu-i văd eu; nu le pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi-n nebuniile altora cunosc pe ale sale!

Iar mă chiamă cămărăşiţa pentru claponii pe care i-a adus de la cuhnii.

Of-of! Acele nebunii mi-au mâncat mie sănătatea, pentru acele nebunii mi-a surit părul la tâmple; pentru acelea oftez şi lăcrămez şi acuma. Ce-am fost eu vinovată, să-mi vie acest prunc pentru care îmi tremură inima acuma? Ce face el acuma, la asemenea vreme târzie? N-ar fi fost mai potrivit să nu mi-l aduci? Adică n-ar fi fost mai bine să nu nimereşti acolo unde-a fost, la apa Nistrului – fiind pribeag şi singur şi departe de mine? Nici acuma nu mi-ai mărturisit dacă maica lui a fost moldovancă de-a noastră ori tătăroaică? Am stat eu şi m-am gândit; am stat şi m-am gândit: trebuie să fi fost tatarcă.

Asta însă nu se poate, căci Jderul îţi samănă dumnitale, iar mai ales îmi samănă mie şi eu nu sunt din acea seminţie. Atuncea va fi fost moldovancă; şi nu pricep ce fel de oameni sunt aceia care spun că ar fi fost tatarcă.

— N-am spus eu că ar fi fost păgână.

— Dar cine?

— Nu ştiu. Alţii.

— Care alţii? Nu cumva am spus eu? Dumnezeu să-i plătească pentru binele pe care mi l-a făcut.

— Jupâneasă Ilisaftă, zise comisul întorcând fruntea şi încruntând sprânceana, lasă stâlpul, uită-te la mine, nu te uita la el. Ar fi trebuit să am totdeauna la mine răbuş, ca să însemn de câte ori mi-ai scos ochii cu păcatele şi nebuniile mele. Mai cu samă această mustrare aş fi crestat-o a mia una oară. Eu nici n-am mai avut nevoie să mă mai mărturisesc la părintele Dragomir. Sfinţia sa ştia de mai nainte toate de la dumneata; şi încă împodobite şi înflorite fel şi chip. Când vine părintele Dragomir să-ţi primească mărturisirile, îl ţii jumătate de zi. Aşa că el de departe mă binecuvintează pe mine şi-mi dă drumul. Pentru atâtea mustrări, eu socot că Domnul Dumnezeu are să-mi dea un scaun de lumină, în cer. Jupâneasă Ilisafta, lasă greşala aceea a mea să doarmă somnul cel fără deşteptare.

— Nu te supăra, comise, scânci jupâneasa Ilisafta, întorcând spre soţul său ochi încă frumos sprâncenaţi; pentru cei adormiţi şi iertaţi se cade să lepăd aceste lacrimi şi să poftesc pe preot să le facă pomenire. Nu ştiu cum a chemat-o.

— Nu-i nevoie să ştii, femeie.

— Of, totdeauna eu rămân cea vinovată şi cea mâhnită! Căci eu am tremurat ş-am plâns când ai fost pribeag în străinătăţi; şi de câte ori te-ai dus cu măria sa la oaste m-am temut să nu ţi se întoarcă decât pomenirea; şi de câte ori dascălul Pamfil ceteşte în gromovnic că iar are să fie zavistie mare şi tăiere, şi războaie între împăraţi, mi se încrâncenă inima şi n-am somn, gândindu-mă tot la soţul meu care are slujbă domnească şi răspundere mare. De când eram o copilă de şaisprezece ani l-am iubit şi totdeauna am închis ochii când mă mângâia; iar acuma am ajuns să aud de la domnia sa asemenea vorbe.

— Care vorbe? Te poftesc să nu plângi, jupâneasă Ilisaftă; lacrimile femeii tulbură veninul bărbatului.

— Bine, atuncea nu mai plâng. Însă vreau să-i ştiu numele acelei tatarce.

— Jupâneasă Ilisafta, de vreo cincisprezece ani tot mă gândesc să-mi întocmesc acel răbuş. De mâni să ştii că-l pun la cingătoare.

— Am auzit eu asta de multe ori. Mâni e primirea măriei sale. Lasă pe poimâni. Iar până atuncea spune ce fac eu cu acel nelegiuit căruia nu-i pasă?

— Acel nelegiuit vine pe drum cântând.

— Să ştii, comise, că se teme.

— Nu se poate; e sângele meu.

— Dumneata nu te fuduli degeaba. Copilu-i copil, şi se teme. Ţi-am spus să nu-l trimeţi. Dumneata l-ai trimes.

— Mira-m-aş! Ţi-am spus eu, jupâneasă Ilisafta, să-l trimeţi? Cine m-a rugat? Urmă comisul întorcându-se spre stâlp; cine m-a rugat fel şi chip să trimet copilul ca să fie în ochii Domniei, să se bucure de mila măriei sale? Aş vrea să ştiu cine m-a rugat? Poate ştii dumneata, jupâneasă Ilisaftă?

— Nu-mi aduc aminte să te fi rugat eu; îmi aduc aminte că i-ai poruncit să încalice. Ai strigat în casă să i se puie mâncare la oblânc; ai mai strigat o dată să nu uite comisoaia să deie băietului contăşul cel frumos şi căciuliţă; ai mai strigat o dată la argaţi să frece pe prag şi să-l lustruiască. Acuma ia-l de mână şi pofteşte-l la masă pusă. Făcliile ard de trei ceasuri.

— Pe cât văd, am să-l iau de mână şi am să ţi-l aduc să-l culci cu capu-n poală, să-i cânţi ca unui sugaci. Îl aud venind cu frate-său. Îi cunosc glasul. Cine-a vorbit de frică la un fecior al meu, să facă bine să mai spuie o dată.

— Unde-i? Strigă jupâneasă Ilisafta, rănită.

Rănită stătu numai o clipă. Zvârcolindu-se şi sărind din fundul divanului, se repezi în întuneric pe drumuşorul dintre tei. Slujitorii ieşiseră de la saraiuri, cu făchii de răşină. Făptura mătăhăloasă a lui Simion, Jderul cel mare, apăru cea dintâi ochilor uimiţi ai comisoaiei Ilisafta. Pe sub braţul lui Simion, îşi scoase capul Jderul cel mititel, râzând. Comisoaia îl primi strângându-l între sâni.

— Se îngrijea comisul că ţi-ar fi fost frică, noaptea la drum, îl mângâia dumneaiei c-un glas plin de dulceaţă.

Din frumuseţile şi lucrurile prea plăcute ale tinereţii dumnisale, cărora căzuse robit Manole Păr-Negru cu ani în urmă, mai ales glasul, ca o strună gravă de argint, se păstrase neschimbat. Era un glas tânăr şi învăluitor, pe care şi fecioraşul se deprinsese a-l îngâna în alintările lui; şi tocmai acel glas era acuma osânda comisului în zilele când stătea singur cu soţia lui în pridvor. În iatac, comisul nu intra decât după ce jupâneasa Ilisafta adormea. Se întâmpla uneori că dumneaei se trezea din somn şi prindea să-i spuie întâmplări şi mustrări până la un ceas târziu al nopţii. Comisul lua atunci de pe masă ceasornicul de năsip şi-l ducea afară, ca să rămâie vremea pedepsei lui fără măsurătoare.

— Ai umblat bine? Nu ţi s-a întâmplat nimica? Urma jupâneasă Ilisafta să întrebe.

Fecioraşul nu putea răspunde, din pricină că sta cu nasul în horbotele pieptului plin şi moale al comisoaiei. Ea îşi pleca asupra lui căiţa naltă a capului, înfăşurată cu broboadă albă şi-şi legăna foile creţe.

— Iaca aşa am mai fost eu fără astâmpăr o dată. Câţi ani sunt de atuncea? Se împlinesc cinci ani astăzi. Tot aşa la o Sfântă Înălţare, te-ai fost dus în munte cu tătarul. El a avut a sui la o stână; tu nu se ştie ce-ai făcut. Poate te-ai rătăcit, ori te-a învăluit o negură rea. Tătarul se uita spăriat la mine cu ochii cât gura paharului. Am sculat ţiganii în bătaie de bici. Au umblat în Valea Largă; s-au suit la Călmăţui; au ajuns în Plai şi-au coborât pe la Curmătura Lupilor, au dat pe la Balta Dracului, ptiu-ptiu-ptiu! Cruce de aur, nu te-au găsit nicăirea…

— Cum era să-l găsească acolo, dacă el era acasă? Se veseli gros comisul.

— Cine putea şti că s-a suit într-un pod cu fân?

— Aşa-i; nu putea să ştie nimeni. Vin-aici, băiete, porunci Manole Păr-Negru.

Flăcăuaşul se smulse ruşinat din horbote şi dădu fuga în pridvor, frecându-şi nasul.

— Aicea-s, tuţă.

— Văd. Ce-a poruncit măria sa?

— Vine mâni.

— Bine; du-te şi înghite trei plăcinte de-a comisoaiei. Pe urmă culcă-te. Nu mai grăi; nu mai povesti. Mâni dimineaţă, când se crapă de ziuă, trebuie să fim în picioare, înţeles?

— Înţeles, tătuţă.

— Treci.

Fecioraşul sărută mâna părintelui său şi trecu în lumina odăii celei mari. Comisul îşi întoarse după el ochii cu sprânceana nouroasă.

— Alei! Cinstite comise, se tângui jupâneasa Ilisafta; nu pricep cum poţi avea aşa inimă cu acest copil!

— E bărbat, nu-i copil, jupâneasă Ilisafta.

— I s-ar fi putut întâmpla o primejdie.

— Da' nu i se mai întâmplă nici pe dracu.

— Ptiu! Ptiu! Ptiu! Cruce de aur! Aşa ai fost domnia ta totdeauna: tiran şi hain.

— Aşa am fost. Să leşi băietul să doarmă.

— Nu te supăra, cinstite comise, zâmbi cu dulceaţă comisoaia. Mă duc să-i dau să mănânce, deşi are toate pregătite de mai nainte. Aşternutul i-i făcut. Perna i-i binecuvântată, ca să aibă somn fără vise. Candela-i aprinsă. Maica Domnului are să-l poată vedea.

— Jupâneasă Ilisafta, stăi aici. Mezinul acesta nu mai este un prunc şi nu trebuie să-l mai ruşinezi cu dezmierdări.

— Totdeauna, totdeauna m-ai asuprit dumneata, suspină comisoaia, smârcâind şi trăgându-şi lacrimile. Nu mă duc la el, n-ai grijă! Urmă ea, având plăcere mare să mintă. Ce am eu c-un copil pe care mi l-ai adus nu ştiu din ce parte de lume şi mi l-ai lepădat în prag? Am eu altele multe şi mărunte: ziua de mâni e o zi grea pentru mine; batîr dacă s-ar şti de ce neam şi de ce lege au fost unele fiinţi despre care vorbim! Dar nu se ştie nimica.

Fără un cuvânt, comisul se ridică şi intră în umbra care împresura casa, sub streşinile teilor şi-ntre heiurile gospodăriei. În curând poruncile lui mânioase aduseră slujitori în preajmă-i. Jupâneasa Ilisafta trecu nestingherită la Jderul cel mititel, să-i mai cânte vorbe blânde înainte de culcare. După ce-l văzu pe Ionuţ trecut la hodină în chilioara lui, stătu gândindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. Nu se poate să nu fi avut vreo spaimă, pe drum, copilul. Orice ar spune dumnealui comisul, mormăia ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai va să curgă apă pe Moldova până ce i-or creşte întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s-a coace osul. Încă are nevoie de căldura cuibului. Cine spunea că are să-l cheme măria sa Ştefan-Vodă la curte la Suceava, ca să fie soţ coconului domnesc? Parcă el singur spunea? Ori nu spunea el? Mai degrabă vorbele acestea le va fi stârnit comisul Manole, ca să-mi facă mie inimă-rea. Cum să se înstrăineze băietul? Şi de ce să se înstrăineze? Cine i-a da acolo de mâncare? Şi cine l-a spăla? Cine i-a aduce somn? Multă minte are şi măria sa, ca să ieie aşa tam-nesam copiii oamenilor! Să fie măria sa femeie şi mamă, ar cugeta într-altfel. Însă măria sa e bărbat, ca şi comisul. Lasă că ştie şi măria sa să-mi umble la apa Nistrului, ori a Siretului, pentru nişte pricini pe care le cunoaştem noi – he-he!

— Care-i acolo? Se răsuci dumneaei spre uşa odăii celei mari, unde deodată se întunecase lumina făcliilor.

— Mila Domnului în această casă! Jupâneasă Ilisaftă, noi suntem.

— Sfinţia ta eşti, părinte Dragomir? Vai, ce mă spăriasem!

Jupâneasa Ilisafta nu se spăriase de loc. Vorba asta o punea în afară, ca să aibă înlăuntrul său vreme să cugete ce-l va fi aducând pe părintele Dragomir la curte, la o vreme destul de târzie.

Acuşi trebuie să cânte cucoşii de miezul nopţii.

— Poftim, părinte, şezi, sfinţia ta. Comisul nu-i aici; trebuie să vie numaidecât.

— L-am auzit răcnind la slugi, vorbi cu oarecare grijă părintele Dragomir, căutând cu ochii în juru-i un loc mai larg unde să se aşeze.

Sfinţia sa era greoi şi bătrân. Era cu desăvârşire sur în plete şi barbă, totuşi în obraji păstra o roşaţă de tinereţă, pe care i-o ţinea un nărav al sfinţiei sale să lepede de la sine apa în toate zilele vieţii. Aşa-i era rânduială de la vraci şi mai ales din zodie: „apa îi va fi cu primejdie”, scria în acea carte înţeleaptă, care ne spune toate ale noastre, fără de greşală.

— Jupâneasă Ilisaftă, zise părintele Dragomir ieşind îndărăt pe uşă în pridvor şi căutând locul cel mai potrivit de divan, tare te rog să mă îngădui a sta aici, că nu mai pot de picioare. Atâta m-am ostenit, cât nu se poate spune. Şi am intrat şi la o grijă mare pe ziua de mâni: ce fac eu dacă vine măria sa la leturghie? Cum mă descurc eu cu toate rânduielile anumite împărăteşti, eu nefiind cărturar, precum ştii domnia ta? Chiar dacă n-ar veni prea sfinţitul Tarasie de la Roman, să mă privegheze şi să mă ispitească, măria sa singur le ştie pe toate, mai bine decât un mitropolit. Căci acest voievod cunoaşte toate, mai pe deasupra decât craii şi împăraţii, fiind măria sa binecuvântat de sfântul Gherontie de la Aton. De aceea măria sa are noroc la toate şi mai ales la războaie cât are să supuie pe toţi craii şi domnii, până ce va veni vremea să taie cu sabia şi capul balaurului celui mare. Ajută-i, Doamne Dumnezeule, şi Maică prea curată şi pururea fecioară, întru asemenea izbândă. Pune că vine şi vlădica Tarasie de la Roman. Şi eu de unde să iau acele vorbe pe care niciodată nu le-am pomenit? Adevărat este că rânduiala leturghiei o ştiu ca apa, precum ştiu şi altele câte sunt de trebuinţă creştinilor. Din repeziciune pot să mă iau la întrecere cu orişicare cărturar. Dar dincolo de tipic, este pentru mine primejdie. Cazaniile le ceteşte dascălul Pamfil; dar acuma dascălul nu-mi poate fi de nici o ajutorinţă. Of! Şi iar of! Acuma în ia-sară mi-a venit aşa un năduf ş-am spus preutesei că mai bine rămâneam în munte, la ciobănie, decât mă coboram la apa Moldovei, atuncea când a fost pustiirea tătarilor. Ce era atunci aici la Timiş? Rămăseseră trei case întregi. Alte şapte erau numai în trei păreţi. Zece gospodari sărmani m-au rugat să le fiu slujitor la bisericuţa lor de lemn. Tot stătusem la ascultare trei ani la sfântă mănăstire. Ştiam slujba şi cântam frumos. Bine-a fost şi între ciobani şi oi, cât am stat fugar în munte, cu alţi monahi. M-am gândit că poate a fi mai bine preot cu nişte gospodari care mă îmbrăţişau cu aşa dragoste. Aşa că ce fac eu?

— Despre ce-i vorba, părinte? Întrebă cu blândeţă jupâneasă Ilisafta comisoaia.

Neîndrăznind să oprească vorba părintelui care de obicei era îmbielşugată, şi neavând nici răbdare să asculte toate, dumneaei îl lăsa să spuie şi se gândea la ale sale. Într-adevăr, ziua de mâni, cu primirea Domniei, oricât de bine s-ar fi purtat dumneaei, jertfind claponi, purcei şi berbeci.

— Îi apărea iarăşi ameninţătoare; spaima părintelui Dragomir se muta şi asupra ei.

— Ce fac eu mâni dacă vine măria sa la slujba sfintei leturghii?

— Ce să faci? Nu faci nimica, părinte Dragomir; îi dai nafură, îl pui să sărute crucea, după obicei, şi gata.

— Să fie asta de ajuns?

— De ce să nu fie?

— Dascălul spune că sunt nişte vorbe înfricoşate, pe care nu le-am auzit niciodată, pentru primire de domni şi împăraţi.

— Nu mai crede şi sfinţia ta câte spune dascălul Pamfil. Să-i porunceşti să se ostenească până la mine cu cartea lui de zodii.

— După ce-a pleca măria sa?

— După ce-a pleca măria sa.

— Am să-i poruncesc, jupâneasă Ilisaftă. Dar eu ce mă fac? Voiam să cer sfat de la cinstitul comis. Să încep slujba dis-de-dimineaţă? Până ce ajunge măria sa la Timiş, eu am gătit.

— Asta nu-i rău.

— Aşa am să fac. Dar cum rămâne cu dascălul? El ceteşte cazania sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Ceteşte rar şi se lăfăieşte între slovele lui. Leturghia mea sârbească pot s-o spun cât de repede, oamenii se gândesc la ale lor, nici nu le pasă. Dar cazania, fiind moldovenească, o ascultă. Iar Pamfil mai înfloreşte şi el şi se uită încrucişat la oameni, când îi ameninţă cu osândele iadului. Cazania unor sfinţi împăraţi nu se poate să fie decât lungă. Mai pune şi sporul dascălului. Aşa că eu m-am gândit aşa. Oameni buni, zic eu cătră popor, frumoase fapte de mirare au săvârşit sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, precum aţi auzit anul trecut, la praznicul sfinţiilor lor; însă din acel an până în acest an sfinţiile lor n-au mai săvârşit nimic; duceţi-vă cu pace la casele voastre şi ieşiţi apoi întru întâmpinarea lui Vodă. Când s-a mai afla de vreo faptă de-a sfinţilor pe care-i prăznuim azi, să n-aveţi nici o grijă, căci v-o spun eu. Ce zici, jupâneasă Ilisaftă?

— Ce să spun? Despre ce-i vorba?

— Despre sfinţii Împăraţi. E bine să fac astfel?

— E bine, părinte Dragomir; ziua de mâni e o zi grea pentru mine. Unul din claponii tăiaţi l-am oprit, ca să-l gătesc eu cu mânile mele, mâni la amiază. Nici un bucătar pe lumea asta nu ştie să facă ce ştiu eu dintr-un clapon; o mâncare de i-a plăcut foarte mult lui Mavrichie împăratul de la Bizanţ, încât a dat caftan de boierie bucătarului său. De la acel boier al lui Mavrichie, care s-a făcut monah la Aton, a rămas ştiinţă în sfânta mănăstire Zografu despre clapon cu vin, opărit cu unt; şi din stareţ în stareţ, s-a păstrat învăţătură la Zografu; iar părintele meu, care-a fost hagiu de la Sfântul Munte, a plătit trei galbini învăţătura la cuhnia stăreţiei de la Zografu. Aşa am să fac, ca să mă ţie măria sa minte.

— Vine la amiază?

— Cine?

— Întreb, jupâneasă Ilisaftă, dacă vine măria sa la amiază?

— Vine la amiază.

— Atuncea am scăpat şi eu; şi-am să fac cu cazania precum am spus. Binecuvântată să fie această casă. Eu mă duc; acuşi se zăreşte de ziuă.

Părintele se duse, bătând cu cârja în pământ, sub streşina teilor. Comisoaia Ilisafta se întinse în lungul divanului, pe lângă perinile de părete, strângând pe sine scurteica de vulpe. Căscă o dată prelung, aşteptând pe comis. În cuprinsul întregii gospodării se făcu tăcere. Dumneaei căzu într-un somn adânc, părea că nici nu răsuflă.

Trâmbiţară cucoşi la poieţile din dosul saraiurilor; alţi cucoşi de departe, din sat, răspunseră, ca o muzică stinsă. Comisul veni cu pas moale, trecu, suflă în făclii; se întoarse cu o pocladă, cu care acoperi pe soţia sa; intră iar în casă şi-şi căută culcuşul din iatac. Se bucură că-i singur şi-n tăcere. Ornicul cel mut arăta al şeptelea ceas al nopţii.

Cum înfloriră zorile în răsărit, săgetând lumină trandafirie prin geamul deschis, comisul Manole tresări, ca şi cum i-ar fi pus cineva mâna pe umăr şi i-ar fi şoptit cuvânt la ureche. Dormise îmbrăcat. Îşi strânse mai bine pe el curelele şi păşi întâi la chilia lui Ionuţ. Mezinul nu mai era în aşternut; trecuse pe la el Simion şi-l luase cu sine. Se întoarse să vadă ce face jupâneasa Ilisafta pe divanul ei. Nici n-avu nevoie să ajungă până la pridvor. Îi auzi glasul în altă parte a casei, la cuhnii. Paserile din fundul ogrăzilor începură a face larmă. Slujitorii fugeau de colo-colo şfichiuiţi de poruncile comisoaiei.

Jder comisul găsi vreme să-şi stropească obrazul cu apă neîncepută de la fântână. Socoti să nu mai prăpădească vremea trecând în casă la icoane. Se închină de acolo de unde era cătră răsăritul soarelui. Îşi scutură pletele cărunte şi le potrivi cu degetele răşchirate pe după urechi, îşi potrivi şi cuşma deasupra. Fără să aştepte de la el glas, numai după căutătura-i nemulţumită, slujitorii robi cunoscură că trebuie să-i aducă cu cea mai mare grabă calul înşăuat. Cum i-l aduseră, Jder bătrânul se aburcă în şa cu destulă uşurinţă pentru cei cincizeci şi cinci de ani ai lui. Slujitorii îi legară pintenii, îi trecură la pumnul drept harapnicul; alergară la porţi; călăreţul zvâcni printre ei când abia desfăceau canaturile.

Îndată ce ieşi din dumbrava de tei în pajişte, se arătă apa Moldovei sticlind în vale, cătră răsărit. La asfinţit suia trăgănat un deal lung, până departe sub pădurea de brad. În acea întindere se alegeau ici şi colo tăpşane, unde erau clădite grajdurile de bârne pentru cele cinci sute de iepe ale Domniei. În vara asta, lucrătorii pregăteau lemne pentru alte clădiri. Ceairurile prăsilei acelor cinci sute de iepe domneşti erau închise cu garduri de răzlogi. Comisul sui în fugă la mânzi şi la strâjnici. Când ajunse la închisoarea tretinilor, găsi pe Simion cu Ionuţ. Îşi lăsaseră fugarii înşăuaţi afară; săriseră la căluţii de trei ani, chemându-i pe nume, cercetându-i şi luptându-se cu ei. Vânt, al treilea harmasaraş alb cu ţintă neagră, fecior al lui Catalan, pe care cei doi fraţi îl pregăteau pentru războaie viitoare ale măriei sale, se bătea cu Jderul cel mititel, sărind în două picioare şi ameninţându-l cu copitele de dinainte. Coama-i era retezată; coada îi era tunsă în scări. Făcând dintr-o dată o copcă într-o parte, Vânt ocoli pe Simion, dându-i îndărăt o lovitură de berbece. Feciorul cel mai mare al comisului îşi stăpâni cuşma, ca să nu-i cadă din cap; în acelaşi timp, repezind îndărăt braţul drept, încleştă pe tretin pe după gât ca într-un arc, stăpânindu-l. Nechezând subţirel, căluţul se supuse. Jderul cel mititel veni şi-l mângâie pe ochi.

La zăvoarele porţii, Jderul cel bătrân râdea pentru întâia oară în acea dimineaţă, în barba-i mare. Dar cum îl văzu pe Simion că se întoarce, îşi stăpâni veselia şi tuşi gros.

— Jupâne Simioane, comis al doilea, vorbi el aspru, cunoşti obiceiul măriei sale când binevoieşte a veni la Timiş.

— Cunosc, cinstite comise. Să fii domnia ta fără de nici o grijă. Am fost ieri până sus în pădure, la casa de ape; şipotele curg bine la toate grajdurile şi închisorile. Păzitorii, ca totdeauna, fiecare la straja la care-i rânduit.

Simion Jder urmă a-şi da samă cătră comis de toată buna rânduială a hergheliei. Paza mai cu samă era dintre cele mai tari. Străjerii erau ca nişte oşteni, ştiau să audă şi să vadă, însă uitaseră întrucâtva să vorbească. Aveau poruncă să nu sufere nici un obraz străin până la bătaia săgeţii. Noaptea, repezeau suliţa ori furca în fiară ori om care nu dădea glas cunoscut. Felul vieţii şi purtării lor era ca cel al ciobanilor din munte; purtau glugă şi strai alb, vara; iarna, dormeau pe omăt, învăluiţi în tohoarcă. În preajma focurilor lor dormitau câni. De când nişte castelani şi soli leşeşti, veniţi să dreagă pacea, poftiseră să vadă aşezământul de la Timiş, Ştefan-Vodă poruncise ca să se facă paza şi mai cu grijă. Se dusese faima nu numai la leşi, ci şi-n alte hotare despre meşteşugul întocmit de însuşi Vodă în acel loc din ţara sa. Erau nişte rânduieli pe care măria sa poftea să le ţie tainice, în ceea ce priveşte timpul când se dă drumul harmăsarilor la iepe; cum trebuie să fie văzduhul şi luna şi ce ierburi înflorite în ceairuri; cum să fie casa harmăsarilor şi a iepelor; câtă apă să curgă din cişmele, cât fin să fie în iesle, ce hrană să dai mânzului şi ce grăunţe tretinului. Mai erau şi altele multe pe care le ştia Jder bătrânul. Mai ales era de mirare oamenilor care nu ştia ce-i acolo, că stau caii în case. Deci castelanii şi solii nu putuseră veni la Timiş.

— Eu vă dau voie cu dragă inimă, le-a spus zâmbind măria sa, dar se împotriveşte Manole Păr-Negru, stăpânul acelui loc.

De doisprezece ani de când stătea acolo stăpână, nici jupâneasa Ilisafta nu dobândise învoire să intre şi să vadă anume ce şi cum. „Oprelişte pentru muieri, rostea cu îndărătnicie Jder bătrânul porunca. Eu cu dragă inimă ţi-aş da voie, jupâneasă Ilisafta, dar se împotriveşte măria sa.” Încercase în două rânduri jupâneasă Ilisafta să pătrundă în acele locuri în lipsa comisului; dar cânii n-o cunoşteau şi slujitorii armaţi păreau chiori; puneau mâna pe săgeată şi încordau arcul. Era şi asta o mare amărăciune a domniei sale.

Mai era şi alta. Jder bătrânul se arăta duşmănos de un timp cătră Simion. Îi grăia ca unui slujbaş străin, cu care n-ar fi avut vreo legătură de sânge. Bătrânul poruncise feciorului său mai mare însurătoare şi Simion se împotrivise. Comisului Manole îi trebuie numaidecât nepot, se mira crescându-şi ochii în cap comisoaia Ilisafta; nu poate dormi noaptea până ce n-a şti că are să aibă un nepot.

Ionuţ e prea crud. Dămian umblă fără încetare cu neguţătoriile lui la Liov şi la Cetatea Albă; de la Liov se duce şi la Varşava şi la Danţig; aşa că el nu-şi poate lua soţie până ce n-a face pântece şi nu s-a aşeza pe săculeţele lui de galbini.

Însurat e numai Cristea, vistiernic al doilea la ţinutul Neamţului. Are curte frumoasă dincolo de apa Moldovei. Slujitorii şi bielşugul îl împresoară; a fost cel mai cu noroc dintre toţi feciorii lui Manole Păr-Negru; a luat şi nevastă cu mare zestre, pe Candachia, fata lui Anton Buzdugan de la Bârlad. I-a dat Buzdugan miresei, pe izvod scris şi pecetluit, două moşii pe Ialan şi una pe apa Racovei; blăni şi straie, tacâmuri de argint şi giuvaeruri. Însă din însoţirea aceasta încă n-a ieşit nimic.

Părintele Nicodim ieromonahul, care a fost cândva Nicoară, rămâne sterp şi întristat până la isprăvitul zilelor lui.

Deci să se însoare Simion. Un bărbat de treizeci şi cinci de ani, care începe să aibă la tâmple fuioraşe de năgară, aproape flăcău tomnatic, cel cu înfăţişare mai fudulă dintre toate odraslele lui Păr-Negru, ar fi cel mai nimerit să agonisească moştenitori cât s-ar putea mai curând curţii de la Timiş. Căci viaţa omului e scurtă; în primejdii ne trecem zilele şi nopţile; mâni poate sufla un spulber; toţi se risipesc în toate părţile şi cad; Dumnezeu îngăduie să se ridice din furtună acea floare târzie.

— Eu tot nu cred, jupâne al doilea comise, mormăi neprietinos bătrânul Manole, că toate sunt în bună stare; în ziua de azi nu mai poţi avea încredere în nimeni; singuri trebuie să ne ducem să vedem şi să punem mâna.

— Am văzut toate singur, cinstite comise.

— Se poate. Dar dacă măria sa trece şi numai îl vezi că încruntă din sprânceană? Aşa-i că atuncea simţeşti pe dumneata cămeşă de ghiaţă? Tu ce stai acolo şi te holbezi, Jder cel mititel? Du-te repede şi-ntr-o bătaie de bici să fii aici înapoi cu Gheorghe Tătarul. Am să vă pun eu pe voi amândoi la o treabă. Te-ai dus?

— M-am dus, tuţă.

— Nu te văd sosit înapoi. Ce-ai să faci domnia ta, jupâne Simioane al doilea comis, urmă Jder bătrânul întorcându-se spre fiul său cel mai mare, ce-ai să faci dacă măria sa are să poftească să-ţi vadă soţia? Căci măria sa de mult ştie de mâhnirea mea şi acuma n-are să mă vadă mai vesel.

Simion ridică din umeri, uitându-se încolo departe, pe pădurea de brad. Avea mare asemănare în înfăţişare cu părintele său. Era tot aşa de supărat şi îndărătnic ca bătrânul. Când clipea, îi tresărea şi blăniţa de jder de la coada ochiului stâng.

— Nu ştiu ce are să spuie măria sa. Are să afle că-s tot holtei şi gata.

— Are să-ţi poruncească iar.

— Am să caut să mă supun. Dacă voi putea, cinstite comise.

Era o înmlădiere ameninţătoare în glasul acela blând. Bătrânul tuşi înăbuşit şi-şi bătu tureatca ciubotei cu harapnicul.

Jderul cel mititel se întorcea călare pe pagul lui, cu mare repeziciune. După el, pe un buiestraş bălţat, care venea lin cu urechile culcate pe spate, urma cel căruia-i zicea Gheorghe Tătarul. Era un tătar adevărat, pripăşit de multă vreme între moldoveni şi creştinat din tinereţă. Scund, spătos, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu pleoapele numai pe jumătate deschise, cu pielea obrazului lucie şi smeadă şi cu mustaţa rară – părea cu adevărat atunci sosit din pustie. Însă purta straie moldoveneşti şi era cu inimă curată oşteanul lui Hristos. Şi mai ales era omul cel mai de credinţă al comisului, între toţi acei slujitori de la Timiş.

Băiatul şi Gheorghe Tătarul descălecară. Comisul se întoarse spre ei.

— Vreau să înţeleg de la voi, porunci bătrânul, cum facem ca să aibă şi măria sa vânat dacă pofteşte şi să-mi fie la vreme, întru întâmpinarea măriei sale, vistiernicul Cristea?

— Om aduce şi vânat şi pe bădiţa Cristea, îl încredinţă cu voie-bună Ionuţ, uitându-se cu ochi îndulciţi şi spre Simion.

— Ştiu eu că dumneata te arăţi gata la orice, îl mustră comisul; însă una-i vorba şi alta fapta. Soarele nu ne aşteaptă, acuşi se suie la prânzişor. Văd venind şi pe starostele Nechifor Căliman. El are caraule înşirate până în Branişte ca să deie veste de pornirea alaiului. Măria sa porneşte. Cum vă duceţi, când vă întoarceţi?

— Măria sa nu porneşte decât după sfânta leturghie, băgă de samă Simion.

— De unde ştii dumneata? Se întoarse dârz bătrânul.

— Nu era greu de ştiut. Mi-a spus şi băietul.

— Acest băiet e dumnealui Ionuţ Păr-Negru şi e rânduit să fie copil de casă al măriei sale.

— Să fie sănătos. Mă pot lipsi de dânsul.

Jderul cel mititel îi făcu dintr-un ochi, din partea cu pata de perişor, şi-şi scoase cătră el limba, apoi îndată şi-o înghiţi, când bătrânul se răsuci spre el.

Bătrânul staroste Nechifor Căliman se oprise şi întrebă cu mirare:

— Care-i acel boier al măriei sale despre care se vorbeşte?

Comisul Manole arătă cu barba spre copil.

— Ptiu, drace! Se veseli starostele vânătorilor. Acu te-ai suit în sus, mânzule, şi mai alaltăieri îţi mâncau raţele din buzunar.

Jderul cel mititel se zvârli mânios în şa. Tătarul se zvârli şi el ca să-l urmeze.

— Unde vă duceţi, oameni buni? Răcni comisul.

— Mă duc să împlinesc porunca domniei tale, îşi aruncă Ionuţ răspunsul peste umăr.

— Mai întâi şi mai întâi să-l trezeşti pe vistiernic din somn, răcni comisul. De ce-mi ruşinezi feciorul? Se întoarse apoi el cu prietinie spre bătrânul Căliman. Ce este? Înţeleg că ai a-mi spune ceva.

— Am a spune, cinstite comise. Trebuie să asculte şi jupân Simion.

Bătrânul Jder se întoarse ploconindu-se cu ţeremonie:

— Jupâne al doilea comis, binevoieşte a pofti la sfatul nostru.

Pe când starostele Căliman spunea cu taină ce avea de spus, împungând cu nasul când spre Jder bătrânul, când spre Simion Jder, Ionuţ fugea cu tătarul după el, întorcând din când în când capul peste umăr, îndărăt, bănuind ce poveşti putea să înşire starostele vânătorilor. Iar îi era inima îndoită de presimţiri urâte. Tătarul îl urma tăcut şi cu luare-aminte, după obiceiul lui.

Întârziară puţină vreme la curte, ca să sloboadă din lanţuguri cânii şi să scoată din cuşcă eretele. Fecioraşul se feri de glasul comisoaiei Ilisafta care suna fără întrerupere la cuhnii. Când dumneaei simţi prin ţigănci sosirea lui, el cobora la vale în fuga calului, spre zăvoiul Moldovei. Ridicându-şi în sus braţele şi pocnind palmele una de alta, comisoaia îl urmări cu mirare din cerdac până ce-l pierdu din vedere.

Aşezarea vistiernicului Cristea Păr-Negru nu era mai depărtată decât o fugă bună de cal. După o fugă bună de cal, stăteai uitându-te la ea, căci era aşezată dincolo de apa Moldovei. Tătarul fu nevoit să chiuie ca să înştiinţeze podarul, care era cu podul umblător la celălalt mal. Dintr-o pricină cu totul necunoscută, podarul întârzia în bordeiul lui. Tătarul îşi aruncă privirile spre luncă, de unde Jderul cel mititel, înainte de a descăleca, îi făcuse semne de mare grabă. Mai chiui o dată. Apoi îşi repezi buiestraşul bălţat la deal în prund şi dădu cu el prin apă de-a dreptul.

Ajunse şiroind de apă dincolo şi grăbi la curtea lui Cristea Jder. Se vedea uşor că ajunge într-un loc îmbielşugat şi dezmierdat. Robii şi slujitorii se prăjeau la soare, ca într-o zi de sărbătoare ca aceea. O trăsură de modă leşască aştepta la scară, cu patru cai înhămaţi doi câte doi. Coşul acelei căruţe scumpe, vopsite verde, era atârnat de leuci în legături de curele, ca să aibă legănare şi să nu zdruncine la mers. Caii aveau hamuri lustruite de piele. Vizitiul care ţinea hăţurile pe capra căruţei purta mintean scump cu ceaprazuri. Câte-un paic stăpânea jos fiecare păreche de cai.

Tătarul cunoştea toate acestea. Nu se opri la vorbă cu slugile. Se zvârli din şa şi năvăli în pridvor, stropind apă de pe îmbrăcăminte şi încălţări.

— Vai de mine! Ce este? Strigau ţigăncile răsărind din lenea lor şi năvălind după el.

— Unde-i jupân Cristea? Întrebă tătarul.

— Boierul se găteşte să iasă întru întâmpinarea măriei sale.

— Unde-i?

— Unde poate să fie decât în casă?

— Daţi-vă la o parte! Strigă slujitorul înotând printre ele cu braţele, ferindu-le şi făcându-şi loc.

Îi ieşi întâi întru întâmpinare cu deosebită măreţie jupâneasa Candachia. Era o boieroaică tânără, vestită pentru frumuseţea ei. Avea păr bălai, meşteşugit pieptănat, cu cârligele şi ineluşe. Îşi pusese numai un abur de rumeneală în obraji şi câte puţintel roş la sfârcul urechilor unde-i atârnau inele de aur. Îşi înegrise şi sprâncenele cu funingine, ca să-i pară ochii mai albaştri.

Privi de sus, cu mirare, îndrăzneala slujitorului de la Timiş. Întâi nu-l cunoscu de loc, apoi îşi aduse aminte de el.

— Am venit cu poruncă de la dumnealui cinstitul comis! Strigă Gheorghe Tătarul, ca să-l audă şi boierul, mai dinăuntru.

— Bine. Ai venit. Aşteaptă.

— Nu se poate s-aştept, măria ta. Trebuie să vă ridicaţi şi să porniţi. Într-o mică de ceas măria sa Vodă poate veni la Timiş şi nu vă găseşte. Afară de asta a căzut jos, de mare spaimă, jupâneasa Ilisafta.

— Vai de mine! Cum se poate! Soseşte măria sa şi noi nu suntem acolo? Tresări jupâneasa Candachia scuturându-şi în dreapta şi-n stânga inelele de la urechiuşi. Cristea! Cristea!

— Ce este? Întrebă un glas gros şi trăgănat dinăuntru. Dau tătarii?

— Nu toţi. Numai unul. Cel de la Timiş. A căzut jos soacră-mea Ilisafta şi moare. (Să ferească Dumnezeu şi să mă ierte pentru minciună, îşi stupea, pe furiş, în sân, Gheorghe Botezatu Tătarul.)

— Care comisoaie? Întrebă, năvălind din fund încă neîmbrăcat întreg, vistiernicul.

— Mama dumnitale! Nici nu este alta! Strigă cu înfricoşare jupâneasa Candachia. Dacă nu moare, are cine mă împunge cu felurite vorbe, că toate femeile din lumea asta au fost de faţă şi numai eu am rămas întârziată. N-am fost vrednică s-ajung la mănăstirea Neamţu, nici batîr la Timiş. Putem să ne uităm de aici cum umblă alaiul, dar de făcut drumul până acolo nu ne învrednicim. Căci domnia ta de ieri ai început a te foi şi a te găti şi nici acuma n-ai isprăvit. Ieri dimineaţă a fost trăsura la scară şi a stat până într-amurg. De două ori au scos slugile caii, ca să-i adape şi să-i hrănească. Acuma, de la răsăritul soarelui, trăsura iar e la locul ei. Iar dumneata te plimbi de colo-colo, cu socoteli şi gânduri, grăind singur.

— Nu găsesc brâul cel de matasă pe care mi l-a dăruit Dămian.

— Este acolo. Uită-te dumneata bine, la capătul patului. Ţi l-am pus de ieri.

— Cine spune că a căzut mama?

— Spun eu, măria ta; am auzit strigăt mare de primejdie. Tare te rog pe măria ta să-ţi pui contăşul şi să-ţi încingi sabia. Să aibă vreme să te ierte.

— Dar din ce pricină i-a venit, mă rog dumnitale? Se miră cu ochii holbaţi al treilea fecior al lui Jder, frumos îmbrăcat, bine hrănit şi falnic.

Era cel mai gras dintre toţi. Se învârtea în loc căutând ce-i lipsea.

— Aşa faci domnia ta totdeauna, vistiernice, lepădă spre el, cu palma întoarsă, vorbe amărâte, jupâneasa Candachia.

E adevărat că, umblând în toate părţile ca să caute şi să aducă, plutind cu mânile întinse, ducându-se şi venind, era mai însufleţită şi părea mai frumoasă. În sfârşit vistiernicul trecu pragul şi se sui cel dintâi în trăsură, făcând-o să se legene şi să geamă. Jupâneasa Candachia se grămădi alături de el. Gheorghe Botezatu se repezi călare ca să scoată din bordei pe podarul cel surd. Cei patru cai porniră cu mare repeziciune; dar la cea dintâi înfundătură a drumului, jupâneasa Candachia dădu strigăt de spaimă.

Acesta era unul din năcazurile mari ale vieţii sale. Nu putea călători fără spaimă şi strigăt în trăsură. Cu multă greutate şi stăpânindu-şi suspinele, călători pe podul umblător la celălalt mal. Se înfricoşa să nu se ducă înainte, pe nahlapii iuţi ai acelei ape de munte. Pe urmă se tângui că stă căruţa la celălalt mal, până ce trec, pe pod, şi caii. După ce caii fură înhămaţi, urmară aceleaşi suferinţi vorbite şi strigăte până în deal la Timiş. Tătarul se făcuse nevăzut. Din urmă îi ajunse Ionuţ cu prepeliţi atârnate de oblânc. Feciorul cel mic al lui Jder ţinea minte taina aflată de la starostele Căliman, că din tot vânatul Ţării Moldovei – păr şi pană – măriei sale îi place mai cu osebire prepeliţă, învălită în slănină afumată şi friptă în ţiglă de jăratic de fag. Deci voia să-şi pregătească el singur intrarea de curtean în voia bună a stăpânitorului.