Capitolul X.

Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta.

După împrejurarea de la Ionăşeni, Jder cel mititel socoti că se găseşte într-o stare păcătoasă şi vrednică de milă; i se părea însă ciudat că nu poate să fie trist. Oricâtă silinţă îşi făcea ca să se osândească, bucuria unei mari izbânzi îi ieşea deasupra. De altminteri îşi dădea dreptate că n-a săvârşit nimic în dauna stăpânului său; s-a supus numai unui duşman plăcut, care a venit asupră-i cu război. Ce putea face acuma decât să ţie numai pentru sine acea taină scumpă? Alexandru-Vodă era cea din urmă fiinţă căreia i-ar fi putut-o mărturisi. Poate mărturisi oare unui duhovnic că a greşit, deoarece a căzut asupra lui asemenea bucurie? Nu-i lucru de mărturisit unui duhovnic. Dacă va fi, la dreptul judeţ cel mare, la sfârşitul timpurilor, să răspundă cineva pentru întâmplare, apoi are să mărturisească cu glas dulce Nasta. Domnul Dumnezeu ar putea să se încrunte şi asupra ţigăncii cu ghiocul, care a menit. Iar pe el, Ionuţ, n-ar putea decât prea puţin să-l mustre, pentru că şi-a încleştat gura şi n-a cutezat să spuie nimic stăpânului său, în schimb s-a tulburat şi s-a rănit prea tare în sinea sa, fiindu-i suferinţa de acum destulă pedeapsă, în locul celei de pe urmă. Deşi a fost o suferinţă repede trecătoare, totuşi a fost o suferinţă. Alexandru-Vodă părea şi el bucuros, ceea ce ajuta la mângâierea lui Jder. Nu-i trebui multă vreme, fecioraşului de la Timiş, să zburde iar fără grijă, ca un mânz din acele ceairuri.

Ca să adaoge ceva la plăcerea adevărată ori închipuită a lui Alexăndrel, Jder ceru cu viclenie îngăduinţa de a aduce de la Timiş cânii şi eretele, ca să sporească, în jurul cetăţii Sucevii, plăcerile verii.

Alexăndrel-Vodă zâmbea palid. Îşi făgăduia cu cel mai apropiat prilej alinarea desăvârşită a patimei lui.

— În vara asta, mărturisea el lui Jder, măria sa Vodă începe a-mi da drumul ca să îndeplinesc anume porunci şi să cârmuiesc anume ţinuturi. Deci, ca un vânător cuminte, împresurând a doua oară şi a treia oară locul, voi fi stăpân pe vânatul meu.

Jder clătină din cap zâmbind:

— Măria ta, jupâniţa Nasta pare că se teme de aşa vânător. Se tânguia şi se ruga să te milostiveşti.

— Toate jupâniţele ca ea doresc cunună de voievod, suspină Alexăndrel, însă noi avem altă rânduială a vieţii, cum spune şi măria sa Vodă. Medelnicerul râde când spune, deşi cred că are dreptate, că o femeie e destul de sfinţită de apropierea domnească. Tot medelnicerul spune că o femeie se apără, ca să aibă preţ.

— Pe cât înţeleg, se bucură Ionuţ, măriei tale nu ţi-i dragă jupâniţa Nasta.

— Ba mi-i dragă şi sunt bolnav din pricina ei.

— Adică o doreşti măria ta; dar n-o socoteşti aşa ca o împărăteasă, ca să te veseleşti numai de vederea ei?

— Ascultă, Ionuţ, râse coconul domnesc; domnia ta eşti un prunc de la Timiş; iar eu am avut şi alţi dascăli decât sfinţitul Amfilohie şi cuviosul Timoftei, şi cunosc că această dulceaţă are preţ de o clipă. Dragostea-i lunatică; descreşte şi creşte. Când a fi lună plină şi s-or coace zarzărele, am să vin să culeg rodul, după făgăduinţa ce am avut.

— Nu pot decât să mă bucur de asta, răspunse Jder fără să-şi privească tovarăşul. Însă îmi aduc aminte că, atunci când mi-ai vorbit măria ta întâia oară despre asta, erai cuprins ca de un pojar.

— Atuncea eram mai însetat, acuma sunt mai puţin.

Jder privi furiş spre domnul său. Trufia îl făcea pe Alexăndrel să ţie pe soţul său desfăcut de sine şi să-l facă să creadă în bărbăţia şi izbânzile sale domneşti. Fecioraşul comisului găsi în asta iertare pentru propria sa vină şi deschise iar dimineţii de iunie floarea fiinţei sale.

În aceeaşi zi, la al şaptelea ceas, Alexăndrel intră cu slujitorii săi în tabăra lui Vodă, la Chipereni.

Copiii de casă ridicaseră cort la intrarea unei văi. Cei şase sute de călăraşi ai măriei sale erau descălecaţi. Mulţimea de norod cu căruţe bulucite făcuse popas în preajmă.

Vodă ieşi în vederea binecredincioşilor săi creştini de peste Nistru. Era cu fruntea descoperită şi un spătar îi purta semnele măririi. Slujitorii desfăcuseră iconostasul ferecat în argint în puterea soarelui, şi un ieromonah de la cetatea măriei sale Hotinul făcu slujbă de laudă Dumnezeului noroadelor. Bulucul de pribegi îngenunche; oştenii îşi plecară capetele lângă coamele cailor. Apoi, după rugăciune, diacul puse peceţile domneşti pe uric şi starostele oamenilor care se oploşeau în Domnia Moldovei veni şi, căzând la picioarele măriei sale, sărută pământul.

— Creştinilor, porunci Vodă acelor oameni, în limba lor; iată primiţi acest uric şi danie a domniei mele. Vă dau acest pământ vouă şi urmaşilor voştri. Faceţi sat şi închideţi iaz. Şi să fiţi ai Moldovei, care vă dă pâne şi milă. Aici sunt scrise hotarele în veci. Să meargă slujitorii mei să le însemne. Şi eu însumi, la hotarul din fund, voi bate cu toiag pe coconul nostru ca să-şi aducă aminte mai târziu de hotărârea domniei mele.

Se prevedeau cătră Nistru locuri goale, peste care tremura pâlpâirea albă a amiezii. Pribegii dădură toţi slavă măritului stăpân, aplecându-şi fruntea în pulbere. Apoi alaiul trecu spre dealuri şi spre păduri, ca să se aşeze hotarul; şi la un stejar din fund, de deasupra unei râpi, măria sa atinse cu toiagul la grumaz pe coconul său. Copiii de la căruţe, cu păr zbârlit şi ochi albaştri, pe care-i aduceau cu ei bătrânii, la fiecare loc unde se aşeza semn, erau puşi jos şi bătuţi cu vergi, ca să vadă printre lacrimi şi să-şi aducă aminte.

În aceeaşi zi, oamenii străini bătură cu topoarele în pădure, dând la pământ furcile şi bârnele pentru case şi bordeie, iar alaiul domnesc se întoarse cătră miazănoapte. Jder îşi păstra locul său lângă coconul domnesc, aşteptând să se îndrepte şi cătră sine înalta milă a lui Vodă.

Măria sa era cufundat însă în adânci cugetări. Îndată ce ajunse la apa Prutului, slujitorii poştei îi pregătiră trăsură. Un alergător de la Suceava îi înfăţişă şi carte, pe care măria sa o sloveni încet, încruntându-şi sprâncenele. Urmată de cocon şi de călărime, trăsura se duse cu repeziciune până în alt popas. La vremea asfinţitului Domnul îşi ridică deodată ochii, ca şi cum ar fi scânteiat în adâncul său o lumină, şi dinlăuntru zâmbi luminii de afară.

— Aici eşti, Alexăndrel? Întrebă măria sa.

— Aici, Doamne.

— Avem ştiri de la Cafa, zise Vodă, încet.

— Ştiri bune, măria ta?

— Dumnezeu va binevoi să le facă bune. Ne-a venit şi sol de la Hanul din Crâm.

Alexăndrel nu îndrăzni să puie întrebare. Vodă îşi scutură fruntea.

— Unde-i Jder cel mititel?

— Măria ta, sunt în partea ceastălaltă, suspină cu dulceaţă feciorul comisului.

— Spune-mi, Jder, despre cazania cu sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, a popei vostru de la Timiş.

— Slăvite stăpâne, eu nu pot să povestesc ca tatăl nostru comisul. Însă ştiu că părintele nostru Dragomir, pe care oamenii de la noi îl poreclesc Ciobanul, îşi dă multă silinţă pentru slujba sfinţiei sale. Aşa că oamenii de la noi se arată mulţămiţi. Toate le face bine, dar s-a mai tânguit şi altădată muţei că „numai cazania aceea îi lucrul dracului”. Afară de asta, într-un rând i-a mustrat pe oamenii de la noi că vor să trăiască un veac şi nu l-au mai chemat de mult la nici o înmormântare. Dacă nu muriţi niciunul, zice, cum voiţi să trăiască popa vostru?

— Fiecare îşi caută dreptatea lui, grăi cu bunăvoinţă Vodă. Mă mai aşteaptă la Cetate şi senior Antonio, care isprăveşte sfânta Putnă; şi părintele Martinian de la Aton care face zugrăvelile pe ziduri. Sfintele odoare au fost săvârşite de argintarii de la Cafa şi sunt pe cale. Măria ta Alexăndrel, întreabă-l pe slujitorul domniei tale Jder de ce zâmbeşte?

— Măria ta, se închină Ionuţ, comisul se bucură că Ţara are stăpân. Înainte vreme, zice tuţa, domnia Moldovei era teacă fără sabie.

Vodă începu să râdă şi a făcut după aceea cu voie bună drumul până la Cetate.

Cel mai ciudat lucru, între veştile care-l aşteptau, măria sa îl găsi în cartea care i-o aducea solia de la Mengli Ghirai, Hanul de la Crâm.

„Noi Mengli Ghirai-Han, soarele şi stăpânul lumii, cuvânta acea carte, cel mai slăvit dintre toţi domnii Oardei de aur, cel care ameninţă Apusul şi Răsăritul, adevărat urmaş al lui Ghinghis-Han şi Batie-Han; cel mai plăcut lui Dumnezeu prin faptele sale şi ale părintelui său Hagi-Ghirai; scriem ţie, Ştefan-Voievod de la Moldova; şi să ştii că ticălosul Mamac, feciorul haitei, cel care îşi are puturos sălaş dincolo de Volga, vrea să iasă la Lehia în dobândă şi la Ţara Moldovei în dobândă; şi să fii harnic şi să veghezi aşa cum am aflat de la neguţătorii de aici şi din faptele măriei tale cu Craiul Matiaş, că eşti harnic şi cu priveghere. Şi să ştii că acel lotru îşi găteşte tabunurile ca să pălească în hotarele Apusului; căci, deşi noi l-am bătut şi l-am împuţinat alungându-l în pustie, el şi-a mai adaos pribegi asiatici şi şi-a tocmit iarăşi sila. Până ce ne vom scula noi ca să-l călcăm în copitele calului nostru, ia aminte să nu-ţi săvârşească domniei tale stricăciune. Şi să mai ştii că noi vestim şi pe Cazimir Craiul de la Lehia, să-şi gătească şi el castelanii şi oştile. Îţi dorim de la Alah sănătate şi izbândă.”

În ajunul Sfântului Ion cel Nou, patronul Domniei Moldovei, Ştefan-Vodă se coborî în târgul de scaun şi, după ce se spovedi şi se împărtăşi în altar de cătră prea sfinţitul Teoctist, veni şi îngenunche la moaştele sfântului, cerând mijlocire către Domnul Hristos şi prea curata Fecioară, ca să-i vie putere pentru greutăţile ce se pregăteau ţării. Adaosă la gândurile şi la socotelile lui neadormite, acea suflare îi veni ca un prea sfânt har. Stând înghenunchiat cu mare înfrângere şi cu ochii deschişi, la racla sfântului, Vodă văzu în vedenie pe mucenicul de la Cetatea Albă, arătându-i cu degetul semn spre acel olat al Mării; după care, înălţându-se din nou, sfântul i-a făcut semn cătră apa Nistrului în sus înspre pustiile Sorocei. Stând sfântul mucenic ca o pază în acea lumină a văzduhului, i s-au arătat măriei sale Ştefan hoardele împungând în ţară, după obiceiul lor, cu fulgerată repeziciune, ducând cu ele fumegare de flacără, sabie, suliţă şi arcane. Atuncea iar s-a mişcat oşteanul lui Hristos Ioan, arătând cu braţul semn de închidere în urma nohailor. Deci, ridicându-se din smerenia sa Ştefan-Vodă, cu binecuvântarea prea sfinţitului Teoctist, a poftit pe toţi dregătorii săi de taină în Cetate, ca să împlinească cu ei hotărârile sale, fără a descoperi nimic din ceea ce i se arătase în vedenie.

Alergători ai măriei sale purceseră cu porunci la pârcălabii cetăţilor. La Hotin era unchiul măriei sale Vlaicu; la Cetatea Albă jupân Stanciu. La Neamţ era Albu. Jupânii vornici Isaiia şi Iuga îşi trimeseră slujitorii lor la ţinuturi, ca să ducă poruncă boierilor şi satelor domneşti, să ţie gata pentru anumită vreme călărime răzăşească şi gloate de pedeştri. Îndată după seceratul pânii albe, să se ridice tot omul rânduit, cu armele şi merindea. Însuşi măria sa îşi chibzui astfel umbletele încât, în vremea secerii, să cerceteze locurile de la Soroca şi de la ţinutul Orheiului şi de la Lăpuşna, în lungul Nistrului, cu pădurile, dumbrăvile şi cotloanele cunoscute localnicilor. Avu de mai nainte poruncite drumuri şi Alexăndrel-Vodă, la târg la Bârlad şi la târgul Botoşanilor. Deci Alexăndrel socotea să împace şi să ducă alături, la timpul său, poruncile domneşti cu treburile lui de dragoste. De asemeni, în fierbinţeala acelor săptămâni, Jder cel mititel căuta un prilej să fie trimes de însuşi Alexăndrel la Timiş, să aducă, după făgăduinţă, eretele şi cânii. În asemenea împrejurare, era hotărât să repeadă la Timiş numai pe Gheorghe Tătarul, iar el să zvâcnească singur în altă parte. Se lăsa în acelaşi timp câteodată călăuzit de Dumitru Crivăţ medelnicer, la ospătăria cu milostivă gospodină a lui Iohan Roşu.

Prea doritoare să afle toate şi foarte vorbareţă era această ospătăriţă. Jder nu se putea feri în totul să nu fie ispitit pentru întâmplările de la Ionăşeni.

— Stăpânul nostru Alexăndrel-Vodă s-a întors de acolo cu bucurie, mărturisi el în taină cătră pana Mina.

— Iezus Maria! Îşi înălţă ochii şi palmele spre bagdadie ospătăriţa; atunci are să se facă de aici până acolo cărare bătută.

— Nu cred, pana Mina, căci avem treburi încurcate.

— Vai, jupân Ionuţ, nu este treabă mai de căpetenie decât aceasta; şi noi femeile punem mare preţ pe dânsa. Cum îmi place mie să te văd pe domnia ta măcar o dată pe săptămână, place-i şi lui Alexăndrel-Vodă să se întoarcă batîr la o lună. Sunt foarte doritoare să ştiu când se întâmplă asta; deşi am să mă aflu mâhnită, pentru o pricină de mine ştiută.

— Are să-ţi lipsească poate medelnicerul, pana Mina?

— Ah! Fecioraşii aceştia nu cunosc sufletele noastre! Se tângui pana Mina. Parcă eu am grija medelnicerilor? Afară de asta medelnicerilor le place mai mult vinul.

Când se împliniră cele patruzeci de zile rânduite de Vodă, gospodarii din ţinutul Neamţului, cu pruncul cel sosit năprasnic pe lume şi cu maica lui, având în frunte pe Căliman starostele, se înfăţişară la Cetatea Sucevii pentru botez. Vodă găsi vreme o clipă să vie să puie mâna sa domnească pe fruntea pruncului, iar starostele i se închină smerit.

— Luminate stăpâne, zise el, n-am uitat să lepăd la cuhnie hârzoabele cu păstrăvi, pentru un prea slăvit cumătru şi nânaş ca măria ta.

— Să fii sănătos, staroste Căliman, îi răspunse zâmbitor şi pe gânduri Vodă; să duci asemenea plăcut vânat la ospăţul nostru de după culesul pânilor şi, mai ales, la sfinţirea ctitoriei noastre celei nouă.

— Numaidecât avem să fim următori poruncii măriei tale, se închină starostele. Mai cu samă de la sfinţirea acelei mănăstiri a Putnei om căuta să nu lipsim. Ne-om sili numaidecât să trăim până atunci şi să ne înfăţişăm ca într-un rai, sub lumina Domnului nostru. Rugător măriei taie suntem să ne ierţi prostia noastră. Ne place aici la Cetatea Sucevii, văzând oştenii la odăile lor şi pe ziduri; însă, în palat, când se adună prea mult boier şi popă, pare mai degrabă iad; pe când la sfânta Putnă, avem să vedem cu adevărat raiul, şi pe luminăţia ta sub binecuvântarea lui Hristos.

— Hm! Poate ai dreptate, staroste, zâmbi Vodă, cu toate că vorbeşti cu o limbă prea îndrăzneaţă despre dregătorii noştri.

— Să ne ierte luminăţia ta, se umili iar starostele Căliman; noi cunoaştem că pe măria ta te slăvesc curtenii; dar mai multă şi mai mare slavă îţi dă prostimea de la sate. Aşa că atunci avem să repezim păstrăvi proaspeţi la vreme, cu cei mai harnici călăreţi ai noştri.

La cumătria nemţană găsise bun prilej să se alătureze şi cuviosul Stratonic; şi după ce măria sa se retrase şi adunarea ieşi din paraclis la soare, în pridvorul unde se aşezase ospăţ, cuvioşia sa căută prilej să se închine mai-marilor acelui loc, adică dascălilor domneşti.

— Te-ai abătut iar la Suceava, cu doftoriile cuvioşiei talc, părinte Stratonic? Îl întrebă cu binevoitor zâmbet sfinţitul Amfilohie arhimandritul.

— Omenirea are nevoie de mine, răspunse cu umilinţă monahul. Am încălicat şi eu pe un asin şi am umblat în umbra cinstit starostelui Căliman. Am avut aicea bucurie să văd de departe pe Vodă şi să mă apropii de sfinţia ta. De asemenea am văzut şi pe cuviosul Timoftei Sârbul, căruia, într-o zi, are să trebuiască să-i dăm cep, ca să se mai deşerte.

Cuviosul părinte Timoftei râse cu multă stânjenire:

— Af! Asta-i pedeapsa vieţii mele, pentru care mă umilesc la Dumnezeu în fiecare zi, şi rog pe sfinţii doftori fără de arginţi Dămian şi Cozma, pe care-i prăznuim azi, să-mi deie o putere ca să depărtez de la mine lăcomia. Te fericesc pe cuvioşia ta, care pari alcătuit numai din aţe, şi te mişti ca un paingăn. Nu mănânci cinci zile într-o săptămână şi găseşti întru asta bucurie duhovnicească.

— Urmând aşa, răspunse privind ager în juru-i cuviosul Stratonic, mi se luminează înţelegerea şi pot cunoaşte mai ales pe cei care ar trebui duşi la noi, subt oblăduirea vraciului nostru. Văd aici, lângă măria sa Alexăndrel-Vodă, pe unul de care mă mir de ce-i aici şi nu-i la noi.

Îndeletnicindu-se harnic cu găluşte, cuviosul Timoftei îşi întoarse ochii bulbucaţi în lături şi văzu pe Ionuţ râzând lângă stăpânul său şi lângă starostele Nechifor.

— Vorbeşti de copilul cel nou de casă?

— Vorbesc de feciorul comisului Manole Jder.

— Af! Af! Pufni părintele Timoftei; aveam aici un diavol şi acum a mai venit unul. De când îi spun eu sfinţitului Amfilohie să-l puie la post şi la rugăciune!

Jderul cel mititel, auzind, spori îndată acea aleasă adunare.

— Cuvioase părinte Timoftei, se înclină el, şi cuvioase părinte Stratonic; tătuţa meu comisul Manole de la Timiş spune că gâzei i-i dat să zboare, mânzului să zburde, iar popei să cetească.

— Are dreptate comisul, se lumină de zâmbet sfinţitul Amfilohie.

— De acel comis am auzit că e vrednic slujitor al măriei sale, întoarse cuvânt, holbându-se, cuviosul Timoftei. De-ai ajunge şi domnia ta ca dânsul. Adevărat că mânzului i-i dat să zburde; dar bărbatul cată să dobândească înţelepciune. De când ai venit la curte, îmi bat capul să-ţi desluşesc buchile şi domnia ta nu ştii decât să râzi de dânsele şi să spui că-s furnici. Se cuvine curteanului să aibă la ştiinţa lui toate câte sunt pe lumea asta. Iată acum, după ce mi-am deşertat blidul dând slavă stăpânului nostru, se cuvine să te cercetăm întru semeţia pe care o arăţi; să vedem dacă, din zburdăciunea domniei tale, poate să iasă răspuns la o întrebare a noastră.

— Întreabă-l şi ispiteşte-l, ca să se dovedească neştiinţa şi nevrednicia lui! Se întărâtă şi părintele Stratonic asupra lui Ionuţ. Asemenea prunci dezmierdaţi sunt nişte leneşi; trebuie să-i împungi, dimineaţa, ca să se scoale.

— Af! Af! Ba eu îl învăţ să fie harnic, încredinţă cu tărie părintele Timoftei, agonisind din partea cealaltă a mesei încă un blid. Fii harnic şi mai ales scoală-te la vreme. Un oarecare om, sculându-se dis-de-dimineaţă şi plecând la târg la Suceava, a găsit pe drum o pungă.

— Ciudat mi se pare, răspunse Jder, că pentru asta are de la cuvioşia ta laudă; deoarece a fost altul care s-a sculat mai dimineaţă şi a prăpădit punga.

Sfinţitul Amfilohie încuviinţă iar, cu zâmbetul său uşor:

— Pentru asemenea răspuns, părinte Timoftei, nu-i nevoie de ceaslov.

— Cum nu-i nevoie? Se înfierbântă cu supărare dascălul sârb. Dacă nu-i nevoie pentru asta, poate fi nevoie pentru altele. De ce râde acest staroste înalt şi uscat, uitându-se pieziş la mine? Mărturisesc că mă simţesc păcătos şi rog pe sfinţitul Amfilohie să cerşească pentru mine iertare; dar am cunoaştere a tuturor poruncilor învăţaţilor de demult; şi numai cu râsul domniei tale, Jder, n-ai să poţi da răspuns la năcazul acelui om care se afla pe malul unei ape cu un ţap, o varză şi un lup – şi se ciudea cum să treacă de ceea parte, pe rând, această avere a lui; căci, dacă trece întâi varza, rămâne lupul cu ţapul, şi lupul mănâncă pe ţap; iar dacă trece lupul, iar nu e bine, căci rămâne ţapul cu varza.

— Cu toate acestea, când am fost eu în asemenea împrejurare, răspunse Ionuţ, am trecut dincolo întâi şi întâi pe lup.

— Af! Af! Se veseli cuviosul Timoftei; dar ţapul ce face cu varza?

— Cuvioase părinte Timoftei, răspunse feciorul comisului; părintele meu şi fraţii mei m-au învăţat să înfig varza în coarnele ţapului şi, ca să nu sară acel ţap nebun încolo şi încoace lepădând varza, m-au sfătuit s-o şi leg strâns cu brâul. Tot ei m-au învăţat să fac şi altfel, pentru că lupul nostru nu-i decât o piele. Noi vânătorii nu putem suferi dihanie vie şi o străpungem numaidecât.

Şi coconul Alexandru şi starostele Nechifor Căliman se arătau mândri de asemenea răspuns, iar sfinţitul Amfilohie îl încuviinţă şi el.

— Eu v-am spus, luă aminte monahul Stratonic, ridicând mâna-i cu căngi uscate, v-am spus că locul acestui fecior buiac e în altă parte. Trimeteţi-l la cuviosul nostru vraci de la bolniţă, părintele Ifrim, ca să-l vâre până la gât în polobocul cu apă.

Academia care se alcătuise în jurul coconului domnesc se veselea întru spirit şi cu oarecare blide pe care le atrăgea la sine monahul sârb; pe când în cealaltă parte a mesei cumătria îşi urma cu gravitate închinarea paharelor, cu totul despărţită de vorbele fără noimă ale curtenilor. Aicea era în trecere amestecat numai starostele Căliman, care nu se putea opri să nu aducă laudă cui se cuvine:

— He! He! Zicea domnia sa, acest fecior a avut bun învăţător şi când era prunc şi are şi acuma, de când începe a se ridica la bărbăţie; noi cei dintâi l-am învăţat de ce fuge iepurele la deal şi de ce duce cânele ciolanul în gură. Ptiu, drace!

— Mărturisesc, grăi sfinţitul Amfilohie Şendrea, că mi-a plăcut cum pune Jder varza în coarnele ţapului; de asta are să ia aminte şi Vodă, dovedindu-se că feciorul comisului său poate ajunge ostaş, care să iasă cu iscusinţă şi repeziciune din încurcături. Dacă îmi îngăduie cinstitul staroste şi nu se supără părintele Timoftei, lăsând la o parte acea strachină cu plachie, am să spun şi eu ceva. Mi s-a arătat nu demult în vis stareţul meu sfântul Ilie Tesveteanul, cel stăpân pe sunet şi călăuz oştilor lui Ştefan-Vodă, şi mi-a vorbit astfel: Frate Amfilohie, tu cel ce eşti învăţăcelul meu şi ai primit la luminatul botez numele meu, îţi poruncesc să nu crezi în acest vis! Vă întreb eu, cinstite staroste şi cuvioase Timoftei, ce fac eu acuma? Îmi pun de o parte degetul arătător de la mâna stânga şi în alta cel arătător de la dreapta. Dacă mă supun poruncii lui sfântu Ilie, urmează să nu cred în vis şi nici în poruncă. Dacă nu mă supun, iar e rău că sunt neascultător stareţului meu. Răspuns nu-mi dă nici degetul de la dreapta, nici cel de la stânga. Astfel stă şi cuviosul Timoftei care se întoarce de la pocăinţă la îmbielşugarea bucatelor. Într-aceeaşi dilemă stă şi Jder: dacă va dobândi învăţătură prea multă, nu va mai fi cel de acum. Deci lăsaţi-mă numai pe mine între Skila şi Haribda şi ceilalţi rămâneţi aşa cum sunteţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze, ca să ajungeţi la liman.

Cuviosul Timoftei împinse cu supărare cratiţa cu plachie la o parte şi suspină cu mare amărăciune ridicându-şi ochii la cer.

— Iartă-mă, cuvioase Timoftei, şi nu te supăra, urmă zâmbind arhimandritul. La ceea ce ai, nu mai adăogi nimic. Ieri m-am dus în târg, ca să slujesc la Sfântul-Ion. Pe când mă întorceam, a zvârlit cineva asupra mea, de la o fereastră, poate cu ştiinţă, poate fără ştiinţă, apă dintr-o căldare. M-a udat de sus şi până jos; iar eu am ridicat ochii cătră soare, cum faci acuma cuvioşia ta, şi am mulţămit Domnului Dumnezeu că nu mi-a căzut în cap şi căldarea.

Starostele Nechifor Căliman îşi scutură pletele cu oarecare nedumerire, privind furiş spre Alexăndrel-Vodă, spre Jder şi spre medelnicerul Dumitru Crivăţ. Mare năcaz este pentru om învăţătura prea multă, voia el să spuie, trecându-şi cu înţeles arătătorul mânii drepte la tâmplă. Are dreptate Stratonic să vie să caute muşterii, pentru vraciul său, la curţile domneşti. Cu mult mai înţelepţi în faţa lui Dumnezeu se arată mişeii aceştia de la ţinutul Neamţului, care au pus pruncul în albie pe masă, între ulcioare, şi dau slavă nânaşului, închinând la fiecare cupă vorbele de cuviinţă învăţate din părinţi şi din strămoşi, care toţi au fost băutori de vin.

— Cinstite medelnicer Crivăţ, zise starostele Căliman, împungând pe tovarăşul său cu cotul, în viaţa câtă mi-a mai rămas, am să mă feresc de băutorii de apă. Văd că sfinţitul Amfilohie n-a pus pe limba sfinţiei sale un strop de vin.

— E un prea învăţat cărturar părintele nostru Amfilohie Şendrea, răspunse medelnicerul. Nu pot spune că n-are puţintică lipsă. Grăieşte adânc şi nu-l înţeleg deplin.

— Hm! Îşi făcu socoteală starostele; o ulcică de vin l-ar limpezi; aşa-i datina noastră a moldovenilor.

Înainte de a se duce la chilia sa şi la rugăciuni, părintele Amfilohie făcu de la locul său semn medelnicerului, ameninţându-l cu degetul.

— Cât umbli în târg încă n-a căzut asupra domniei tale nimic, medelnicerule?

— Slavă Domnului, sfinţite părinte: încă nu.

— Ia aminte să nu se întâmple ceva de-acum înainte. La ospătăriile leşeşti nu-i atât vinul bun, cât îs muierile frumoase. Şi să ştii de la mine, cinstite medelnicer, că muiere fără limbă, care să grăiască.

— Se poate; numai una cu limbă care să tacă nu se pomeneşte. De asemenea nu-i bărbat care să nu spuie unei muieri ce nu trebuie, ca Samson din Biblie.

Cu aceste vorbe, părintele Amfilohie se duse; iar Crivăţ, cel mai umilit medelnicer, dădu dreptate starostelui Nechifor că cuviosul Stratonic şi-a găsit omul pe care să-l ia cu sine. Ca să dovedească şi mai bine asta, stârni la o plăcută întrecere pe celălalt cuvios dascăl. Rămas fără vedenia opreliştilor lui, cuviosul Timoftei dovedi iar osebită hărnicie. În asemenea împrejurări se întorcea în fiinţa cuvioşiei sale o bunătate şi o blândeţă până la lacrimi.

— Să ştiţi domniile voastre, mărturisi cuvioşia sa, că am iertat pe cei care au îndrăznit să mă înfrunte; şi, dacă poftesc, pot să le scriu iarăşi carte acasă, la Timiş.

Ionuţ sărută dreapta dascălului.

— Într-adevăr, am nevoie iarăşi de carte cătră părinţii mei, mărturisi el. O trimet prin cinstitul staroste al vânătorilor.

Nechifor Căliman se întoarse cu mirare:

— Care carte? De ce? Şi cum?

— Carte la părinţii mei. Am rugat pe părintele nostru Timoftei să scrie aşa, că noi, din mila lui Dumnezeu, ne aflăm bine la curtea lui Vodă şi aşteptăm bună veste de la Timiş.

— Aşa a fost scris în acea carte sârbească?

— Aşa, încuviinţă dascălul sârb.

— Apoi atuncea s-a dovedit deplin ştiinţa dascălului Pamfil de la Timiş. Căci el a tălmăcit, de pe acea carte, că sunteţi la război şi în mare năcaz. Aşa că jupâneasa Ilisafta a ridicat mânile la tâmple, a dat ţipăt şi a căzut jos. Văzând asta, dascălul Pamfil pe loc a mărturisit că el nu ştie sârbeşte şi toate tărfăloagele lui le potriveşte aşa, pe de rost, moldoveneşte. Pe care lucru aflându-l, foarte s-au bucurat dumnealor comisul Manole şi comisoaia Ilisafta. De aceea mă întorc şi zic că învăţat om, care să scrie carte, văd că aici este; numaicât acolo nu se află nimeni care s-o deslege.

— Atuncea cum să fac, uncheşule?

— Alta, mânzule, nu poţi face decât să-mi spui mie ce şi cum. Eu le pun la mine în căpăţână; şi cum ajung acolo le scot.

— Atuncea, uncheşule, vreau să spun că mi-i dor de muţa; de asemeni mi-i dor de părintele meu. Şi eu mă aflu bine. Şi aş vrea să capăt voie de la stăpânul nostru ca să vin într-o zi la Timiş, să iau eretele şi cânii de care avem trebuinţă aicea eu şi măria sa Alexandru.

— Ei, mai este ceva?

— Nu mai este nimica, uncheşule, decât că mă închin cu dragoste şi cu sănătate la bădiţa Simion.

— Atuncea-i bine, mânzule; altă carte nu-ţi trebuie. Mă duc la Timiş, stau înaintea domniilor lor şi spun aşa: solie de la Ionuţ Păr-Negru: mă închin la părintele meu şi la maica mea şi doresc să aflu că sunt sănătoşi. Mă închin la dumnealui fratele meu Simion. Mă închin la erete şi la câni şi am să trimet pe Gheorghe Tătarul să-i aducă aici. Ptiu, drace!

— Ba vreau să mă duc eu singur, uncheşule.

— Atuncea am să mă închin şi am să spun că vii acasă. Asta-i cea mai bună veste.

— Însă asta nu-i după voia mea, uncheşule.

Starostele clătină din cap şi oftă. Oftă şi Ionuţ. Bătrânul trase pe fecioraş mai la o parte şi-şi plecă la urechea lui tuleiele aspre ale obrazului.

— Ascultă sfatul uncheşului, îi mormăi el încet; ar trebui să arăţi mai puţină isteţime aici, ca să-ţi fie domniei tale mai bine.

Jder râse cu înţeles cătră stăpânul său. Alexăndrel auzise desluşit vorbele starostelui şi se veseli şi el. Nechifor Căliman se întoarse şi se ploconi cătră tânărul Voievod, apoi se duse la celălalt capăt de masă, îndemnându-şi cumătrii să mulţămească în cel mai cuviincios chip slăvitei stăpâniri şi să se pregătească de cale.

— Trebuie să mă îngrijesc, râse el cătră fecioraşi, să duc la locul său acest prunc vânător, care mi-a fost dat pe samă de cătră stăpânul nostru.

Asta a fost la întâi iulie.

După cincisprezece zile, Alexăndrel coconul domnesc a coborât cu slujitorii săi la Cetatea Nouă la Roman, ca să ducă anumite porunci, de nimeni altul ştiute, pârcălabului celui nou jupân Fete Gotcă. De la Roman, Alexăndrel-Vodă a coborât în lungul Siretului, la Bacău, unde se clădeau curţi nouă domneşti şi unde trebuia să găsească pe dumnealui vornicul Isaiia, ca să-i lese anumită poruncă pentru treburile de acolo.

La 18 a lunii iulie, Alexăndrel-Vodă umbla cu soţii săi la Hotin, găsind acolo pe uncheşul său Vlaicu, fratele Doamnei Oltea, şi pe unchiul său Duma, fiul lui jupân Vlaicu. Era în Cetate la Hotin, în petrecere, şi o mătuşă a părintelui său. Cuvântul trimes de Vodă Ştefan, prin coconul său, era să se grăbească secerişul în ţinut; şi să se ţie fără sminteală toţi oştenii la locurile lor şi să nu lipsească pulbere de puşcă. Măria sa mătuşa Ana era poftită în petrecere la Cetatea Neamţu, în cursul aceleiaşi săptămâni, când va veni anume alai domnesc s-o ridice. Alexăndrel-Vodă se închină la uncheşul său Vlaicu şi la unchiul său Duma, îşi supuse fruntea la genunchii mătuşii sale şi nu uită să înfăţişeze pe tovarăşul său Jder acestor slăvite feţe.

Mătuşa Ana era în al şaizecilea an al vieţii sale. Se ţinea încă în putere, însă avea vederile slăbite. Porunci strănepotului său şi lui Jder să se aşeze în puterea soarelui şi domnia sa le zâmbi ca dintr-o depărtată negură, bucurându-se de tinereţea lor şi în acelaşi timp suspinând de aduceri-aminte.

La 30 iulie, dimineaţa, coconul domnesc ieşi din Cetatea Hotinului. Trâmbiţile dădură zvon de pe ziduri şi jupânii pârcălabi îl petrecură până dincolo de şanţuri. Alexăndrel-Vodă se plecă spre unchii săi şi spre meterezurile negre şi luă cu însoţitorii lui calea drept spre asfinţit. În aceeaşi zi avea rânduit de la Domnie să ajungă la Suceava: deci cu mare grăbire făcu ocol spre Ionăşeni, unde ajunse la amiază.

Era vreme nouroasă şi trăgea vânt răcoros dinspre munte, vestind ploaie. Fânaţurile şi holdele albe se aplecau înspre acei călăreţi grăbiţi. Coconul domnesc părea că vede în acea mişcare de valuri o împotrivire; Jder se simţea chemat. Stihia dădea răspuns fiecăruia după alcătuirea sa lăuntrică. În acelaşi timp slujitorul se simţea vinovat în bucuria lui de tot ce trebuia să se întâmple potrivnic stăpânului său.

Când îşi struniră caii în faţa porţilor şi puseră piciorul la pământ, izbucni pe uşa casei, repezind îndărăt canaturile, o fiinţă mititică şi bucuroasă. Îndată se opri din avântul ei, contenindu-şi mişcările înfiorate ale mânilor şi rămase cu privirile aţintite. Jder se simţi străpuns până în inimă. Ceea ce i se păruse lui că vede la început în jupâniţa Nasta nu era decât o răsfrângere de la el cătră dânsa. Nasta era împuţinată şi slăbită şi-l privea cu frică.

Alexăndrel trecu spre ea cu repeziciune; ea se închină cu umilinţă în locul în care se oprise. În aceeaşi clipă năvăli din urmă, din canaturile uşii, jupâneasa Tudosia, sprijinind de subsuori pe jupâniţă.

— Poftesc măriei tale bun-sosit, zise rumenită la faţă şi cu pieptul zvâcnind stăpâna locului; mi s-a arătat în astă dimineaţă bob sositor cu bucurie; însă copila noastră nu se simţeşte bine de câteva zile.

— Ce are? Se îngriji coconul domnesc, cuprinzând în palmele sale mânuţele reci ale copilei.

— Sosirea măriei tale mă face sănătoasă, şopti Nasta, închizând o clipă ochii.

Când îi deschise îi aţinti asupra lui Jder, care stătea încremenit în laturea dreaptă a stăpânului său, apoi îi aduse iar spre coconul domnesc, clipind sub cercetarea lui.

— Nu putem şti ce are, încerca să desluşească jupâneasa Tudosia. Uneori are arşiţă; în unele nopţi nu poate dormi ş-o doare capul. Am socotit întâi că e deochiată. I-am stins cărbuni ş-am descântat-o. Pe urmă, văzând că nu-i foloseşte, am adus o doftoroaie a noastră care ştie să dezlege faptul. Ce pot să spun măriei tale decât că am avut şi eu la vremea mea aşa suferinţă. Cu ajutorul Maicei Preciste, are să-i treacă. Acum văd că se înseninează.

În ochii Nastei, însă, părea că joacă umbra nourilor.

— Îţi este într-adevăr mai bine? Întrebă Alexăndrel.

— Mă aflu cu mult mai bine, şopti Nasta.

Răceala mânilor ei curgea ca o otravă de nemulţămire în sângele coconului.

Jupâneasa Tudosia urmă să vorbească.

— Văzând acel bob sositor, măria ta, am învăţat pe Nasta să-şi puie strai de matasă şi să se gătească a ieşi întru întâmpinarea unui înalt oaspete. Am pregătit prânzul. Vremea-i a ploaie şi poate ai hotărât măria ta să te hodineşti la Ionăşeni în noaptea asta.

Coconul clătină din cap.

— N-am vreme decât să stau la masă; desară trebuia să mă înfăţişez la Cetatea Sucevii.

— Vai, măria ta, se tângui jupâneasă Tudosia, cu privirile întoarse în sus la grinzile cerdacului; grea se arată slujba domnilor, cu mâncare în pripă şi călătorie pe vreme neprielnică. Poate tot vei cugeta, măria ta, la sfatul moldovenilor noştri, că, la casa prietinului, e bună întârzierea.

Fără să răspundă, cu simţurile împovărate de veninul ce se strecura în el, coconul domnesc păşi pragul. Era în ascuns aţâţat de mânie împotriva acelor oarbe împrejurări ce i se puneau în cale în felurite chipuri. Părăsi mânuţele Nastei şi ceru masa.

Jder rămase în urmă, la un sfat şoptit cu medelnicerul, pentru purcederea cât mai grabnică, îndată ce măria sa Alexăndrel dă poruncă. Căci măria sa are o nemulţămire şi stă nouros ca şi văzduhul. După ce Dumitru Crivăţ trecu la slujitori, Ionuţ stătu o clipă uitându-se în juru-i şi oftând. Se aplecă şi culese de pe un răzor o garoafă roşie, şi cu acel semn de sânge al inimii lui, intră în tindă.

Nasta îi cuprinse braţul. Îi luă garoafa şi şi-o trecu în păr.

— Măria sa te chiamă, îi zise ea cu glas tare, ca să audă cei dinainte.

Apoi încercă să se înalţe spre urechea lui, ca să-i şoptească ceva. Pândea cu coada ochiului spre cocon şi spre jupâneasă Tudosia, care intrau în sufragerie. Jder era mirat de îndrăzneala ei.

— Ionuţ, îi murmură ea; vreau să te văd în cel mult o săptămână. Am a-ţi spune lucruri tainice. Acuma nu-i vreme şi nu-i chip. Să nu te împotriveşti şi să faci cum spun eu. Nu răspunde nimic.

— Nu răspund; să-mi spui numai ce ai. Eşti bolnavă?

— Sunt bolnavă, Ionuţ. Nu mă pot însănătoşi decât dacă faci cum spun eu.

— Bine; am să vin.

Ea se cutremură de bucurie.

— Să-mi mai spui dacă ţi-s dragă.

Jder n-avu când întoarce cuvânt, căci era în prag. Dar Nasta putu băga de samă în privirea lui răspunsul şi trecu numaidecât lângă coconul domnesc, înduplecându-l să se aşeze în scaun şi să primească ospăţul ce-i fusese pregătit.

Popasul coconului domnesc nu s-a înseninat; a rămas posomorât ca şi cerul, cu toată aţâţarea şi îndemnul la vorbă al jupânesei Tudosia. Jder îşi zicea în sine că ar trebui să simtă milă pentru starea stăpânului său, şi totuşi n-avea decât într-o măsură cu totul împuţinată această simţire. Ar mai fi dorit lămuriri de la Nasta; ea îi strecura, ori i se părea lui că-i strecoară, priviri cu acelaşi îndemn stăruitor. Ce taină poate să fie? Patima ei e într-adevăr aşa de aprigă încât să-i ceară s-o ducă în altă parte de lume, ca să fie numai ei singuri? Prindea şi întrebarea mută în ochii ei umbriţi: Ţi-s dragă?

— Da! Îi răspunse el închizând ploapele, învăluit în coşul pieptului de o uncropeală dulce.

La plecare, Alexăndrel-Vodă căută o clipă de singurătate cu Nasta. Ea se supuse în totul îmbrăţişării şi sărutărilor lui, făcându-se mică. După ce ieşi între călăreţii săi şi se ridică în scări, coconul domnesc surâse palid dragostei sale, simţind că-i vine între buze ceva din aburul de cenuşă care plutea sub nouri. Nasta rămase neclintită în cerdac, lângă jupâneasa Tudosia, până ce Jder îşi răsuci calul ca s-o poată privi ca din întâmplare: atunci ea îşi ridică spre buze garoafa. După aceea se întoarse în loc, cufundându-şi capul şi înălţându-şi umerii.

În cursul săptămânii, Ionuţ Păr-Negru îşi făcu rugămintea cătră stăpânul său, că ar dori să se repeadă la Timiş două zile, să vadă pe ai săi. Cu acest prilej ar aduce eretele şi cânii. Lui Alexăndrel-Vodă i se păru destul de grea o asemenea învoială în vremuri când domnia sa însuşi umbla întruna mânat de poruncile lui Vodă şi când umblătorii la cetăţi şi la dregătorii din Ţara-de-Jos ieşeau din Cetate la fiecare ceas. Coconul domnesc băgă de samă cu mirare că părintele său nu punea nici o împotrivire.

— Să-i dai poruncă lui Jder, vorbi Vodă cătră cocon, zâmbind, să se ducă fără de nici o întârziere unde pofteşte. Să spuie comisului Manole să aibă grijă să clădească grabnic stogurile, deoarece cătră toamnă se pot stârni viforuri dinspre pustie. Până la Sântămărie să ardă gropile şi să aşeze în ele orzul şi grâul. Cât despre câni şi erete, să-i lese slujitorul domniei tale la locul lor, căci avem aici alte griji şi avem a ne găti de altfel de vânătoare.

Cum dobândi învoirea, Jder şfichiui cu vorba pe sluga sa Tătarul, ca să gătească într-o scăpărare de amnar caii. Îşi puse pintenii şi smunci din cui sabia, arcul şi cucura de săgeţi. Se închină stăpânului său strunindu-şi bucuria.

— Ia-ţi mâncare la coburi, Ionuţ, îl sfătui Alexăndrel-Vodă.

— N-am nevoie de mâncare, măria ta. Afară de asta, suntem în postul sântămăriei. Dac-oi fi însetat, stau la un izvor; altceva nu-mi trebuie.

— Îţi poruncesc să nu întârzii, Jder.

— Nu întârzii, măria ta. Văd ce am de văzut şi mă întorc numaidecât.

Fecioraşul comisului ieşi din Cetate în ceasul al treilea al dimineţii, la prânzişor. Pagul se simţi strâns în zăbale şi ars din pinteni. Gheorghe Tătarul abia se putea ţine de stăpânul său pe buiestraşul lui cu urechile aplecate îndărăt. Cum intrară în drumul Nimircenilor, Jder îşi conteni fuga şi-şi lăsă calul în pas. Când meterezurile cetăţii se cufundară după deal, ocoli pe râpi cătră apa Sucevii.

Jder cel mititel ştia să-şi ducă fugarul până la marginea puterilor lui, avântându-l şi înfierbântându-l când şi când, şi dându-i răsuflet destul de des în pas. Mai puţină cruţare avea pentru el însuşi călăreţul, care nu înţelegea să-şi dea nici un fel de răgaz. Când se aplecă soarele la chindie, Ionuţ îşi simţi în gură limba uscată de arşiţă. Pagul era istovit; Tătarul rămăsese în urmă. Curtea de la Ionăşeni se zărea în fund, lângă dumbravă.

Atunci feciorul comisului făcu popas, la un şipot. Dădu ocol pagului mângâindu-l.

— Am ajuns; lumea-i în stăpânirea noastră, îi zise el.

Calul îi răspunse c-un uşor murmur de nechez lăuntric. Jder îşi puse obrazul în bătaia izvorului. Dădu pagul în sama Tătarului, ca să-l frece cu şumuiac de iarbă uscată. El însuşi se întinse cu faţa în sus, în pajişte la marginea drumului, primind în genele închise lumina piezişă a soarelui. Un vânt abia simţit îi suflă din corp truda.

Când se arătă dintr-odată acel călăreţ tânăr şi fudul în preajma livezii de zarzări, jupâneasa Tudosia dădu ţipăt, înălţând braţele ca de spaimă. Se răsuci din pridvor vârând capul pe uşă şi strigând ascuţit:

— Nasta! Nasta! Îţi vine veste de la Suceava.

Jupâniţa sosi cu foile învăluindu-se. Stătu o clipă; îşi acoperi gura cu mânile, ca să nu ţipe, se întoarse pe loc şi dispăru. Maică-sa o căuta vorbindu-şi singură şi mustrând-o. Deodată fata apăru din cămăruţa ei în laturea lui Jder şi-i cuprinse braţul drept, în tăcere.

— Unde-ai fost? Jupân Ionuţ îţi aduce ştire de la măria sa Alexăndrel. Dorim într-adevăr să ştim când ne putem învrednici să ne bucurăm de vederea măriei sale, ca să se ospăteze şi să odihnească iarăşi la noi.

— Toate la vremea lor, răspunse nedesluşit Ionuţ.

— Doresc să ştiu dacă nu-i supărat pe noi.

— Nu-i supărat, jupâneasă Tudosie.

— Atuncea sunt liniştită.

Jupâniţa se alătură iarăşi de braţul lui Jder.

— Mamă, grăi ea zâmbind, lasă-l pe jupân Ionuţ să răsufle; abia a descălicat. Dacă are carte, are s-o puie în mâna domniei tale.

— N-am carte.

— Dacă are veste anumită, are să ţi-o spuie.

— Am veste anumită pentru jupâniţa Nasta.

— Vai, jupâne Ionuţ, se tângui stăpâna casei; Nasta e deprinsă să nu ţie nimic ascuns faţă de maica ei.

— Într-adevăr, mamei nu-i pot ţinea ascuns nimic, încredinţă pe Jder jupâniţa Nasta, ducându-l în sufragerie şi îndemnându-l să se aşeze pe scaun. Am s-o rog numai pe măicuţa aceasta a mea să aducă anumit rod de trandafir, decât care mai bun dulceţ nu se află pe lume; şi să vadă de asemeni dacă putem pune o gustare pe masă, rodnică de un drumeţ trudit. Pe urmă vine rândul veştilor, când avem să alcătuim tustrei sfat.

— Toate le fac cât ai bate din palme, se ridică înfocată de la locul ei jupâneasa Tudosia, numai vă poftesc să nu începeţi judecăţile divanului fără mine.

Pe când jupâneasa Tudosia umbla în dulapuri căutând, ori ieşea cătră cămara de alături înturnându-se iar, Nasta se învârtea neliniştită în preajma oaspetelui. Jder îi cerceta din când în când zâmbetul, dar în el nu putea ceti nimic. Nici nu-i putea pune întrebări arzătoare câtă vreme jupâneasa Tudosia nu se depărta. Pricepea de la copilă numai acea privire cu care-i mai ceruse răspuns c-o săptămână în urmă – dacă i-i dragă. De asemeni acest răspuns i-l cerea prin anumite mişcări ale trupuşorului ei înveşmântat în foi largi de matasă. Când acele foi umblau furiş spre un colţ al odăii; când se răsuceau deodată zbătându-se ca un val; când rămâneau în loc alinându-se.

— Ionuţ, îi şopti ea pripit, când rămaseră singuri; n-avem decât câteva clipe până ce se întoarce iar mama. Vreau să te vestesc ce să-i spui: că măria sa Alexăndrel pofteşte să ştie cum mergem cu sănătatea; şi că nu târzie vreme măria sa va veni. Altceva am să-ţi spun eu după aceea, într-un loc unde nu vom fi decât doi. Să n-adormi şi să stai treaz. Pân-atuncea spune repede ce vreau să ştiu eu.

Jder îi răspunse fără cuvinte, cuprinzând-o şi sărutând-o. La zgomotul de paşi al jupânesei Tudosia, amândoi rămaseră despărţiţi şi liniştiţi ca nişte sfinţi.

După ce feciorul comisului îşi îndeplini cătră stăpâna casei solia, cu vorbe întortochiate şi desluşiri atunci născocite, fu cuprins de o trudă nebiruită. Şi nu mult după aceea, la al patrulea ceas al nopţii, pe când sta treaz în cămara lui, ascultând orice mişcare afară şi-n păreţi, jupâniţa Nasta veni lângă el. Se simţi cuprins dintr-odată ca şi cum cineva ar fi vrut să-l sugrume.

— Stai liniştit, îi strecura în ureche vorbe fierbinţi fata. Acuma pot să-ţi spun de ce ţi-am părut atunci bolnavă.

— Acuma nu mai eşti?

— Acuma nu mai sunt, căci am nădejde în tine, Ionuţ.

Înainte de a o asculta, Jder îi astupă gura. N-o lăsă multă vreme să vorbească, până ce stătu cuminte în braţele lui, suspinând şi aşteptându-i iar dezmierdările.

— N-avem vreme, Ionuţ, păru ea că se spăimântă după aceea. Dacă mă strigă mama, eu nu pot decât să mă ascund sub braţul tău.

— Atuncea vorbeşte.

— Vorbesc. Mama doarme neîntoarsă până după miezul nopţii. Dacă îţi alături urechea de păretele din dreapta, o auzi. Sforăie subţire, parcă s-ar mira întruna. Când nu se mai aude nimic, se întoarce pe partea cealaltă. Atuncea câteodată grăieşte singură şi, uneori, când i-i frică, mă chiamă.

— S-a întâmplat ceva, de ai nevoie de mine?

— Am nevoie, Ionuţ. Într-o noapte, mama a strigat şi a vorbit anume lucruri. Am ascultat fără voie şi m-a cuprins o spaimă. Dimineaţa, m-am rugat la Maica Domnului să fiu iertată pentru minciuna ce trebuie să spun şi am şi povestit maicei mele un vis, în care am pus cuvintele ei şi i-am arătat vedenie înfricoşată de oameni străini, negri la chip, care ameninţau viaţa lui Alexandru-Vodă. Băgând de samă că-şi ţine strâns taina am căzut la mare scârbă şi gânduri. Cu şiretlic am scos unele vorbe pe care le-am legat cu celelalte, am cercetat-o şi despre nişte trimeşi de la neamurile noastre din Lehia, care aduc aici, din când în când, câte o veste şi câte un dar, şi am înţeles acel lucru de care am fost bolnavă, oara trecută, când aţi făcut aici popas.

Ionuţ Păr-Negru asculta cu luare-aminte şoaptele repezi ale jupâniţei.

— Crezi într-adevăr că este primejdie pentru stăpânul meu?

— Cred că este, câtă vreme s-or ţinea în preajmă acei oameni străini, de care s-a înfricoşat, în somn, mama. Acum îi visez şi eu în orice noapte. Când aţi fost în cealaltă săptămână, m-am temut să nu mâneţi aici. Un om de la curtea noastră poate duce în două ceasuri ştirea acolo. Şi dacă acolo stă într-adevăr un podgheaz la pândă, aşteptând asemenea prilej, apoi până în ziuă poate să fie aici, ca să-l ieie pe coconul domnesc din aşternut. Nu ştiu cine poate trimete această ştire. Poate chiar mama să se facă vinovată de asemenea faptă. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă tem atât pentru stăpânul dumnitale, cât pentru viaţa ta. Aş dori să-mi spui că-s o proastă şi n-am a mă teme de nimic, ca să te mai pot vedea; dar iar mă întorc şi cuget la primejdie, şi te rog să vii singur, căci cu tine n-are nimenea nimic. Ori fură-mă şi du-mă undeva, ca să nu mai am spaimă. Ori, când vine Alexăndrel-Vodă, nu-l lăsa să întârzie. Ori, dacă se îndărătniceşte să întârzie, tu pleacă şi lasă-l. Atuncea, dacă pleci, să nu uiţi să mă iei şi pe mine.

Ionuţ căută în sărutările şi îmbrăţişările jupâniţei Nasta o înţelepciune pe care nu o putea găsi.

— Cât îs în slujba Domniei, îi lămurea el, nu te pot fura. Doar să mă reped la Timiş, să mă mărturisesc muţei, şi să trimeată dumneaei hoţi. Dacă spun lui Alexăndrel-Vodă ce am aflat de la tine, ne primejduim amândoi, eu şi tu, căci măria sa mă socoate acum la Timiş; iar eu, ca un viclean, mă aflu aici. Pentru fapta ce săvârşesc acum, măria sa poate să-mi ieie capul, căci am călcat credinţa noastră şi frăţia de cruce. Dacă porunceşte deci Alexăndrel-Vodă să vin cu el aici, eu trebuie să mă supun. Dacă răsare asupra lui o primejdie, eu trebuie să stau pe loc şi să-l apăr. Dacă în vreun chip oarecare îl fac să nu vie, mă pedepsesc pe mine, căci pier de sete; iar apa mea nu-i decât aici. Mă gândesc că poate nu-i nimic şi ţi-ai făcut vreo nălucire.

— Poate fi şi nălucire, suspină copila. Cuprinde-mă iar şi spune-mi dacă pot fi aşa de fericită, iarăşi, săptămâna viitoare. Până atuncea număr ceasurile. Să nu care cumva să spui cuiva ce-ai aflat. Acuma mă tem de viaţa ta. Fără tine, mă prăpădesc şi eu în clipă.

Sfârşitul acelui sfat se depărtă cu totul de nălucirile de primejdie, până ce cucoşii începură a cânta pe rând, afară, straja a doua a nopţii.