Capitolul XIII.

Despre ieşirea în pradă a tătarilor de dincolo de Volga.

În ziua sfintei adormiri a Maicei Domnului, 15 a lunii lui august, după poruncile care erau în putere în acea vreme a luminatului Ştefan-Vodă, a ieşit Ţara în mirişti, sub soarele asfinţitului verii, ca să dea închinare şi laudă Domnului Dumnezeu pentru holde.

Fusese în acel an 1469 o bună cumpănă a ploilor şi pânile albe dăduseră mare spor de boabe. Din pricina secetei de la începutul primăverii, paiul rămăsese scurt la grâu, numai de o palmă domnească; dar spicele erau mari cât degetul mijlociu al unui bărbat plugar. La treier, boabele se desfăcuseră grele şi tari, c-un sunet de sticlă. De asemeni oarzele, ridicate mai nainte de pe câmpuri, se aleseseră bune. Iar mălaiul din Ţara-de-Jos, după faima anilor prielnici, se putea spune că-i fără coajă. La ariile unde se treieraseră grâiele, umblau paserile cerului şi şoricăriile pământului, ca să se îndestuleze din prisosul milei lui Dumnezeu. Holda toată era aşezată în gropi arse din proaspăt.

Deci, în acea zi de 15 august, preoţii binecuvântară noroadele adunate, ridicând crucea. Paserile cerului şi dihăniile primiră şi ele binecuvântarea, după rânduiala acestui pământ al Moldovei. Din spicele prăpădite în mirişte, fetele împletiră stele, iar flăcăii îşi puseră la cuşme surguci.

Din bucuria şi soarele acelei zile, Ţara se trezi în dimineaţa următoare sub nour şi sub vânt de veste îngrijorătoare. Până cătră amiază înţelegerea unei primejdii se desluşi.

Se aprindeau focuri pe dealuri din răsărit, de cătră Nistru. Această veste a străjilor domneşti era aşteptată la Suceava, căci numaidecât din Cetatea lui Vodă porniră alergătorii spre Ţara-de-Jos şi spre Ceremuş. Erau alergătorii primejdiilor, căci îşi duceau caii în goana cea mai mare din poştă în poştă şi cătră fiecare poştă dădeau sunet de corn, ca să fie gata alţi cai odihniţi.

Îndată noroadele au cunoscut că Mamac, împăratul tătarilor de dincolo de Volga, şi-a scos căpcăunii în pradă asupra lumii. Acesta era feciorul haitei, duşmanul lui Mengli Ghirai, hanul de la Crâm.

Pe când crâmlenii ieşiseră de mult la lume şi trăiau în case, având grădini de trandafiri deasupra Mării Negre, nohaii din pustie rămăseseră tot la cortul de pâslă şi la căruţa lor de lăieşi; încă mâncau carne crudă şi purtau cojoace mânjite cu sânge, ori platoşe de piele de bour, ca în vremea lui Ghinghis-Han. La gâtul suliţii aninau păr de om încleiat cu sânge cruşit; săgetau din fugă; ştiau să călărească în picioare pe cal; aruncau cu mare dibăcie arcanul; ştiau să zvârlă din suliţă câlţi aprinşi în streşinile caselor; luau în suliţă ca în ţiglă copiii. Umblau ca viforul prăvălind toate în dreapta şi în stânga; adunau sub harapnic pe creştini şi-i mânau ca pe turme în fugă grăbită spre răsărit; străpungeau ţarina pe costişe, căutând gropile de grâu şi de orz, deschizându-le şi prădându-le. Încărcau claie peste grămadă în căruţele lor cu roate înalte tot ce găseau de preţ – straie, arme şi argintării – şi se răsuceau îndărăt într-acelaşi vârtej, neaşteptând nici o întâlnire cu oştile domnilor. Ieşirea lor la lume se făcea năprasnic, pentru dobândă, după care se întorceau în pustie, ca să se aşeze cu foalele în sus sub cort, şi să mistuie în lenevie grânele semănate şi secerate de alţii, punând pe robi să împlinească treburile de dârvală în sălaşele lor şi aşteptând în acelaşi timp preţ de răscumpărare pentru aceşti robi, de la neamurile lor rămase în urmă şi scăpate de primejdie. Se povestea despre mulţi oameni din Lehia ori de la Moldova, care se duseseră să-şi răscumpere un frate ori un copil, ori o soţie; de asemenea se povestea şi de fuga unora dintre cei vrednici, care străbăteau pustia ascunzându-se ziua în stufării şi ierburi, iar noaptea umblau după arătarea lui Dumnezeu, care a însemnat pe cer acel fum de lumină şi de stele ce se chiamă Drumul Robilor.

Asemenea întâmplări cumplite mai fuseseră altădată, la alţi voievozi. De când era aşezat în domnie măria sa Ştefan, Ţara Moldovei fusese ferită de urgia nohailor.

Alergătorii măriei sale, repezind porunci la dregători, lepădau şi satelor anume vestire, că, până la Prut, să steie tot omul treaz fără a se mişca din locul său; numai să-şi ascută la capăt suliţa de carpăn şi s-o pârlească în foc; iar de la Prut până la Nistru, vitele, pruncii şi muierile să se ducă la adăpost sub codru. Bărbaţii să nu cuteze a umbla în altă parte decât la tabăra ştiută, care le-a fost poruncită de dregători, ori de căpitanii răzăşilor.

Cu puţine zile înainte, socotind la calendarul său strânsul holdelor gata, Mamac-Han trecuse cu ceambulurile sale apa Niprului. Pe acest mal îndată le împărţi în două trâmbe. Una o repezi asupra Ţării Leşeşti. A doua păli la Nistru, prăvălindu-se în ţinutul Lăpuşnei.

Trei zile a fost în Lehia crâncenă zvârcolire. Deşi luminăţia sa Craiul primise de la Mengli Ghirai-Han aceeaşi ştire pe care o primise şi măria sa Ştefan-Vodă, a lăsat să meargă toate în voie şi fără grijă, cu huzurul în care trăia fiecare. Luminăţia sa Craiul cu Regina Doamna şi cu coconii crăieşti în petrecere la castelele Litvaniei, unii în danţuri, alţii la vânători, iar şleahticii primprejurul măriilor lor. Alţii, care nu erau primprejurul înaltei curţi, se desfătau şi mai bine, după plăcerea pe care o avea fiecare şi după gustul său. Atâta bielşug fusese în acel an, încât nimănuia nu-i mai păsa de nimica. Când a căzut la hotar trăsnetul şi a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ţinând lângă sine oştile ce aveau. Curierii domneşti au început a umbla de la margine înlăuntru şi din lăuntru cătră margine, dar împotriva acelei grabnice învăluiri tătărăşti greu se putea pune stavilă. O asemenea hoardă umblă ca dâra de pulbere aprinsă. Fulgeră ici-colo-dincolo; trece şi înapoi nu se mai întoarce; coteşte fără noimă şi iese iar la hotar; ocoleşte locurile întărite şi cetăţile, se încovoaie în laturi din calea pâlcurilor de oşti legate. Acel olat al Lehiei, deschis ca în palmă în marginea stepei, a fost în scurt măturat. Zecile de mii de robi şi miile de căruţe au ieşit printre pojaruri, sub paza călăreţilor mongoli, spre răsărit. În târguri, maţele neguţătorilor graşi au fost înşirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite flăcărilor. Cine scăpa de atingerea crâncenei loviri şi de suflarea de foc, se trăgea la o parte dând mulţămire lui Dumnezeu că sta sub soare cu sufletul şi cu ce avea pe el.

Asta era şi soarta Lăpuşnei. O parte din pâlcurile lui Mamac-Han împungeau văile ţinutului, urmând linia satelor. Alte pâlcuri fugeau pieziş, spre asfinţit-miazănoapte, ca să pălească la ţinutul Botoşanilor, să atingă Suceava. Dar această parte a lumii, în care intrau căpcăunii pustiei, nu era întindere dreaptă, până în fundul zării, ca în Lehia; căci dealurile şi râpile se urmează ca valurile încremenite ale străvechiului ocean sarmatic; aceste dealuri şi aceste râpi sunt stăpânite de păduri; de sub păduri curg ape care se pierd în smârcuri ori se adună în iazuri. Vederea mârzacilor care călăuzesc tabunurile nu-i slobodă în patru vânturi. Localnicii se pot trage la codru cu repeziciune şi uşurinţă, iar oamenii pustiei n-au când să scotocească în asemenea tainiţă şi nici n-au priceperea lucrului. Hoarda prinde cât poate şi unde poate; ucide tot ce-i crud şi nevolnic ca să facă lumii spaimă, şi să li se lepede avuţiile, turmele şi pânile; adună în pripă robii şi-i trimete în urmă spre Nistru, sub pază de suliţi; o parte din robi o ţine ca să ajute la trecerea căruţelor încărcate prin hârtoape, peste pâraie, prin rupturile şi văgăunile drumurilor. Caii cei mărunţi şi lânoşi nu pot dovedi; trebuie să împingă robii la leuci şi la roţile de dinapoi. Ticăloşii pământeni gem şi asudă sub bici, aşteptând o izbăvire despre care ei au întrucâtva ştiinţă.

De opt săptămâni au ieşit porunci pentru slujba Domniei, la anume vestire ce se va da la timpul său.

Oamenii porunciţi de dregători, ori răzăşii de rând, ori călăraşii şi pedeştrii boierilor au primit acuma acele porunci, ori le-au văzut.

Într-adevăr, pe dealurile pleşuve, unele mori de vânt îşi întorc braţele, deşi nu umblă pe sus nici o adiere de vânt. De pe alte dealuri, se înalţă în sus şfară, adică fumegare – dându-se cu asta anumită veste la cel ce se uită aici din altă zare de deal.

În alte părţi, şfara curge pe culme. Acolo s-a stârnit o adiere de vânt. Dar morile îşi ţin neclintite aripile, până ce una din margine prinde a se mişca; apoi stă şi aceea.

Măria sa Ştefan-Vodă părăsise în aceeaşi zi a vestirii Cetatea Sucevii, lăsând acolo îndestulătoare pază. Luase cu sine trei mii de lefegii nemţi, adică panţiri, şi alte patru mii de călărime uşoară, cu căpitanii lor. Rânduise în urma sa patruzeci de cară cu puşti şi pulbere, care veneau sub călăuzirea lui Petru Hărman, chelar al măriei sale.

Măria sa Ştefan-Vodă încălecase pe harmăsarul său alb, semn că va ieşi la război. Copiii de casă îi duceau platoşa şi coiful şi spătarul sabia cu mâner în chip de cruce. Părintele Amfilohie urma la căruţe unde era şi cortul măriei sale. Prea sfinţitul arhimandrit avea cu sine cărţile sfinte şi iconostasul de argint, ca să dea mângâiere şi întărire măriei sale, în asemenea ceasuri de cumpăt.

Abia la un pătrar de cale înspre Hotin, la un popas, alaiul măriei sale fu ajuns de Alexăndrel-Vodă cu însoţitorii săi. Unii din însoţitorii vechi ai coconului, cunoscuţi de măria sa Ştefan-Vodă, lipseau. Se vedeau lângă cocon tovarăşi noi, care, la acel ceas, ar fi trebuit să fie în altă parte.

Măria sa Domnul călărise toată dimineaţa cu sprinceana încruntată, măcinat în lăuntru de porniri de mânie. Îi sosise în zori de ziuă vestire despre unele întâmplări prea neplăcute ce se petrecuseră spre Ionăşeni. Cu multă fereală şi dibăcie îi făcuse măriei sale cunoscute cele întâmplate Grigoraşcu Jora, al doilea postelnic. Se părea că măria sa Alexăndrel-Vodă aflase în acest din urmă timp, între drumurile poruncite de înaltul stăpân, un drumuşor al său ascuns, de dragoste. Aşa i-i dat omului la anumită vârstă; de asemenea pacoste nu-i ferit, dintru începutul lumii, nici domn, nici mişel; aşa că fapta coconului domnesc n-ar trebui judecată cu prea mare asprime de cătră părintele său. Deşi măria sa i-a învăţat pe toţi cei care se ridică subt aripa măriei sale să deosebească ce-i plăcere de ce-i datorie, se pare că, în tineretul acesta nou de douăzeci de ani, sângele e mai aprig decât în tineretul de altădată. De aceea slujitorul cel mai apropiat al lui Alexăndrel-Vodă l-a urmat pe stăpânul său, fără a îndrăzni să dezvăluiască taina. S-ar fi cuvenit ca Jder cel mititel să vie la stăpânul său cel mare şi să îngenunche, mărturisind ce este. Jder a greşit şi n-a făcut cum trebuie, fiind legat pesemne de cocon cu jurământ.

Din această uneltire a putut ieşi pentru Alexăndrel-Vodă primejdie, iar pentru Domnie mare mâhnire. Căci s-au aflat oameni vicleni chiar în târg la Suceava, care au dat ştire la pribegii din Ţara Leşască despre drumurile de dragoste ale coconului domnesc.

Măria sa să fie liniştit în privinţa acelor venetici. Au fost strânşi de aproape şi au mărturisit. Tocmai dumnealui Grigoraşcu Jora se pregătea, în această dimineaţă, să aducă la cunoştinţa slăvitului stăpân descoperirea, când a şi venit vestea despre acea învălmăşală cu primejdie de pe drumul Ionăşenilor.

— S-a ales locul spânzurătorii acelor străini vicleni? Întrebă cu mânie măria sa.

— S-a ales, măria ta.

— Care-i numele lor?

Grigoraşcu Jora mărturisi numele viclenilor şi se arătă gata să repeadă un om al său în urmă, la Cetate, ca să îndeplinească porunca măriei sale.

Măria sa făcu numai un uşor semn de încuviinţare din cap.

Vinovaţi întrucâtva de destăinuire cătră străini au fost doi oameni domneşti. Şi aceia ar fi putut mărturisi cum s-au petrecut toate, însă, luptându-se în cursul nopţii pentru stăpânul lor, au pierit cu cinste.

— Cine sunt aceia? A întrebat cu aceeaşi mânie Ştefan-Vodă.

Când află că unul era medelnicerul Dumitru Crivăţ, măria sa clătină din cap cu întristare şi în acelaşi timp cu dispreţ.

— Toate acestea le-ai aflat în astă dimineaţă?

— În astă dimineaţă, măria ta. Mi le-a vestit, cu cea mai mare sârguinţă, dumnealui Simon Păr-Negru, al doilea comis de la Timiş, ca să ajungă numaidecât la cunoştinţa stăpânului nostru. A fost şi la Timiş un val.

— Urmă postelnicul Jora a da lămurire Domnului şi istorisi cu puţine vorbe îndrăzneala hoţului Gogolea. Şi după toate câte au fost la Timiş, precum spun, măria ta, Dumnezeu a vrut ca jupân Simion comisul să ajungă la vreme în drumul Ionăşenilor, înlăturând pe cazaci.

Domnul pufni cu obidă, dând pinteni calului. Alaiul şi călărimile rămaseră îndărăt. Măria sa strânse cu tărie în pumn frâul.

— A fost primejdie pentru viaţa lui Alexăndrel-Vodă, fulgeră el pe postelnic. Pentru nechibzuinţa sa, coconul va fi mustrat. Pentru pedeapsa ce se cuvine Jderului celui mititel, ne pare rău, însă nu o putem înlătura.

— Măria ta, îşi strecură cu blândeţă vorbele Grigoraşcu Jora; acel fecioraş al comisului Manole a stat neclintit lângă stăpânul său. După ce a pierit medelnicerul, s-a pus el împotriva podgheazului cu mare vrednicie, încât a fost de mirare şi lotrilor. De asemeni şi mai cu samă s-a apărat ca un leu Alexandru-Vodă. Când a ajuns comisul Simion, n-a mai avut nevoie să tragă sabia.

Voievodul rămase tăcut, cu o mişcare necontenită a fălcilor, rumegând în măsele nelinişte şi mânie.

Când, în popas, i s-au înfăţişat vinovaţii, el a întors asupra lor o privire aspră şi i-a ţinut aşa un răstimp în nedumerire şi mare strâmtorare sufletească. Alexăndrel-Vodă îndrăzni să înainteze aplecându-se spre mâna părintelui său ca s-o sărute.

— Rămâi în faţa mea, ca să te privesc, îi zise măria sa c-un glas stâns şi răguşit de mâhnire. Asta a fost răsplata străduinţilor şi a dragostei mele! Ai pus între domnia ta şi mine ascunziş şi minciună.

Coconul domnesc se cutremură cu lacrimi:

— Măria ta, iartă-mă pentru greşala ce am săvârşit.

— Trebuie să te iertăm, Alexandre, căci eşti copilul nostru. Însă întristarea rămâne în noi ca un venin; asemenea greşală putea să-ţi aducă pieirea.

Călărimile erau tăbărâte pe văi, în jurul unor iazuri. Popasul domnesc se afla într-o dumbravă rară de stejari. Slujitorii curţii descălecaseră cu mult mai la o parte. Dregătorii se trăseseră la o parte, ca să nu audă acea mustrare. Numai prea sfinţitul Amfilohie şedea în stânga Domnului, la datoria lui de duhovnic.

Măria sa găsi cu privirea-i verde pe Jder cel mititel şi-l străpunse până în rărunchi. Fără să îndrăznească a rosti un cuvânt, Ionuţ îşi coborî fruntea şi îngenunche.

Domnul păru a nu-l mai băga în samă.

— Vrednicule al nostru slujitor, grăi măria sa, trecând cu privirea la comisul al doilea Simion Păr-Negru; pentru fapta lui ascunsă şi prefăcută se cuvine să luăm acestui fecioraş capul. Însă i-l lăsăm pentru vrednicia lui şi dorim să-l poarte ani mulţi; dar cu mâhnire ne vedem silit a-l depărta de curtea noastră. Te poftesc pe domnia ta, comise Simion, să-l ţii o vreme la ispăşire şi la post, aşa cum vom face noi cu fiul nostru.

Simion Păr-Negru se închină în tăcere. Alexăndrel veni şi se supuse la genunchiul lui Vodă. Tatăl îşi lăsă palma în părul bălan al coconului, ca din întâmplare şi fără voinţă.

— Prea sfinţite părinte Amfilohie, zise Ştefan-Vodă cătră arhimandrit, spune încă o dată acestui prunc care sunt legile domnilor şi stăpânitorilor de noroade. Noi domnii şi stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi. Rânduiala noastră nu-i fără noimă în faţa lui Dumnezeu. Dacă ai fi fost un mişel, se întoarse măria sa spre cocon, ai fi asudat în robie; dacă ai fi fost un vierme, ai fi urmat soarta ta mâncând trupul unui înţelept; însă eşti cocon domnesc.

Ionuţ suspină fără să înţeleagă bine; dar îl înduioşa cântarea vorbelor măriei sale şi se bucura, ascuns, că i-a rămas pe umeri capul.

— Spune-mi tu, Ionuţ Jder, cine sunt acele fiinţi care au ademenit pe Alexandru-Vodă? Întrebă stăpânitorul cu acelaşi glas trudit.

Ionuţ nu cuteză să răspundă. Comisul Simion dădu lămurire. Vodă se miră:

— Cine e această jupâneasă Tudosia de la Ionăşeni?

— Măria ta, păru a se trezi prea sfinţitul Amftlohie, adunându-şi amintirile; după ştiinţa mea, a stătut mai demult la Ionăşeni unul Petrilă. Iar soţul jupânesei Tudosia a fost nepot acestui Petrilă. Acest Ionaş, nepot al lui Petrilă, s-a prăpădit în duşmăniile şi pribegiile cunoscute. Se află unul Constantin Aramă care stă şi acuma lângă Liov: e văr Tudosiei. Constantin Aramă are o soră mai mare pe care o ţine unul Sava Blându, iarăşi pribeag. Pe sora acestui Sava Blându o ţine Mihu, pe care măria ta îl cunoşti.

Voievodul făcu semn cu palma, ca şi cum ar fi poftit să înlăture de la sine atâtea nume.

— Când ne întoarcem, porunci stăpânitorul, să mi se înfăţişeze cneaghina şi jupâniţa ei.

Acel glas îngheţat cutremură din nou pe mezinul Jderilor.

— Să se deie acest răspuns lui Grigoraşcu Jora, adaogă măria sa.

„Osânda Nastei e şi osânda mea”, se gândea cu totul prăpădit Ionuţ.

Domnul făcu iar semn; coconul şi ceilalţi se traseră câţiva paşi, lăsându-l pe măria sa singur. În ochii lui Vodă erau alţi nouri de întristare şi de gânduri. Înainte de a chema pe dregătorii săi la sfatul de război şi a asculta ştirile alergătorilor care-l ajungeau necontenit pe cale, măria sa dorea, în sufletu-i întunecat şi trupu-i ostenit, lumină şi mângâiere de la Dumnezeu. Părintele Amfilohie aprinse singur făclie lângă argintul iconostasului şi şopti Domnului său vorbe dulci în limba elină, care se tălmăcesc nu mai puţin dulce în graiul părinţilor noştri:

Au bătut asupra mea valuri şi nu m-am clătinat;

Au detunat trăsnete şi am rămas ca de stâncă;

Deoarece în mine stă puterea credinţii.

Întru Hristos, Dumnezeul meu!

Voievodul îşi făcu semnul crucii şi rămase cu capul descoperit, îngenunchiat cu faţa la răsărit şi ascultând slujba monahului. Dintr-acea zare a răsăritului venea puhoi de flacără şi sânge asupra pământului său şi a noroadelor sale. Se plecă adânc cu fruntea în pământ, cerând putere pentru izbândă; căci în această ţară stă dreapta credinţă; şi aceste noroade sărmane lucrează fără şiretlic, semănând şi păstorind; se bucură de rodurile muncii lor neasuprind alte seminţii.

Curtenii, în marginea dumbrăvii de stejar, îngenunchiaseră şi ei. În vale, la iazuri, călărimea descălecată se supuse de asemeni, în tăcerea împrejurimilor, pădurii şi câmpiei, sub soarele după-amiezii.

Domnul pofti de la sfinţitul Amfilohie să asculte psalmul al nouălea:

Domnul este împărat în vecii vecilor!

Să piară păgânii din pământul lui!

Ascultă, Doamne, dorinţa smeriţilor şi întăreşte inima lor, Pleacă urechea ta şi fă dreptate orfanului şi năcăjitului, Ca omul cel de lut să nu mai împrăştie groază pe pământ!

Vodă murmură şi el stihurile, cântându-le încet. Adâncirea aceasta în sine, cu totul în afară de clipa vieţii, era încununată de soarele asfinţitului. Din acel roş de aur, fărâmat în jăratic de ţesăturile dumbrăvii, ieşi asupra câmpiei un şoim sprinten care rămase plutind în văzduh cu aripile neclintite, ca o cruce neagră. Măria sa încă nu se deşteptase din întristarea-i amară, ca să-l vadă, însă oştenii înţelegeau că a pogorât din cer harul biruinţii.

Călăreţi de pretutindeni, aducători de veşti, aşteptau în şirag lângă Domn, ţinându-şi caii de căpestre. Erau aburiţi de sudoare şi ninşi de pulbere. Ridicându-se, Domnul îi chemă deodată la sine şi porunci dregătorilor săi să se apropie şi să-l împresoare. Veştile viforului erau dintre cele mai înfricoşate. Nomazii năzuiau la Prut; acolo îi aştepta oastea legată a lui Bodea spătar. Până acolo calea lor şerpuită era ca a unui pojar care merge dâră cu limbi de balauri înainte şi cu coadă de zgură în urmă. În Lăpuşna ocoleau cotrobăind satele şi curţile boiereşti. De la Fălciu şi Ismail se ridicau în coasta hoardei cetele de mai nainte poruncite şi rânduite de Domnie, cu căpitanii de călărime domnească. Din olatul Cetăţii Albe trebuia să urce cu cea mai mare grabă călărimile gătite şi căruţele cu puşti, sub porunca lui jupân Mârza părcălab, ca să iasă între ceambuluri şi apa Nistrului.

Acesta era semnul morilor de vânt de pe culmile din preajma Nistrului, care-şi opreau aripile când şi când şi iar porneau. S-au văzut semnele până în ţinutul Sorocei. Domnul avea o lucire de uşor zâmbet primind asemenea adeverire. Rândui cu dregătorii de faţă înaintarea puterilor sale cătră miazăzi tot în laturea Nistrului, până ce s-or întâlni cu cetele ieşite de sub codru la loc poruncit, al unui boier tânăr al său cu numele Radu Gangur. Dacă a doua zi şi a treia zi călărimile Domnului şi ale Ţării, umbrind fără contenire, pot să aşeze asemenea voloc mişcător între prădalnici şi vadurile hotarului, atuncea Dumnezeu va binecuvânta strădania tuturor.

Încă nu se făcuse întuneric deplin, când călăraşii îşi porniră şiragurile, având poruncă să umble toată noaptea pe răcoare. Îndată purcese şi Domnia cu panţirii şi puştile.

Comisul Simion urmă pe măria sa, cu slujitorii ce avea, ţinând lângă sine pe mezin. Ca să-l ferească de privirea supărată a măriei sale, umbla despărţit de curteni. Abia a doua zi la prânzişor, în nişte văi care se chiamă Călmăţui, în popas, măria sa îi trimete poruncă „să iasă la vedere, cu toate ale sale bune şi rele”.

Ionuţ se apropie ferit, în umbra fratelui sau. Nu ridică fruntea spre înaltul stăpân, nu răspunse zâmbetului de prietinie al coconului. Era supt la obraz de mâhnire şi cu ochii cerniţi. Scrijelitura de sabie de la tâmpla stângă îi crestase şi pata de jder: când arunca ochii săi spăriaţi pieziş din acea parte, înfăţişarea lui, cu brăzdătura sângerată, nu părea de om pământean. Nu-şi pusese legătură la ea de ruşine, ca să nu se aşeze în rând cu babele; nici n-o spăla, deoarece asta era rânduiala doftoricească a lui bădiţa Simion. Gheorghe Botezatu avea poruncit să-l ungă, sara şi dimineaţa, cu oloi de pojarniţă.

— Ce să fac, bădiţă Simion? Oftă el.

— Întâi să taci, îl sfătui comisul, şi să te găteşti a lucra cu vrednicie lângă mine, aşa cum te-am învăţat la Timiş.

— Bine, bădiţă Simion.

Însă Jder cel mititel nu întreba ce are de făcut în lucrarea de arme care se pregătea, ci se chinuia să înţeleagă ce are să urmeze după aceea. Nu-şi închipuia că n-are să mai fie în viaţă, căci douăzeci de ani nu e vârstă ci nemurire; se temea că poate să-i lipsească Nasta, suflată la o parte de mânia domnească. Poate va avea parte să săvârşească aşa fapte, încât măria sa stăpânul să-l bată pe umăr şi să-l întrebe: Spune-mi, Jder, dacă pofteşti ceva! Se ştie că măria sa arar pune aşa întrebări şi-n cele ce hotărăşte rămâne neînduplecat. Nu este nici o scăpare pentru jupâniţa Nasta şi pentru maica ei cneaghina Tudosia, decât să le răpească tătarii, ca să scape cu viaţă; iar după aceea el, Ionuţ, să săvârşească acele fapte minunate din poveste, ca să le găsească şi să le scape din ghiarele zmeilor şi căpcăunilor.

I-ar fi fost lui Jder cu mult mai uşor să-şi închipuie că două femei cu neamuri în Ţara Leşească, văzând că stau în primejdie, ori din partea lui Vodă, ori din partea hoardei, nu au nimic alt mai grabnic de făcut decât să se puie la adăpost dincolo de hotar, în Republică; însă cugetând aşa, Jder ar fi trebuit să primească, în judecata lui, o despărţire desăvârşită de Nasta. Căci de la neamuri şi din Lehia e mai greu s-o scoţi decât de la tătari.

În noaptea de 19 august, amândoi fraţii hodineau în iarbă alături, stând cu feţele în sus spre stele şi ascultând ronţăitul cailor în iarba acelei vâlcele, unde făcuseră popas. Călărimile lui Vodă erau împărţite la alte capete de văi. Alaiul de curteni cu măriile lor trecuse în dumbrava de la Măr Putred, la marginea acelui loc care se chiamă Pustia Sorocii. Unii boieri şi dregători se împărţiseră în lărgimile acele nelocuite încă de om, ca să aibă caii îndestulare de hrană. Câte stele clipeau sus fără contenire, atâtea tomniţe susurau pe întinderi nesfârşite, în iarba nouă, ţesută prin iarba veche. Aici nu pătrundea nimeni cu coasa. Cel mai apropiat om stă la douăzeci şi cinci de ceasuri depărtare cu piciorul. Pe acele întinderi trec oile sălbătăcite cu treisprezece coaste; uneori, în iernile grele, ajung până aicea zimbrii. Hălăduiesc aici mai cu samă, nişte vânători harnici care se chiamă lupi.

Pământul cânta în noaptea aceea spre stele până într-o adâncă depărtare c-un zvon aproape nesimţit. Prin acel zvon, comisul al doilea Simion Jder auzi a treia ori a patra oară suspinul amărât al mezinului său.

— Ionuţ, dormi? Întrebă el.

— Nu dorm, bădiţă Simioane.

— Mi se pare mie, Ionuţ, că tu eşti intrat la grea slujbă.

— Ba văd, bădiţă Simioane, că măria sa mă leapădă de la sine.

— Eu vorbesc de altă slujbă, băiete. E cu ochi negri, ori cu ochi căprii?

Jder cel mititel îşi muşcă buzele cu inima înjunghiată.

— Răspunde-mi dacă am gâcit.

Mezinul tăcu.

— Trebuie să oftez şi eu, mormăi Simion; slujba şi suferinţa asta e ca vărsatul negru, de care nu scapă nimeni. Dacă ieşim mâni cu bine din vălmăşag, te duc să te mărturiseşti părintelui Nicodim, ori muţei.

— Pot să mă mărturisesc şi domniei tale, scânci mezinul şi, întorcându-se în culcuş, îşi rezemă fruntea de inima fratelui său.

Cu ochii închişi, comisul al doilea ascultă istorisirea lui Ionuţ. Când fecioraşul isprăvi, el deschise pleoapele şi văzu că stelele lăcrămează.

— Nu sunt întristat pentru suferinţele tale, îi zise cuprinzându-l de după grumaz, ca să-l ţie alături, nici nu mă supăr de prostiile ce ai săvârşit; mi-i jele că încă nu eşti bărbat şi mă tem să nu te prăpădim!

Mezinul simţi că prin acel din urmă cuvânt se tânguia şi comisoaia Ilisafta; nu se putea însă opri să nu rămâie păcătos şi nătâng, supunându-se patimei lui, ca puterii unei stihii.

A doua zi s-a început cătră dumbrăvile de la Lipinţi vânătoarea crâncenă a tabunurilor lui Mamac-Han.

Aveau şiraguri lungi de podvezi şi bulucuri de robi care-i întârziau în mers. Din urmă, de la toate capetele de codru, îi hărţuiau şi-i muşcau ca nişte câni răi grămezi de ţărani. Îndată după asta găsiră închise drumurile pe care intraseră în ţară. Nu erau închise de nişte mişei cu părul vâlvoi şi cu glasuri spăimântate, călări pe mârţoage, ci de oaste cu bună tocmeală. Înţelepciunea mârzacilor era să călăuzească taberele de cară la vaduri, nu să bată război. Deci după ce pipăiau călărimile din Ţara-de Jos, fereau calea lor mai spre miazănoapte, spre locuri în care chibzuiau să găsească lărgime. Nu târzie vreme se ivi nevoia ca să rupă împotrivirile. După deslănţuirea unor asemenea harţuri, începu a fi pentru prădalnici pagubă în podvezi şi robi. Dintr-odată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei sale Ştefan-Vodă. Toată lucrarea de împungere şi de încercuire ţintuise a împinge pe mârzaci pe unii în alţii, din vale în vale, bulucindu-i la o singură ieşire.

Aia a fost zdrobirea lor. Bătuţi de pe coline în preajma dumbrăvilor, unele din pâlcurile de nohai se îmbulzeau spre o scăpare ce părea deschisă, între două dealuri oable, care se îngustau şi se deschideau iar, la câmpia Nistrului. Cum intrau în acel pridvor strâmt, îi detunau puştile lui Petrea Hărman chelarul, încât, după un ceas, trecătoarea se iezi de leşuri. Atuncea, risipindu-se nohaii cu spaimă şi fără călăuză în toate părţile, au intrat oştenii domneşti în ei cu săbiile, măcelărindu-i până ce le-au căzut braţele de trudă.

La al optulea ceas al zilei, comisul al doilea Simion, având cu el slujitorii şi pe mezin, a însemnat într-un fund de rovină o îmbulzeală ciudată, în care nu era atât pregătire de război a nohailor cât fereală şi pază. În asemenea ghem, prisăcarul ştie că găseşte totdeauna matca. Astfel comisul înţelese că acolo trebuie să se afle o mare căpetenie a lui Mamac-Han.

Avântându-şi slujitorii într-acolo, comisul Simion Jder porunci mezinului său să-şi gătească juvăţul. Îşi trecu şi el cu cotul mânii stângi colacul de funie. Cum coborî pâlcul său spre rovină, ghemul de călăreţi asiatici zvâcni înainte, lăsând luptători în urmă. Cu aceştia se păliră în săbii şi în suliţi unii din slujitorii lui Ştefan-Vodă. Comisul îşi duse cu repeziciune calul în preajma celorlalţi prădalnici şi cunoscu numaidecât pe acel care părea căpitenie. Era un tinerel cu strai albastru. Nu purta platoşă de piele ca nohaii de rând. În cap avea coif de argint cu pană albă de struţ, încovoiată până la ceafă. Îşi ţinea sabia goală în pumnul drept. În apropierea lui nu erau slujitori de rând ci mârzaci, unii bărbaţi cărunţi. Slujitorii de rând, puţini la număr, erau mai în laturi şi aceia repezeau asupra urmăritorilor săgeţi din fuga cailor.

Încordându-şi arcul, Ionuţ Păr-Negru întrebuinţa asupra acestora meşteşugul său de vânător; pe cei câţiva loviţi îi lepădară caii în râpă; ceilalţi se răsleţiră. Atuncea, apropiindu-se din laturi, amândoi fraţii zvârliră juvăţurile. Calul tânărului cu coif de argint fu smuncit îndărăt şi căzu. Astfel ghemul de mârzaci, cu Emin Sidi Mamac, feciorul Hanului, a fost supus şi întors spre culme, de unde măria sa Ştefan-Vodă avea priveliştea bătăliei.

Domnul lăudă pe comisul său cu plăcere, iar spre Jder cel mititel surâse în treacăt, fără să-l laude şi aproape fără să-l vadă. Pentru asta acea după-amiază de mare biruinţă şi măcel, de eliberare a robilor şi de poprire a zece sute de cară de pradă, n-a avut pentru Ionuţ Jder decât clipe şi picuri de otravă.