Capitolul XII.

Când au cercat la Timiş nişte neguţători pricepuţi şi mai cu samă îndrăzneţi.

Neguţătorii poposiţi într-o sară la ospătăria lui Iohan Roşu din Suceava, uliţa armurierilor, erau nişte oameni blajini şi cu supunere, arătând oricărui obraz dregător ce-i oprea carte şi îndreptare de la dumnealui August Hroniţki, şoltuz al Liovului, şi de la cinstitul Faust Popin, starostele din acelaşi târg al negoţului din afara Republicii. Pe lângă hârtii, arătau şi zloţi buni, care sunau frumos pe tejghelele hanurilor. Arătau plăcere pentru mâncarea ţării şi mai ales pentru vinuri.

Înfăţişarea lor nu era dintre cele obişnuite, căci nu erau mari şi graşi, cum e dat neguţătorilor lioveni, ci se arătau ca nişte bărbaţi sprinteni; de aceea umblau călări, ceea ce iarăşi era întrucâtva de mirare. Caii lor nu erau de mare preţ, cumpăraţi din grajduri domneşti, ci nişte alergători de dârvală, însă iuţi la fugă şi răi la apropierea oricărui străin. „Nişte cai căzăceşti, ziceau râzând domniile lor, care rabdă la foame şi la trudă, cu care ne facem foarte bine treburile.”

Unul dintre aceşti neguţători grăia bine limba ţării, fiind de baştină lui moldovan, cum se vedea după nume; însă fusese dus din pruncie de cătră părintele său în pământ străin. Îl chema Toma lui Bogat. Cel care părea căpitenie între ei avea numele Grigorie Pogonat; purta într-adevăr o barbă frumoasă neagră după numele-i grecesc şi descâlcea şi el destul de bine moldoveneşte; iar al treilea era mut, adică neamţ, cum spun ruşii, şi nu putea scoate o vorbă omenească; însă, şoptit, îi umbla foarte repede limba într-un grai străin. Pe acesta îl chema Matiaş Croşca. Poate era neamţ cu adevărat, dar părea la fel cu ceilalţi în îndeletnicirea lui de călăreţ, băutor şi purtător de arme. Ducând bani cu ei ca să plătească marfă, aveau nevoie fireşte şi de arme pe care le mânuiau cu vădită uşurinţă.

După ce au ieşit din Suceava, popasul dintâi şi masul le-a fost la hanul Spătăreştilor, deasupra Moldovei. A doua zi au purces înainte cu întârziere şi lene, după ce au întrebat în felurite chipuri pe hangiu despre marfa după care umblau. Atuncea s-a văzut că sunt neguţători de ceară. Şi mai ales se arătau căutători de un fel de ceară care nu se găseşte nicăieri pe lume, ci numai la Moldova, şi mai ales în valea Siretului. Hangiul de la Spătăreşti nu ştia nimic despre asemenea ceară, iar ei s-au veselit bătându-l pe spate şi crucindu-se că veneţienii, tocmai la marginea pământului, lângă Marea, cunosc asemenea ceară, iară pământenii Moldovei nu o cunosc. Asemenea ceară, verzie la coloare, are prea plăcut miros şi boierii veneţieni se fudulesc când au în palatele lor făclii din asemenea ceară. La palatul cel mare al dogelui şi la sala sfatului celui mare al senatorilor nici nu se cuvenea să ardă altfel de făclii. Asemenea ceară se plăteşte de douăzeci de ori mai mult decât cealaltă şi nici nu se arde curată, fiind aşa de scumpă, ci se amestecă în ceara obişnuită. Şi chiar nici nu-i sănătos să se ardă curată, deoarece are o mireasmă prea tare, de te doare de ea capul, ca de un venin. Deci, arătau ei hangiului care-i asculta cu mirare, mai ales de asemenea marfă sunt doritori, şi drumul lor este cătră nişte prisăci din valea Siretului, de care au ştiinţă neguţătorii de ceară lioveni.

— Multe minuni sunt pe lumea asta, zicea hangiul cătră slujitorii poştei domneşti, privind cu plăcere în urma călătorilor străini.

Popasul al doilea l-au făcut acei neguţători la alt rateş, dincolo de curtea vistiernicului Cristea, nu departe de locul unde coteşte un drum la stânga, printre codri, cătră apa Siretului. Acel rateş, care începea, în vremea aceea, să se cheme al vistiernicului, are în apropiere lunca şi apa Moldovei. Peste luncă şi peste apa Moldovei se văd aşezările de la Timiş cu hergheliile măriei sale Vodă Ştefan. După pajiştile de la Timiş, se amestecă în sus valuri de păduri.

Aici liovenii au găsit pe adunătorii lor de marfă, veniţi cu patru săptămâni înainte. Aceşti adunători de marfă erau de asemeni în număr de trei; dar numai doi se arătau slujitori vrednici, umblând pe la prisăci şi adunând ceară. La Sântilie, când prisăcarii bat mătcile slabe şi le scot fagurii, se rupe şi preţul cerii. Atuncea umblau ei de colo-colo, cerând ceară cât mai curată şi scoţând din chimir zloţi cu zimţii neştirbiţi. Aceşti zloţi îi arătau fără să-i lepede, îndemnând pe prisăcari să mai topească o dată ceara şi s-o puie nouă zile s-o bată un izvor, ca să-i iasă în soare frumuseţa şi albeaţa.

Al treilea slujitor părea un nevrednic, căci nu umbla în treaba neguţătoriei; ori era şi el stăpân şi poruncea numai celorlalţi doi. Era un bărbat cu părul sur, beteag de ochiul drept. Acest ochi stâns îl avea subt un solz. Şi celalalt ochi se afla beteag şi lăcrăma întruna. De unde până unde aflase acest rus chior, Ilia Alapin, că sub pădurea de lângă Timiş, între mesteceni, se găseşte un şipoţel, care picură din piatră o apă ruginită, bună pentru suferinţa lui. Se ducea aproape în toate zilele la acel izvor şi se părea că ochiul lui drept începea să se limpezească şi să lăcrămeze ceva mai puţin.

— Mulţămesc lui Hristos şi prea curatei lui Maice, se închina moş Ilia Alapin cătră cei trei tovarăşi ai săi, în faţa gospodarilor adunaţi la rateş; aici am găsit leac pentru suferinţa mea, ca să pot vedea soarele până la sfârşitul zilelor mele.

Slujitorii adunători de ceară se plecară cuviincios în faţa celor trei, rămânând în picioare până ce Grigorie Pogonat le porunci să se aşeze şi ei şi să îndrăznească a-şi întinde labele lor arse de soare cătră ulcelele de vin.

Toma lui Bogat începu a cerceta, în auzul tuturor, pe slujitorii de la faţa locului, despre mersul trebii. Gospodarii aflaţi în petrecere la rateş priveau şi ascultau cu mirare pe acel neguţător liovean, grăind aşa de bine moldoveneşte, iar slujitorii răspundeau, bolmojind ici-colo vorbe ruseşti.

Toate treburile erau bine pornite. Erau arvonite zece cară de ceară în prisăcile de pe Moldova. Dincolo de codru, la Siret, se aflau nişte fânaţuri fericite, în păliştea soarelui, de unde s-ar putea ridica până la trei sute de oca de ceară verzie. Asta s-ar încărca într-al unsprezecelea car. Oamenii din partea locului au cară bune şi boi voinici. După sântămărie pot încărca şi trece marfa în Ţara Leşască. Drumurile sunt bine păzite, vămile blânde şi cinstite. Până la anul nou zintăi septemvrie, marfa se află la Liov. Toată lumea-i mulţămită.

Vatamanul acelor neguţători, Grigorie Pogonat, asculta cu luare-aminte aceste lămuriri şi era prea mulţămit, mângâindu-şi barba.

— Întâi să ne mai aducă cinstitul crâşmar o oală de vin, porunci el, zvârlind un ban de aramă pe masă; după ce bem şi oala asta de vin, am să mai rog pe cinstitul crâşmar, să se mai ostenească cu una, pentru care-i azvârl pe masă alt ban, plătind cinstit ca orice neguţător liovean; după asta poftesc să mergem la casa voastră să vedem probele de marfă.

Probele de marfă se găseau nu departe de rateş, la o căsuţă luată cu chirie pe trei luni de la o văduvă sărmană. Femeia îşi încărcase cele câteva cioveie, găinile şi purcelul, şi le trecuse dealul la o fată a ei măritată în sat la Moţca. Liovenii aşezau în casă sloiurile de ceară, iar ei se culcau în fân, sub şopron. Cât umblau cei doi slujitori după marfă, moş Ilia Chiorul stătea şi păzea casa. Când se întorceau ei, la al şaptelea ori al optulea ceas al zilei, bătrânul îşi lua toiagul şi trecea prin vad Moldova, ca să se ducă la izvorul lui, în pădurea de deasupra Timişului. Umbla domol pe cărare la deal şi se întorcea târziu. Găsea de obicei pe cei doi tovarăşi ai săi dormind. Mai adăogea ceva nutreţ în ieslea cailor şi se culca şi el.

— Ei, prietinilor şi tovarăşilor, grăi meşterul Grigorie, descălecând în ograda vădanei, să-mi spuneţi acuma ce aveţi de spus cu adevărat.

— Spunem, atamane, mormăi moş Ilia. Pentru ochiul meu sănătos, am istovit o cunună de ceapă, ca să-l fac să lăcrămeze. Cu atâta ceapă şi cu atâta apă ruginită, mă tem să nu pun şi la stânga solz, cum am în dreapta. Altfel, în altă privinţă, nădăjduiesc să pornesc în noaptea asta la locul meu.

— Nădejdea ta, moşnege, are să se împlinească. N-am venit să mă aşez aici; am venit ca să mă întorc numaidecât.

Bătrânul îşi făcu cruce.

— Dumnezeu şi Maica Domnului au să ne ajute să umblăm cu bine la noapte. Dar trebuie să-ţi spun, atamane Grigorie Gogolea, ca un hoţ vechi şi cinstit care mă aflu, că, după câte am văzut eu cu ochiul meu cel bun, aici, la Timiş, sunt alţi hoţi tot aşa de vrednici.

— Au simţit poate ceva?

— Nu; de asta să n-ai nici o grijă. Unde umblă moş Ilia Chioru, nu poate nimenea desluşi de ce umblă el şi ce vrea el. Doar prea sfinţitul mitropolit de la Kiev, după ce s-a sfătui cu soborul trei zile, să poată desluşi ceva. Şi încă şi atuncea, acel ceva e ca şi nimica. Am umblat la izvorul meu şi nu m-a întrebat nimene aşa cum se cuvenea faţă de un om sărman ca mine. Am băgat de samă câte grajduri sunt, câte ceairuri, ce fel de pază şi ce fel de străjeri; mi-am dat samă cum umblă, cum se schimbă şi ce putere au, şi am înţeles, atamane Grigorie, că noi, fiind numai şase oameni, nu ne putem bate cu şaizeci.

— N-am venit, moşule, ca să ne batem, am venit pentru altă ispravă.

— Ştiu. Ce ispravă poţi săvârşi dacă acolo-i pază ca şi cum ar fi haznaua de zloţi a lui Cazimir-Crai? Mai întâi grajdul acelui harmăsar cu numele Catalan nu-i în margine; nu-i nici într-o râpă, ca să poţi, nesimţit, zugruma străjile. E aproape de odăile străjerilor şi la o zvârlitură de băţ de chilia comisului Simion. E aşa de bine păzit calul încât nu înţeleg cum am putea pătrunde să-l dezlegăm şi să-l luăm cu noi.

— Cu toate acestea, moşule, trebuie să pătrundem. Altfel nu primim de la jupânul nostru căuşul de zloţi, cum ne este tocmeala.

— Bine, să pătrundem, căci asemenea fapte am mai săvârşit. Să răpim şi calul. Să-l trecem apa, să-l ducem în casa unde ţinem ceara, să-l măsluim, să-i îmbrăcăm copitele cu saci, să facem toate cele de cuviinţă. Asta vrei să facem! Asta nu se poate! Cât ai bate în palme, stau toţi acei slujitori roi împrejurul nostru. Trebuie să ne ghemuim la pământ şi să lăsăm să ne ia capetele. Asta este.

— Moşule, nu fi nebun ca în tinereţe; fii înţelept după vârsta în care te afli, îi răspunse cu blândeţe atamanul Grigorie. Am ascultat ce-ai spus şi-mi trag urmările. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Stăi.

— Nu te tulbura nici nu te veseli. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Am numai nevoie să intru până la el, să-i pun jungherul la beregată; şi, dacă pot, să-i iau semn steaua din frunte, drept mărturie că am făptuit ce trebuie. Crezi că nu m-am gândit la toate şi nu m-am sfătuit cu boierul meu? Ce nevoie are el de un harmăsar bătrân? Lui îi trebuie numai pieirea acelui cal; ştie el că dacă piere acel cal, cade jos şi Ştefan-Vodă. Căci norocul măriei sale Ştefan-Vodă e legat de calul acela.

— Dar dacă nu-l poţi lovi, căci se aude despre Catalan că ar fi năzdrăvan?

— Îţi poruncesc iar, moş Ilia, să fii înţelept. Dacă-i năzdrăvan, nu-l pot nici fura. Dacă-i cal de rând, are să cadă ea orice cal. Nefiind cai năzdrăvani decât în poveştile tale, eu am să dau lui Catalan o lovitură de jungher şi el are să cadă. Asta este. Pentru treaba asta îmi trebuie vreme numai cât ai număra până la zece. Voi trebuie să păliţi în altă parte, ca să pot eu intra la locul anumit. După ce am numărat până la zece şi am săvârşit ce se cuvine, m-am dus. Fiecare îşi vede de drumul lui şi iese la ţinutul nostru, ori cu repeziciune, ori cu meşteşug. Asta se poate?

— Socot, atamane, că asta se poate, se veseli bătrânul Ilia, clipind din ochiu-i teafăr.

— Atuncea, dacă se poate, întinde năsip pe fundul acestui poloboc, şi fă însemnări cu vărguţa asta. Aici e grajd, aici e ceair, aici e râpă, aici e casa comisului. Cum mi le desluşeşti aici, te întorci şi mi le arăţi şi acolo la locul lor de sub pădure, deoarece unele se văd de aici cu ochiul slobod. Cunoşti foarte bine cât de departe vede ochiul lui Grigorie Gogolea. Din ceea ce-mi arăţi aici şi din ceea ce văd acolo, pun la cale pe unde trebuie să păşească patru dintre noi. Iar tu ai să mă duci, pe cărarea ta, drept la locul cel mai apropiat şi mai bun de intrare. După ce-mi arăţi toate, şi ne înţelegem, dăm grăunţe cailor. Ne punem cu pântecele la pământ şi dormim. Înainte de a se ridica luna, noi trebuie să fim departe. Bine este aşa?

— Bine, răspunse cu îndoială moş Ilia.

Atamanul Grigorie râse cu voie-bună.

— Ascultă, moşule, îl privi fără mânie atamanul: uită-te cu ochiul tău cel fără solz la tovarăşii cu care am venit. S-au clătit ei din hotărârea lor din pricina tânguirilor tale? Nu s-au clătit. Căci să ştii că Grigorie Gogolea nu-şi răpune ca un prost ţeasta pentru două parale. Să n-ai grijă prea mare. Am rânduit tot ce se cuvine ca să mă întorc sănătos acasă.

Moş Ilia se închină, pătruns de evlavie şi încredinţat de izbândă.

— Să-ţi ajute, băiete, Dumnezeu şi Maica Precistă.

Îşi făcu de trei ori semnul crucii din creştet până sub foale, bătu metanie şi se duse să se culce cu faţa în jos, în paie, sub şopron, la rând cu tovarăşii săi.

Între al patrulea şi al cincilea ceas al nopţii luna bătea încă pieziş din răsărit asupra cursului Moldovei împrăştiat în prunduri şi huceaguri. Vremea se arăta cu oarecare priinţă pentru acea afacere neguţătorească, deoarece se ridicau din când în când, din miazăzi, grămezi de nouri care astupau lumina. Treceau, şi cerul se lumina iarăşi. După un răstimp mai scurt ori mai îndelungat, înaintau iar spre lună munţi mişcători ori balauri şi zgripţori cu mai multe capete şi forme necontenit schimbătoare. Vânt nu bătea; când şi când se strecura prin frunzare o şoaptă pripită, care se stingea repede.

În aşezarea de la Timiş, sus, unde se afla chilia comisului al doilea, iar în preajma acestei chilii închisoarea singuratică a harmăsarului domnesc, şi, nu departe de acestea, odăile slujitorilor, era aceeaşi rânduială ca-n toate nopţile, şi străjile vegheau la locurile lor. Cum trâmbiţa cucoşul cel bătrân porumbac de pe culmea lui din spatele chiliei comisului Simion, dintre hamuri şi scule, străjile dădeau strigăt, chemând schimbul. De la odăi ieşeau slujitori, umblând pe cărări ştiute, în toate cotloanele aşezării, luând caraulele vechi şi aşezând altele proaspete.

De patru săptămâni, în fiecare noapte, fără nici o scădere, Simion Jder priveghea dintr-un loc anumit această mişcare a slujitorilor săi, şi nu numai mişcarea slujitorilor, ci orice s-ar fi părut neobişnuit şi în afară de rânduială între zgomote şi arătări. Când se iscau din munte ploi cu tunete ori cu zvon de vânt, oamenii aveau poruncă să stea toţi treji afară, cu armele gata, în adăposturi anumite.

În nopţile line, slujba părea cu mult mai uşoară oamenilor. Era ceva mai anevoioasă pentru Lazăr Pitărel, vătavul lor. Iar comisul al doilea îşi petrecea vremea într-un fel de somnie neliniştită.

Locul de priveghere al lui Simion Jder era pe o gireduică de fân, în loc deschis, de unde se simţeau toate ale nopţii. Îndată ce se alina mişcarea aşezării şi se făcea întuneric deplin, el se strecura nesimţit în acel adăpost, de care slujitorii de rând nu ştiau nimic. Cunoştea locul şi putea îndrepta spre el anumite chemări numai vatavul Lazăr. Nu-l ştia nici comisul cel bătrân, care suia uneori în puterea nopţii, cercetând străjile.

— Unde-i jupân al doilea comis? Mormăia domnia sa posomorât.

Lazăr Pitărel îi dădea un răspuns potrivit, cum că jupân Simion cercetează locurile dinspre pădure, ori umblă în lungul liniei străjilor, ori s-a dus cu suliţa şi cu cânii în râpa din coasta izvoarelor, unde au slobozit urlete lupii. Erau în acel an două lupoaice fătate în tihăriile din râpa izvoarelor, una în locul numit Pietrărie şi alta în Glodurile lui Pahomie.

Jupân Manole Păr-Negru se uita cu supărare la toate; se răsucea în loc petrecându-şi prin barba mare degetele răşchirate ale mânii stângi, intra o clipă în grajdul harmăsarului, pe urmă se ducea. Uşile de la harmăsarul domnesc erau date totdeauna în laturi. Se auzea din când în când, în întunericul dinlăuntru, bufnitură de copită în podină, ori strănut.

— Aşa-i rânduiala jupânului comis al doilea, îşi urma şopotul bătrânul cătră vatavul Lazăr. Altădată aici sta totdeauna încuiat, cu lăcata de-o ocă. Nu pot spune, vatave Pitărel, că-mi plac uşi deschise, la vreme de noapte, cu harmăsar de preţ înlăuntru.

— Aşa avem poruncă de la comisul Simion, răspundea cu blândeţă Lazăr Pitărel.

— Ştiu, îşi scutura barba bătrânul, numaicât mie nu-mi place.

— Aş îndrăzni, stăpâne, să-ţi spun că să fii fără de nici o grijă.

— Aşa spuneţi voi, dar asta mie nu-mi aduce linişte şi somn.

Pe gireduica de fân, la căpătâi, Simion Jder îşi avea armele. Nu-i lipsea dulama şi gluga pentru furtuni şi ploaie. Lângă şale avea pe căţeluşa lui Ionuţ, Dolca. Acea capaucă ageră şi cuminte nu se clintea fără poruncă din locul unde o deprinsese să steie comisul al doilea. Cum se simţea în preajmă ceva neobişnuit, Doica mârâia uşor în spatele lui Simion. Bora, tovarăşul Dolcăi, avea nărav, în asemenea împrejurare, să dea glas cu larmă mare şi chelălăituri; de aceea comisul Simion îl înlăturase. Dolca îi strecura prin şale murmur, scoţându-l din somnie dacă era aţipit. Prea arareori, însă, i se întâmpla asemenea slăbăciune comisului. De când rânduise această slujbă a oamenilor şi această veghere a sa, îşi făcuse obicei să doarmă ziua. Pe lângă asta, se ferea cu mare statornicie şi tărie să pună în gură vin. Aşijderea ţinea trupului său doftoricească socotinţă, precum ţinea cailor pe care-i avea în samă. „Să iei aminte la trei lucruri şi tu, îi zicea domnia sa lui Lazăr Pitărel. Să-ţi fie botul rece, picioarele calde şi pântecele uşor.”

În noaptea aceea căţeluşa nu-i dădu înştiinţare decât după două ceasuri de la schimbul întâi al străjilor. Asupra lunii se perdeluiau nouri, împuţinându-i lumina.

Dolca mârâi; comisul Simion ridică fruntea, scuturându-şi pletele. Îşi pipăi armele de la căpătai şi întoarse urechea.

Susurul de vânt stătuse. Dolca totuşi adulmecă înălţând botul. Îi veneau înştiinţări tainice în crestăturile nasului şi îşi subţie mârâitul, cu oarecare mânie.

Dintr-odată detună chiot şi larmă năprasnică spre vale, în lungul costişei, unde se aflau grajdurile iepelor. Căţeluşa tresări. Comisul Simion o cuprinsese de după urechi, stăpânind-o. Odată cu chiotele, izbucniseră făchii. După puţin timp acele făchii căzuseră în întuneric. Străjile din vale se chemau şi se îndemnau cătră tulburarea iscată. Se auzi glasul lui Lazăr Pitărel strigând la odăi. Un pâlc de slujitori în arme ieşi, coborând cu grabă costişa.

Căţeluşa se zvârcoli. Comisul Simion o cuprinse sub braţul stâng, fără a se mişca din cuibarul lui.

Apăruse în preajmă, nesimţit, cu paşi de umbră, un om. Se zărea cu totul nedesluşit subt întunecimea nourului. Totuşi Simion Jder îl socoti înalt şi sprinten. Era uşor de înţeles că încălţările lui erau înfăşurate în cârpe de postav. Al doilea om îl urma domol şi încovoiat. Acela se opri la zece paşi în urmă.

Abia văzuse, de sus, comisul Simion, întâia mişcare a umbrei înalte şi sprintene. În clipa următoare arătarea dispăruse. În aceeaşi clipă omul din urmă se apropiase deplin de uşa deschisă a grajdului. Când se apropie acesta, celălalt îl izbi dinlăuntru în afară c-o sudalmă înăbuşită.

— Ce este? Şopti omul de al doilea.

— Grajdu-i gol, rânji dinlăuntru celălalt, ridicând braţul, în pumnul căruia lucea stâns jungherul. Înapoi! Înapoi! Tresări el deodată.

Căţeluşa, scăpată din strânsoare, dăduse glas subţire. Comisul Simion şi Lazăr Pitărel erau la câţiva paşi în preajma lotrilor, răsăriţi din umbră.

Atamanul Grigorie Gogolea se prăbuşi într-un salt, cu fruntea înainte, ca un taur care vrea să împungă. Jungherul lui, mânuit cu repeziciune înainte şi în ambele laturi, era cu mult mai ager şi mai primejdios decât nişte coarne. Dar comisul Simion era pregătit şi, pe lângă asta, obişnuit cu toate repeziciunile. Sprijinit din cealaltă parte de vatavul Lazăr, nu venea asupra lotrilor decât c-o furcă de fier cu coada lungă şi c-o mreajă, pe care o cumpăni din plumbi în stânga şi o aruncă asupra lui Gogolea, înfăşurându-l şi încâlcindu-l.

Tovarăşul lui Gogolea dădu îndată în genunchi, ridicând braţele deasupra capului şi răcnind.

— Fraţilor şi creştinilor, milostiviţi-vă de un nevolnic!

Era moş Ilia Chiorul. Cum îi puse Pitărel suliţa în coastă, începu a scânci răguşit, pândind în toate părţile cu ochiul lui cel sănătos.

Gogolea se frământă de două ori în laţurile mrejei, tăind înaintea lui cruciş şi curmeziş cu jungherul. Simion Jder îl atinse cu furca la pântece şi simţi în colţii de fier cămaşă de zale.

Strigă scurt, fără mânie, însă cu hotărâre:

— Pune-te la pământ, Răţoi, altfel te caut cu furca la gât.

Atamanul se aşeză la pământ, suflând pripit pe nări, scrâşnind şi suduind printre măsele, în limba lui maloro-sienească.

— Leapădă jungherul!

Atamanul Grigorie lepădă cu dispreţ jungherul. Tocmai atunci luna ieşi din nour, fulgerând o scânteie în pana lată a armei.

— Ar trebui mai bine să-l întorc asupra mea şi să mă străpung, zise el răguşit şi cu mânie.

— Nu-i nevoie, îl linişti comisul Simion. Măria sa are gâde, care ştie să-ţi ieie şi într-alt chip viaţa, fără vărsare de sânge.

— Aha! Rânji cu mare obidă atamanul Grigorie Gogolea, crezi domnia ta, comise, că mă tem de moarte? Mai mult mi-i greaţă de ruşinea întru care mă aflu. Sloboade-mă din mreajă, ca să-mi poţi pune în cătuşe pumnii, şi ca să afli că nu mă tem de gâdea măriei sale Ştefan-Vodă. Moartea mea n-are să fie de ştreang; după cât au arătat nişte babe, când mă ridicam copilandru, pieirea mea are să fie de sabie.

— Ba sfârşitul lotrilor, la Moldova, e într-o creangă de copac, unde îi leagănă vântul.

— Bine. Avem să vedem îndată, urmă a rânji atamanul. Daţi la o parte această zdreanţă de moşneag chior şi porunciţi-i să nu mai bocească. Îţi mulţămesc, comise, că m-ai slobozit din mreajă. Asta a fost soarta mea, să dau peste hoţ mai mare decât mine, cum spune acest păcătos moşneag Ilia Alapin. De ce nu v-aţi dus cu toţii după larma care s-a stârnit devale?

— Te aşteptam pe dumneata, ca să te primesc cum se cuvine.

— Atuncea ai ştiut c-am să vin?

— Am ştiut.

— Ai aflat poate şi de ce umblă moş Ilia la izvorul lui?

— Am ştiut de ce umblă.

— Ai mai ştiut şi ce negoţ caută tovarăşii mei?

— Cum s-au arătat în partea locului, am ştiut, punând să fie urmăriţi şi pipăiţi pas cu pas. Căci am aflat din vreme cine te trimete şi de ce te trimete. Te aştept de mult şi, cum vezi, slujitorii mei aduc pentru tine obezile anume gătite.

Descurcat din reţea, Grigorie Gogolea întinse cu supunere pumnii, ca să-i fie apucaţi şi strânşi între cele două bucăţi de lemn. La semnul lui Simion Jder slujitorii se traseră la o parte.

— Acuma sunt fără de nici o putere, zâmbi lotrul. Puneţi strânsoare la mâni şi moşneagului, ca să n-aveţi grijă nici din partea lui. Pe cei patru care au intrat cu făchii, nu-i mai poate prinde nimeni şi nici de întors nu se mai întorc, aşa că eşti, comise Simioane, stăpân desăvârşit pe mine, după voinţa lui Dumnezeu. Am însă îndrăzneala să-ţi spun iarăşi că sfârşitul meu nu va fi sus. Am să pier cu inima la pământ, cum mi-i scris. Mai îndrăznesc a adăogi, comise Simioane, şi te poftesc să nu zâmbeşti, că ai să mă petreci până la hotar şi ai să mă leşi să mă duc la treaba mea.

Simion Jder înălţă fruntea cu mirare, privind neclintit pe Răţoi. Hoţul nu părea băut. Grăia limpede; zâmbea cu semeţie.

— Nu ridica din umeri, comise Simioane. Nu-s beat şi nici nu-s nebun. Mai ales, cinstite comise Simioane, nu sunt prost. Eu am cunoscut de-acolo unde mă aflam că treaba mea nu-i uşoară, şi că aicea, la Timiş, sunt slujitori vrednici ai măriei sale Ştefan-Vodă – Dumnezeu să-i ţie zilele şi să-i ajute a birui pe spurcaţii ismailiteni după cum s-aude şi la alte neamuri că-i rânduiala măriei sale de Voievod creştin. Am aflat noi acolo la Zaporoja noastră cine-i comisul Manole şi cine-i comisul Simion; după câte ni s-au spus, i-am preţeluit bine şi am zis aşa că puţină minte poate avea numai un boier fugar de la Moldova, care vrea să i se aducă în Ţara Leşască harmăsari năzdrăvani; dar noi, cei ce cunoaştem meşteşugul, ştim ce se poate şi ce nu se poate. Am arătat că nu putem răpi şi duce un harmăsar domnesc; atunci ni s-a dat învoire să-l înjunghiem. Însă nici asta nu-i uşor. Hai să spunem că îndrăznim a încerca pentru un căuş de zloţi. Dar dacă găsim hoţi mai mari, cum spune moş Ilia, atunci ne suim în creangă de copac.

— Vai şi of! Se tângui moşneagul chior, închinându-se până la pământ.

— Spune! Porunci comisul, întorcându-se spre Răţoi.

— Deci, urmă Gogolea, dacă am înţeles că fapta noastră-i cu primejdie, am chibzuit s-o săvârşim odată cu alta. Căci mai este, comise Simioane, o lucrare pe care mi-a dat-o în samă acel boier moldovan fără minte. Se află lângă hotar un sat Ionăşeni, unde coconul lui Ştefan-Vodă s-a înădit a poposi din când în când. Zice acel boier că să-l prindem şi să i-l aducem zălog pe Alexăndrel-Vodă, ca să-şi poată scoate averile şi dobânzile de la Moldova, care i-au fost poprite de Domnia nouă. Ori poate îi trebuie coconul pentru altele. Aşa că acea treabă mie mi s-a părut mai uşoară, însă n-am făcut-o mai degrabă decât pe aceasta. În noaptea asta băieţii mei prind pe coconul lui Ştefan-Vodă la Ionăşeni. Iar acela-i zălogul meu, nu al boierului. Căci dacă nu izbândesc aici, cum s-a întâmplat, mă pot răscumpăra. După cât ştiu eu, cu Alexăndrel-Vodă se află şi fratele mezin al domniei tale, comise Simioane. Aşa că mai am un zălog de bun preţ; şi după toate câte ţi-am spus, te poftesc să nu mai întârzii. Avem mare grabă să ne ducem la acei copii, să le dăm drumul, ca să nu li se întâmple, din iuţeala lor, vreo sminteală.

Comisul Simion asculta de câteva clipe cu gura căscată, încremenit. Înghiţi de câteva ori amar.

— Ai spus că măria sa Alexăndrel-Vodă e prins la Ionăşeni?

— N-am spus aşa. Am spus că băieţii mei îl prind în noaptea asta, împreună cu mezinul domniei tale. Facem schimb. Domnia ta mă slobozi pe mine; eu ţi-i dau pe dânşii.

— Poate vorbele tale să fie numai o înşelare şi o capcană.

Atamanul Grigore Gogolea clătină din cap cu supărare.

— Dacă nu mă crezi, comise, străpunge-mă.

— Dar poate-i aşa cum spui.

— E aşa cum spun. Fă bine, comise Simioane, şi-mi dă drumul la mâna dreaptă ca să fac cruce după rânduială noastră, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi să mă jur cu blăstăm.

Simion Jder stătu la îndoială.

— Dă-mi drumul, hotărî atamanul Gogolea, fără de nici o sfială.

Comisul dădu poruncă la slujitori. Lotrul se închină cu smerenie înspre lună.

— Mă jur că spun adevărul, grăi el cu patimă; mă jur pe sufletul meu. După ce am să împlinesc de tăiat nouăzeci şi nouă de păgâni, mă duc desculţ la ispăşirea mea în lavra cea mare de la Kiev, silindu-mă să trăiesc ca un monah umilit şi cerşind în fiecare ceas iertarea răutăţilor mele. Aşa că jur în faţa domniei tale pe judeţul cel înfricoşat de la plinirea veacului, când am să stau în faţa cântarului. Acuma mă crezi?

— Te cred, răspunse comisul Simion Jder.

— Atuncea, comise Simioane, nu mai putem întârzia.

— Ba trebuie să întârzii, să-mi gătesc slujitorii, să reped ştire la Domnie.

— Slujitorii ia-ţi-i. Pe mine pune-mă iar în obadă, ca să ai în stăpânire viaţa mea în orice clipă; dar nu trimete nici o ştire nicăieri. Dacă n-ajungem la Ionăşeni la vreme, acei copii bezmetici se pot prăpădi. Oricâtă straşnică poruncă am dat eu flăcăilor mei să le cruţe vieţile, nu se ştie ce se poate întâmpla până la urmă. Vestirea lui Vodă e iarăşi fără noimă, ca să nu ne fie poprit umbletul chiar în această noapte. Iar dacă nu mă crezi, după jurământul meu, şi vrei să faci altfel, eu nu mai spun nimic şi mă pun jos. La cântarul cel din veci avem să venim amândoi cu marfa noastră şi Domnul Dumnezeu are s-o preţeluiască.

Simion Jder stătu puţin în cumpănă. Nu putea nici într-un chip face altfel decât îi poruncea lotrul. Îşi găti slujitori, trimese răspuns comisului Manole să suie numaidecât la deal, porunci cai repezi; dădu samă în puţine cuvinte bătrânului Manole pentru plecarea lui grabnică şi, la miezul nopţii, având pe robi în stăpânire între sine şi vatavul Lazăr, coborî la apa Moldovei, trecând prin vad. Luna era în creştetul bolţii şi cerul se limpezise la amiază, însă drept înainte, în fundul zării cătră care mergeau, erau întunericuri de ploaie şi scăpărau fulgere.

Astfel într-o întinsoare, fără de popas, au mers până cătră ziuă.

Lângă un drum mare, într-o coastă de râpă, vorbele atamanului Grigore Răţoi s-au adeverit. Comisul Simion porunci oprire şi trase sabia asupra lotrului.

Mai fumegau încă snopi, între ponoare, lângă baltă; şi, în cea dintâi lumină a zorilor, flăcăii lui Gogolea se îmbulzeau la năvală cătră fundul râpii, răcnind cu mânie şi înverşunare, trăgându-se înapoi şi iar năzuind înainte, ca în spasmuri. Unii îmbrâncau loviţi de moarte, alţii îşi legau rănile. Mânia lor nu mai avea nici un spor şi numărul li se împuţinase.

— Moş Ilia, răcni cu mirare atamanul Grigorie, ni s-au prăpădit şi oamenii de aici.

La marginea drumului zăcea încârligat ca un vierme, pălit de sabie în cap, Coman, omul postelnicului Jora. Dinspre fumegare şi dinspre râpă, veniră cătră ei oameni, ca şi cum socoteau că au ajutor de prietini; apoi, cunoscând straie moldoveneşti, se plecară pe coamele cailor, întoarseră în loc şi se năpustiră spre Ionăşeni.

— Ce este aici? Întrebă cu nelinişte şi cu sprânceana încruntată comisul Simion Jder. Într-aceeaşi clipă îşi încordă braţul armat.

Atamanul avu vedenia morţii de fier, vestită de babe.

— Cinstite comise Simioane, vorbi el pripit, mai îngăduie până ce strig, ca să opresc pe haidamacii mei.

Cunoscând între fugari pe unul din oamenii lui de credinţă, îi repezi un răcnet lung, care-l opri în loc. Cu al doilea răcnet, Grigorie Gogolea îl aduse cătră sine.

— Afanasie! Îi porunci atamanul, pune truba la gură şi chiamă oamenii din râpă. Strigă că a venit atamanul. Să lese jos armele. Viaţa mea e în mai mare primejdie decât a lor.

Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou şi boncălui cu bătăi grăbite de limbă. Făcu semne celor care întorceau capetele, să ferească din râpă. Începu a răcni despre primejdia vieţii atamanului. Lotrii înţeleseră îndată că trebuie să dea îndărăt, însă acuma părea că-i încleştează din urmă şi nu-i lasă nişte dihănii rele ale acelui loc.

— Atamane Grigorie, dădea lămurire lotrul cu truba, nici n-am crezut noi vreodată s-avem asemenea năcaz cu nişte fecioraşi nebuni. Este mai cu samă unul la care am stat şi m-am uitat ca la Belzebut. Vrednic şi cu semeţie se ţine coconul, iar noi nu-i putem face nici o stricăciune. Însă tovarăşul său are într-însul jăratic şi piper.

Simion Jder nu putea crede ochilor săi când văzu ieşind din văgăună cătră soare o înfăţişare fioroasă, cu părul vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu tâmpla stânga sângerândă. Răcnea c-o gură mare şi c-un strigăt ascuţit şi răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că prigoneşte el pe lotri. Când cunoscu pe bădiţa Simion, îi căzură braţele şi se opri în loc, ruşinat. În urma lui ieşeau de după tufişuri slujitori cu caii de căpăstru.

— Bună ispravă! Se tânguia moş Ilia Chiorul, clătinându-se cu jale la dreapta şi la stânga. Am prăpădit şi căuşul de zloţi.

Gogolea socoti că mai degrabă trebuie să rânjească decât să ofteze.

— Ai fost cu dreptate, atamane Răţoi, îi zise Simion Jder. Cu dreptate se cuvine să răspund şi eu. Alungă-ţi oamenii cu grabă la hotar. Cum n-oi mai vedea niciunul în preajmă, îţi dau jos cătuşele şi te las să te duci la locul tău.

— Cinstite comise, răspunse amărât lotrul, ai dreptate să nu crezi desăvârşit în mine, dar să ştii că greşeşti. Să vedem dacă pot dobândi căuşul de galbini pentru care m-am străduit; dacă nu, poate să-l slujesc pe măria sa Ştefan-Vodă, aducându-i într-un sac pe acel boier pribeag şi lepădându-i-l la picioare.

După ce se depărtară feciorii, Simion Jder descălecă şi se duse să puie genunchiul în pământ în faţa măriei sale Alexăndrel-Vodă. Veniră şi atamanul cu moş Ilia să se închine coconului. Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi, îşi ceru iertăciune pentru graba cu care era nevoit să se depărteze de acea faţă luminată şi de acea milă domnească.