Capitolul IX.

În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui.

A doua zi luni dimineaţă, când era soarele la înălţimea turnurilor, porunca măriei sale Ştefan-Vodă fu îndeplinită. Jderul cel mititel fu înfăţişat la curte, ca să fie de veselie şi petrecere coconului Alexăndrel. Panţirii dădură slobodă intrare domniei sale vistiernicului Cristea şi jupânesei lui, care veneau în trăsura lor şi cu straiele lor ca şi cum ar fi fost soli de la o împărăţie. Ionuţ săltă numaidecât de pe cal, îndată ce zări în bolta palatului pe Alexăndrel-Vodă; zvârli lui Gheorghe Tătarul frâul şi, păşind repede la stăpânul său, îngenunche şi-i cuprinse mâna. Această ieşire a mezinului în afară de protocol nu plăcu vistiernicului Cristea, care înţelegea să se închine întâi şi întâi domnia sa şi să spuie vorbele de cuviinţă, şi după aceea să ieie pe Ionuţ şi să-l înfăţişeze. Săritura Jderului celui mititel nu plăcu nici jupânesei Candachia, care înţelegea să se înfăţişeze numaidecât lângă soţul său, să facă o închinare frumoasă coconului domnesc şi să-i zâmbească aşa cum ştia domnia sa. Aşa Alexăndrel-Vodă ridică spre sine pe Jder şi-l îmbrăţişă, cu o vădită bucurie, după care întoarse spatele celorlalte cinstite obraze, cerând să ducă după sine numaidecât pe tânărul său tovarăş şi slujitor. Dacă nu s-ar fi arătat în acea clipă sfinţitul părinte Amfilohie Şendrea, rânduială cea de cuviinţă rămânea stricată. Jupân Cristea şi jupâneasa Candachia ar fi stat să se uite la oştenii de la odăi şi de pe ziduri. Însă părintele arhimandrit Amfilohie ridică braţul său, binecuvântând şi oprind în acelaşi timp avântul fecioraşilor.

— Măria sa Chiajna aşteaptă să i se înfăţişeze băietul comisului Manole, porunci el.

Numaidecât Alexăndrel-Vodă, întunecându-se puţin la obraz, întoarse pe Jder. Copiii de casă ieşiseră în pragul intrării şi se închinară vistiernicului şi jupânesei Candachia. Coconul domnesc se opri şi el o clipă ca să primească dintr-o parte închinarea oaspeţilor şi din alta închinarea slujitorilor, apoi pătrunse cel dintâi în gangul sălii. Ionuţ voi să-şi caute un loc de intrare îndată după cocon, însă părintele arhimandrit îl opri. Părechea boierească trecu întâi.

În sala cu ferestre înguste şi cu păreţi posomorâţi aştepta în picioare, între femeile sale, măria sa Chiajna, sora răposatului Bogdan-Voievod, tatăl măriei sale Ştefan-Vodă. Era îmbrăcată cernit, în straie de monahie. Ochii ei verzi, rotunziţi ca de o spaimă a unor vedenii lăuntrice, priveau puţintel rătăciţi de pe obrazu-i uscăţiv şi palid.

Cu straiele viu colorate de oştean şi sunând din pinteni, coconul Alexăndrel trecu la mătuşa sa şi-i sărută mâna. Măria sa Chiajna îi atinse fruntea cu buzele subţiri. Chipul lui Alexăndrel păru a se umbri de tristeţa care stăpânea în toată încăperea şi care părea că pătrunde pe toţi cei de faţă, deşi pe ferestrele înalte se simţea afară lumina soarelui şi bucuria vieţii.

Printre copiii de casă rânduiţi de o parte şi de alta a coconului, înainta vistiernicul, supunându-şi fruntea cu smerenie; jupâneasa Candachia făcu paşi repezi, sunându-şi foile îmbrăcămintei şi căzu la genunchiul Domniţei. Măria sa Chiajna le făcu un semn uşor de bună primire înălţându-şi mai mult fruntea decât aplecând-o spre ei; apoi rosti câteva cuvinte înăbuşite. Arhimandritul Amfilohie le pricepu fără să le audă şi împinse de la spate înainte pe Jder cel mititel. Înfricoşat de răceala locului şi de mâhnirea acelei monahii care stătea neclintită şi firavă ca o zugrăveală sfântă, Ionuţ se poticni şi rămase în genunchi.

— Măria sa îţi porunceşte să te ridici, îi zise părintele arhimandrit.

Jder se ridică, urmând a-şi ţinea ochii plecaţi.

— Uită-te la măria sa, îi porunci iar sfinţitul Amfilohie.

Ionuţ îşi boldi dintr-odată ochii la Domniţă şi măria sa îi zâmbi, ceea ce fu deosebită mirare pentru curteni. Îndată zâmbiră cu toţii şi se uitară unii la alţii.

Printr-o uşă scundă, dintr-o lăture, intrară trei prunci domneşti rămaşi orfani de maica lor Doamna Evdochia; Erau Petru, Bogdan şi Olena, îmbrăcaţi în straie domneşti de brocart, mititele ca şi trupuşoarele lor. Se înşirară lângă măria sa Chiajna şi zâmbiră ca nişte sfinţişori.

Ceremonia era sfârşită. Domniţa se pregătea să se retragă, urmată de sfinţişori, când îşi aduse aminte că trebuia să deie anume îndreptări unora şi să bucure cu anume vorbe pe alţii.

— Stăpânul nostru, zise ea lui Jder, e încredinţat că vei fi bun slujitor lui Alexandru-Vodă.

Îşi întoarse ochii spre vistiernic.

— Precât se vede, jupân vistiernice, ai soţie prea frumoasă şi dezmierdată, grăi ea fără zâmbet. Jupâneasa Candachia se simţi puţintel usturată şi se grăbi să surâdă plăcut, iar vistiernicul se desfăcu în sus cu semeţie îndată ce Domniţa şi prinţişorii se petrecură în umbra din lăuntrul palatului.

Urmă o destindere. Părintele Amfilohie Şendrea pofti în pridvorul de afară, la lumină, pe oaspeţi. Acest monah ascetic avea un zâmbet bun şi puţintel viclean.

— Mă rog de sfinţia ta să-mi dai pe Jder, îi zise Alexandru-Vodă. Avem a ne găti de plecare, ca să fim următori poruncii măriei sale. Medelnicerul Crivăţ a scos caii şi slujitorii.

— Îndată, măria ta, răspunse arhimandritul. Ştiu că te grăbeşti să scapi de dascălii măriei tale. Fii îngăduitor cu noi şi ne mai sufere puţintel lângă măria ta. Până atuncea nu-i rău să rosteşti măria ta două vorbe de mulţămire acestui cinstit vistiernic.

— Mulţămirea cea mai umilită e de partea mea, se închină jupân Cristea.

— Ba e şi de partea noastră, vistiernice, rânji într-un dinte arhimandritul, căci ne-ai adus aici privelişte cu care nu suntem obişnuiţi.

Jupâneasa Candachia se rumeni de plăcere.

— Curtea noastră nu-i veselă, urmă părintele Amfilohie. După ce s-a prăpădit măria sa Oltea, mama Domnului nostru, n-a mai rămas aici decât Domniţa Chiajna. Alte domniţe, toate văduve, s-au împrăştiat şi nu se arată la curte decât rar, cu feţe întristate. Petreceri şi jocuri nu vedem niciodată. Noi, cu rânduielile dăscăliei, iarăşi nu putem spune că ne desfătăm, după cum poate mărturisi şi măria sa Alexăndrel. Deci văzând noi, în această dimineaţă, obraze din lume, ne putem simţi mai bucuroşi. Dacă mai întârziaţi puţin, va să vie şi părintele Timoftei, să se bucure şi el. Precum vedeţi, încep a se arăta şi căpitenii ale slujitorilor, care se uită de după stâlpi. Avem nevoie aicea de obraze luminate. Ai nevoie şi domnia ta, cinstite vistiernice, de un sfat şi acela sfat îşi îngăduie să ţi-l deie un filosof vechi ca mine: femeia frumoasă şi punga plină, cinstite vistiernice, nu e bine să le arăţi, ca să nu ia aminte răii.

După această plăcută închinare cătră harurile sale, jupâneasa Candachia sărută mâna arhimandritului şi pofti pe soţul său la gazdă. Vistiernicul ar fi găsit de cuviinţă să adaoge şi el unele sfaturi potrivite, pentru mezinul său, dar măria sa Alexandru se arătase cu totul nerăbdător şi-l răpise cu sine la chilia lui, ca să poată să fie singuri, să-şi spuie tainele lor.

— Îţi aduci aminte, Jder, de vorbele noastre? Întrebă cu însufleţire Alexăndrel, strângând de braţ pe Ionuţ.

— Îmi aduc aminte fără greş, măria ta.

— Şi de jurământul nostru?

— Şi de jurământ.

— Atuncea află că de atunci n-am avut putinţa să fac drumul pe care-l doresc. Pe cât înţelegi după câte vezi, viaţa mea aici se petrece întru mare strâmtorare. Când mă aflu cu măria sa tatăl meu, sunt de asemeni ca într-o slujbă din care nu mi-i îngăduit să lipsesc. Când umblăm în Ţara-de-Jos, de stăm la taberi ori în târguri mai multă vreme, am cu mine şi pe dascălii mei pe oare i-ai văzut. Încă părintele Amfilohie are limbă ascuţită şi-mi place să-l ascult; dar cu părintele Timoftei o duc greu, căci anevoie mă deprind a bolborosi ca el sârbeşte. Dumnezeu a binevoit ca să puie grabă în rânduielile lui Vodă. Măria sa a trebuit să plece şi m-a lăsat să vin în urma sa, ştiind că voi avea plăcere la venirea domniei tale. Aşa că acuma, având înaintea noastră două zile slobode, putem să ne abatem în locul ştiut de mine.

— Îl ştiu şi eu, măria ta, zise Ionuţ.

Alexăndrel se opri o clipă gânditor.

— Să ştii că frăţia noastră de cruce ne stă într-ajutor, şopti el. N-ai spus nimănui nimic?

— Nimic, nimănui, măria ta, deşi am fost ispitit.

— Ai fost ispitit? De cine?

— De fratele meu părintele Nicodim, dar mi-am încleştat fălcile.

— Să ştii, Jder, că am cunoscut de la început credinţa domniei tale.

— Stăpâne, zâmbi Ionuţ, limba mea a fost mută; mi se pare că nu se poate spune acelaşi lucru despre măria ta. Am stat de vorbă asară, la ospătăria unui leah din târg, cu medelnicerul Crivăţ.

Voievodul îşi arătă dinţii ascuţiţi.

— Dumitru Crivăţ medelnicerul, lămuri el, e slujitorul meu de taină. Am de asemeni un om al lui Grigoraşcu Jora, care a dus veste la Ionăşeni şi s-a întors de acolo cu răspuns. În afară de aceştia mai sunt şi alţi slujitori care umblă cu mine. Toţi sunt oamenii mei şi sunt muţi pentru cei care nu trebuie să afle treburile mele. Fii deci fără grijă şi socoteşte-l prietin al domniei tale pe Crivăţ.

— Îl socotesc prietin, râse Ionuţ.

— De ce râzi?

— Râd, măria ta, căci la prietinia mea şi a medelnicerului Crivăţ era de faţă pana Mina, ospătăriţa. Taina noastră face prea mulţi ochi şi urechi. Însă, înţelegând că altfel nu se poate, râd.

— Numai de asta râzi?

— Ba mă veselesc, măria ta, că prietina lui Crivăţ medelnicer are prea frumoşi ochi albaştri. I-am văzut foarte de aproape. Şi am cunoscut şi altele. Sunt bune asemenea prietinii şi e bună slujba măriei tale.

Alexăndrel pofti să afle ce se petrecuse şi se vorbise în ajun la ospătăria lui Iohan Roşu, după aceea bătu din palme şi ceru de la slugile sale armele.

Trimese poruncă de plecare medelnicerului Crivăţ. Soarele era într-al patrulea ceas al amiezii, când se deschiseră porţile şi străjile lăsară să iasă alaiul destul de strâns al coconului domnesc.

În afară de slujitorul său de credinţă Jder, Alexăndrel mai avea cu sine pe Dumitru Crivăţ şi pe Coman, omul lui Jora, cunoscător bun al drumurilor. Paza sa se încheia cu nouă călăraşi în leafă, oameni tari aleşi de Şendrea, al doilea portar al Cetăţii. Se adăogeau la aceştia şi Tătarul, sluga lui Ionuţ, şi alţi doi slujitori ai coconului.

După ce se dădu semnalul de trâmbiţi şi poarta se închise, grămada coborî cătră apa Sucevii; apoi de acolo luă calea spre miazănoapte.

Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi cătră soare după multă obidă. El însuşi era nedumerit şi puţintel îngrijorat de necunoscutul care se deschidea simţurilor lui aţâţate. Căci şi el visa cu aprindere la dragostea Domnului său, îndrăznind în gândurile lui să meargă mai departe decât îi îngăduia starea sa de prietin şi slujitor. Aici se găsea o a doua taină a lăuntrului său, în care nu pătrunsese încă nimeni din afară şi faţă de care el însuşi şovăia, sfiindu-se. În tinereţa lui nesigură erau viclenii de care el singur nu-şi da încă samă. În ajun, sara, îndrăznise să sărute pe ospătăriţă atunci când ea stătea la îndoială, şi găsise în acea femeie un gust aprig, prevestitor al altor plăceri.

Din vreme în vreme Alexandru-Vodă îi punea întrebări străine de gândurile şi vedeniile care-i stăpâneau pe amândoi. Apoi rămâneau tăcuţi şi întrucâtva despărţiţi, fiecare pentru sine, tinzând cătră acelaşi mister. Ciudat i se părea coconului domnesc că împrejurările se potriviseră astfel pe crugul lor ascuns, încât abia în acea zi îi venea dezlegarea patimei. Rânduiala aceasta, Jder o punea în sama lui, fără a îndrăzni să treacă hotărât mai departe decât îi îngăduia starea lui de atârnare faţă de domnescul său prietin. Nedesluşit, nădăjduia că aceeaşi rânduială va face pe copila despre care i se prorocise să hotărască ea singură o altfel de alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt-Frumos.

Nu avea împotriva stăpânului său nici un fel de pornire şi în judecata lui primea şi o altă hotărâre decât cea pe care o nădăjduia, căci simţurile lui erau numai treze, încă nu fuseseră lovite şi nu erau bolnave ca ale lui Alexăndrel-Vodă. În el stăpânea mai mult o putere a tinereţii care-şi caută prilej de izbucnire; el se bucura, pe când stăpânul său suferea.

Văzduhul cald, sub care umblau cu repeziciune, cuprindea şi el în sine puteri nesigure şi repede schimbătoare. La vremea amiezii călăreau încă în susul apei Sucevii, pe lângă o luncă rară de lozii şi-şi puteau vedea când şi când, la cotituri şi la dolii, imaginile ca într-o steclă verde. Deodată cerul se întunecă din urmă, din arşiţa miezului zilei, şi un balaur învălui nouri de furtună spre soare. Mormăit de tunet sosi în lungul apei şi limpezimea ei deveni fumurie. Slugile domneşti din urmă pregătiră dulama pentru stăpânul lor; Ionuţ îşi trase de la cobur gluga; un ropot de stropi le trecu pe dinainte înfiorând lunca şi luciul Sucevii; după aceea soarele se arătă iar întru strălucire. Nici o picătură de ploaie nu-i atinsese. Din urmă sosi o aripă de vânt împingându-i de la spate; într-acolo se vedeau sfori de ploaie. Cu linişti şi cu tresăriri umblară astfel până într-un popas de rateş domnesc, care se chiamă La Movila Iugăi. Cât stătură acolo, cerul se spălă şi rămase ca o mare lină. Oamenii mâncau pastramă cu pită de grâu, privind la un curcubeu depărtat în miazănoapte.

— Ciudat! Acolo mergem noi, subt acel curcubeu, şopti Alexăndrel, şi oftă, cu faţa prelungă şi obosită. Să fie acesta un semn?

Crivăţ era acolo şi avea urechea subţire.

— Măria ta, zise el cu voie-bună, ascultă o vorbă de la cel mai umilit medelnicer şi ostaş; acolo-i semn de pace şi vom găsi toate cum trebuie.

S-ar putea însă, cugeta cu inima strânsă coconul domnesc, să nu fie gazdele în locul lor; poate au fost duse la târg şi au rămas şi ziua de luni; ori se vor fi dus în petrecere la o sfântă mănăstire. Bine ar fi fost, îşi încredinţa temerea Alexăndrel cătră prietinul său Jder, să fi trimes întâi un om, să afle dacă cei căutaţi stau la locul lor.

— Măria ta, n-ar fi fost bine, răspunse cu hotărâre Ionuţ; timpul nostru e scurt şi rânduială ne este să ne ducem numaidecât. Toate arată că vom găsi pe jupâniţă.

— Ai uitat cum o cheamă? Râse coconul.

— Nu, clătină din cap Jder, închizând ochii. Nu ştiu dacă socoţi măria ta că trebuie să mai întârziem. O chiamă Nasta.

Coconul domnesc ascultă cu plăcere acest nume rostit cu dulceaţă şi dădu de năprasnă poruncă de încălecare.

Trecură dealuri intrând în altă vale, apoi cotiră printre păduri. Merseră multă vreme prin umbră; când şi când li se arăta cerul, când şi când ieşeau deasupra unor luciri de ape; apoi se deschiseră imaşuri largi în care păşteau cirezi de vite porumbe. Păstorii le dădeau ocol călări, întovărăşiţi de dulăi flocoşi. Soarele era încă deasupra asfinţitului, când Alexandru-Vodă se oprise deodată. La o cotitură de colină şi-n margine de dumbravă, într-o depărtare nu prea mare, deoarece toate se vedeau limpede, se arătase o curte cu multe heiuri. Fumuri se suiau în cerul limpede. Se zărea, în cotitura colinei, şi o margine de sat.

— Aici este, zise Alexăndrel, răsuflând pripit.

Jder cuprinse toate cu ochii, ca şi cum ar fi vrut să le soarbă în sine. Cumpene de fântâni, o stână unde suna stâns un bucium, puzderie aurie a asfinţitului, toate îi rămaseră în ochi şi-n urechi pentru vedeniile singurătăţii lui de mai târziu.

Tovarăşul său îşi înţepă fugarul cu pintenii. El îl urmă în galop. Caii lor erau numai spumă când se opriră în faţa porţilor deschise. Argaţi şi slujnice se ţeseau în toate părţile la treburile de sară; treceau vite şi porci cătră intrările de din-dos; cotcodăceau găini speriate. În cerdacul cu stâlpi stătură o clipă privind cu uimire două ţigăncuşe. Îndată dispărură, parcă le-ar fi suflat de afară înlăuntru vântul. În locul lor, pe uşa deschisă, apăru jupâneasa Tudosia. Îşi puse mâna dreaptă la ochi ca să poată privi în fulgerările asfinţitului. La un geam deschis îşi arătă mutrişoara şi o copilă. Aceea era Nasta. Era încă nelămurită, în umbra odăii; îi luceau în priviri razele piezişe ale asfinţitului.

Alexăndrel-Vodă sări din şa. Îl urmă îndată Jder. Slujitorii veniră să apuce frâiele; călăraşii dădură ocol zăplazurilor, tinzând să cuprindă din toate părţile ieşirile. Medelnicerul urmă pe cei doi fecioraşi în curte.

— Doamne Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Se tângui cu glas ascuţit stăpâna casei, pocnindu-şi palmele.

Apoi, cunoscând pe coconul domnesc, numaidecât se lumină la faţă. Argaţii gospodăriei, care se buluciseră din ogrăzi ca într-o bătaie de vânt, se retraseră rânjind. Nu era nici podgheaz leşesc, nu erau nici tătari în pradă; ci vine iar coconul cel tinerel al lui Ştefan-Vodă. Lupul se întoarce şapte ani unde a mâncat o oaie; asemenea acest lupan se întoarce iar la dragostea lui.

Bine este că se întâmplă asta după o asemenea zi de arşiţă. Căci de voie, de nevoie, cneaghina Tudosia are să deie băutură slujitorilor domneşti şi au să se împărtăşească din ea şi mişeii de la Ionăşeni.

Alexăndrel trecu cu grăbire la cerdac. Jupâneasa Tudosia se răsuci o clipă în loc; voia să se încredinţeze că îmbrăcămintea nu i-i nevrednică de privirea unui luminat obraz domnesc. Frângându-şi mânile, veni întru întâmpinarea înaltului oaspete şi i se închină sărutându-i dreapta. Mutrişoara de la fereastră stătuse o clipă neclintită, apoi dispăruse.

— Jupâneasă Tudosie, vorbi Alexăndrel-Vodă, încruntându-şi sprâncenele; doresc să ştiu dacă sunteţi bucuroşi de oaspeţi în această casă. Drumul nostru e cătră Vodă, la ţinutul Hotinului, şi ne-a apucat sara pe cale.

Cneaghina Tudosia zâmbi, căci drumul de la Suceava la ţinutul Hotinului nu ocoleşte aşa de departe, tocmai pe la Ionăşeni; însă mărturisi numaidecât că-i bucuroasă de asemenea înalt şi iubit oaspete. Dumneaei cunoaşte de la cealaltă fericită zi, când s-a întâmplat iarăşi să poftească aici măria sa popas, pe dumnealui medelnicerul Crivăţ; se închină şi cătră dumnealui medelnicerul şi-i pare bine că-l vede iar; însă pare că lipseşte dumnealui postelnicul Jora. În schimb vede întâia oară pe alt tânăr boier.

— Acesta e prietinul meu Ionuţ Păr-Negru… răspunse cu semeţie şi cu oarecare nerăbdare Alexăndrel.

— Să fie sănătos, se închină şi către Jder cneaghina. Vă poftesc cu dragă inimă la masă şi la hodină.

— Îţi mulţămesc domniei tale, jupâneasă Tudosie, pentru tot ce vei binevoi să ne dai. Nu suntem prea flămânzi, nici prea trudiţi. Să îngădui numai să vie slujitorii noştri, ca să ne putem pune într-o stare cuviincioasă. Ne-a bătut pulberea şi ne-a ars soarele. Îndată după aceea poftim să ne închinăm jupâniţei Nasta.

— Ah! Jupâne medelnicer Crivăţ, suspină stăpâna locului întorcând spre acest slujitor ochi încă frumoşi; eu socoteam că măria sa a uitat pe copila noastră. Socoteam că şi-a adus aminte numai de mine, sluga măriei sale.

Medelnicerul Crivăţ dădu un strigăt şi bătu din palme cătră slujitorii domneşti din fundul ogrăzilor.

— Vai de mine şi de mine! Se tângui cneaghina; te poftesc, jupâne medelnicer Crivăţ, să nu ne ruşinezi aşa de tare, căci avem noi slugi destule, care să scoată şi trei ciuturi de apă din fântână. Ţigăncile mele ştiu rânduiala şi se înfăţişează numaidecât la odăile domniilor voastre şi a măriei sale cu lighene şi ibrice. Nu ştiu, măria ta, urmă ea cu prea plăcut glas, dacă vei îngădui după aceea copilei noastre să-ţi înfăţişeze ea singură chiseaua cu dulceaţă.

Între toate aceste vorbe învălmăşite, Jder stătea nerăbdător, muşcându-şi într-una colţul buzei şi schimbându-şi locul. Ţigăncile îşi învăluiră la iatacuri fustele creţe şi-şi arătară dinţii albi, râzând oaspeţilor. Apa pe care o aduseseră ele în ibrice de aramă părea lucrul cel mai de preţ al acestor locuri, aşa era turnată de subţire şi de încet.

Amândoi fecioraşii tăceau, potrivindu-şi pe ei straiele şi mângâindu-şi, la tâmple şi după urechi, pletele. Răsună în sală glasul cneaghinei Tudosia. Intră îndată dumneaei însăşi, aducând dulceţi şi pahare de cristal cu apă.

— Nu te supăra, mărite stăpâne, se tângui ea, băgând de samă privirea dezamăgită a lui Alexăndrel-Vodă; precum se ştie, copila noastră e o proastă şi se ruşinează să se înfăţişeze. Se teme c-o urăşti din trecuta dată şi nu mai doreşti s-o vezi.

— Am spus, răspunse coconul cu glas uscat, că doresc s-o văd.

— Poftesc pe măria ta să nu se supere, zâmbi cu umilinţă prefăcută cneaghina Tudosia. Dacă măria ta nu primeşti din mâna mea acest rod de trandafir adus de la Ţarigrad, să vie Nasta să-l ţie înaintea slăvitei feţe a măriei tale. Fata-i după uşă.

Jupâneasa Tudosia bătu din palme. O ţigancă împinse din sală uşa. Jupâniţa Nasta îşi arătă obrazul ruşinat prin gratia degetelor mânii drepte. După această primă înfăţişare cuviincioasă, se mişcă îndată cu agerime închinându-se şi primi tablaua din mâna maicei sale, ridicând-o spre nasul coconului domnesc.

Jder rămase neclintit şi fără răsuflet, privind acea înfăţişare delicată şi subţirică în boi. Când îl fură cu ochii o clipă, inima-i tresări împunsă. O iubi dintr-odată. Avu în el bucuria aceasta, ca o lumină orbitoare. Înţelegea că acea fiinţă trebuia să fie a altuia, se desfăta însă la vederea ei, căci i se înfăţişa lămurit aşa cum o bănuise în visurile lui ascunse. Nu se putu opri în acelaşi timp să nu bage de samă că acea privire piezişă fata o întorsese spre el, pe când ţinea tablaua aşa fel încât Alexăndrel nu-i putea vedea obrazul.

Ca şi cum i-ar fi dat o poruncă anumită, el pândi şi a doua oară privirea furişă. Nasta însă nu se mai întoarse spre el.

Coconul abia gustă dulceţul şi sorbi numai o picătură de apă. Luă el singur din mâna fetei tablaua şi o puse pe o măsuţă alături. Cuprinse braţul stâng al fetei de la încheietură şi ea îşi strânse buzele într-o schimă prefăcută de suferinţă. Văzând patima tremurând în nările acelui cocon aprig, zâmbi şi îl privi dintr-odată fără de nici o sfială. Îşi trase braţul şi-şi trecu palma peste păru-i lins, pieptănat cu cărare la mijloc.

— Ne era dor de măria ta, zise ea fără de tulburare şi fără de nici o întristare în glas.

Jupâneasa Tudosia zâmbi ascuţit şi-şi aduse aminte că numaidecât trebuie să deie poruncă pentru masa oaspeţilor. Jder îşi ceru voie de la măria sa ca să se ducă să vadă în ce chip rânduieşte medelnicerul mâncarea şi masa slujitorilor domneşti.

Cneaghina Tudosia ieşi singură; când trecu şi el pe lângă stăpânul său, jupâniţa îndrăzni să-l oprească.

— Acesta-i Jder, prietinul meu, lămuri coconul Alexandru.

— Aş dori să rămâie, mărturisi jupâniţa Nasta.

— Rămâi, prietine Ionuţ, se învoi Alexăndrel.

— Îl chiamă Ionuţ?

— Dacă nu-ţi este cu supărare, aşa îl chiamă, jupâniţă, zâmbi cu dinţii săi rari şi ascuţiţi coconul. Acest Ionuţ îmi este mie frate de cruce şi lui i-am spus de patima mea.

— Ceea ce nu ţi-am putut spune domniei tale. El m-a sfătuit şi de la dânsul am primit îndrăzneala de care am nevoie.

Nasta nu părea înfricoşată de înfăţişarea pătimaşă a lui Alexandru-Vodă.

— Nu înţeleg de ce îndrăzneală ai nevoie, măria ta. Căci eu sunt o copilă fără apărare şi maica mea e o văduvă, şi, dacă vrei măria ta să mă ruşinezi, eu nu pot pune nici o împotrivire, fiind ca un lucru fără preţ în mânile măriei tale.

Alexandru clătină din cap.

— Trebuie să am îndrăzneala să-ţi mărturisesc dragostea mea. Nu vreau nici să te ruşinez, nici să te iau ca pe un lucru fără de preţ.

— Nu înţeleg, mărturisi cu nevinovăţie copila.

— Doresc să ştiu dacă ai pentru mine dragoste, vorbi aprig Alexandru-Vodă. Fără asta ce preţ au strădaniile mele?

— Dacă trebuie să afli, atuncea mărturisesc, măria ta, că îmi eşti drag. Însă mă rog să ai milă de mine. Tatăl meu a fost boier cu cinste şi mare sfetnic domnesc. Mărturiseşte mamei gustul măriei tale şi cere învoire de la Vodă, ca să nu mă azvârl în acea fântână din care au scos ţigăncile apă pentru dulceţul de trandafir.

Coconul îşi prinse tâmplele în palme.

— Nu înţeleg de ce te înfricoşezi, îi zise el, dintr-odată domolit. Toate se vor face cum porunceşti. Primeşte-mi numai dragostea. Lasă-mă să te sărut – aşa cum am dorit într-o noapte cu lună. De-atunci tânjesc, pentru asta am sete.

— Sărută-mă, măria ta.

Alexăndrel o cuprinse şi o sărută. O cuprinse de după umeri, o ţinu strâns, îi căută buzele întredeschise. Apoi o lăsă şi păru obosit.

— Spune-mi că ţi-s drag.

— Îmi eşti drag, măria ta.

— Şi mă învoieşti să vin iarăşi?

— Măria ta, aş fi o vicleană dacă aş spune că n-am mare plăcere s-aud aceste vorbe. Dacă pofteşti, măria ta, să spui şi mamei mele că n-avem de ce ne teme, pot să mă duc s-o chem, ori poţi să te duci măria ta, având îndrăzneala pe care o văd. Dacă pofteşti să mergi cu mine, mă ruşinez şi nu pot.

Alexăndrel o cuprinse iar, cu gingăşie.

— Ce pot să spun jupânesei Tudosia?

— Nu ştiu, măria ta. Dacă nu găseşti vorbe, eu totuşi, m-aş pricepe ce să-i spun. Îi spun că dorim să te mai vedem la noi şi că-ţi sunt dragă. Şi că numaidecât va să afle Vodă, părintele măriei tale. Rog pe prietinul măriei tale Ionuţ să-mi deschidă uşa. Mi-i frică prin întunericul sălii până la odaia din fund. Îndată după aceea vă poftesc la masă.

Jder privise neclintit această ciudată scenă şi, deşi nu cunoştea lumea şi dragostele, înţelegea că Nasta îşi ia, cu agerime de femeiuşcă, numai măsuri de apărare, şi că simţămintele ei pentru Alexăndrel-Vodă sunt destul de potolite. Se grăbi să-i deschidă uşa. Pe când o acoperea vederii lui Alexăndrel, ea îl fulgeră iarăşi pieziş cu ochii. Şi când o trecu în întuneric, se simţi strâns de mână. Se întoarse cu inima bătând în odaie.

Alexăndrel arăta o înfăţişare fericită, deşi biruinţa lui plutea într-o oboseală fierbinte. Nasta se supunea şi răspundea dorinţilor lui. Îi ceru lui Jder părerea. Ionuţ era şi el încredinţat că prietinul său ajungea la limanul celei mai mari fericiri a tinereţii. Cum s-ar putea face, întreba coconul domnesc, ca cea din urmă împotrivire a jupâniţei Nasta să cadă? În privinţa aceasta Jder dovedea înţelepciune şi-l sfătuia pe prietinul său să fie răbdător. Zarzărele din livada acelui loc erau încă sarbede. Peste puţină vreme să se întoarcă şi le va găsi coapte, în cea mai mare frăgezime şi dulceaţă.

— Poate ai dreptate, oftă Alexandru-Vodă; am însă în mine ca o arşiţă de boală.

— Cere atunci, măria ta, arvuna ce ţi se cuvine, râse Jder; am văzut că te pricepi să strângi în braţe şi să săruţi.

Alexăndrel râse şi el de aceste vorbe, privind încrucişat înainte. Sfatul lui lăuntric îi spunea altele; dreptul lui de voievod tânăr îi dovedea că poate cere orice; dragostele se răpesc şi se pradă; totuşi se înfricoşa de asprimea părintelui şi stăpânului său şi nădăjduia să ajungă la acelaşi ţel cerşind cu blândeţă.

Jder îl lăsă să-şi topească patima şi el sta închis în sine însuşi ca în scoică, pândind pentru dânsul fărâmăturile cele mai dulci. N-avea nici o pricină să-şi închipuie că prorocirea de la Moara Călugărului nu i se va împlini. Păstra în degete fiorul atingerii Nastei şi în ochi zâmbetul ei tainic.

La masă, coconul stătu între mamă şi jupâniţă, hrănit cu îmbielşugare de cea dintâi şi adăpat cu vin şi cu vorbe dulci de cea de a doua. Jder şedea treaz, nedescurcând încă bine lucrurile. Crezu că nu trebuie nici să mănânce, nici să beie, aşteptând pentru bucuria lui un altfel de ospăţ. Deşi aştepta cu îndărătnicie un alt semn din partea jupâniţei Nasta, nu-i veni niciunul. Se frământa în îndoieli şi totuşi era bine încredinţat că ceasul său va veni. Se hotărî să nu intre în odaie la culcare. Afară era lună şi cald. Domnul său poate avea nevoie să fie privegheat de departe, când se va duce la fereastra cu zăbrele – îi lămurea el zâmbind îndoielnic lui Alexăndrel. Deci în acea noapte luminată, când şi el avea nevoie să fie cu sine însuşi, Jder îşi alese culcuş un pătul de fân în marginea livezii. I se părea că jupâniţa Nasta ia aminte la pregătirile şi la umbletele lui; dar n-avu putinţă să mai rămâie singur în preajma ei nici o clipă.

La cea dintâi cântare a cucoşilor, Alexandru-Vodă veni la fereastra cu zăbrele ca să cerşească dragoste. Nasta scoase năsuşorul printre fiarele împletite şi ochii ei luciră în lună. Din culcuşul lui dulce-mirositor, Jder auzea şoaptele pătimaşe ale coconului. Auzi râsul subţire al fetei. I se păru că ea-i cere stăpânului ei îndurare şi alt soroc pentru alinarea frigurilor lui. Coconul domnesc zgâlţâi gratiile, apoi primi printre zăbrele mânuţa fecioarei şi jurământul ei şi păru a se linişti, trudit de drumul zilei şi ospăţul serii. Se duse şovăind uşor cătră iatacul lui. Ograda rămase singură. Un străjer suna din când în când din corn în partea cealaltă a curţii. Nu se simţea nicăieri nici o mişcare.

Jder se ridică în culcuşul său cuprins deodată de nelinişte. I se păru că aude uşor sunet la aceeaşi fereastră.

Poate i se păruse numai. Sta cu privirile aţintite într-acolo şi nu mai vedea nimic. Avu o tresărire năprasnică, până în creştet, când fu apucat de aceeaşi mânuţă, a cărei strângere moale o cunoştea, căci îi rămăsese în carne.

— Ionuţ, îi şopti Nasta, şi el îi simţea prin braţ râsul; să stai cuminte la locul domniei tale, am venit să văd dacă dormi.

— Nu dorm, îi răspunse el, însă mi se pare că visez.

Ca să se încredinţeze că nu visează, trebuia să întindă şi celălalt braţ şi să cuprindă cătră sine dragostea stăpânului său. I se păru întâi că săvârşeşte o faptă vrednică de focul cel nestins; pe urmă se lăsă dus ca de un val de destinul vârstei lui; se întoarse numai cu spatele cătră lună.

— Ştii dumneata, Ionuţ, de ce am venit? Îi strecura Nasta în urechi râsul ei uşurel. Numai de asta am venit, ca să te rog să mă aperi de Voievod, deoarece nu mi-i drag. Nu mă pot împotrivi puterii lui, dar te rog să faci asta aşa fel ca să fiu cruţată.

— Ţi-i drag altcineva? Întrebă Jder cu inima bătând.

— Mi-i drag altcineva. De aceea am venit la el. Sărutarea neaşteptată cu care ea pecetlui aceste cuvinte era cu totul altfel decât acea lâncedă atingere la care Jder fusese martor. Meşteşugul acestei patimi aprige se învaţă cu repeziciune, căci e în sângele oamenilor şi în viclenia care s-a vădit dintru început în raiul cel dintâi. Şi de data aceasta femeia era mai înţeleaptă, făcând ca îmbrăţişarea ei să aibă mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele. Jupâniţa păru a se desface înfricoşată din strânsoare.

— Te poftesc nu peste multă vreme, Ionuţ, şopti ea acoperind cu mânuţele ochii tovarăşului său.

Îndată ce ea se furişă spre cămăruţa ei, sunară zgomote şi glasuri la porţi. Jder fu numaidecât în picioare. Străjerul din cealaltă parte a curţii se apropie ca să înţeleagă ce este.

— Poruncă de la tabăra lui Vodă! Striga un glas.

Ionuţ fu cel dintâi care află că un alergător din partea lui Grigoraşcu Jora poftea pe măria sa Alexăndrel să nu mai întârzie nici o clipă unde se află şi să pornească numaidecât după porunca măriei sale Ştefan-Vodă, ca să-l găsească pe măria sa Ştefan-Vodă la Chipereni, două poşte înlăuntru, în laturea Cetăţii Hotinului.