Capitolul VIII.

Umblând pe drumul Sucevii, Ionuţ îşi află soarta de la o ţigancă prorociţă.

Calea de la Timiş la scaunul Sucevii ţine trei poşte. Până la hanul domnesc de la Spătăreşti, apa Moldovei se vede întruna pe partea stângă, sub dezmierdate privelişti ale pădurilor şi munţilor. Fie dincolo de apă, fie dincoace, se întind sate vechi, cu anumită rânduială şi scuteli de la măria sa pentru slujba Domniei şi a războaielor măriei sale. Rareori se putea vedea pe acest drum trăsură mai frumos zugrăvită şi cu patru cai mai negri decât aceea care ducea la Domnie pe dumnealui vistiernicul Cristea. Lângă vizitiul care mâna pocnind din puhă, se mai afla un slujitor cu fireturi. În laturea stângă a trăsurii unde sta învălită în strai de vulpe jupâneasa Candachia, călărea mezinul feciorilor lui Jder. În urma trăsurii, în pulbere, ca într-o pedeapsă, umbla Botezatu, sluga lui Ionuţ. De departe se putea astfel băga de samă mărirea şi fala vistiernicului, aşa încât căruţele de rând se opreau într-o margine, iar unii nemernici pedeştri se fereau pe o cărare lăturalnică, să nu-i ajungă puha. Numai slujitorii domneşti umblau prin mijlocul drumului, neuitând să deie cuviincios ziua-bună dregătorului măriei sale, La acel popas de la Spătăreşti, caii puteau fi schimbaţi; pentru aceasta era rânduită poşta, după întocmirea rămasă în domniile răsăritene de la persieni. (Învăţătura aceasta a aflat-o Ionuţ nu târzie vreme după aceea de la dascălii măriei sale Alexăndrel-Vodă.) Însă Cristea vistiernicul nu poftea să intre cu alţi cai la Suceava, decât cu ai săi. Deci porunci hangiului să deie orz din bielşug trăgătorilor săi boiereşti, şi de asemeni să nu uite pagul fecioraşului şi dobitocul mai umilit al slujitorului acestui fecioraş. Îndată ce vor fi îndestulaţi caii, vrednicul hangiu avea să se înfăţişeze cu cele de trebuinţă oamenilor şi mai cu samă cinstitelor obraze boiereşti.

Ziua de sfârşit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare din fânaţuri. Jupâneasa Candachia rămăsese neclintită la locul său în trăsură, privind în depărtare, în prundurile râului, sticlirile târgului Băii. Acolo ar fi dorit cu arşiţă jupâneasa Candachia să-şi împingă popasul; deoarece aflase în taină domnia sa, de la alte jupânese iscusite, că numai la neguţătorii saşi se găsesc dresurile şi rumenelile de veşnică tinereţă. Cunoştea însă meteahna soţului său şi-şi stăpânea năduhul. Căci cum se deştepta la slujba măriei sale, vistiernicul se arăta neînduplecat. Părea mai harnic decât oricare alt dregător; nu-l puteau opri nici seceta, nici puhoiul. Deci, având poruncă să-l înfăţişeze pe mezin la curte chiar a doua zi luni, orice alt cuvânt despre alt lucru ori altă rânduială l-ar fi zbârlit ca pe un mistreţ. Se uită şi el spre târgul Băii, însă cu o nepăsare care făcu pe jupâneasa Candachia să zâmbească amărât. Adevărat era că vistiernicul nu se uitase spre târg, ci spre gândurile şi socotelile lui lăuntrice, aducându-şi aminte de frământarea şi jalea jupânesei Ilisafta, care venise în petrecere până la malul Moldovei şi vărsase lacrimi în acea apă pentru răpirea fecioraşului său prea iubit. După ce-i sărutase în trei rânduri mânile, ducându-se şi întorcându-se iar cu fruntea spre sânul ei, Ionuţ se rupsese în sfârşit din acea jale şi trecuse apa cătră trăsura vistiernicului, prefăcându-se că-şi şterge lacrimile şi zâmbind cu viclenie.

— Ah! Striga jupâneasă Ilisafta înălţându-şi braţele spre soare; nu sunt alţi tirani mai mari pe lume decât soţii şi copiii noştri!

Înturnând privirea după asemenea strigăt, comisoaia văzu pe jupân Manole rânjind în barba-i mare. Se aşeză în prund cu mânie ca într-un cuibar al fustelor şi cu destulă greutate o ridicară de subsuori roabele, ca s-o ducă la curte.

Deşi nu era prea ager întru înţelegerea sufletului semenilor săi, vistiernicul putea ceti cu destulă uşurinţă bucuria lui Ionuţ. Îşi vedea propria lui bucurie de altădată, când intrase subt aripa ocrotitoare a celor mari. Căci nimic nu-i mai cald şi mai răcoritor, îşi făcea domnia sa socoteală, decât mila lui Vodă. De asemeni – îşi urma domnia sa judecata – bun lucru este îmbielşugarea. Potrivit lucru iarăşi să ai soţie cu slăvit obraz.

De câte ori îl întovărăşeşte la scaunul Sucevii, jupâneasa Candachia nu se arată niciodată bucuroasă aşa cum s-ar cuveni soţiei unui vistiernic. Umblă întunecată până acolo şi cu greu se hotărăşte să se însenineze. Ştiut este că, dintre toate jupânesele care se arată la slujbele sfintei mitropolii, ori la alaiurile boierilor când trece măria sa Ştefan-Vodă, niciuna n-are înfăţişare ca a Candachiei, ca şi cum ar veni atunci de la petrecerile lui Crai Cazimir de la Varşava, aşa încât se uită boieroaicele ponciş la dumneaei ca la o duşmancă; însă cunoaşte el că acel zâmbet încremenit al soţiei sale nu-i pentru bucuria ei, ci pentru plăcerea lui. Şi Candachia depărtează de la sine ceea ce pentru altele ar fi desfătare şi se ruşinează de câte ori află despre răutăţile care se petrec între măririle lumii, la curţile domnilor şi crailor. Se spun multe şi despre scaunul Domniei noastre, căci oamenii trăitori în huzur şi lene sunt aceiaşi pretutindeni. Place-i poate jupânesei Candachia să audă ce se spune şi râde subţire, privind printre gene; însă faptele le leapădă de la sine, scuturându-şi de o parte şi de alta a tâmplelor mânile împodobite cu giuvaeruri.

— N-aş putea spune că nu-mi plac drumurile măriei sale, zise jupâneasa Candachia, înturnând o privire plăcută spre soţul său. Îmi plac mai mult decât Suceava, unde e atâta zavistie în partea femeiească. Pe când aici e linişte, de când slujitorii măriei sale au spârcuit lotrii. Poţi umbla în voie şi fără de grijă. Am fi putut face popas de sară la Baia, unde găsim ospătărie curată ca în Ţara Nemţască.

— Găsim asemenea ospătărie şi la Suceava, răspunse vistiernicul. Tot după gustul dumnitale. Deoarece nu suferi să stăm la prietini ori la rudenii, am găsit acolo bun adăpost la Iohan Roşu. Leahul acesta Iohan Roşu e vrednic neguţător. Duce vin de la Moldova la curtea lui Crai. Nevasta lui cunoaşte meşteşuguri de pieptănături.

— Crezi, domnia ta, vistiernice, că mai ales pentru aşa ceva îmi place mie să poposesc la Iohan Roşu?

— Nu spun asta.

— Şi socoti că-mi place să stau în acel loc unde se uită oamenii unii la alţii peste capete, încât nici nu le ajungi cu prăjina la nas? Cumnate, îşi ascuţi ea cu dulceaţă glasul cătră Ionuţ, să înveţi de la mine a cunoaşte pe acei boieri falnici de la scaunul Domniei. Urâtu-i-am pentru semeţia lor. Cred că nici măria sa Vodă nu-i are la inimă, deoarece din pricina lor a suferit depărtare şi pribegie. Ai să vezi acolo, cumnate, curte fără Doamnă şi pe Chiajna, mătuşa măriei sale, care nici măria sa Chiajna nu poate să se uite cu plăcere la atâtea nasuri sumuţate ale atâtor jupânese. Bine le face măria sa Chiajna că le depărtează şi doreşte pentru Vodă Doamnă de la Trapezunt.

Vistiernicul se întoarse cu uimire.

— De unde cunoşti asemenea taine, jupâneasă Candachie?

— Am visuri, în care mi se arată adevărul, râse jupâneasa Candachia. Aşa că şi domnia ta, cumnate, să dobândeşti învăţătură şi să te fereşti de jupânesele şi jupâniţele moldovence, care-s cele mai ascunse şi mai primejdioase din lumea asta. Pe din faţă se arată cu zâmbet, iar pe din-dos cu duşmănie.

— Eu, fiind bărbat, n-am de ce mă teme, mărturisi cu nevinovăţie Ionuţ.

Vistiernicul Cristea se veseli zgomotos, apoi primi ţiglele de friptură de porc din mâna hangiului şi trecu una soţiei sale. Cristea şi Ionuţ muşcau cu repeziciune din bucăţile fragede, pe când jupâneasă Candachia încă sta la îndoială cum să împace o ţiglă de lemn din care picura grăsime cu frumuseţile şi gingăşiile sale. În sfârşit se feri încovoindu-se şi apucă numai din vârful dinţişorilor ei albi, pe furiş, o bucăţică, apoi întinse ce mai rămânea slujitorilor, care se grăbiră să primească ţigla şi s-o împartă într-o clipă, înghiţind hulpav şi ştergându-se la gură cu mânica hainei.

— Noi bărbaţii n-avem a ne teme de cele femeieşti, se întoarse iarăşi Cristea, cu aceeaşi veselie şi cu gura plină spre jupâneasă Candachia.

— Hai-hai! Eu îl sfătuiesc pe Ionuţ să se teamă. Dacă nu te îndupleci, vistiernice, să mă duci până la Baia, îngăduie-mi să beau puţintică apă, o picătură, atât cât îi trebuie acelei prigorii care cântă în înălţimea cerului.

O prigorie cânta într-adevăr sus, cerând ploaie ori rouă. Era semn că soarele începe a scăpăta. Înturnându-se cătră han, dregătorul măriei sale strigă poruncă să vie apă şi să se înhame caii. La acel glas puternic, ieşiră şi slujitorii domneşti ai poştei care ţineau paza locurilor şi caii de schimb pentru poruncile grabnice ale lui Vodă cătră Ţara-de-Jos.

Jupâneasa Candachia bău apă proaspătă din ulcior, o picătură, atât cât îi trebuia ca să-şi păstreze ceea ce avea de preţ în strălucirea obrazului şi a ochilor; apoi zâmbi, lăsând oştenilor şi hangiului gros vedenia farmecului ei. Trăsura boierească porni, cu fecioraşul cel sprinten într-o lature şi cu slujitorul cu ochi crestaţi în urmă.

Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de primăvară într-o bucurie a întregii lui fiinţi, amestecată cu apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi răsunau în el ca într-un cristal. Jupâneasa Candachia înţelegea ceva din starea lui de bucurie şi din când în când îi zâmbea fără noimă, punând în taina ei prevestiri viitoare. Acel zâmbet, fără să-şi dea el samă, îl fulgera până în inimă, amestecat cu tremurul luminii şi al patimii vârstei lui. În acel zâmbet străin năştea o imagine nelămurită, spre care Jder cel mititel se ducea cu toată fiinţa lui. În urmă i se părea că nu mai are de lăsat nimic.

De pe înălţime, drumul cotea în valea Şomuzului, într-un loc unde se mai cunoştea urmă de tabără a oştilor ce dăduseră zdruncin Craiului Matiaş, într-o noapte de iarnă, la Baia. În stânga era un sat la o margine de locuri râpoase. Oamenii ieşiţi din livezi îi priveau cu oarecare mirare cum trec cu asemenea alai şi zvon de clopote. Vistiernicul privea încruntat înainte; Jderul cel mititel cerceta lumea aceasta nouă, cu bucurie. Când ajunseră în vale, li se deschiseră dintr-odată privelişti tăcute, pe care Jder cel mititel părea că le mai văzuse cândva. Le vedea însă întâia oară, având în el aceeaşi bucurie şi aceeaşi uimire a zilei.

Sub pădure, erau izvoare cu popas vechi de hodină. Din popas se desfăcea spre asfinţit iazul cu faimă, poreclit al Călugărului, care avea pe opust moară cu şase pietre, întemeiată de Roman-Vodă. Luciul bălţii se întindea până în fundul asfinţitului în păpurişuri. Se vedea o luntre cu pânză într-un luminiş, pe deasupra săgetau zboruri de sălbătăciuni aripate. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roţile neclintite. În latura iezăturii, se cuibărise o şatră de ţigani pribegi.

Cât slujitorii adăpară caii, o ţigancă urâtă şi ştirbă, însă prea înţeleaptă, îşi făcu loc până la măria sa jupâneasa Candachia, după ce-şi câştigă acest drept cu varga împotriva altor muieri mai tinere ale taberei de căruţe. Aşa că din râpă celelalte ţigănci îndrăzneau să ridice numai capetele spre drum; iar la izvor avea drept să rostească adevărul numai acea prorociţă fără dinţi.

— Sărutăm dreapta măriei tale, se închină ea cătră boierul cel măreţ. Primiţi să vă spunem toate cu dreptate şi adevărat, deoarece noi suntem muierea judelui, şi alte ţigănci nu îndrăznesc să ne calce înainte. Nici nu ştiu ele câte ştim noi. Pentru trei groşi putem spune măriilor voastre de unde veniţi şi unde vă duceţi; ce aţi făcut până acuma şi ce noroc vă aşteaptă de acum înainte.

Măria ta să nu te întorci de cătră mine, urmă ţiganca ridicând spre vistiernic un deget uscat şi negru, căci văd că eşti boier cu fală şi Vodă se uită la măria ta ca la un odor de mare preţ.

— Spune-mi mie, babă, o chemă cu glas dulce jupâneasa Candachia.

— Ah! Sufletul maicii şi frumuseţa lumii, izbucni cătră ea bătrâna. La soare mă pot uita, dar la domnia ta ba. Câţi bărbaţi sunt pe lume şi te văd, se uimesc de farmecele tale. Dar eu pot lega pe cel care-l pofteşti.

— Nu-i nevoie să-l legi, babă, suspină jupâneasa Candachia, căci e soţul meu.

— Lasă-mă să-ţi spun, draga babei, de altele. Căci eu soţului îi pot lega urechea să n-audă şi înţelegerea să nu priceapă. Aştepţi o veste, dragă jupâneasă.

— Aşteaptă hainele cele nouă de la Liov, se veseli vistiernicul Cristea.

Jupâneasa Candachia se oţărî. Jderul cel mititel scurmă cu degetul arătător al mânii stângi în chimir, scoase trei groşi şi-i trecu în ghiocul babei, râzând la ea şi aşteptându-şi soarta.

— Fecior de domn mare şi Făt-Frumos, se întoarse cătră el ţiganca, pătimaş. Mai uită-te o dată la mine, ca să mă fac iar tânără. Este o jupâniţă mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta. Te uiţi la noi s-o vezi pe dânsa. Nu-ţi trebuie mâncare, nu-ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!

Vistiernicul se uita cu uimire la Jderul cel mezin. Întâi îi izbucnise sângele în ochi; apoi se făcuse alb la obraz ca ceara şi se ruşina sub privirea bănuitoare a jupânesei Candachia. Dar după spaimă, numaidecât intră iarăşi în şuvoiul de bucurie al ceasului său, care-l ducea spre un destin neînduplecat. I se păru de mirare că ţiganca îi dezvăluie o taină pe care o ţinea cu multă grijă ascunsă numai pentru sine; pe urmă fu încredinţat că imaginea aceea de care prorocise bătrâna era zugrăvită în ochii lui. De aceea poate îl aţintea aşa de stăruitor şi ciudat jupâneasa Candachia. Ar fi dorit să fie măcar o clipă despărţit de sine însuşi, să cunoască şi el în ochii lui acel obraz al jupâniţei despre care-i povestise Alexăndrel-Vodă. Cufundat în visul tinereţii lui, se trezi într-un târziu, în altă parte de drum, între alte livezi, fânaţuri şi iazuri. Trecuseră de locul care se chema Nimirceni şi Suceava nu mai era departe.

Aşezările erau mai dese; pe costişe umblau turme de vite. Mai ales vitele sunt bielşugul Ţării Moldovei, lămurea dumnealui Cristea vistiernicul, fără ca să-i asculte învăţătura nici Candachia, nici Ionuţ; mai ales vitele sunt bielşugul Ţării Moldovei, şi grădinile, şi iazurile, şi prisăcile. De asemenea îmbielşugate sunt holdele. Şi oi sunt de două soiuri, cât nu le cunoaşte numărul. Este şi al treilea soi, în pustia de dincolo de Soroca, care au o coastă mai mult decât celelalte şi pasc umblând îndărăpt din pricina buzei de sus care atârnă peste cea de jos. De asemenea neguţătorii nemţi plătesc bun preţ la noi blănile de râs şi jder.

— Cunoşti domnia ta, jupâneasă Candachie, că la acest iaz al Călugărului vine un medelnicer anume de la Cetate şi ia pentru masa măriei sale peşte? Este aicea un soi de crap cum nu se află în alte părţi şi acest crap se trage dintr-un crap şi o crăpoaică pe care i-a adus şi i-a dat aici la întemeierea iazului Petru-Vodă Muşat. Când i-a dat în apă, le-a pus în urechi inele de argint şi i-a binecuvântat egumenul de la mănăstirea Slatina. Câteodată pescarii văd sub luciu pe aceşti împăraţi ai peştilor, dar nu îndrăznesc să-i pălească cu ostia. De ce zâmbeşti, Ionuţ?

— Eu zâmbesc? Nu zâmbesc, bădiţă Cristea; ascult.

— Bag eu de samă cum asculţi. Eu îţi spun lucruri de învăţătură şi dumneata te uiţi pe colnice. Să-mi spui ce poţi vedea pe colnice, decât case şi saraiuri, şi oameni care se holbează la noi. Bine fac, căci ei au de ce se mira, pe când noi mai puţin. Dar când om ajunge în preajma Cetăţii, să iei o piatră în gură.

— Bădiţă Cristea, nu te supăra; mă gândesc la ale mele; de mâni rămân singur între străini.

Mezinul suspină. Jupâneasa Candachia părea înduioşată.

Vistiernicul Cristea lăsă să treacă această clipă şi urmă a da mezinului său şi soţiei sale alte învăţături folositoare, până ce, soarele fiind la chindie, se văzu înainte, în lungul drumului, cetăţuia care se chiamă Zamca, şi la dreapta, în altă depărtare, pe râpi, Cetatea Domniei cu turnuri şi metereze; iar dincolo târgul de scaun, cu clopotniţele sfintelor biserici fulgerând.

La cetăţuia din stânga slujitori cu suliţi opriră trăsura şi cunoscură pe stăpânul ei. Hotnogul se închină şi lăsă trecere slobodă. În marginea târgului se afla lume multă în priveală şi cântau ceteraşi la crâşme. Trecură prin medeanul cel mare, apoi prin uliţele înguste ale neguţătorilor. Fiind soarele încă deasupra asfinţitului, trăsura cu cai negri se opri la ospătăria lui Iohan Roşu, din uliţa armurierilor.

Cu fala cuvenită, domnia sa vistiernicul coborî între târgoveţii curioşi, care priveau cu luare-aminte. Slujitorul cu fireturi şi tătarul săriră şi bătură în porţi ca să se dea drumul trăsurii. Înaintea vistiernicului şi a jupânesei Candachia ieşi în pridvor, cu zâmbet de plăcere, stăpâna locului. Era cu mult mai tânără decât soţul ei şi cu mânicile suflecate până la coate. Venea zâmbind de la vorbă veselă dinlăuntru, unde mai avea muşterii. În urmă-i, pe deasupra umărului ei, se arăta şi obrazul bălai, cu barbă căruntă şi nas rumăn al lui Iohan. Cunoscu pe boier şi se grăbi să iasă înainte ploconindu-se, pe când pana Mina urma să zâmbească cu mare plăcere cufundându-se din şolduri şi resfirându-şi cu amândouă mânile fustele în faţa boieroaicei. Jupânesei Candachia îi plăcea această salutare după moda frâncilor şi întinse cătră ospătăriţă braţul, ca să fie ajutată să coboare din cuibul ei.

— Este cineva care vă aşteaptă pe domniile voastre, dădu lămurire soţia ospătarului.

— Ne aşteaptă pe noi? Cine să fie? Se miră vistiernicul, pufnind şi privind mândru în jur.

— E un prietin al nostru, pe care-l vedem des aici, lămuri din vârful buzelor pana Mina, clătinându-şi cu gingăşie capul şi privind pieziş pe Jder cel mititel.

Fecioraşul se simţi furnicat la inimă de acea privire.

— Cine să fie? Cine să fie? Îşi făcea socoteală cu glas jupân Cristea.

Nu putea să ştie cine-i, din care pricină se simţea întrucâtva neliniştit. Intră în încăperea scundă, plecându-şi grumazul şi cunoscu, după îmbrăcăminte, un slujitor al măriei sale. Văzând pe cel care-i ieşea înainte, se alină şi răsuflă uşurat, necetind pe obrazul lui vreun semn rău.

— Cinstite jupâne vistiernice, îi zise slujitorul cu voie bună, vestea mea poate n-are să-ţi placă, dar n-am ce face şi trebuie să ţi-o dau. Aşa-i porunca măriei sale, şi trebuie să ne supunem.

— Cine eşti domnia ta? Întrebă, cu sprânceana încruntată, Cristea Păr-Negru.

— Eu, cinstite vistiernice, sunt sluga domniei tale Dumitru Crivăţ, cel mai umilit medelnicer şi oştean al măriei sale.

— Să fii domnia ta sănătos. Care-i porunca măriei sale?

— Porunca măriei sale este asta, jupâne vistiernice, având măria sa grabă mare să se ducă la ţinutul Hotinului, unde măria sa deschide slobozii pentru dreptcredincioşii ruşi, care fug de sub stăpânirea Craiului, a lăsat poruncă să aduci domnia ta la curte pe copilul cel nou de casă, pe care-l văd sosit cu domnia ta. Foarte se bucură Alexăndrel-Vodă că-i vine tovarăş de petrecere şi-l aşteaptă măria sa Alexăndrel pe Ionuţ la curte mâni-dimineaţă.

Jupâneasă Candachia se oprise şi asculta cu luare-aminte:

— Asta-i vestea? Se tângui ea.

— Asta-i, îi răspunse vistiernicul Cristea.

— Vra să zică iarăşi nu ne putem învrednici a-l vedea pe măria sa! La Timiş a trecut de asemeni pe lângă noi; acuma a venit şi a plecat în pripă, iar noi suspinăm şi nu putem vedea luminat obrazul măriei sale.

— Nu-l poţi vedea, încuviinţă vistiernicul, însă ai venit la Suceava şi pentru alte plăcute lucruri, jupâneasă Candachie. Până ce-ţi vine straiul cel nou de la Liov, se întoarce şi măria sa.

Medelnicerul clătină cu bunăvoinţă din cap:

— Într-adevăr, măria sa trebuie să fie numaidecât în Suceava la sărbătoarea Sfântului Ion cel Nou.

— Aha! Să stăm până la Sfântul Ion cel Nou, îşi făcea socoteală, pe degete, vistiernicul Cristea. Mai avem până atuncia două săptămâni!

— Ce să facem? Ne-om supune, om sta ş-om aştepta, oftă Candachia.

— Cum?

— Om sta ş-om aştepta, dacă aşa-i rânduială măriei sale.

Vistiernicul Cristea o privi ţintă, ca să înţeleagă bine cum e treaba, apoi deodată clătină cu îndârjire din cap şi se zbârli.

— Cum? Strigă el deodată. Aici-s treburile mele? Eu lepăd pe băiet şi mă duc. Măria sa îmi cere socoteală şi sămile mele n-am să le găsesc în uliţa armurierilor. Unde-i pan Iohan? Să vie aici pan Iohan!

— Aicea-s, cinstite jupâne.

— Să îngrijeşti, pan Iohan, de mâncare la dobitoace şi la oameni cu îndestulare.

— Îngrijesc şi pentru măria ta, jupân vistiernice. Aş crede că nu trebuie să se supere un boier ca domnia ta, care-i în cinste mare la Vodă. Mâne-i zi de hodină. Poimâni te uiţi împrejur şi vezi ce mai este pe la noi. Miercuri, aşteptăm neguţătorul de la Liov. Aşa că vineri vine şi vestea de întoarcere a măriei sale.

Jupân Cristea începu să se plimbe prin încăperea scundă pufnind, iar jupâneasa Candachia trecu la cămara ei, ocrotită de braţul ospătăriţei, care-i strecura şoapte plăcute la ureche şi urma să zâmbească, furând cu coada ochiului cătră cei rămaşi în urmă.

Ionuţ găsi de cuviinţă să râdă cătră medelnicer.

— Aşa că, mâni, domnia sa vistiernicul Cristea te aduce la curte şi te dă măriei sale Alexăndrel-Vodă, urmă slujitorul domnesc, bătându-l prietineşte pe umăr; şi este rânduială întâi şi întâi să vă închinaţi măriei sale Chiajna. După aceea au să te apuce în căngi şi clonţuri dascălii măriei sale Alexăndrel-Vodă.

— Cum? Întrebă vistiernicul, răsucindu-se în loc şi trezindu-se ca de pe altă lume. Care dascăli?

— Parcă domnia ta nu-i ştii, cinstite vistiernice? Unu-i părintele arhimandrit Amfilohie Şendrea. Dumneata, pan Iohane, nu sta cu ochii stecliţi ascultând degeaba. Du-te şi adă cele de trebuinţă cinstitului vistiernic. Adă-ne şi nouă, ca să-i ţinem tovărăşie. Mie mai mult; acestui învăţăcel mai puţin; şi cel mai mult cinstitului vistiernic. Vra să zică, cel dintâi dascăl e părintele arhimandrit Amfilohie Şendrea, unchiul lui jupân Şendrea cel tânăr, al doilea hatman, care ţine pe sora cea mai mică a măriei sale. Domnia ta, cinstite vistiernice, nu se poate să nu cunoşti toate, aşa încât cunoşti şi asta.

Cristea Păr-Negru mormăi îmblânzit.

— Acest sfinţit arhimandrit Amfilohie a învăţat atâta carte la Bizanţ, încât nu se află în ţara asta un om mai iscusit decât dânsul în toate învăţăturile. Cunoaşte limba elină şi limba latinească şi, dacă l-aş întreba eu, cel mai umilit medelnicer, în ce chip se pregăteşte bujeniţa de căprioară, şi taina asta o cunoaşte. Mă rog domniilor voastre: ştie şi toaca din cer. Adevărat că are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă, dar se cunoaşte asta numai din când în când. Mai ales sfinţia sa dă învăţătură măriei sale Alexandru-Vodă. Al doilea dascăl îl învaţă pe măria sa Alexandru-Vodă limba sârbească, rugăciunile şi rânduielile domneşti în această limbă, precum este datina de demult. De treabă om acest monah sârb părintele Timoftei. Cred că nu poate intra pe uşa asta de gras, şi toată ziua suspină după mâncare şi băutură şi pe urmă se blastămă singur pentru lăcomie. Acesta, boieri dumneavoastră, îi smuncit la vorbă, cam gângav, şi bolboroseşte; uneori împuşcă vorbele lui neînţelese de i se spulberă barba. Sâmbăta sara se duce şi se tânguie sub patrafirul sfinţitului Amfilohie, ca să-i deie iertare şi mângâiere pentru lăcomia lui. Sfinţitul Amfilohie zâmbeşte şi-l iartă şi, ca să aibă de unde-i da mai multă iertare, însuşi sfinţia sa posteşte luni, miercuri şi vineri numai cu apă.

— Atuncea arhimandritul e un om blând cu duhul? Îl judecă vistiernicul, aşezându-se pe scaun, ceva mai liniştit.

Pan Iohan aducea ulcior de vin şi trei ulcele. O slujnică puse pe masă, într-o strachină mare, zamă de găină cu găluşte de hrişcă, mâncare de modă leşască. După ce Cristea şi mezinul său se îndestulară din mâncare, medelnicerul le umplu ulcelele şi, cu foarte multă luare-aminte, îşi urmă vorba începută.

— E blând cu duhul părintele nostru Amfilohie, însă are şi lipsa pe care v-am mărturisit-o. Nu mai departe decât în ziua a doua a sfintelor Paşti, anul acesta, la cazanie, în biserica Sfântului Ion, sfinţia sa a mustrat astfel pe jupânesele care erau de faţă şi-l ascultau cu mare evlavie: O, voi muierilor! A strigat cătră ele părintele Amfilohie, cum îndrăzniţi să puneţi pe obrazul vostru rumeneli, ruşinând astfel pe Dumnezeu, cum că nu v-a alcătuit bine aşa cum sunteţi? Dimineaţa, ajungeţi cu întârziere la sfânta slujbă, din pricină că n-aveţi vreme. Adevăr vă spun că mai puţină vreme trebuie slujitorilor măriei sale să cureţe grajdul celor patruzeci de cai domneşti, decât domniilor voastre ca să vă puneţi fustele, cerceii şi spelcile!

Mezinul se veseli nespus de această mustrare, pe când Cristea mormăia nepăsător şi isprăvea cu lingura de paltin zama şi găluştile din strachină.

— A mai spus o dată în divan o vorbă, urmă medelnicerul, îndemnând pe Ionuţ să soarbă vin din ulcică. A spus aşa că atuncea când strănută Vodă, apoi boierii din divan fac toţi la fel, încât detună Cetatea. De asemenea vorbe s-a supărat puţintel înalt prea sfinţitul părinte Teoctist mitropolitul.

— A avut dreptate să se supere, mormăi Cristea.

— Poate. Mi-a dat într-un rând şi mie învăţătură. Medelnicerule Dumitru Crivăţ, mi-a zis sfinţia sa, nu te veseli prea mult cu prietinii tăi; căci prietinii în ziua de azi sunt umbre; se arată numai când luceşte soarele.

— Asta-mi place mai mult, se bucură Ionuţ; însă nu-i adevărat ce spune sfinţia sa.

— Când ai să ajungi şi domnia ta cărunt ca mine, ai să cunoşti mai bine dacă-i adevărat ori nu. I-am răspuns eu, jupâne Ionuţ, că la Moldova nu se află alt lucru mai bun şi mai plăcut decât prietinia. Ş-atuncea părintele Amfilohie, stând şi cugetând, mi-a dat mie întrucâtva dreptate. Adeveresc, medelnicerule Dumitru Crivăţ, zice; când Diavolul a ispitit pe Domnul nostru Hristos purtându-l peste lume şi aducându-l pe streşina templului, nu era primăvară, nici nu l-a purtat pe deasupra Moldovei: căci atuncea Hristos s-ar fi înduplecat să rămână în ţara asta.

Vistiernicul se grăbi să guste şi din talgerul al doilea plachia de mălai mărunţel şi să deşerte din nou ulcica. Părea cufundat într-o socoteală lăuntrică, numărând zilele pe degete; după aceea se ridică de la locul său căutând sfat şi sprijin în soţia sa. Ospătarul leah îl călăuzi înlăuntru. Îndată apăru, în locul lui, pana Mina, aducând în fiecare mână câte-un sfeşnic de alamă cu lumânare de seu. Puse sfeşnicele pe masă de o parte şi de alta a ulciorului şi se aşeză pe scaun lângă Ionuţ.

— Pana Mina e prietina noastră, zise cătră tovarăşul său mai tânăr medelnicerul, clipind dintr-un ochi. Aici e un loc unde vin eu din când în când, să-mi uit năcazurile. Pan Iohan are treabă cu negustoriile lui în Lehia şi atuncea vinul de la ospătăria asta s-a învăţat să fie mai bun.

Ospătăriţa se alătură uşor şi cu voie bună de fecioraş, punând mânuţa ei pe braţul lui. El se feri.

— E încă spărios, zâmbi ea. Îl aduci măriei sale Alexandru-Vodă? Despre domnia sa mi-ai vorbit?

— Da.

— Îl aşteaptă măria-sa Alexandru-Vodă, ca să mai iasă de la dascălii lui şi de subt asprimea Chiajnei-Doamna?

— Aşa este, pana Mina, încuviinţă Crivăţ; eu, care sunt cel mai umilit medelnicer şi oştean al măriei sale, am parte de mai multă lărgime şi bucurie decât coconul domnesc; şi nici n-aş fi dorit să fiu altcineva decât Dumitru Crivăţ, cel mai umilit medelnicer, căci astfel pot veni să te văd râzând. Am să-l poftesc pe acest tinerel boieraş să mai soarbă puţintel vin, după aceea să se uite la dumneata, pana Mina; iar dumneata să te lipeşti de el şi să-l săruţi, să vedem cum are să-i placă.

Ionuţ primi îndată arsura sărutării şi pipăi fără voie trupul plin ca de potârniche al ospătăriţei. Se simţi ameţit.

— Asta-i o învăţătură mai bună decât a dascălilor, râdea cel mai umilit medelnicer. După asemenea prietinii să ştii domnia ta că suspină şi Alexandru-Vodă. Se întâmplă că măria sa a poruncit să fii aici mâni. Pentru asta măria sa Vodă, plecând la treburile ce are, a lăsat pe Alexandru-Vodă, ca să i te închini, fiind domnia ta slujitor nou şi tovarăş al lui Alexăndrel. Deci, tot după aceeaşi poruncă a lui Ştefan-Vodă, noi, curtenii şi oştenii anumiţi ai coconului domnesc, purcedem de aici şi-l căutăm pe măria sa în ţinutul Hotinului. Până ce ajungem la ţinutul Hotinului, ne abatem şi într-un loc cătră hotarul leşesc, unde se găseşte ceva ce de mult doreşte să vadă iar Alexăndrel-Vodă.

— La Ionăşeni? Întrebă cu surprindere şi mare bucurie Ionuţ.

Crivăţ râse:

— Vezi, pană Mina, câte ştie acest boieraş? Poţi să-l mai săruţi o dată.

Ospătăriţa privi pe Ionuţ lung. Văzu o flacără în ochii lui şi nu îndrăzni să îndeplinească şi de-al doilea dorinţa medelnicerului.