Capitolul XI.

Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său.

Mezinul se întorcea spre Suceava plin de dulceaţa nopţii. Deşi îl copleşeau stăruitor vedeniile dragostei lui şi părea nepăsător de arşiţa zilei, era în el ceva treaz, ca o nelinişte necontenită. Ca să preîntâmpine o întâlnire neplăcută, coti pe alt drum decât cel obişnuit şi ieşi pe dealurile de unde se vedea Moldova.

Ce-l îndemnase să ia asemenea hotărâre, nu-şi putea bine desluşi mai târziu. Poate avea grija să nu dea peste slujitori ai stăpânului său, mergând cu veste în acelaşi loc unde fusese el singur. Poate era frica să nu se încrucişeze, pe cale, chiar cu Alexăndrel-Vodă. Căci din poruncile pe care, în acele zile, le repezea Domnia, putea fi una care să îngăduie coconului domnesc să abată iar unde îl mâna patima lui. Drumul cestălalt era mai puţin purtat de alergătorii lui Vodă. Şi chiar de i-ar fi întâlnit cineva cunoscut şi ar fi oblicit de asta Alexăndrel, şi i s-ar fi părut ciudată o călătorie în miazănoapte, când drumul era spre asfinţit, mezinul îşi pregătea în mintea lui un răspuns mulţămitor. Acest gând călăuzitor se alegea singur ca o rază în negura grijilor care-l învăluiau cu tot cu dragostea lui. Ieşea acest gând chiar din mărturisirile Nastei. Se afla în Jder ca o presimţire de sălbătăciune, care, umblând sub codru şi căutându-şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură încordată spre primejdie.

Deci Jder venea pe celălalt drum, pe sub plopi, lăsându-şi calul să umble în trap domol. Rânduiala ascunsă a lucrurilor din lumea asta, în care se îmbina şi acea presimţire tainică, făcându-l să cotească pe anumită cărare la anumit ceas, îi scoase înainte cea mai ciudată înfăţişare de om.

Vedea de câtva timp cum vine împotrivă-i, pe drumul lung şi drept, o căruţă pe care o trăgea un cal înhămat cu cerc. Peste căruţă, în văzduhul fără nici o suflare de vânt, pluteau nouri uşori de pulbere.

Când căruţa ajunse la zece paşi de el, Jder opri, băgând de samă într-însa obraz cunoscut. Pe capră, în dreapta, ţinea hăţurile şi biciul un slujitor, iar în stânga acestui slujitor părea că dormitează, copleşit de zăduf, cinstitul neguţător Iohan Roşu din Suceava, uliţa armurierilor. Ionuţ îşi mişcă pagul în curmezişul drumului, părând bucuros de vederea unui prietin. Neguţătorul Iohan Roşu nu dormea. Cum se opri căruţa, domnia sa ridică cu grabă nasu-i rumăn şi clipi din ochi, ca să se dezmeticească din gânduri.

— Aha! Ce mare bucurie, rânji el, că întâlnim un prietin al nostru. Nu te-am văzut de zece zile pe la noi. De unde vii domnia ta, jupâne Ionuţ?

— Vin de la Timiş, răspunse cu desăvârşită încredinţare mezinul.

— De la Timiş? Se miră neguţătorul. După cât cunosc eu, nu se află alt loc cu numele Timiş. Unul este şi acela-i cu totul în altă parte.

— Adevărat este, prietine, zâmbi Ionuţ. De la acel loc cu numele Timiş, duce un drum la sfântă mănăstire Neamţu. La sfânta mănăstire Neamţu, am eu un frate călugăr, care mi-a dat o solie pentru un cuvios părinte Ilarion, la un schit, în munte. Am trecut deci de la Neamţu de-a dreptul şi acuma mă întorc unde-i datoria mea.

— Înţeleg, înţeleg, încuviinţă neguţătorul cu glas leneş.

Lui Ionuţ i se părea că cinstitul neguţător nici nu i-a ascultat lămurirea, întrucâtva prea amănunţită, şi că se află stăpânit de gânduri ale treburilor lui, cătră care se ducea. Pe lângă asta, vrednicul neguţător Iohan Roşu părea trudit ori nedormit. Îndată ce începu să râdă fără noimă, ca şi cum nu credea nimic din ce i se spusese, Ionuţ înţelese că acea trudă are altă pricină. Într-adevăr, după ce se veseli, neguţătorul îşi umbri nasul mare cu palma, ca şi cum s-ar fi ruşinat de coloarea-i trandafirie.

— Aş putea oare să aflu şi eu, meştere Iohan, încotro îţi este calea?

— Aha! Calea mea, jupâne dragă, e ca totdeauna la afacerile mele, la Liov. Acuma poate să mă opresc ceva mai degrabă, cum trec hotarul.

La acest cuvânt, slujitorul mustăcios, îmbrăcat în strai leşesc, îl păli în coastă cu coada biciului.

— Ce este, Vichentie? Se miră neguţătorul.

— Nu-i nimic, Iohan.

Jder strecură o privire spre Gheorghe Botezatu Tătarul. Slujitorul său se oprise şi el în mijlocul drumului, în laturea stăpânului său, însă părea nepăsător şi se uita spre o dumbravă, dincolo de fânaţuri cosite.

— Vra să zică, jupâne Ionuţ, schimbă vorba neguţătorul, domnia ta te duci la Suceava tocmai când alţii pleacă. Ar fi trebuit să te grăbeşti.

— De ce?

— Ca să întovărăşeşti pe măria sa Alexandru-Vodă.

— Unde să-l întovărăşesc?

— Parcă domnia ta nu ştii? Se veseli neguţătorul c-o gură mare, în care se zăreau ştirbături negre.

— Nu ştiu nimic, se miră cu mare nevinovăţie Jder.

— Ba ştii; iar dacă nu ştii, întreabă-l pe jupân Dumitru Crivăţ medelnicer. Însă nici pe el nu-l poţi întreba, căci şi domnia sa a plecat azi dimineaţă cu măria sa Alexăndrel.

Slujitorul de pe capră ghionti de astă dată cu cotul pe stăpânul său. Deşi mişcarea lui se săvârşise cu totul furiş şi repede, Jder n-o scăpă din vedere. Adulmecă deodată ca un copoi şi-şi ascuţi înainte nasul, bănuind dinaintea lui ceva neobişnuit. Bănuiala stătu în el ca fulgerul în nour şi-i scăpără din învălmăşeala gândurilor până în nasu-i lung, care se încreţi deodată. Îşi şterse mustăcioara la dreapta şi la stânga, îşi mângâie pata de jder de la coada ochiului, apoi chemă c-un glas şuierător pe Tătar, ca la vânătoare:

— Botezatule!

Slujitorul tresări. Privi pe stăpânul său şi-l văzu schimbat la înfăţişare şi încordat. Omul cu bici de pe capra căruţii mormăi repezit câteva vorbe leşeşti cătră neguţătorul Iohan.

— Trebuie să plecăm! Îşi ridică el glasul cu hotărâre. Dacă întârziem, se supără pana Mina.

— Staţi, prietinilor, întoarse alene cuvânt Ionuţ. Unde anume să plecaţi? Şi de ce se supără pana Mina?

— Se supără pentru că stăpânul acesta al nostru nu se mai satură de vin. Spune acuma prostii. S-amestecă unde nu trebuie.

Jder îşi îndârji deodată glasul:

— Staţi pe loc! Nu porneşte nimeni de aici până ce nu desluşesc ce este.

Neguţătorul păru că trece printr-o înfricoşare rece şi tresări pe jumătate dezmeticit, râzând strâmb.

— Nu înţeleg supărarea domniei tale, jupâne Ionuţ. Nu eşti oare şi domnia ta prietinul nostru, ca şi dumnealui medelnicerul Crivăţ? Nu te-am primit şi nu te-am ospătat subt acoperişul casei mele?

— Ba da.

— Atunci, ca nişte prietini ce ne aflăm ai domniilor voastre, ce mirare este că ştim unele din câte se petrec la curtea înaltului nostru stăpân? Le-am aflat de la domniile voastre, he-he!

— De la mine n-aţi aflat nimic.

— Atunci am aflat de la medelnicer. Ori de la domnia ta aflăm, ori aflăm de la domnia sa, tot una este. Căci noi nu avem nici o răutate şi suntem credincioşi robi ai Domniei. Lasă-ne să plecăm. Nu şăgui.

— Nu şăguiesc, pan Iohan. Nu vă las să plecaţi până ce nu mă desluşeşti deplin. Să-mi răspunzi când a plecat măria sa Alexăndrel.

— Asta ştie oricine. A plecat as'dimineaţă.

— Bine. Să-mi răspunzi ceva de care ştie mai puţină lume. Unde a plecat? Nu încerca să ocoleşti, am înţeles că ştii.

— Nu încerc să ocolesc, jupâne Ionuţ.

— Să mă lămureşti acuma de ce ai purces şi domnia ta pe cale în aceeaşi dimineaţă.

— Am treabă la Rădăuţi.

— Ba ai treabă dincolo de hotar, precum ai spus. Ce treabă aşa de grabnică ai acolo şi cui te duci să dai vestea pe care mi-ai mărturisit-o şi mie?

— Care veste? Nu mă necăji, jupâne, lasă-mă în treburile mele. Eu sunt un om în vârstă, cinstit şi cunoscut, domnia ta eşti un copil. Vichentie, dă bici calului!

Mezinul comisului răcni deodată aprig, încruntându-se şi zbârlindu-se în toată înfăţişarea lui.

— Descalică, Botezatule! Opreşte-i!

Tătarul sări din şa tocmai când slujitorul leah dădea bici, şi voia să ocolească calul lui Jder. Trăgând jungherul, tăie legăturile cercului; hulubele căzură; calul se sperie lovit în cap de cerc şi se năpusti în marginea drumului. În aceeaşi clipă slujitorul leah trase din fân, de sub capră, un baltag cu coadă lungă, ridicându-l cu repeziciune asupra Botezatului, care venea spre căruţă. Neguţătorul, împins ca de un arc, cu o sprinteneală surprinzătoare, năvăli din altă parte în latura lui Jder, după ce scosese din aceeaşi ascunzătoare o sabie dreaptă cu două tăişuri.

Gheorghe Tătarul zvârli asupra slujitorului leah jungherul de care se slujise ca să deshame calul. Îl prinsese de vârf şi-l trimesese ca-ntr-o scăpărare în grumazul omului, sub urechea dreaptă. C-un răcnet, slujitorul se prăvăli îndărăt, agăţându-se cu o mână de draghina căruţii şi vărsând sânge din rană.

Jder puse pinteni. Strunind pagul într-o săritură piezişă, ocoli pe neguţător. Pe când căuta în stânga să-şi afle una din sculele-i de nălbar, pe care le purta la oblânc după rânduiala de la Timiş şi sfaturile lui Simion, dintr-odată prăvăli calul peste ospătar. Din şa, căzu de-a dreptul deasupră-i, apucând sabia căzută şi lovindu-l cu straja.

— Vai de mine, jupâne Ionuţ, răcni el. Asta-i plata domniei tale pentru prietinia ce ţi-am arătat? Cu ce-am greşit? Cui am greşit?

— Ţi-am cerut să-mi răspunzi pe loc ce cauţi la hotar tocmai în ziua când Alexăndrel-Vodă se duce la Ionăşeni.

— Mă rog, ce crezi domnia ta? Ce vină-mi pui? Eu n-am nimic împotriva măriei sale. N-am a vorbi nimănui de asta. Mă jur pe sufletul meu; fac orice; dacă-mi dai voie şi-mi slobozi mâna, fac cruce şi mă jur în faţa lui Dumnezeu care ne vede şi ne-aude, că nu-i nimic din ceea ce poate crezi domnia ta.

— Ce cred eu?

— Nu ştiu ce crezi. Mărturisesc că vestire despre umbletele coconului s-au dat mai de mult; însă acuma n-am a spune nimănui nimic. Crede-mă, jupân Ionuţ, nu mă năpăstui, ca să n-ajung aninat de gât într-o creangă de copac. Ce ţi-a venit domniei tale să scorneşti asemenea poznă?

Jder îl scutură cu mânie:

— Lasă tânguirile şi vorbele de prisos, ori te străpung şi te zvârl în râpă, ca să te mănânce hultanii. Ţi-am cerut să-mi dai samă ce cauţi la hotar; tu mi-ai răspuns trăgând sabia.

— Am greşit; eram băut. Acuma mă supun şi răspund. Mă duceam la hotar pentru altceva. Este o afacere a mea. Aveam de trecut în Lehia, în noaptea ce vine, o marfă de preţ.

— Vorbeşte desluşit. Ce marfă? Unde şi cum?

Pan Iohan rămase întâi cu gura căscată, cu aceeaşi ochi care se holbau înfricoşaţi şi uimiţi de întâmplare; încercă să rostească ceva şi i se încleştară fălcile. Îşi întoarse ochii de cătră slujitorul său căzut cu capul sub căruţă şi gemând de moarte.

— Iezus Maria! Iezus Maria! Bolborosi el în limba lui, strângându-şi palmele şi îndreptându-le spre fecioraş. Crede-mă, jupâne Ionuţ; nu mă duce nevinovat la osândă!

— Care marfă? Unde şi cum?

— Ah, Doamne Dumnezeule, nu pot spune.

— Botezatule! Porunci Jder, pe când lega strâns pe neguţător. Drege hamul şi înhamă calul. Ducem pe amândoi aceşti mişei la Cetate. Văd venind oameni din urmă, care ne-or da ajutor să-i rânduim unul lângă altul în căruţă. Şi-or da samă la Domnie pentru neguţătoriile lor ascunse şi vorbele purtate la hotar. Asemenea marfă o plăteşte îndată gâdea.

Văzând că drumeţii se apropie cu oarecare sfială, Jder le strigă de departe:

— Poftiţi aici, oameni buni, şi daţi ajutor. Slujba Domniei!

Oamenii grăbiră îndată la porunca lui. Căruţa cu prinşii fu întoarsă la Suceava. Cu destulă repeziciune, pe un drum lăturalnic, în afară de târg, Jder îşi duse prinşii ia Cetate, dându-i, cu puţine lămuriri, în sama postelnicului al doilea Grigoraşcu Jora.

Aceleaşi rânduieli ascunse ale întâmplării îi înlesneau graba de care avea nevoie. Măria sa Ştefan-Vodă era ieşit din ajun, cu boieri şi călărime, înspre ţinutul Hotinului. Grigoraşcu Jora, având la cunoştinţă parte din taină, porunci să fie lepădaţi robii la băşti, până ce însuşi domnia sa se va duce să-i cerceteze. Puse străji, cu poruncă să nu lese pe nimeni să pătrundă înspre prinşi, ca să nu iasă vorbe de la ei în afară. Însuşi domnia sa, încălecând cu cea mai mare grabă şi luând cu sine câţiva slujitori, coborî în târg, la ospătăria din uliţa armurierilor, ca să apuce pe pana Mina şi pe slugile casei.

La al şaptelea ceas al zilei, toţi prinşii erau în tainiţi. Postelnicul chemă pe Ionuţ la poruncă şi-i arătă ce se aflase. Adevărată era mărturisirea lui pan Iohan că, în sara trecută, poposiseră la ospătăria lui neguţători. Acei neguţători porniseră în jos pe drumul Nimircenilor, la treburile lor. Ce neguţătorie vor fi având, încă nu se ştie, dar trebuie să se afle îndată ce Iohan Roşu va fi strâns în cleşte. Orice neguţătorie ar fi, se dovedeşte că dumnealui Jder cel mititel a lucrat pripit, ca un tânăr ce se află, lovind şi vărsând sânge; însă rău n-a făcut, deoarece a socotit să apere de vreo primejdie pe stăpânul său coconul domnesc. Se dovedeşte uşor că nu poate fi legătură între o ameninţare pe care ar pune-o de aici la cale pan Iohan şi popasul măriei sale Alexăndrel la Ionăşeni. Căci măria sa Alexăndrel ajunge la Ionăşeni sara, iar ospătarului îi trebuie tot atâta vreme să ajungă pe drumul lui la cunoscuţii cu care ar fi având o întocmire împotriva coconului. Din locul acesta este iarăşi destulă cale, patru sau cinci poşte din cealaltă parte a hotarului, până la Ionăşeni. Aşa că nu se arată să fie asta pricina călătoriei lui pan Iohan. Pe urmă, de unde se ştie că s-ar fi pus ceva la cale împotriva măriei sale Alexăndrel?

— A mărturisit însuşi leahul că el şi muierea lui au dat de ştire în Lehia pentru drumurile măriei sale la Ionăşeni, se grăbi să dea lămuriri Jder. Acuma înţeleg şi mai bine asta, aducându-mi aminte de toate ispitele femeii, şi de prietinia pe care o arăta lui jupân Crivăţ medelnicer, şi de şiretlicurile îmbrăţişărilor ei, căci nu era îmbrăţişare fără întrebări.

— Aud asta cu mare uimire, jupâne Ionuţ.

— Mă aflu cu totul ruşinat de slăbiciunile mele, se ruşină Jder.

Postelnicul Grigoraşcu îşi scutură frumoasa-i barbă castanie, râzând cu plăcere şi bătând cu palma pe spate pe Ionuţ.

— Fii mai puţin ruşinat, jupâne Ionuţ, râse el, căci asemenea slăbăciuni sunt ale vârstei noastre.

Ionuţ îl privi cu grijă:

— Socot că domnia ta ai să afli adevărul.

— Care adevăr?

— Că Domnia are duşmani în Lehia dintre pământenii noştri fugari de la Aron-Vodă.

— Asta se ştie. Se află acolo mai cu samă jupân Mihu, fost mare logofăt.

— Deci pot fi primejdioase pentru stăpânul nostru drumurile la Ionăşeni.

Postelnicul privi iar pe Jder cu ochi rotunzi de mirare.

— Pe cât înţeleg, jupân Tonuţ se învoi el, domnia ta dovedeşti un duh ager. Însă pribegii, în ziua de azi, au alte trebi; şi îngrijorările domniei tale sunt deşarte. Ori ai aflat ceva anume? Găsesc şi eu în mărturisirile leahului ceva, dar de aici la acea înfricoşată faptă la care cugeţi domnia ta, mi se pare că-i destul de departe. Ce ştii domnia ta anume?

Jder se închise în sine, cu inima bătând.

— Nu ştiu nimic altceva.

— Atunci putem cruţa pe măria sa stăpânul nostru de supărări şi mânii, se linişti postelnicul Grigoraşcu. De ce să vârâm în măria sa şi această spaimă? Şi mai ales de ce să afle măria sa de drumurile coconului său? Dacă află măria sa, nu-i bine. Iar mai ales dacă se întâmplă ceva lui Alexăndrel, atuncea se duc şi alţii să ţie tovărăşie, la întuneric, leahului şi muierii lui. Ascultă-mă pe mine, îl mângâie prietineşte postelnicul pe Jder, ia din toate învăţătura cea bună. Lasă în seama mea pe prinşi, iar domnia ta nu mai întârzia şi du-te după Alexăndrel-Vodă, precum mi-a lăsat măria sa poruncă în astă dimineaţă, când a ieşit din Cetate.

Mezinul comisului rămase un timp ameţit şi cu privirile tulburi, încercând să desluşească în sine ce avea mai bun de făcut. Orice adaos al lui în legătură cu mărturisirile jupâniţei Nasta ar fi descoperit ceea ce nu trebuia să ştie nimeni pe lume şi mai ales l-ar fi vârât – din ceea ce arăta destul de desluşit postelnicul – în primejdie de moarte. Înţelepciunea care se afla în împrejurări şi-n presimţirile lui îi poruncea din nou, de astă dată prin glasul lui Jora, purtarea ce trebuia să aibă. Nu-i rămânea alta decât să ceară de la postelnic cai hodiniţi pentru el şi pentru Botezatu şi să se ducă într-o întinsoare la Ionăşeni. Ajutor de oşteni nu poate cere, ca să nu se stârnească iarăşi întrebări şi cercetări, însă nu mai era de pierdut nici o clipă. Încă mai era vreme să ajungă la timp, ca să scoată pe coconul domnesc la larg. Iar dacă spaimele se dovedesc năluciri mincinoase, atunci înseamnă că în zodia lui, pe care i-a spus-o pe de rost dascălul Pamfil, nu-i nici o scădere. Va avea har în dragoste şi milă de la cei mari, cum a ieşit în şoaptă şi din ghiocul prorociţei.

Dobândind cai proaspeţi, îşi căută în pripă slujitorul şi-l puse să închinge pe ei şăile cu tot tacâmul lor neştirbit. Încălecă numaidecât şi coborî pe urmele stăpânului său. De la jumătate de cale, spre sară, umbletul începu să-i fie anevoios. Sosiseră nouri urâţi, din asfinţit-miezul nopţii, aducând ploaie. După un ceas de asemenea vreme, drumul se desfundă. Într-un răstimp, curgerea ploii conteni şi se învălui asupra cuprinsurilor o pâclă cenuşie din care curgea burniţă. Jder şi Tătarul căutau cale mai puţin grea pentru cai prin pajiştea de la marginea drumului. În locurile pietroase dinspre Ionăşeni, umbletul le spori. Ajunşi deodată, noaptea târziu, în preajma curţilor, Jder opri, plecându-şi urechea şi ascultând, cu inima înfricoşată.

Lacul părea liniştit; nu se zărea nici o lumină nicăieri.

— Ţine-ţi armele gata, porunci Ionuţ Tătarului.

El însuşi, descălecând şi apucând sabia goală, dădu ocol cu luare-aminte saraiurilor. Chemă cu glas încet straja, pe care o ştia aşezată în acea parte a gospodăriei. Ca şi cum ar fi tresărit din somn, cornul izbucni scurt şi spăriat. Omul era vârât într-un covru de paie; răsări ca o matahală neagră, înălţând bâta. Cânii începură a zăpăi cu oarecare lene din adăposturi.

— Cine-i? Răcni înăbuşit paznicul.

— Eu sunt, slujitorul măriei sale. Fii liniştit.

— Aha! Domnia ta eşti boieraşul cel cu semn la ochi.

— Eu sunt. Răspunde-mi dacă măria sa a ajuns cu bine.

— Slavă Domnului, a ajuns cu bine şi acu hodineşte.

— Ce fac stăpânele?

— Ce să facă? Nu ştii domnia ta treaba femeilor? Cum l-a cunoscut pe măria sa, jupâniţa noastră s-a bolnăvit iar. Ei, da' de-acu poate i-a trece.

Străjerul râse singur prin întuneric, ca şi cum era încredinţat că Jder nu-l aude. Însă Ionuţ îl auzea, bucurându-se de acel râs prin pâcla burniţii.

— Încolo-i bine-pace?

— Bine-pace, mulţămim Maicii Preciste.

— Când au venit oamenii cu veşti de dincolo?

— Ieri. A venit unul cu caii cumpăraţi de la un şleahtic. Are stăpâna asta a noastră patima cailor mari. A stat acel om până azi; iar spre sară s-a întors la treaba lui. A stat şi s-a uitat cât de frumos venea măria sa cu slujitorii săi, şi cu câtă repeziciune a descălicat măria sa. A făcut semn cu capul de mare plăcere şi s-a dus. Încă râdea şi spunea că nu târzie vreme se întoarce.

— Ca să mai aducă şi alţi cai?

— Întocmai precum spui domnia ta. Nouă totdeauna, jupânelule Ionuţ, ne-a plăcut cum le vezi toate şi le înţelegi, aşa că jupâniţa Nasta socot eu că are să se bucure văzându-te. Ai venit c-o întârziere, ori c-o grabă?

— Am venit cu întârziere, omule, căci aşa a fost rânduială mea; şi cu grabă, căci trebuie să trezim pe măria sa, ca să purceadă în clipeală, să se afle numaidecât mâni înainte de amiază la porunca Domnului nostru Ştefan-Vodă. Deschide poarta, ca să trecem la odaie, să deşteptăm pe slujitorii măriei sale coconul domnesc. Să-şi scoată caii, să apuce armele.

— Oi, jupânelule Ionuţ, oftă străjerul; grele-s slujbele Domniei, dar n-ai ce face, trebuie să te supui şi să umbli, noaptea, pe vreme de ploaie. E mai bine de mine, aicea în culcuş, fără de nici o grijă.

Filosofând, omul deschise poarta şi dădu glas din corn.

Jder porunci Tătarului:

— Trezeşte slujitorii şi-i scoate fără de nici o întârziere afară!

Sunară bătăi în uşi şi se stârni zvoană.

Cu calul de căpăstru, Ionuţ trecu la casa stăpânilor. Cânii, în preajmă-i, lătrau întărâtat. O lumină scapără prin geamul cunoscut de el. La gratii apăru fantasma înfricoşată a Nastei.

— Nu te teme de nimic, îi strecură el cuvânt, apropiindu-se grabnic.

— Tu eşti, Ionuţ? Se uimi ea, cuprinzându-şi în palme tâmplele. Nu te aşteptam, dar mă gândeam la tine şi stăteam trează. Nu ştiam ce să fac şi dacă trebuie să mărturisesc ceva măriei sale. Acuma sunt bolnavă cu adevărat, Ionuţ, de frică.

— Dă-mi drumul. Trebuie să scol pe măria sa.

Se născu în odăi dintr-odată freamăt. Glasul jupânesei Tudosia păru că se tânguieşte. După ce se traseră zăvoarele, Nasta rămase o clipă în faţa lui Jder, în straiul ei alb de noapte. El o cuprinse repede sărutând-o, apoi o depărta de la sine. Trecu spre stăpâna casei, care scotea pe uşă un braţ cu făclie şi un cap uimit, legat pe sub bărbie cu grimea roşă. Bătu în uşa cămării coconului.

— Măria ta, scoală şi ieşi. Porunca lui Vodă! Slujitorii aşteaptă afară.

Uşa se deschise numaidecât, Ionuţ apucă din mâna jupânesei făclia şi pătrunse la stăpânul său. Îl ajută să tragă pe el straiele, îi încinse armele. Îl trăgea după el, fără nici o sfială că l-ar putea jigni în mândria lui de cocon domnesc.

— Spune-mi repede, Jder, ce este? Îl cerceta cu înfricoşare Alexăndrel. A aflat ceva poate măria sa? Are nevoie de mine pentru vreo pricină? Este vreo ridicare grabnică la război?

— Îţi spun pe drum, măria ta, nu pot suferi să mai stai aici.

— A fost sara cea mai plăcută a vieţii mele, Ionuţ.

Jder se alătură strâns de el şi-l simţi duh de vin.

— Ai auzit ce ţi-am spus, prietine Ionuţ?

— Am auzit, măria ta.

— Am găsit-o pe Nasta întristată şi bolnavă, dar pe urmă s-a veselit de venirea mea.

— Mă bucur prea mult de asta, măria ta, mormăi scrâşnit Jder, dar te rog încă o dată să binevoieşti a ieşi. Altfel se poate întâmpla pentru noi amândoi o primejdie.

— Nu înţeleg ce poate fi, prietine Ionuţ. S-ar cuveni să ne luăm rămas-bun de la gazde.

— Nu-i vreme de asta, măria ta. Cum să se înfăţişeze în faţa unui cocon domnesc nişte jupânese cuviincioase numai în cămăşi de noapte?

— Ai dreptate, Ionuţ. Poate s-ar fi putut să aştept până dimineaţă. Dar dacă spui domnia ta că altfel nu se poate, am ieşit.

— Să-ţi aşez dulama, măria ta. E vreme de ploaie. Binevoieşte de încalică.

Oamenii erau buluciţi prin întuneric dinaintea livezii de zarzări. Doi slujitori purtau făclii. Alexăndrel-Vodă încălecase.

— Stingeţi luminile! Porunci Jder.

Coconul domnesc căscă plictisit, mormăind:

— Urâtă vreme.

Apoi râse, ca un copil fără grijă, de împrejurarea neaşteptată în care se afla. Jder era încordat de o frică nebiruită. S-ar fi dorit la multe poşte de acel loc. Nu se vedea nimic: împrejurimile zăceau neclintite sub bura de ploaie; cu toate acestea sălbătăciunea din el avea fiorul primejdiei. Subt acest fior era şi îndârjirea de a depărta de Nasta un potrivnic. Apăruse un prilej prielnic de care se folosea. Asta-l încălzea pe o parte, ca focurile de popas, iarna, în pădure; pe când din cealaltă lăture îl sufla, îngheţat, neliniştea.

După cel dintâi avânt al cailor în drumul mare, Jder rândui lui Coman să fie călăuză înainte şi lui Botezatu să rămâie pază îndărăt. Curgerea ploii aproape contenise şi rămăsese numai negura, plutind peste fânaţuri, peste iazuri şi dumbrăvi. O lumină palidă de lună se cernea prin pâclă.

Era poate cătră a treia strajă a nopţii, după socoteala pe care o făcea Ionuţ timpului. Pe când umbla în preajma stăpânului său şi era cu urechea aţintită cătră zvonurile dindărăt, înţelese că vine cu grabă dintr-acolo Tătarul. Îşi grăbi calul înainte, spre călăuz. Când Botezatu îl ajunse, îl opri, aşteptând veste rea.

— Ne caută călăreţi din urmă, îi zise slujitorul. Le-am auzit tropotele şi chemările. Par a fi mai mulţi decât noi.

Jder fluieră încet – ca şi cum pierdea în acea clipă toate: nădejde, dragoste şi viaţă. Acum întâia oară se afla într-o primejdie adevărată şi-şi mărturisea cu umilinţă că frica lui e fără cusur, cu mult mai aspră decât atunci când văzuse iepurele de o sută de ani. Cu toată această frică, pe care o simţea ca pe o arşiţă a trupului, judecata îi rămânea întreagă şi lucra cu hărnicie. Privind în dreapta şi văzând locurile prin lucirea slabă a negurii, cunoscu unde se afla; căci toate acele încântate privelişti din preajma dragostei lui îi rămăseseră întipărite în fundul ochilor, ca să le poată avea în el şi-n ceasul morţii. Ştia că are în dreapta un rediu prăpăstios, lângă o baltă fără stuh. În acel rediu era o curmătură de ape de ploi, pe unde se hrănea balta aceea. Nu putea fi în altă parte şi mai grabnic o altă apărare mai sprijinită dindărăt şi din laturi. Deci ocoli în dreapta, călăuzind într-acolo slujitorii cu Domnul său.

Porunci celor doi slujitori:

— Lepădaţi grabnic cuvânt la oameni că avem o primejdie asupra noastră şi să-şi gătească armele. Ne aşezăm în curmătura dealului; şi hotărăsc lui Coman să treacă pe alăturea înainte, ca să caute ajutor la cel dintâi sat.

Ionuţ se întoarse spre stăpânul său. Găsi şi pe Crivăţ medelnicer lângă Alexăndrel-Vodă. Amândoi aceştia înţelegeau ceva, dar nu desluşeau bine ce putea să fie.

— Ne caută altă poruncă a măriei sale? Întrebă coconul. De ce ne ferim de dânsa? Căci eu vreau să mărturisesc părintelui meu tot ce-am săvârşit fără ştiinţa măriei sale.

— Of! Şi iar of! Măria ta, se tângui Jder cel mititel. Dacă ar fi numai asta, am da pinteni cailor şi ne-am tot duce. Însă află acuma, măria ta, că de la hotarul leşesc vin asupra noastră duşmani. Dumnealui Crivăţ medelnicer ar putea înţelege mai bine, dacă şi-ar aduce aminte de raiul nostru de la târgul Sucevii şi de ispita şarpelui de acolo. Aşa ar spune bădiţa meu Nicodim monahul.

— Care rai şi care şarpe? Îşi încrucişă ochii cu o nemaipomenită uimire medelnicerul.

— Şi pan Iohan şi pana Mina, cinstite medelnicer, stau în popreală la Cetate şi au să-şi deie samă de vina lor. Ne-om da şi noi samă de slăbiciunile noastre. Căci de la noi, şi mai vârtos de la domnia ta, s-a ştiut de umbletele măriei sale. Duşmanii lui Vodă vor fi oblicit şi mi-i frică tare că urmările au să se vădească numaidecât.

Coconul se miră cu semeţie:

— Ce spui domnia ta, Ionuţ? Cine poate îndrăzni să se atingă de mine?

— Se găsesc, măria ta, oameni fără de ruşine, de asta să nu te îndoieşti. Cum am aflat, am venit într-o întinsoare, să te înlătur de la pierzare.

— Cum? Atuncea nu-i porunca măriei sale părintelui meu?

— E tot o poruncă, măria ta, pe care nu se putea s-o lepăd de la mine.

— Cum se poate una ca asta, Jder? Se răsuci în şa, jignit, coconul Alexăndrel. Pentru asta ai cutezat să mă tragi de picioare? Şi să mă mâi de spate afară? Ai să dai samă de cele săvârşite.

— Mustră-mă, măria ta, îi întoarse cu îndărătnicie cuvânt Ionuţ. Să nu-mi iei însă capul, deoarece am acuma nevoie de el. Poate că nu mult va trece şi am să-l pun pentru viaţa măriei tale.

În vremea acestui schimb de vorbe, jumătate glumeţe, jumătate întărâtate, slujitorii intrau în curmătura dealului, descălecând şi gătindu-şi armele.

Cel mai umilit medelnicer Dumitru Crivăţ izbuti să se rupă din mişelnica sa mirare; îşi smulse sabia şi făcu doi paşi împotriva primejdiei încă necunoscute. Avu un rânjet mânios.

— Socot eu acuma, mărite stăpâne şi prietine Ionuţ, că mi s-a încheiat veleatul aici, plătind prostia de care sunt vinovat. Se mai dovedeşte încă o dată lumii, care-i pricina nenorocirii bărbaţilor.

Coconul domnesc se frământa încă în şa, cu supărare.

— Îţi poruncesc, Ionuţ, strigă el, lămurire deplină. În acea clipă sună un corn cătră şosea.

— Pofteşte, măria ta, şi ascultă, şopti Jder, dintr-odată liniştit.

Lovită de acel sunet, frica lui fu înlocuită de o luare-aminte ageră.

După corn, se înălţă glasul gros al unui crainic. Striga leşeşte. Jder nu înţelegea. Dar coconul Alexăndrel şi Dumitru Crivăţ medelnicerul înţelegeau.

— Poftim pe măria sa Alexăndrel-Vodă să se deie prins. Avem poruncă să nu i se pricinuiască nici o stricăciune; dar dacă nu se supune, noi nu putem răspunde de viaţa măriei sale.

Jder se roti cu braţele în jurul lui, ţistuind şi poruncind tăcere.

Nimene nu răspunse crainicului.

Jupân Dumitru Crivăţ lămuri în şoaptă lui Ionuţ înţelesul vorbelor strigate şi se miră cătră sine însuşi.

— Ţ! Ţ! Cum a putut înţelege şi cunoaşte ce are să se întâmple un fecioraş ca acesta, mai bine decât oameni în vârstă şi înţelepţi! Deoarece bătrânii sunt nevrednici, sunt nevrednici şi păcătoşi!

— Jupâne medelnicer, se mărturisi cu îndrăzneală Jder, înălţând fruntea; cei tineri sunt şi ei păcătoşi, căci au fraţi monahi împotriva cărora au pus prefăcătorie şi minciună!

Străpuns de înfrângere, mezinul comisului se închină făcându-şi cruce şi îngenunche, având în toată fiinţa un cutremur de rugăciune tăcută. Cum se umili astfel, închizând ochii, i se arătă în întunericul pleoapei maică-sa comisoaia.

Deci va mai vedea pe jupâneasa Ilisafta şi-l va mustra pentru fărădelegile lui! Dintr-odată se simţi alinat şi, săltând în picioare, îşi cercetă la coburi armele şi uneltele. Trase săgeţi din cucură şi cercă struna arcului. Găsi lemnuşe muiate în pucioasă topită, cu care avea el meşteşug să aprindă foc. Cercetă toate cu luare-aminte, pândind pieziş cătră partea de unde se auziseră vrăjmaşii.

— Măria ta, se răsuci el deodată cătră stăpânul său, cuprinzându-i mâna şi ducând-o la fruntea sa, iartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva!

Alexăndrel-Vodă îl trase lângă sine îmbrăţişându-l. Jder suspină. Apoi se închină spre cocon.

— Măria ta, şopti el cu îndrăzneală, dă-ne poruncă. Să iasă înainte cei şase arcaşi pe care-i avem. Aici e loc strâmt; nu se poate căţăra nimeni la spatele nostru în pisc; nici pe laturi nu poate răzbi nimeni spre noi. Din faţă, orice îmbulzeală ar fi cu suferinţă şi pagubă. Dacă întârzie ei, ne vine nouă ajutor. Nu pot eu deocamdată înţelege ce au să facă; se cuvine să fim cu băgare de samă la orice scornitură a lor. Dacă totuşi dau cumva navală şi nu se opresc la săgeţi, îi putem bate cu sabia.

Toate socotelile acestea murmurate ale lui Jder medelnicerul le asculta cu mirare, aducându-şi aminte de vorbele şi pildele prea sfinţitului Amfilohie Şendrea. În vremea asta deasupra oamenilor de jos, care se pândeau unii pe alţii în tăcere, începură a se mişca negurile, măturând luciul iezerului. Luna începu a se desluşi ca prin nişte perdele străvezii. Atunci coconul domnesc şi slujitorii lui văzură cea dintâi înaintare furişată a urmăritorilor lor. Erau zece ori doisprezece oameni care înaintau ghemuiţi pe brânci, prin fânaţ. În urma lor, înegreau alte mogâldeţe, gata să sară şi să sprijine pe cei dinainte.

În această repede luminare a locului, Ionuţ îşi încordă arcul şi trimese o săgeată. După întâia, urmă îndată a doua. La treizeci de paşi, oamenii loviţi se zvârcoliră, înăbuşindu-şi cu obrazul în pământ vaietele. Alte săgeţi vâjâiră de la arcaşi. Vrăjmaşii se tupilară în fugă îndărăpt.

Jder rânji cătră Crivăţ:

— Spune-le, jupâne medelnicer, să-şi cruţe vieţile, până ce vin oameni din sat şi oşteni, în sprijinul nostru.

Dumitru Crivăţ strigă spre joimiri această veste, c-un glas gros, cu mult mai ameninţător decât al crainicului leah.

— Aşteptăm şi noi ajutor! Răspunse dintr-acolo acelaşi crainic. Dacă nu poftiţi să vă supuneţi de bună-voie, suntem nevoiţi să vă înşirăm în suliţi.

Ionuţ ascultă cu aţâţare tălmăcirea vorbelor. În acest timp Alexăndrel-Vodă lepăda dulama şi primea de la un slujitor sabia; se întorsese cătră ameninţări zâmbind cu nepăsare. Dintr-odată în înfăţişare i se arătă semeţia şi-i sclipeau în aburul lunii ochii, pândind vânătoreşte şi pieziş.

Jder se ţinea cu mult mai umilit în faţa unei primejdii viitoare. Îşi ferise calul în tufe, îşi descânta uneltele aplecându-se asupra lor. Ca şi oştenii de meserie se dosise după un copac al dumbrăvii. Însă voievozii au altă rânduială în lume, se gândi el, şi trebuie să se ţie în orice împrejurare cu multă fală!

După o aşteptare neclintită de jumătate de ceas, oamenii podgheazului îşi dovediră iar hotărârea de a-şi lua prada de care aveau nevoie înainte de revărsarea zorilor. Mult nu mai puteau întârzia. Fiinţa lor nu se mai vedea în noaptea limpezită. Veneau totuşi mişcându-se domol în dosul unui car încărcat cu snopi, pe care-l întorseseră şi îl împingeau din oişte. Astfel se adăposteau de săgeţi, şi puteau înainta până în ruptura malului. De-acolo nu le rămânea decât sa deie un iureş grabnic cu suliţile. Fiind astfel în putere, nădăjduiau să audă cu mult înainte de a ieşi la năvală strigătele de supunere ale oştenilor domneşti. Căci lotrii podgheazurilor, ca şi tătarii, nu mai cruţau după aceea nici un suflet de om. Crainicul mai porunci o dată supunere din depărtare, pe când căruţa încărcată cu snopi îşi făcea încet, pas cu pas, înaintarea.

Atunci Jder îşi trase scăpărătorile şi zbătu oţelul în cremene, aprinzând iasca. De la cărbunaşul de iască aprinse un lemnuş cu pucioasă. Legă de săgeată acest lemnuş de pucioasă c-un fir uscat de iarbă. Trimese din arc în snopi acea flacără albăstrie, care trecu abia văzută, ca un licurici zburător. Aceeaşi lucrare o săvârşi şi cu al doilea lemnuş. Aşteptă câteva clipe să vadă aprinzându-se snopii.

— Treaba asta, jupâne Ionuţ, îi dădu sfat râzând şi crâşcând de mânie cel mai umilit medelnicer, e mai bună pe vreme uscată decât pe ploaie. Dacă nu s-aprind snopii a treia oară, atuncea să ştii că blăstămaţii ne răzbesc. Binevoieşte, te rog a-mi da mie aceste beţe cu pucioasă, căci am şi eu un meşteşug mai bun decât arcul. Se cuvine să-mi plătesc pe loc datoriile mele pentru păcatul ce am săvârşit împotriva stăpânului meu.

Jupân Dumitru Crivăţ medelnicerul prinse liniştit între degetele mânii stingi un mănunchi de lemnuşe aprinse. Îşi lepădă de pe plete cuşma. Îşi cumpăni în dreapta sabia şi-şi făcu cu ea cruce. Păşi repede în linie dreaptă şi în salturi asupra căruţii mişcătoare şi înfundă adânc în snopi, la uscăciune, seminţele focului.

Lotrii podgheazului simţiră zguduitura carului. Ieşiră dindărăt şi cunoscură că le-a venit duşman. Îşi sclipiră asupra lui penele săbiilor. Când izbucni dintr-odată focul în vâlvătăi, glasurile lor se înălţară şi ele cu mânie. Băteau în medelnicer, oare se retrăgea pas cu pas apărându-se. Pătrunseră între ei săgeţi de la Jder şi de la arcaşi. Pojarul se risipea în sus şi în laturi ca o cunună uriaşă. Cei care înaintau adăpostiţi se risipiră retrăgându-se cu grăbire. Cel mai umilit medelnicer rămase rănit de moarte lângă foc. Un timp pojarul fu o oprelişte cu limbi şi şfichiuiri vii, prin care lotrii nu mai puteau pătrunde.

La răsărit începu a creşte geană de ziuă.