Capitolul VII.

Ciudată veste din Ţara Leşească.

După plecarea măriei sale, aşezările de la Timiş rămaseră ca-ntr-o destindere leneşă sub puhoiul de soare al primăverii. Era într-acel colţ de lume aşa cumpănă a văzduhului, încât toate păreau mai pline de farmec decât aiurea. Peste apa ca de gheaţă în mişcare a Moldovei, plutea o limpezime tot aşa de curată în care ciocârliile dădeau slavă Domnului Dumnezeu suind şi coborând pe trepte de cântec. Spre răsărit, cătră valea Siretului, zarea avea ceva trandafiriu. Înspre apus, cătră munţii cei mari, dincolo de păduri de fag şi brad, înălbăstreau pâcle. De undeva, din pădure, din Piatra Corbului, se vedea în Pătru-Vodă şi Ceahlău. Tot de-acolo, cătră câmpii, văzuse comisoaia Ilisafta Târgu-Frumos, amintindu-şi de tinereţea înflorită a domniei sale.

De la pajiştile cu râsuri în mii de feţe ale florilor, şi de la streşina pădurii de unde s-aud picurând tălăncile în poieni depărtate, de la dumbrava şi gârlele Moldovei, de la zburdăciunea lui de mânz fără grijă laolaltă cu harmasaraşii din acele ceairuri trebuia Jderul cel mititel să-şi ia bun-rămas; căci, după întorsul măriei sale la scaunul Sucevii, vistiernicul Cristea avea să-l ducă să-l înfăţişeze la curte. Puţinele straie şi arme şi îngrijirile fiinţii lui încă fără cumpăt rămâneau în sama lui Gheorghe Botezatu Tătarul, care-i era hărăzit slujitor, de cătră comis. În fundul ochilor lui stecliţi, mezinul păstra totuşi o bucurie ascunsă, deşi cătră părintele său şi fraţii săi se alinta cu păreri de rău.

Pulberile celei din urmă roate de panţiri, care se mişca în urma alaiului domnesc, se ridicau dincolo de vadul râului, când jupân Manole Păr-Negru se hotărî să întocmească în sfârşit sfatul pentru care venise starostele Căliman. Poruncind Jderului celui mititel să nu coboare încă la curte, comisul pofti pe soţii săi la chilia lui Simion, în laturea grajdurilor celor mari. Acele clădiri ale iepelor acuma erau goale; toate mamele erau cu mânjii la iarbă fragedă, pe costişele din Valea Morii. La căsuţa comisului al doilea înfloreau dinaintea uşii deschise tufe de mintă pipărată şi alte câteva buruieni cunoscute numai vracilor. În chilia scundă, cu straie şi arme aninate în cuiere, nu se afla altă podoabă decât icoana sfântului Gheorghe, biruitorul balaurului. Acel sfânt Gheorghe era călare pe cal alb, care, în închipuirea comisului al doilea, părea a fi aidoma Catalan, deşi harmăsarul domnesc n-avea nici coadă ţapănă, nici picioare de lemn. Un pat învălit cu pocladă şi câteva scăunaşe cu trei picioare întregeau zestrea acelei încăperi. Era mai mult o chilie de schivnic decât de om de lume şi mai ales de comis al doilea al măriei sale Ştefan-Vodă. În coarda de afară, împotriva soarelui, se zvântau curălării şi arcane de prins şi de domolit tretinii sălbatici. Sub coardă, pe prispă, mai erau înşirate cuţite şi stricnele. Mirosea a seu şi a dohot. Slujitori cu suliţă şi arc făceau de strajă în preajmă.

— Aici e omul dumnitale, staroste Căliman? Întrebă comisul Manole.

— Aici, încuviinţă bătrânul. Am avut grijă, cinstite comise, să-l aduc cu oamenii mei în zori-de-ziuă, bine legat şi cu căluş la gură. L-am lepădat în sama slujitorilor domniei voastre. Lazăr Pitărel l-a pus în başcă şi i-a aşezat strajă. Toate le-am făcut aşa precum ţi-am mai spus.

— Da, aşa este, mi-ai mai spus, grăi bătrânul cu oarecare tulburare. Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să înştiinţăm pe măria sa.

— De ce? Băgă de samă Simion. Trebuie să vedem întâi ce este. Omul e în puterea noastră şi-l cercetăm.

— Unde-i băietul?

— Băietul aşteaptă afară pe prispă, dădu lămurire Căliman. S-a cam spăriat că l-ai oprit. Pe cât e de ager, nu mi-ar fi de mirare să fi înţeles despre ce-i vorba. Astă-noapte l-am găsit tocmai sfătuind cu omul meu şi spunându-i câte în lună şi-n soare. Lui i se părea că-l cercetează, pe când acel străin viclean îl trăgea de limbă.

— După ce ai pus stăpânire pe străin, nu l-ai cercetat?

— Ba da. Se arată cu oarecare semeţie şi mie nu vrea să-mi răspundă nimic. Zice că va vorbi când trebuie şi cui se cuvine.

Simion asculta în tăcere, stând în picioare. Cristea se aşezase pe pat, neîndoindu-se că lui i se cuvine locul cel mai bun. Bătrânii se lăsaseră pe scăunele.

— Comisul Manole dintr-odată, cum îi era obiceiul; starostele Căliman încet, scârţâind din încheieturi şi gemând.

— Bine, să vedem ce este, încuviinţă jupân Manole Păr-Negru, oftând. Văd că grija noastră cu aceste herghelii domneşti n-are să se istovească niciodată.

Vistiernicul Cristea găsi de cuviinţă să intre prin altă parte în miezul lucrului:

— Dobitocul acesta care se chiamă cal, grăi el ca şi cum ar fi cetit dintr-o carte, dobitocul acesta care se chiamă cal, cinstite comise, iubeşte pojarul şi războiul, aşa încât e cu primejdie. Fiind marfă de mare preţ, de asemenea o doresc şi o caută furii, deci iarăşi e cu primejdie.

Comisul Manole îi curmă vorba:

— Toate acestea le ştim, vistiernice, şi totuşi năcazurile nu ni se uşurează. Jupâne comise al doilea, dă poruncă lui Lazăr Pitărel să ne aducă pe acel străin.

Simion ieşi. Bătrânii rămaseră privind în pământ. Vistiernicul mormăi trăgănat un început de cântec, după aceea rămase cu ochii aţintiţi la icoana sfântului Gheorghe, înfiorându-se de străşnicia cu care sfântul ostaş doboară dihania.

Se auziră glasuri după puţină vreme. Vatavul de slujitori Pitărel împinse de la spate cu suliţa pe străin. Acesta făcu doi paşi repezi în chilie şi se opri, cercând a se destinde în sus din legături. Era legat cu mânile dinapoi. Legătura mânilor era trecută pe după chimirul de piele.

— Cinstite comise, zise el deodată, întorcându-se spre jupân Manole Păr-Negru, binevoieşte a porunci să mi se dea drumul din strânsoare.

Comisul nu-i răspunse. Îl privi întâi cu luare-aminte. Văzu că-i un om de rând, însă bine îmbrăcat şi mai ales îndrăzneţ. Se uita fără de nici o frică.

— Jupâne comise al doilea, porunci Jder bătrânul, îndeamnă pe Ionuţ Păr-Negru să vie aici, să cunoască pe acest om.

Vatavul Pitărel vârî capul pe uşă. Era un bărbătuş mititel, negricios şi ager ca o zvârlugă.

— Să afle cinstitul comis, lămuri el, că jupân Ionuţ l-a cunoscut. Cum a văzut că-l scoatem de la başcă, s-a spăimântat şi s-a dus în locul unde sta, la fugă, spre vale.

— Să i se dea un semn să vie! Strigă comisul, cu sprânceana încruntată.

Simion ieşi iar în tăcere. Curând se auzi de afară trâmbiţare de bucium de trei ori, scurt: tu-tu-tu.

Al doilea comis intră şi stătu în picioare, privind şi el pe sfântul Gheorghe, însă fără să-l vadă. Pitărel se retrase; străjile de afară se vedeau pe uşa deschisă. Omul străin cerceta cu ochii locul unde se afla. Zâmbea puţin, ceea ce făcu pe Jder bătrânul să tuşească ameninţător.

Nu după multă vreme se auziră prin păreţii de bârne paşi în fugă pripită. Mezinul intră cu obrajii arzând. Îşi ferea ochii, neîndrăznind să ridice privirea.

— Acesta este? Îl întrebă cu asprime bătrânul Jder.

— Cine, dragă tuţă?

— Lasă linguşirile şi vicleniile. Răspunde dacă acesta e străinul cu care ai stat de vorbă astă-noapte la un foc de popas.

— Acesta este.

— II cunoşti bine?

— Îl cunosc.

— Te-a întrebat despre caii noştri şi despre Catalan?

Străinul râse:

— Să-mi dea voie cinstitul comis să spun…

— Ce să spui? Să nu spui nimica. Să taci. Să răspundă băietul. Te-a întrebat?

— N-aş putea spune că m-a întrebat, mărturisi Ionuţ.

Străinul se amestecă iarăşi:

— Să-mi dea voie cinstitul comis al doilea măcar, să spun că vin de la Liov, de la fratele domniei sale.

Simion făcu un pas, aplecându-se spre omul străin:

— Ai spus că vii de la Dămian?

— Întocmai.

Mezinul îşi redobândi dintr-odată vioiciunea şi vorbi alene:

— Dacă vine de la bădiţa Dămian, oi afla eu mai pe urmă despre ce-i vorba.

— Poţi să te duci, încuviinţă bătrânul. Apoi, după ce judeţul oamenilor în vârstă rămase singur, domnia sa se răsuci pe scăunel şi scutură cu neîncredere din cap.

— Omule, vorbi el gros, să-mi spui mai întâi dacă eşti creştin.

— Sunt creştin, cinstite comise, şi mă chiamă Iosip de la Nimirceni.

Simion trase jungherul şi-i tăie legăturile. Bătrânul comis mormăi:

— Mi se pare că te grăbeşti, cinstite al doilea comise.

— Omul e în puterea mea, răspunse Simion.

— Să-mi răspunzi atuncea, omule, urmă comisul Manole, de ce n-ai mărturisit nici un cu vânt acestui staroste al vânătorilor?

— Am să mărturisesc, răspunse Iosip zâmbind ascuţit şi privind când spre staroste, când spre comis, am să mărturisesc, boieri dumneavoastră, că am avut mare grabă să mă înfăţişez aici. Mai repede decât atâta nu se putea. Cum a purces pe cale măria sa Ştefan-Vodă, am fost adus şi eu înaintea cinstitului obraz ai dumnisale comisului Manole. Altfel eu, om din prostime, într-o zi ca asta, aş fi răzbit mai greu. Am cercat întâi cu copilul.

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre fiul nostru.

— Am încercat întâi cu acel fiu de boier. Pe urmă am văzut că-mi va fi mai lesne cu un staroste încercat şi bănuitor. Întâi acest ciolan bătrân a părut a se duce; dar după aceea s-a întors numaidecât.

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre starostele vânătorilor domneşti, se îndârji bătrânul Căliman.

— Mă închin cu sănătate la faţa dumnitale, zise Iosip de la Nimirceni, şi-ţi mulţămesc că m-ai adus la această adunare, la care doream să ajung cât mai degrabă.

Comisul Manole ridică fruntea ameninţător:

— Îndrăzneţe mişele, cutezi să spui că vii din partea fiului nostru Dămian?

— Da. Din partea lui Dămian, neguţătorul din Liov.

— Ce are el cu tine?

— E stăpânul meu, cinstite comise. Şi te poftesc şi eu cu umilinţă să-ţi schimbi căutătura. De asemeni rog pe cinstitul comis al doilea să-şi vâre în teacă jungherul. Daţi-mi în mână o sfântă cruce, ca să jur pe legea mea creştinească şi pe sufletul meu că sunt trimes aici de stăpânul meu Dămian Păr-Negru. Şi de aici drumul meu e mai departe: la Cetatea Albă, unde stăpânul meu are altă casă de negoţ.

— Pe lângă jurământ ce altă dovadă îmi mai poţi da? Eu tot n-am încredere într-un om care îndrăzneşte să ispitească noaptea feciori de boier.

— Mai pot da încredinţare că stăpânul meu Dămian e un om subţiratic, mai mic la stat decât cinstitul comis al doilea şi şchiopătează puţin de piciorul stâng, având şi semn la genunchi. I-a venit asta dintr-o căzătură rea, pe când avea nouă ani. A stat trei luni cu piciorul în lopăţele. Domnia sa mi-a mărturisit acestea ca să vi le spun şi să nu vă îndoiţi.

— S-ar putea să fii sol al fiului meu, mărturisi cu îndoială comisul; dar s-ar putea să fi aflat acestea de la altcineva.

— Atuncea aş mai putea să-ţi spun, cinstite comise, că, în iatacul domniilor voastre, la candela pe care o aprinde comisoaia Ilisafta, aveţi lemn sfânt din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Hristos. Şi dacă nici asta nu-i destul, cinstite comise, pot să spun şi altele, pe care mi le-a înşirat cu de-amănuntul stăpânul meu Dămian, căci ştie că domnia ta eşti bănuitor şi rău. Şi pot să-ţi arăt şi pecetea lui. Din două la fel una mi-a dat-o mie, ca s-o arăt şi s-o cunoaşteţi ca cea din urmă încredinţare. Ca s-o scot la iveală, mi-ar trebui jungherul comisului al doilea, să desfac căptuşeala minteanului meu. Pentru că nu văd desăvârşită credinţă în ochii comisului celui bătrân, rog pe cel tânăr să taie el singur aici la subsuoară şi să scoată pecetea. O cunoaşteţi?

— O cunoaştem, se învoi comisul Manole.

— Atuncea lepăd de pe mine minteanul şi dumnealui comisul al doilea să scoată pecetea. Aveţi să vedeţi cap de cerb cu semnul sfintei cruci între coarne.

Simion scoase din căptuşeala minteanului pecetea şi bătrânul, primind-o în palma stângă, se aplecă asupra ei şi o cunoscu.

— Aţi cunoscut-o?

— Am cunoscut-o.

— Bine: aveţi să vă încredinţaţi şi mai bine că vin la dumneavoastră cu suflet curat, când vă voi mai spune, după cum m-a învăţat stăpânul meu, că nu sunt în toată Ţara Moldovei oameni mai bănuitori decât cei de la Timiş. Căci într-adevăr ei ţin aici dobitoace scumpe şi mai ales acel harmăsar năzdrăvan despre care mi-a spus astă-noapte fecioraşul domniei voastre. Au şi dreptate să se teamă de furi, căci într-adevăr îi ameninţă oameni pricepuţi foarte întru acest meşteşug. Aceasta este solia mea.

Bătrânul şi feciorii îl priviră cu uimire.

— Ptiu, drace! Zise Nechifor Căliman, luminat la faţă de înţelegere.

Vistiernicul întrebă, ridicându-se în faţa lui Iosip, ca să i se vadă măreţia:

— Te-a trimes deci fratele meu Dămian ca să dai o vestire de primejdie? Vădit e că aceste dobitoace dăruite de Dumnezeu omului ne fac nouă multă plăcere, dar ne aduc şi scârbă.

— Să lăsăm vorbele zadarnice, grăi dintr-odată liniştit bătrânul Păr-Negru, trecând la pat şi aşezându-se el în locul cel mai bun şi mai moale, căci abia acum băga de samă că-l dor oasele; să lăsăm vorbele şi să poftim pe Iosip să spuie ce este. Dacă, stând în pândă, mă vede întâi lupul pe mine, nu mai am vreme să încordez arcul; dar dacă-l văd întâi eu pe el, îl pot săgeta. Dacă ştim despre ce e vorba, duşmanul e în mâna noastră. Întâi se cade să lepezi aici vestea cu care vii, după aceea cobori la curte şi te îndestulezi cu bucate.

— Adevărat, cinstite comise, am să simţesc cât mi-i de foame, numai după ce-oi spune ce am de spus. Trăieşte acolo la Liov, în Ţara Leşască, unde ne aflăm noi cu stăpânul nostru, un boier mare din Ţara Moldovei, cu numele Mihu. Ştiindu-se vinovat de multe şi mai ales de pieirea răposatului Voievod Bogdan, nu îndrăzneşte să se întoarcă la baştina sa. A luat destule averi cu sine şi trăieşte în pribegie, nădăjduind schimbări aici în ţară. Ştiţi asta, şi mai ştiţi domniile voastre că el a fost soţ al lui Petru Aron-Vodă şi omul lui Petru Aron-Vodă la craiul Lehiei; şi l-a ajutat fel şi chip pe Petru Aron-Vodă ca să se întoarcă la domnie. Măria sa Aron-Vodă a pierit la secui, unde l-a găsit Ştefan-Vodă şi i-a dat jos capul. Ce să facă dumnealui Mihu, ca să se întoarcă înapoi în Ţara Moldovei, la moşiile pe care le avea, la fala întru care huzurea? Prea fierbinte domnia sa doreşte să se schimbe aicea lucrurile. Deci stăpânul meu Dămian Păr-Negru, cum ştiţi, de şase ani şi-a întocmit bună aşezare de negoţ la Liov. Oameni ai săi umblă când la nemţi, când la tătari. El însuşi călătoreşte uneori la Danţig, alteori la Cetatea Albă, şi măcar o dată pe an face drum la Suceava, ca să se închine măriei sale Ştefan-Vodă. Cât şede stăpânul meu în Liov, c-un ochi se uită în catastifurile lui şi cu celalalt cătră duşmanii măriei sale; iar urechea lui aude tare bine ce se spune în târg. Tocmai ieşisem noi la vama crăiască să plătim darea de negoţ pentru jderi de la Moldova şi soboli din Ţara Rusească, când s-a auzit – acum doi ani şi jumătate – veste că a intrat Matiaş-Crai cu război aicea în ţară.

— Acest lucru l-am ştiut şi l-am aşteptat, râdea logofătul Mihu, bătându-se peste foale. Să se ştie că năimesc cărăuşi să-mi care averea la locurile mele şi plătesc bună chirie. După cuvânt, a şi dat arvună la cărăuşi. A aşteptat să detune Matiaş-Crai cetatea Sucevii. A venit însă veste năprasnică de pieirea oştilor lui Crai. Mihu a vărsat lacrimi şi şi-a presărat cenuşă în cap. A aşteptat apoi semn de la Aron-Vodă, oploşit în Secuime. Anul trecut, i-a venit vestea pe care o ştiţi. Rozându-şi scârba în măsele cum rod caii aceştia ai domniilor voastre iarbă, a început a pune la cale altele, iar mai ales să scoale pe craiul leşesc împotriva măriei sale Ştefan-Vodă. Cazimir-Crai se lasă mai greu, fiind un om blajin, căruia i se suie pruncii săi pe grumaz. Atuncea dumnealui Mihu a început a ţine sfaturi cu şleahticii cei mari de la hotar. Şi aceştia aveau alte griji. Deci i-ar fi spus, la o adunare, lui logofătul Mihu, că au aflat taina puterii măriei sale Ştefan-Vodă. Nu-i atâta c-ar fi fost blagoslovit la Aton, dar are noroc la un harmăsar alb. Cât va umbla cu acela, ori cu feciorii aceluia, îi merg treburile cu spor. Cum a descălicat la războiul dintâi al Chiliei, l-a pălit o schijă la genunchi, din care pricină Ştefan-Vodă pătimeşte încă. Iar când a fost al doilea război la Chilia, a încălicat şi îndată a dobândit cetatea. De asemeni cum s-a arătat pe cal alb la Hotin, s-au înfricoşat căpitanii leşi şi au închinat cetatea. Aşa încât logofătul Mihu, luând învăţătură din acel sfat, a întrebat de unii şi de alţii până ce a oblicit că s-ar fi aflând la Mosc un vrăjitor din tagma preoţilor asiatici. S-a dus în trecuta iarnă la el, să-i facă vrăji pentru pieirea cailor albi ai lui Ştefan-Vodă. Acel vrăjitor i-a făcut vrăjile şi a primit darul. După aceea a zâmbit şi a spus aşa: Am blăstămat caii albi de la Moldova şi am topit înfăţişările lor de ceară în faţa domniei tale. Când ajungi la Liov, îţi va veni vestea pieirii lor. Dar dacă nu-ţi vine asemenea veste, să ştii că acei cai sunt apăraţi de alt vrăjitor. Îţi rămâne atunci alt meşteşug: caută la hotar un lotru vestit, care numaidecât trebuie să se afle. Alcătuieşte-te cu el, spune-i că vrăjile mele îi vor fi sprijin şi să se ducă el să răpească harmăsarul cel bătrân.

Iosip de la Nimirceni se opri. În chilie, ascultătorii nici nu suflau, atât de uimiţi erau de cele auzite.

— Jupâne Simioane al doilea comis, grăi bătrânul Jder cu glas scăzut, ar fi potrivit să dăm o ulcică de vin acestui creştin.

— Mulţămesc domniei tale, cinstite comise, se închină Iosip; am s-o beau în sănătatea domniilor voastre. S-a întors aşadar Mihu logofătul la Liov şi n-a primit nici o ştire cum că ar fi pierit harmăsarii. Înţelegând că-s apăraţi de un vrăjitor tătar, care zice că s-ar fi aflând aici la Timiş, şi-a pus el slujitorii lui în mişcare până ce a aflat la Movilău de acel vestit lotru de patru hotare cu numele Gogolea. Îl ştiu ruşii, îl ştiu tătarii şi leşii; moldovenii îi zic Răţoi. Acest Gogolea a îndrăznit să fure o cadână de la Silistra. Şi a dus la Pragurile Niprului un cal al castelanului de la Sandomir, pe care după aceea castelanul l-a răscumpărat cu aur. Are ceată cu care umblă când la tătari, când la leşi. Până acum la moldoveni n-a intrat, fiind moldovenii mai săraci, ori mai răi. L-a chemat deci Mihu la o întâlnire. Am să vă spun domniilor voastre, şi domniile voastre aveţi să vă miraţi, că acel lotru Gogolea a avut învoire să intre într-o sară în Liov. A plătit logofătul Mihu optsprezece galbini această învoire. Slujitorii de la porţi au închis ochii pentru orice trecător, şi Gogolea a bătut la uşa logofătului. Dregătorii lioveni aveau chiar în acea sară treburi pe la casele lor; însă oamenii anumiţi ai stăpânului nostru Dămian vedeau şi privegheau, aşa cum le era rânduiala. Deci Gogolea s-a înfăţişat cu îndrăzneală, în straie frumoase cu ceaprazuri, a descălicat de pe cal, s-a rotit în uliţă uitându-se cu fudulie în juru-i; s-a văzut că e un bărbat nalt şi oacheş; era puţintel băut şi vesel. A bătut cu straja sabiei în uşă. Slujitorii logofătului i s-au închinat; au lăsat uşile date în laturi şi pe Gogolea l-au dus înăuntru. În uşi s-au aşezat tovarăşii căpitanului Gogolea. Când a ieşit lotrul, a pălit pe tovarăşii săi cu palma pe umăr şi le-a spus în limba lor: Băieţi, avem bună treabă! Haidamache! Maiem dobroe rabotu.

Iosip îşi sorbi vinul pe care i-l pusese Simion dinainte pe prichiciul ferestrei.

— Când s-a întâmplat asta? Întrebă răguşit Jder bătrânul.

— Asta s-a întâmplat joi în cealaltă săptămână. De atuncea sunt nouă zile. Au mai fost îndată şi alte adunări cu oameni ciudaţi, într-acelaşi loc, acasă la Mihu; dar ochii şi urechile stăpânului nostru Dămian, care ochi şi urechi se află între slugile de casă ale logofătului, ne-au dat încredinţare că nu-i vorba despre Catalan. Ceva este, căci aceştialalţi oameni veniţi la sfat sunt oşteni cunoscuţi, care au fost în leafă la şleahtici, ori în cetăţile de margine; însă ce anume au ei îndatorire să facă, stăpânul meu Dămian n-a înţeles. Poate să-l fi înduplecat cineva pe Riga să poruncească ridicare de oşti, să treacă Ceremuşul şi să meargă asupra Sucevii, ş-atunci logofătul pregăteşte şi el sprijin; poate să fie altceva. Mult nu va trece şi se va afla şi asta. Acuma nu puteam să mai întârzii la Liov; am venit să dau de ştire, ca să fiţi cu priveghere. Asta-i solia stăpânului meu şi mă închin cu umilinţă domniilor voastre.

Starostele Nechifor Căliman îşi pocni oasele, întinzând în laturi picioarele şi braţele.

— Ptiu, drace! Răsări el în sus cât era de nalt. De acest lotru cu numele Răţoi am auzit şi eu la hram. Vorbeau nişte creştini din Ucraina.

— Grăiau, că i-am stârnit eu, staroste Nichifor. I-am ascultat pe unii şi după aceea am trecut la alţii.

— Auzindu-i câte spun, am stat eu ş-am luat aminte, zise iar Căliman, şi de aceea am fost cu mare bănuială când te-am găsit la focul de popas.

Bătrânul Jder era cufundat în cugetare. Totuşi băga de samă ce se spune lângă dânsul.

— Ce poveşti spuneau acei creştini din Ucraina despre lotrul lor? Întrebă el.

— Spuneau multe şi se lăudau cu asemenea obraz ales, râse starostele. Omul lor e cel mai viteaz dintre câţi se află pe lume şi, înainte de a săvârşi o ispravă, bea o ocă de horilcă, aşa cum ai bea dumneata o ulcică de apă. Acei ucrainţi, închinând şi cinstind băutură de-a lor, chiar râdeau de obiceiul nostru al moldovenilor de a bea vin. Apoi îndată după aceea i-am văzut că prind a cânta şi a se bate în capete. Aşa că dădeau laudă lui Gogolea hoţul cum că bea o ocă ş-apoi porneşte la fapta lui. Atuncea-i el mai ager şi cu braţul mai tare; nu se clăteşte pe cal, nu alunecă pe jos; numai îi steclesc cumplit ochii.

— Întocmai aşa este, încuviinţă Iosip, rânjind. Mai spuneau şi altele: cum că el nu dă cu sabia decât când îşi apără viaţa. Altfel moarte de om nu săvârşeşte, ca să nu-şi facă duşmani. El mai degrabă îşi alcătuieşte prieteni în toate olaturile, ca să aibă ajutor şi gazdă. Are un morar la Pragurile Niprului şi altul la Nistru; când fuge de-acolo, scapă dincoace. Nevestele acelor morari mărturisesc soţilor lor că nu-l pot suferi pe Gogolea; de aceea morarii îl primesc cu mare prietinie. Dintre păgubaşi îl prigonesc mai ales tătarii, pe când slujitorii lui Crai umblă după el cu oarecare lene. Zice-se că hatmanii de hotar ar avea folos din dobânda lotrului.

— Ptiu, drace! Încuviinţă starostele; am înţeles şi eu asta că, având tovărăşii de acestea, lesne îi este să pătrundă în orice ţinut de margine.

— Îmi plac câte aud, mărturisi comisul al doilea Simion. Dacă-i bărbat vrednic, acel lotru poate străbate oriunde.

— Iată şi părerea mea, grăi cu mare încredinţare a înţelepciunii sale vistiernicul Cristea; părerea mea este să dăm de ştire măriei sale.

— Am şi eu o părere, mormăi cu supărare comisul Manole; părerea mea este să nu afle nimene nimic din ce-am vorbit noi aici. Mai ales Vodă să nu afle, ca să nu-i aducem tulburare, pe lângă alte griji ce are. Să-ţi faci cruce în faţa icoanei, vistiernice Cristea, şi să juri că n-are să afle jupâneasa domniei tale Candachia un cuvânt despre câte am vorbit. Cum a afla dumneaei, ştiu îndată altele; şi-n trei zile umblă vestea la Liov şi de la Liov la Varşava. Nu este poştă mai repede decât taina muierilor. Noi să părem a dormi şi a nu şti. Ţi-ai făcut cruce şi ai jurat?

— Îmi fac cruce şi jur, cinstite comise.

— Faci bine. Acuma îmi rămâne mie mare suferinţă. Îndată ce coborâm la curte începe să mă ciocănească şi să mă cerce din toate părţile jupâneasa Ilisafta. Ea a înţeles că se întâmplă ceva şi plesneşte de ciudă dacă nu află ce-i anume. Eu am să tac şi dumneaei are să deie bătălie asupra mea cinci ceasuri, cât mai avem până la asfinţitul soarelui. În acel ceas stă puţin ş-apoi începe iar. Atuncea trebuie să-mi vie întru ajutor starostele Căliman să spuie el adevărul; cum că s-ar fi aflat veste de mirare, anume că în cetatea Cameniţa ar fi fătat o iapă un mânz cu două capete: unul alb şi unul negru şi aceste capete ale mânzului necontenit se caută ca să se rupă cu dinţii; aşa că slujitorii grajdului crăiesc au proţăpit acele capete. Deci spun vracii că acesta este semn de război între riga leşilor şi spurcatul Mehmet-Sultan. Aşa că mare zdruncin va fi pentru creştinătate. Auzind acestea comisoaia are să se sparie, pe urmă are să se bucure, şi astfel voi avea pace să dorm şi eu un somn bun după atâta trudă.

Sfatul încuviinţă toată rânduială comisului şi ieşi la soare, după care Iosip de la Nimirceni, mărturisind că i-i foame şi mai ales că i-i sete, Jder bătrânul îl luă cu sine ca să-l vâre la cuhnii.

— De vorbele pe care am să le spun eu acolo, cinstite comise, te poftesc să nu te îngrijeşti, îi zise solul, căci eu n-am a spune decât trei vorbe de închinăciune cătră dumneaei comisoaia Ilisafta din partea stăpânului meu Dămian. După aceste trei vorbe, am să scot din desaga mea o bucată de mătase de doisprezece coţi şi am să i-o închin dar din partea fiului său. Asta-i matasă stânjinie de la Florenţa din ţara Italiei, am să-i spun eu, şi feciorul domniei tale te roagă s-o porţi sănătoasă.

Comisul încuviinţă:

— Cunosc din asta că feciorul meu neguţătorul îşi sporeşte înţelepciunea în străinătăţi.

Simion se apropie de el fără să vorbească.

— Aştept să-mi spui ce ai de spus, comise al doilea, îl îndemnă bătrânul.

— Tată, vorbi cu blândeţe Simion, eu am să alcătuiesc cele de cuviinţă.

— Bine, răspunse bătrânul, şi-n acest timp să te gândeşti la acea noră pe care o doresc.

— Tocmai la asta îmi dai voie să nu mă gândesc, cinstite comise.

Bătrânul se smulse mânios din locul unde se oprise şi porni mai departe.

— Ptiu, drace! Zise starostele ajungându-l din urmă. Eu aş îndrăzni, cinstite comise Manole, să mă amestec într-această sfadă a dumneavoastră şi te poftesc să leşi pe al doilea comis să facă fără de tulburare rânduielile cele de cuviinţă. Eu cunosc pe acest fecior al dumnitale şi am înţeles că el ar fi dorit să-ţi sărute mâna şi să faceţi pace. După asta ar fi căpătat în el o putere să se ducă să cerceteze iarăşi toate de-a fir a părului; să numere după răbuş mânjii, să cerce încuietorile grajdurilor, să sporească străjile la toate intrările acestor locuri. Câte ştie el că are de făcut, ca să umble toate ca o moară bine pusă pe făină, toate le-ar fi făcut cu dragă inimă. Pe când aşa i-ai pus un ghimpe în inimă şi o povară pe grumaz. Se întoarce iar în singurătatea lui şi se uită crunt într-un colţ. Şi va să săvârşească iar o poznă dintre cele pe care le cunoşti.

Această poznă care izbucnea din când în când şi era destul de cunoscută la Timiş aducea mai mult spaimă decât mâhnire comisoaiei Ilisafta. Decât să săvârşească alte fapte de ruşine – mărturisea dumneaei mustrând fără noimă pe comis – mai bine să-l ştie pe Simion numai cu acest nărav. Mai întâi cade la întristare neagră şi stă cu faţa la părete pe patul lui o jumătate de zi. Uneori stă cu pântecele la pământ şi cu gluga în cap într-un dos, sub pădure, ori în puterea soarelui, într-o râpă. După ce l-a ars amărăciunea lui destul, ori după ce l-au secătuit vântul şi arşiţa, se pune în picioare şi strigă la Lazăr Pitărel, vatav al slujitorilor, să-i aducă fedeleşul de vin şi să-i ţie tovărăşie. Aşa bea el în tăcere o oală, pe urmă nouă; acele oale, după ce le deşartă, le sparge; la urmă, după ce le sparge, începe a le fărâma şi-n dinţi; după aceea îi vine aşa putere şi mânie încât ar sări să dărâme şi să taie toate. Atuncea îl stăpâneşte Lazăr Pitărel cu câţiva slujitori mai vechi şi-l duc mai mult cu de-a sila devale ca să-l descânte comisoaia. Cum vede pe maică-sa, comisul al doilea varsă lacrimi; însă nu se linişteşte până ce jupâneasa Ilisafta nu spune vorbele şi nu-i suflă de pe frunte duhul rău.

Comisul cel bătrân stă puţin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte şi ţintuit în acelaşi timp de o îndărătnicie.

— Vistiernice, zise el în sfârşit, fii bun şi întoarce-te domnia ta la al doilea comis. Mai târziu oi veni şi eu să văd cum dreg lucrurile. Ca un om înţelept ce eşti, de vreme ce te bucuri de bunăstare şi mila domnească, învaţă-l cum să se poarte. Am eu multe cu acest frate nătâng al vostru.

Vistiernicul Cristea primi numaidecât însărcinarea cu cea mai desăvârşită bunăvoinţă. Starea de bielşug şi înălţare întru care se afla îi îngăduia să uite deosebirea de vârstă dintre Simion şi el. Porni îndărăt la deal, chibzuind în minte feluri de feluri de sfaturi înţelepte.

Găsi pe Simion Jder liniştit. Chemase pe o parte din slujitori la poruncă. Cerceta săbiile şi suliţile; i se aduseseră dinainte juvăţurile de funie de cânepă; i se dădea socoteală de rânduială străjilor.

— Dragă frate, zise cu multă împăciuire vistiernicul, doream să-ţi spun la o parte două vorbe.

— Ce este? Întrebă al doilea comis, înturnând peste umăr bărbia.

Îşi lăsă slujitorii şi urmă pe vistiernic.

— Dragă frate, urmă Cristea, doream să-ţi atrag luarea-aminte a domniei tale asupra datoriei ce aveam noi să ascultăm sfaturile bătrânilor noştri.

— Am ştiinţă, îi răspunse al doilea comis, că jupâneasă Candachia te-aşteaptă în vale. Plânge şi suspină şi nu-şi găseşte stare de pace.

— Ştii domnia ta asta?

— Ştiu bine.

— Atunci să mă duc la vale.

— Să te duci numaidecât. Dacă binevoieşti, lasă poruncă lui Ionuţ să suie până la mine. Şi spune jupânesei Candachia că mă închin cu plecăciune la frumuseţile şi harurile domniei sale.