Capitolul VI.

Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte un ospăţ domnesc sub streşina pădurii.

În vremea asta jupâneasa Ilisafta găsise o clipă de răgaz ca să-şi desfacă de pe dumneaei o parte din straiele de deasupra, să se aşeze pe un scăunel, în iatac, în faţa oglinzii şi să se lese în mâna nanei Chira, cămărăşiţa dumnisale şi ţiganca dumnisale de taină.

Acel odor scump de la părinţi, trecut în foaia de zestre, nu era prea mare; abia îşi putea vedea în el obrazul. Era un bun tovarăş de pribegii şi suferinţi, care-i arătase cândva strălucita dumnisale frumuseţă de la douăzeci de ani. Acuma îi răsfrângea ochii obosiţi, însă o pieliţă a obrazului încă subţire şi moale.

— Cred, nană Chiră, vorbea cu mulţămire comisoaia, că puţine jupânese – vorbesc mai ales de cele tinere – pot să se laude c-un obraz ca al meu.

— Puţine. Ar trebui să se laude măcar jupâneasa Candachia, nora măriei tale, dar nici dumneaei nu poate.

Vorbind, Chira cămărăşiţa dădea ocol scaunului, purtându-şi degetele răsfirate în jurul acelui cap boieresc, scump cel puţin cât şi oglinda de Veneţia. Roaba era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât stăpâna (era trecută şi ea în foaia de zestre) şi avea obrazul cu pieliţa neagră la fel de subţire ca al comisoaiei. Nu îndrăznea să arate asta prin vorbe; dar jupâneasa Ilisafta îi zărea din când în când un colţ al feţei în oglindă.

— Nimeni din ziua de azi, Chiră, băgă de samă jupâneasa Ilisafta, nu mai ştie ce ştiau cei de demult. Apa cu care mi-ai spălat totdeauna obrazul, dimineţile, o cunosc puţine femei. Ai jurat să n-o spui. Fete, noi n-avem la casa noastră. Aşa că are să rămâie neştiută, să nu se mai bucure nimeni de ea.

— Poate or mai fi fiind unele muieri care vor fi aflat-o din altă parte, zise cu îndoială Chira. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui mărţişor. Te miri cum or fi aflat din spusele oamenilor de demult, căci se găsesc destule neveste viclene. Numaicât nu cunosc descântecul care trebuie să însoţească strecuratul fierturii.

Grăind, roaba muia postavul alb în apa de mătăciune şi freca cu grijă obrazul stăpânei ei, mai ales în locurile unde pielea era mai încreţită, la coada ochilor şi sub bărbie.

— Nu mai departe decât acu cincisprezece ani, când eram în pribegie cu comisul în Ţara Muntenească, urmă jupâneasa, se dusese vestea la curtea lui Vlad-Vodă despre o frumuseţă de la Moldova. Acea frumuseţă era Ilisafta lui Păr-Negru. Când m-am dus apoi cu comisul şi am stat un timp la Cetatea Dâmboviţei, râdeau unii din boierii munteni şi sfătuiau pe comis să se teamă, căci, simţind turcii din olatul Dunării că se găseşte aşa lucru de preţ aproape de dânşii, or trimite oşti să bată Cetatea, ca să-l dobândească. Ehei, Chiră, dacă nu s-ar fi întâmplat să aibă măria sa Vodă Ştefan dragoste pentru comis ca pentru un prietin şi milă ca pentru un slujitor credincios, cine ştie ce-ar fi fost!

— Asta-i cunoscut de noi, oftă ţiganca. Dar mai bine stăpână la locul dumnitale, decât să muşte Domnia din măr şi pe urmă să-l arunce la marginea drumului.

— Aşa li se şi cuvine, Chiră, celor care n-au a cătare minte. Am fost cu credinţă şi cu dreptate comisului o viaţă, ceea ce nu se poate spune despre dumnealui. Fiind parte bărbătească şi având dumnealui atâtea strădanii, l-am iertat. Ce-aş putea însă spune eu despre o noră a mea, căreia îi sticlesc ochii ca unui demon, când i se arată înainte obraz domnesc? Încaltea dacă ar umbla îmbrăcată cuviincios. Dar aşa, straiele ei, şi juvaerurile ei, şi părul ei pe care-l scoate la vedere, ca şi cum ar fi încă fecioară, toate-s tocmai ca la curtea crăiască de la Varşava. Să fiu eu în locul măriei sale, aş da poruncă jupâneselor moldovence să fie mai cuviincioase. Eu porunca asta n-o pot da, însă de brăzdat o brăzdez, când îmi vine dumneaei la îndămână. Se mai socoate şi frumuseţa lumii, decât îţi vine să crapi când o auzi. Anţărţ, s-a aşezat drept în priveliştea măriei sale şi îşi înturna obrazul când la dreapta, când la stânga, ca să i să vadă cerceii de aur. Parcă Vodă n-ar avea alte gânduri şi alte griji! Măria sa umbla atunci în sfaturi ascunse cu unii boieri şi căpitani, căutând trecătorile munţilor şi pregătind ce ştia măria sa pentru războiul care a fost mai pe urmă, cu Matiaş-Crai. Ce să spun? În noroacele oamenilor este o anumită rânduială, precum spunea tatăl meu, şatrarul Mirăuţă, Dumnezeu să-l odihnească. Unii oameni, spunea dumnealui şătrăresei Ilinca, pe când eram o copiliţă şi trăiam la Drăgoteni; unii oameni au asemenea noroc în viaţă, încât stai şi te minunezi. Orice ar face, toate le merg din plin. Pot fi leneşi, pot fi proşti, treburile lor înfloresc. Îs urâţi şi se bucură de dragoste. Cad jos pe drum drept şi găsesc o pungă cu galbini. Fiecare om are un urs al său. Acela are rânduială să umble şi să lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un urs slab şi ogăratic – căci acel urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate de-a gata şi să-i iasă în plin; pe când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge de gras. Aşa, uitându-mă eu la unii şi la alţii, văd că lui Cristea al meu şi jupânesei sale Candachia le merg toate uşor şi îmbielşugat. Ştiu ce fel de urs au: numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru mare strădanie; pe când al lui Simion doarme la umbră şi mârâie din când în când alungind cu laba muştele. Ce va fi având acest fecior al meu, pe care l-am ţinut cu mai multă dragoste la sân, fiind întâiul rod de dragoste; ce va fi având de-i merg toate cu aşa de puţintel spor? La dragoste nu i-a mers; în boierie nu s-a îmbulzit şi a poftit în genunchi pe măria sa ca să-l lese al doilea comis aicea, la Timiş. Negoţuri nu se pricepe să facă. Chimirul i-i totdeauna spart, aşa că nu se ţine în el un galben. N-are alt dar decât al băuturii de vin, întru care într-adevăr e vrednic. Precum spune el singur, vinului nu i-i dat să-l bea orice slăbănog. Îmi vine uneori să pun argaţii să împletească harapnice şi să pârlească ţepuşe: să caute ursul cel leneş care trăieşte pe aici prin preajmă, să-l puie pe fugă şi să-l iuţească. Aşa s-ar schimba treburile poate şi pentru Simion. Despre părintele Nicodim nu mai spun nimic; pe acest copil al doilea al meu l-am prăpădit; iar ursul lui trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu: de gras ce este nici nu poate ieşi pe uşa chiliei. Cu Dămian treaba merge într-alt fel. Umblă şi el, umblă şi ursul lui dând din colţ în colţ; agoniseşte şi el, agoniseşte şi ursul; amândoi îs slabi şi nu mai ostenesc adunând dobândă. Aş putea spune că şi pe acesta l-am prăpădit, căci umblă mai mult în Ţara Leşască. Mâni-poimâni are să-mi aducă o noră de prin străinătăţi, cu care are să trebuiască să mă înţeleg prin semne: mai mare ruşinea! Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a mişca.

— Dragă stăpână şi jupâneasă comisoaie, se ploconi baba Chira, rânjind fără dinţi; bine le spui toate şi eu în vremea asta am isprăvit găteala. Fusta foşneşte pe trei rânduri de foi crohmolite. Pun pe gât horbota cea verde.

— Numaidecât. Asta o pun totdeauna, când vin obraze alese. Verdele trage privirea spre el. Deci măria sa se uită întâi şi întâi la mine şi eu mă închin cu mare sfială şi ruşine. Jupânesele din zilele de azi nu ştiu asta şi se arată cutezătoare. Îţi spun eu, nană Chiră, că de ce merge, de ce se strică lumea. Ies năravuri rele. Se face mai îndrăzneţ şi norodul de rând. E vinovat întrucâtva şi măria sa, care cam caută în coarne mişeilor şi tinerilor. Zice că alege după putere şi vrednicie, ceea ce nu-i bine, căci atuncea cum rămân neamurile şi dregătorii cei bătrâni?

— Asta şi mie mi se pare un lucru nepotrivit, încuviinţă Chira. Eu aş zice, dragă stăpână şi jupâneasă comisoaie, să-mi dai domnia ta drumul să mă duc să văd ce face claponul pe care l-ai aşezat cu însăşi aceste cinstite mâni. Acuma freacă-le bine cu busuioc şi nu te mai apropia de cuhnie. Mestecă în gură o cuişoară. Îţi dau una; să ştii că au mai rămas aicea în răcliţă încă zece fire. Mărgăritarul cercelului din dreapta străluceşte mai frumos decât celalalt. Acu zic eu să binevoieşti a ieşi în pridvor şi a sta acolo în prag, căci s-aud trâmbiţile alaiului.

Într-adevăr, pe drumul cel mare treceau cu grăbire călăreţii din Branişte cu căpitanul lor, ca să aşeze tabără dincolo de apa Moldovei. Călăreţi rari se înşiraseră şi pe sub pădurea de brad, fugind spre apa Cracăului. Măria sa Ştefan-Vodă era vestit la un ceas de cale, venind în pas cu puţini boieri în juru-i, şi privind cu bună-voie norodul aşezat în amândouă laturile drumului.

Comisul era singur în capătul şiragului de tei, cu părintele Dragomir alături. La drum se buluceau gospodari din Timiş. Sufla un vânt uşor, care domolea arşiţa soarelui. La ceairuri, pe costişa depărtată, nechezau harmasaraşii. În păşunea de sub munte sună un bucium. În acel loc lăturalnic stătea singur Simion, cu slujitorii armaţi. El poate nici n-a avut vreme să îmbrace strai curat, pe când, în căruţa cu patru cai negri, de cătră vale, se vede venind semeţie şi straie scumpe.

„Unde va fi fiind Ionuţ?” se gândea jupâneasa Ilisafta. Trebuie să fie şi el undeva în calea măriei sale. De acest mezin vioi are domnia sa mai puţină grijă decât de Simion. Pe lângă urs, de pe laturi, are acest fecioraş în el singur clei şi miere.

Jupâneasa Ilisafta stă aţintită, ca să vadă dinspre munte o pajură plutind deasupra alaiului.

Şi acest Ştefan-Vodă, căruia nu-i zâmbise prea mult soarta în anii lui tineri, deodată a intrat pe o altă poartă a vieţii. Toate s-au prefăcut pentru el. Acuma are şi el o nălucă de urs care trebuie să fie, prin slăbăciune, spaima fiarelor celor mai slabe. Pe lângă urs, se spune că ar fi având şi această pajură, care-l priveghează. Potrivit i-a fost crugul stelei lui de naştere, între Carul mare şi Şarpe, şi binecuvântările monahilor din Sfântul Munte au întors privirile lui Dumnezeu asupra sa. O asemenea binecuvântare sfântă i-ar trebui şi lui Simion.

De-un ceas de vreme stătea astfel comisoaia Ilisafta, aşteptând în pragul casei sale, cu destulă grijă şi bătaie de inimă pe stăpân. Trăsura vistiernicului Cristea se oprise în preajmă. Din ea coborâse cu măreţie jupâneasa Candachia. Prin partea cealaltă se dăduse jos şi Cristea, potrivindu-şi pe trupul mare cingătoarea de matasă.

Dintr-o dată se stârni murmur de la mulţimea grămădită cătră sat. Comisul Manole Păr-Negru şi părintele Dragomir se mişcară înainte. Călăreţii tăiaseră pieziş calea, îndreptându-se spre aşezarea hergheliei domneşti.

Ionuţ sosi dintr-acolo gâfâind.

— Ce este? Întrebă cu spaimă jupâneasa Ilisafta. De ce fugi aşa?

— Nu-i nimica, muţă; fărădecât măria sa a dat poruncă să treacă dregătorii măriei sale înainte la drumul Romanului; iar măria sa intră la herghelie să vadă mânjii din primăvara asta. De asemenea binevoieşte să dea alte porunci pentru clădirile cele nouă, ca să le facă mai întinse.

— Cum se poate? Îşi bătu comisoaia palmele. Aicea nu vine?

— Nu vine, muţă.

— Apoi eu îl aşteptam pe măria sa cu mâncarea aceea de clapon din care măria sa a mai mâncat, plăcându-i foarte mult, încât şi-a lins şi degetele.

— Să fii domnia ta sănătoasă, muţă, are cine mânca.

— Apoi doream să-l văd pe măria sa, să mă uit dacă a mai cărunţit.

— Ai să-l vezi. Are să se oprească şi are să se uite zâmbind la dumneata. Ia aşa are să-ţi facă din cap.

— Lasă, nu mă mai încânta tu pe mine cu vorbe. Un om, la vremea amiezii, nu trebuie oare să facă popas şi să ospăteze?

— Ba da, jupâneasă Ilisafta şi dragă muţă. S-ar putea spune că şi eu m-am gândit la asta. Ş-am pus în ţiglă şase prepeliţi, învălite în frunze de tei. Trimete şi domnia ta c-un rob claponul în cratiţa lui. Acel rob încalică pe deşelate şi-l duce într-o fugă ţânând sus cratiţa, până sub pădure. Iau şi eu, odată cu ţigla, colaci proaspeţi. Or apuca şi ceilalţi slujitori ce-or mai găsi şi vor duce la deal.

— Dragu mamei, să nu uiţi şi faţă de masă de întins pe iarbă. Să-ţi deie nana Chira toate. Eu atâta m-am trudit, încât nu mă mai mişc de-aici. Zadarnică mi-a fost silinţa, dacă nu mă pot învrednici să văd subt acoperişul meu pe măria sa.

— N-ai grijă, muţă, am să fac eu toate bine, spunând măriei sale că toate sunt întocmite de domnia ta. Am să-i spun: măria ta, aceşti colaci, cum nu ştie să-i facă nimeni altcineva, sunt împletiţi de însăşi mânile comisoaiei Ilisafta. Mi-a făcut şi mie două pupeze. Una o dau măriei sale Alexăndrel-Vodă. Şi acest clapon, măria ta, de care mânca Mavrichie-împărat, este gătit tot de comisoaia Ilisafta. Numai aceste prepeliţi, cu mult mai puţin bune, le-a pregătit sluga supusă a măriei tale Ionuţ Păr-Negru.

Vistiernicul Cristea şi jupâneasa Candachia ascultaseră cu mare uimire acest schimb grăbit de vorbe.

— Atuncea noi cum rămânem? Întrebă cu patos soţia aşa de frumoasă şi de gătită a vistiernicului.

Comisoaia o privi cu prefăcută milă.

— Vai, ce bine-mi pare c-ai venit la noi, dragă noră. De mirare este această rânduială care nu îngăduie femeilor să intre la ceairurile domneşti. Vistiernicul poate va găsi putinţă s-ajungă acolo, o dată cu fratele său. Iar dumneata te vei nevoi să rămâi, ca să ne ţinem de urât una alteia. Să nu uiţi, Ionuţ, să spui măriei sale vorbele acelea, întocmai.

— Nu uit, muţă. Le-am înjghebat şi le-am cumpănit eu de mai nainte.

Vistiernicul stătu o vreme cugetând, cu sprâncenele uşor încruntate. Apoi îşi mişcă spre maica sa înfăţişarea-i falnică. Glasul lui dulce semăna întocmai cu al mamei lui, cu deosebire numai că avea un ton mai coborât. În acel glas, în acea privire castanie, era un anumit farmec, la care se adăogeau şi vorbe rotunjite sunând întrucâtva gol.

— Maică dragă şi jupâneasă Ilisaftă, grăi el venind la comisoaie, cuprinzând-o de după umăr şi sărutându-i dreapta; pot să-i dau şi eu măriei sale lămuririle pe care le doreşti, ca să-şi aducă aminte de domnia ta, să dea din cap şi să zâmbească. Ce vorbe poate să rostească Ionuţ? În faţa unei asemenea straşnicii lui i se încleştă limba. Pe când eu, care am, precum se ştie, lăudat dar al vorbirii, am să-i mai spun altele măriei sale. Văzând că-i plac mânjii şi harmasaraşii, am să-i laud – căci cu adevărat – am să-i spun eu măriei sale – Dumnezeu a dăruit omului acest minunat dobitoc, ca să scurteze căile, să treacă cu el ape fără poduri şi să bată războaiele.

— Potrivite vorbe, încuviinţă, zâmbind, jupâneasa Candachia. Le-ai mai spus cândva măriei sale şi i-au plăcut.

— Am să i le mai spun o dată şi au să-i placă iar. Are să-mi dea iarăşi inel şi are să mă laude iarăşi. Căci eu cunosc taina când trebuie să le spun. Nici după întâiul pahar de vin, nici după al noulea; ci la mijloc, după al cincilea. Mă bucur, mamă, că nu ţi s-a întâmplat nimic. Aşa are nărav acel tătar Gheorghe Botezatu de mă sparie că te-ai bolnăvit, ori ai căzut, ca să sar cu spaimă şi să vin cu mare grăbire. Cu toate că ştiu că acesta-i un meşteşug al lui, totdeauna vin numaidecât.

— Faci bine, vistiernice Cristea; du-te şi cere cal de la Ionuţ, ca să ajungi mai degrabă. Eu rămân cu noră-mea, fiind asta mare bucurie inimii mele. Rău îmi pare că măria sa ne ocoleşte, urmă comisoaia, poftind pe jupâneasa Candachia în pridvor. Mai bine i-ar fi şezut în locul acela pe divan, unde te-ai aşezat dumneata, decât să se ostenească prin soare şi să vorbească cu herghelegiii.

— Într-adevăr, aici e locul cel mai bun, încuviinţă Candachia, cuibărindu-se în colţul obişnuit al comisoaiei. Jupâneasă soacră, mi se pare că ţi-am luat locul, tresări ea cu grijă.

— Îţi şade bine în el şi dumnitale, o linişti jupâneasa Ilisafta, subţiindu-şi buzele. Să fii sănătoasă şi să ai noroc la toate, cum ai avut de vistiernicul Cristea, feciorul nostru.

Vistierniceasa îşi ascuţi şi ea limba, închinându-se:

— Mulţămesc dumnitale, jupâneasă soacră. Drept este că mai ales lui Dumnezeu avem a mulţămi, eu şi Cristea, pentru tinereţă şi avere. Vistiernicul poate are a mulţămi şi tatălui meu pentru trei moşii. Are a-ţi mulţămi şi dumnitale pentru darul vorbirii întru care îţi samănă.

— Dragă noră, tinereţele şi averile trec; darul de care vorbeşti rămâne până la bătrâneţă.

— E adevărat şi se vede asta, încuviinţă Candachia râzând plăcut şi scuturându-şi inelele cerceilor.

Jupâneasa Ilisafta nu găsi degrabă săgeata ageră de care avea nevoie în acea clipă; întoarse ochii holbaţi şi mânioşi cătră cămărăşiţă, care apăruse în prag.

— Ce este, Chiră?

— Nu-i nimic, stăpână; fărădecât au năvălit tătarii, prădând cuhnea, iar în fruntea lor era jupânelul Ionuţ.

Comisoaia se descreţi râzând. Pe când cele două jupânese începeau din nou să-şi treacă una alteia vorbe plăcute, măria sa intrase în aşezământul de la Timiş, cercetând casele hergheliei, ceairurile şi păşunile.

Vistiernicul Cristea ajunsese la vreme. Lepădă cătră nişte slujitori frâul calului şi se alătură de alai, încercând să străbată în frunte. Nu mai era cu putinţă. Erau, între el şi puţinii boieri din jurul măriei sale, patru rânduri de câte cinci panţiri, care, fără să se întoarcă să vadă cu cine au de-a face, îl lepădau într-o parte cu umerii, ori pe unde năzuia să-şi facă loc.

De lângă Vodă nu lipsea dumnealui Bodea, hatman şi portar al Sucevii. De asemeni, în stânga măriei sale, umbla Toma logofătul. În dreapta era Alexăndrel-Vodă, şi, îndată după Alexăndrel, comisul Manole. După rândul acesta întâi urma starostele Nechifor Căliman.

Cel puţin dac-ar putea ajunge lângă starostele vânătorilor! Îşi făcea socoteală vistiernicul. Trebuie s-aştepte un prilej şi o desfacere a alaiului, la o întorsătură. Prilejul acesta nu întârzie să se arate.

Mai înainte decât toţi, pe drumuşorul bătut de copitele tabunurilor, umbla comisul al doilea Simion, deschizând porţile la grajduri şi zăvoarele la închisori. Slujitorii armaţi ai hergheliei erau pretutindeni, dar nu se vădeau nicăieri. Apăreau numai după trecerea lui Vodă.

Unul din aceşti slujitori cu suliţă veni pe un drumuşor cotit la vistiernic şi-l pofti din partea comisului al doilea, care-l văzuse rămas stingher, să treacă înainte în calea măriei sale. Astfel Cristea se găsi îndată în preajma grajdului lui Catalan. Simion îi zâmbi şi-i făcu un semn de prietinie, apoi, luându-şi iar înfăţişarea obişnuită, deschise porţile casei scunde de bârne, poftind pe Domn, însă trecând el cu repeziciune înainte.

Canaturile clădirii rămaseră deschise; prin el, în urma lui Vodă, intră numai soarele; ceilalţi curteni se opriră afară. Alexăndrel-Vodă găsi în sfârşit prilej să scape de strânsoare, cătră fumul de sub pădure, unde băgase de samă arătarea subţire a fratelui său de cruce Ionuţ.

Curtenii de afară luau aminte ce se petrece în umbra căsuţei de bârne. Harmăsarul alb întoarse capul spre lumină. Bătu de trei ori cu copita în pământ, apoi avu un râs moale. Domnul îl mângâie pe frunte, după aceea puse în şoaptă câteva întrebări comisului al doilea.

Fratele nostru Simion nu ştie să răspundă decât „da” ori „nu”, îşi făcea socoteala vistiernicul, cercând a înţelege ce se spune înlăuntru. La Domn trebuie vorbă înflorită, fără de care nu faci nimica. Mai degrabă grăieşte calul; pe când Simion al nostru rămâne neclintit. La domni şi crai, dimpotrivă, trebuie să arăţi obraz vesel; să ieşi înainte, să te închini cu grabă, să te bucuri de orice mişcare; tu însuţi să pari a avea în tine argint viu, chiar dacă eşti leneş din fire; aceasta-i datoria curteanului.

Măria sa a întors fruntea, fără să se mai uite la al doilea comis, şi a ieşit de la Catalan.

— Unde-i Alexandru-Vodă?

— E sub pădure, măria ta, la foc, cu soţiile sale mai tinere, a dat lămurire comisul Manole Păr-Negru. A dus acolo feciorul nostru cel mezin puţină gustare pentru măria ta. Te rugăm umilit, măria ta, eu şi jupâneasa Ilisafta, să cinsteşti bucatele noastre.

— A, acolo-i acel fecioraş pe care-l chiamă Ionuţ Păr-Negru?

— Întocmai, măria ta.

— N-am poruncit noi să fie adus la curtea noastră? Să fie tovarăş lui Alexandru-Vodă.

— Ne bucurăm prea mult de mila măriei tale.

— Şi n-am poftit noi, jupân Manole Păr-Negru, să găsim pe acest al doilea comis al nostru de la Timiş întru altă stare decât acea în care se află?

— Sunt şi eu mâhnit, mărite Doamne, că fiul nostru cel mai mare încă n-a pus cununa de mire.

— Este vreo pricină? Să se apropie de domnia mea şi să-mi mărturisească. Îl văd vrednic în toate. Aş pofti să împlinească şi această poruncă a noastră.

Simion veni la porunca domnească tocmai când măria sa ajungea la focul de sub streşina pădurii, unde Jderul cel mititel şi Alexăndrel-Vodă se veseleau, părând şi ei flăcări vioaie în blândeţa primăverii.

Domnul îi privi un timp cu mare plăcere, apoi înaintă la pânza albă de în întinsă pe iarbă. Un fedeleş de vin stătea poponeţ alături, ca un pitic al tainiţilor pădurii, care anume luase acea înfăţişare, pentru petrecerea domnească. Coşuri şi cratiţi erau învălite cu ştergare.

Ionuţ se închină şi puse pe pânză două talgere de cositor. Găsi în coşuri şi două cupe. Descoperi cratiţa cu claponul gătit împărăteşte şi-şi spuse vorbele întocmai. De asemenea alte vorbe potrivite şi fără greş rosti, aducând sub nasul domnesc prepeliţile împănate, în ţiglă subţire de lemn.

Vodă şi cuconul său se aşezară pe butuci de brad. Curtenii rămaseră în picioare, bucurându-se numai cu ochii de bucatele comisoaiei Ilisafta. Atunci îndrăzni Simion să iasă la lumină în vederea măriei sale.

Era cu capul descoperit. Avea în frunte deasupra ochilor un semn tămăduit de lovitură de sabie. Privea drept şi fără de nici o frică pe măria sa. Era vinovat, îl judeca vistiernicul, că nu se sileşte să zâmbească.

— Jupâne Simion Păr-Negru, zâmbi Domnul, zvârlind la o parte osul de clapon de pe care rupsese cu dinţii carnea fragedă; eşti domnia ta bun să-mi spui pe cine ţi-ai ales? Am poruncit să te găsesc însurat.

— Măria ta, răspunse Simion punând genunchiul stâng în pământ, cu greutate fac ceea ce ai poruncit măria ta numai două tagme de oameni.

— Care, jupâne al doilea comis? Întâi osteneşte-te şi-mi toarnă vin. Fii cuparul meu astăzi. Ia credinţa şi apoi umple cupa. Să afle jupâneasa Ilisafta că m-am bucurat cât şi Mavrichie-Împărat de ceea ce mi-a trimes. Care sunt cele două tagme de oameni, jupâne Simion?

— Îşi găsesc cu greu soţie acei care sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.

Domnul îşi încreţi fruntea. Era de mult văduv. Încă nu-şi hotărâse Doamnă.

— Ai dreptate, încuviinţă el. Şi care-i a doua tagmă?

— Îngăduie, slăvite Doamne, să dreg a doua cupă. Tagma cealaltă, măria ta, e cu mult mai umilită. N-are răspundere în faţa lui Dumnezeu, nici nu trebuie să facă jertfă după rânduieli întocmite. Din tagma asta sunt mişei ca mine, cărora le-a fost înjunghiată inima în tinereţă şi acuma urăsc partea femeiască.

Vodă Ştefan râse, privindu-l lung. Simion îndrăzni să nu zâmbească. Asta nu plăcea de loc comisului celui bătrân, iar cinstitele obraze boiereşti ce erau de faţă socoteau lipsită de înţelepciune asemenea purtare. Îndeosebi se mâhni Cristea de soarta fratelui său mai mare. Căci cu tot râsul său plin de bunăvoinţă, Ştefan-Vodă putea fulgera în orice clipă o poruncă plină de asprime.

Măria sa, întinzând iar cupa, primi vin din fedeleş şi bătu pe umăr pe Simion, ceea ce fu de mirare pentru boieri. Al doilea comis sărută mâna măriei sale şi se ridică în picioare. Atunci socoti Cristea vistiernicul că trebuie să treacă mai în lumină. Domnul îl văzu şi-l chemă la sine, ca să facă plăcere bătrânului său slujitor Manole.

— Domnia ta ai urmat o altă rânduială a vieţii, vistiernice.

Cristea Păr-Negru se supuse cu umilinţă, coborând genunchii şi aplecându-şi fruntea.

— Da, măria ta. Ştiu că stăpânului nostru i-i cunoscută suferinţa anume a fratelui meu, de aceea măria sa se milostiveşte să-l ierte. Tagma aceasta, măria ta, nu mai poate avea dragoste decât cătră Domnul său, ceea ce este bine şi folositor măriei tale. Comisul al doilea Simion are soţie datoria lui şi prunci aceste minunate dobitoace pe care Dumnezeu le-a dat domnilor ca să găsească în ele repeziciune, desfătare şi putere.

Vodă se întoarse spre bătrânul comis:

— Sunt prea mulţămit, jupâne Manole, de acest fiu al domniei tale. A moştenit limbă dulce de la jupâneasa Ilisafta.

— Asta-i numaidecât, măria ta, se grăbi să încuviinţeze comisul, după care oftă, înegurându-se puţintel.