Capitolul XIV.

Cele din urmă veşti despre răutăţile prădalnicilor.

Stefan-Vodă a făcut la Lipinţi groaznic judeţ, încât faima s-a împrăştiat ca un oleu alinător peste rănile din Ţara-Leşască. Pan Roman Graniţki, bătrân şi învăţat pisar al castelanului de Braslavia, a scris carte către un frate al său capelan de la Lublin, cum că nici un nomad prins în acea împresurare n-a eşit de sub sabia oştenilor moldoveni; de asemenea a arătat mânia lui Mamac-Han, când a primit în tabăra sa de la Movilău, de ceea parte a Nistrului, veste despre robia lui Emin Sidi Mamac, fiul său prea iubit, şi despre robia lui Sion Sidi Ahmed, fratele său. Îndată împăratul hoardelor de peste Volga a sărit în sus, bătând de trei ori cu piciorul în pământ, şi şi-a zgâriat tâmpla dreaptă cu unghiile de la mâna stângă şi şi-a smuls cu degetele celeilalte mâni barba; şi a răcnit să vie în faţa negrei sale străluciri o sută de războinici. Şi a răcnit la acei războinici: că-i trimete solie la tabăra unui nechibzuit ghiaur, care a cutezat să oprească în prinsoare prinţ din sângele sfânt al lui Ghinghis-Han şi Batie-Han. Şi acel nechibzuit ghiaur să nu întârzie nici o clipă, când va auzi porunca celor o sută de soli, să nu întârzie nici o clipă de a slobozi cu daruri pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea Ţară a Moldovei, nu va rămâne sat şi târg nedat pojarului şi nu se va afla palmac de pământ necotropit şi nesfărâmat de copitele cailor; şi nu va rămânea om trăitor de la Mare până la munte; şi numai Voievodul şi sfetnicii săi vor avea cruţată suflarea vieţii, ca să le fie ochii fripţi cu suliţă înroşită în foc, şi să macine cu braţele lor mălai sub harapnice, în saraiurile lui Mamac-Han; şi muierile curţii domneşti se vor bucura de dezmierdările slujitorilor grajdurilor strălucirii sale Mamac-Han şi pe urmă vor fi lepădate în Marea Caspiei ca să fie hrană crabilor. Aceste vorbe să fie scuipate acelui ghiaur, a strigat prin spuma de mânie a buzelor sale Mamac-Han, şi prinţul să fie adus cu alai îndărăt.

Voievodul a dat celor fără de lege – mai arăta în cartea sa pan Roman Graniţki – un răspuns dintre cele mai potrivite. Ieşirea nohailor în pradă nu era o faptă de război. Nimene nu le căşunase pagubă în pustia lor. Pojarurile, şi morţile, şi robiile, cine putea să le judece cu omenească judecată? Şi la ce divane să fie înfăţişare? Dacă Dumnezeu rânduieşte pedepse nelegiuiţilor şi pe lumea asta, apoi la anume faptă nu poate fi răspuns decât atare plată. Dacă Dumnezeu a dat izbândă oşteanului lui Hristos de la Moldova, atuncea a pus şi în braţul său judeţ. Şi nu poate fi pentru hoarde altă măsură decât aceea care se potriveşte cu firea lor. Acest judeţ de asemeni cată să fie astfel întocmit, încât să contenească răcnetele suferinţilor şi toate noroadele din Lehia şi din olatul Moldovei să simtă dulceaţa răzbunării.

A da înapoi pe Emin Sidi Mamac, adăogea cinstitul diac de la Braslav, ar fi fost şi cu desăvârşire imoral. A te supune mâniei unui prinţ sălbatic, înseamnă a-l îndemna să vie încă o dată în pradă asupra lumii, în cel mai scurt timp. Judeţul măriei sale Ştefan-Vodă are deci şi o lature politică, deoarece, pentru un răstimp, asigură lumii pacea dinspre partea pustiei. Cuminte şi binecuvântat de noi clericii a fost, prin urmare, răspunsul dat, punându-se în ţapă nouăzeci şi nouă de soli, şi desfăcând în două pe Emin Sidi-Mamae; şi trimeţându-se al o sutălea sol, însemnat la urechi şi la nas, ca să deie samă stăpânului său Hanul de toate cele întâmplate.

Aşa a fost cutremurul lui Mamac, încât într-o singură noapte şi-a învârtejit tabunurile spre Nipru. Ceea ce dovedeşte că Voievodul a cugetat şi a săvârşit bine, pentru care lucru noi am dat binecuvântare; pe când luminăţia sa Craiul nostru Cazimir leneveşte în chilotă şi porunceşte să i se aducă în aşternut mâncarea, pe care-i place s-o stropească cu vin de Rin; iar după ce mănâncă şi bea, se întoarce pe cealaltă coastă, oftând cu mulţămire că are pace, îşi trage aşternutul peste cap şi doarme până la ceasul al şaselea.

Pe când comisul Simion şi mezinul său urmau alaiul lui Vodă prin locurile bântuite de hoarde. Gheorghe Botezatu Tătarul suia în sus spre hotarul Tării Leşeşti, ca să afle veşti din părţile Ionăşenilor. Asta se făcuse din porunca lui Simion Jder, din dragostea de a aduce o zare de lumină în ochii mezinului. Fecioraşul urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de mâncare şi fără vlagă, ca un mânzoc bolnav. Simion îi pusese mâna pe frunte şi o găsise fierbinte, îl întorsese cu ochii spre el şi-i văzuse luminile înegurate; deci îl bătuse pe spate, socotindu-l în mare suferinţă, şi chibzuise să-i ia sânge cu stricneaua, după rânduială nălbarilor de la Timiş. Apoi, cugetând altfel, îl mânase la Ionăşeni pe tătar.

La 3 a lunii septemvrie, s-a făcut sfinţirea ctitoriei nouă a Putnei, închinată de cătră măria sa Ştefan-Vodă sfintei Fecioare. La acea minunată laudă, cătră care a stat îngenunchiată curtea întreagă a Moldovei şi cătră care s-au plecat în preajmă oştile şi noroadele, şi-au înălţat viersul spre Domnul Dumnezeu şaizeci şi patru de preoţi, episcopi şi monahi. Prea sfinţitul Iosif de la Neamţu a rămas stăpân la ctitoria Putnei. Sfinţitul Silvan s-a închinat măriei sale şi a încălecat purcegând să ieie în samă stăreţia de la Neamţu. Între tovarăşii prea sfinţitului Iosif, veniţi cu el la luminarea Putnei, se afla şi părintele ieromonah Nicodim. Deci cuvioşia sa Nicodim a încălecat şi el, ca să întovărăşească la Neamţu pe stareţul său cel nou. La alaiul stăreţiei nouă s-au adăogit şi comisul Simion cu mezinul.

La 5 a lunii septemvrie cuvioşia sa Nicodim şi fraţii săi treceau prin Suceava; iar la 7 septemvrie suiau muntele de la Râşca şi coborau în cealaltă parte, la Neamţu, prin aceleaşi poieni pe unde umblase, în primăvară, şi alaiul domnesc. Ionuţ Păr-Negru văzu cu întristare locuri altădată înflorite şi zvonul clopotelor i se părea o cântare de prohod.

Soborul ieşi cu făclii la apa Nemţişorului, întru întâmpinarea stareţului Silvan. Părintele Nicodim călăuzi pe oaspeţii săi sub pădurea de brad dinspre Pocrov, la chilia sa. Fratele Gherasim îi văzuse de departe şi le deschise poarta.

— Binecuvântează, părinte, strigă el, rânjind cu bucurie.

— Binecuvântat să fii, frate Gherasime, îi răspunse ieromonahul. Dacă te grăbeşti să ne aduci două căldări de apă de la fântână şi ne scoţi scaune în pridvor, la umbră, îţi prorocesc fericirea cea din veac.

Fratele Gherasim, om cărunt şi uscat, dădu fuga cu mare hărnicie cătră răsplata sa, cugetând că mulţi vlădici, după cât arătau, în icoanele lor, zugravii monahi de la Aton, şi mulţi boieri ai lumii vor sta în gura balaurului, ca să coboare scara iadului la focul nestins; pe când el, după binecuvântarea stareţului său, se va sui la scaunul Împărăţiei veşnice.

Pregăti albia de lemn sub nucul cel mare, aduse într-o strachină făină aspră de mălai şi sopon şi lăsă pe călători să-şi curăţe pulberile şi să-şi limpezească feţele. Mezinul întârzia la cai.

— Pofteşte şi domnia ta, jupâne Ionuţ, îl îndemnă fratele Gherasim.

Ionuţ se împotrivi:

— Eu n-am nevoie de nimic.

— Ba să vii domnia ta numaidecât; aşa porunceşte părintele Nicodim; trebuie să te spăl şi să te grijesc, ca să stai la cetania sfinţiei sale.

Mezinul oftă cu amărăciune.

— Văd că tare eşti domnia ta slăbit şi întristat, se miră fratele Gherasim. Ai avut pălitură de sabie ori de săgeată?

— Sunt săgetat.

— Se vede. Fie asta, fie alta, să-ţi cetească părintele Nicodim şi-ţi depărtează răutatea. Aşa am fost eu bolnav de lungoare şi, cu cetitul cuvioşiei sale, m-am tămăduit. Am fost altă dată întru mare întristare pentru o pagubă de şaizeci de groşi. Mi-a cetit şi am dobândit mângâiere, ceea ce-i mai de preţ. Acei bani prăpădiţi am să-i aflu pe ceea lume.

— Eu am prăpădit altele, frate Gherasime.

— Orice-ai fi prăpădit, ai să afli.

— Când?

— La învierea a doua, jupâne Ionuţ, când nu se mai poate tăinui nimica. Atuncea au să se arate şi hoţii, cu averea mea. Au să vie să mi-o puie la picioare. Are să mi se adaoge şi dobândă.

— Bine; să aştept până la acea înviere, se supuse fecioraşul, urmând cu fruntea plecată pe fratele Gherasim la căldarea cu apă.

Fraţii săi îl aşteptau în pridvor. Apa luase de pe obrazul lui o mască de pulbere; faţa îi apăru mai tristă în soarele pieziş şi ochii mai adânciţi de cearcăne.

Ieromonahul îi puse mâna pe creştet.

— Ionuţ, fratele meu, îi zise el c-un glas blând. Întristat am fost când am văzut, la Putna, aceşti ochi. Mai întristaţi au să fie bătrânii, când ai să ajungi la Timiş. Boala ta-i iute, după cât am înţeles de la comisul Simion, dar trece. Trebuie să te mărturiseşti; şi să cerşesc de la Dumnezeu pentru tine răbdare şi bărbăţie.

— Da, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim.

Dintr-odată mezinul începu să plângă cu amar, grămădindu-se lângă Simion. Acesta îl bătu pe umeri, îl supuse în genunchi sub patrafirul ieromonahului şi se depărta, coborând treptele în ogradă.

Părintele Nicodim ispiti cu luare-aminte şi cu răbdare pe mezinul său şi-l mustră pentru faptele-i rele. Apoi îi ceti cuvinte de iertare din cartea cu scoarţe de piele. Fecioraşul se simţi mai uşurat şi zâmbi trist fratelui său.

Atuncea se întoarse şi comisul Simion.

— După o zi de ajunare, se cuvine flămânzilor hrană, zise el cu părere de veselie şi cercetând în treacăt pe mezin. Fratele Gherasim ne aduce o fiertură de peşte şi hribi copţi. Asta-i mâncarea pe care şi-o pregătise pentru sine: eu l-am încredinţat că-i pentru noi. Se ştie că nu este alt peşte mai gustos decât boişteanul de Nemţişor.

Călugărul şi comisul se veseliră. Ionuţ îşi strâmbă obrazul, făcând o silinţă să pară şi el bucuros. Nicodim clăti din cap, privind lung la Simion.

— Dumnezeu să dea linişte răzvrătiţilor… şopti ieromonahul.

Ionuţ privi pieziş pe tovarăşii săi.

Se aşezară în jurul mesei. Fratele Gherasim aduse cina. Ieromonahul o binecuvântă.

Pe când stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfinţitului de început de toamnă, sunară copite de cal în bolovanii potecii şi un călăreţ se opri la poartă. Mezinul sări ars din locul său, repezind la o parte mâncarea.

— Stai liniştit la locul tău, nebunule, îl mustră cu asprime ieromonahul. Nu-i nevoie să te grăbeşti cătră veşti rele.

Ionuţ şovăi şi se întoarse căzând la locul său, cu braţul pe masă şi rezemându-şi fruntea de cot. După înfăţişare, tătarul nu se arăta vestitor plăcut. Îşi părăsi calul la şopron şi veni furişat şi neguros spre stăpâni. Îşi lepădă cuşma şi se zgrepţenă cu asprime la tâmplă şi la ceafă.

Comisul îl îndemnă:

— Apropie-te, Botezatule, şi grăieşte.

— Jupâne comise al doilea, răspunse slujitorul, după porunca ce mi-a fost dată, am fost la Ionăşeni şi n-am găsit pe jupâneasa Tudosia. Cum s-a întâmplat învălmăşeala ştiută, nici n-a mai aşteptat ziua. A poruncit să se puie caii cei mari la căruţă, a luat pe fată şi s-a dus la neamuri în Ţara Leşască.

— La care neamuri?

— Asta am vrut să ştiu şi eu numaidecât. Am întrebat pe slujitori: la care neamuri şi unde? Ei mi-au dat răspuns că, după a lor socotinţă, jupâneasa Tudosia s-a dus la o soră a sa nu departe de Liov. După câte s-au întâmplat – mă sfătuiesc eu cu oamenii de acolo – e greu de înţeles când are să se întoarcă. A luat blănurile şi straiele. Au spus ţigăncile cum că a luat şi un pieptene de fildeş. Apoi dacă a luat şi pieptenele de fildeş, gata. Semn că-şi păzeşte capul. Cum stam noi de vorbă, treceau oameni fugari din Ţara Leşască. Erau spăriaţi de urgie şi căutau o scăpare la noi. În stăpânirea Craiului nu mai era nici o rânduială. Dregătorii se trăseseră înlăuntru; slujitorii fugiseră să se închidă în Cetate la Cameniţă. Văzând eu că toate umblă vraişte, după îndrăzneala unora şi altora, mă gândesc să trec în Ţara Leşască. Dacă trebuie, mă duc până la Liov. Acolo se află jupân Dămian, fecior al stăpânului nostru; are cine mă ocroti şi mă pune pe drum bun. Umblu eu căutând, întrebând. Văd jaf şi pojar pretutindeni. Morţi prin toate râpele şi pe sub toate gardurile. Curţile boierilor sparte; unii şleahtici căzuţi sub harapnic; unele cneaghine sub coviltirul căruţelor tătăreşti. Nu mai departe decât patru zile de cale, la Hanul Craiului, lângă un sat cu numele Somotroc, am aflat ce s-a întâmplat cneaghinei Tudosia. Am aflat că a stat în popas o jupâneasă de la Moldova, cu slujitori şi roabe. Cum umblau trâmbele de necredincioşi pălind ba ici, ba dincolo, oamenii stăteau cu sufletul la gură gata de fugă. Căruţa jupânesei umbla cu întârziere şi cu fereală. Nu era teamă numai de nohai, ieşiseră în pradă la drumurile mari şi mulţi dintre mişeii localnici. Era după amiază şi toţi plecau urechea şi miroseau vântul; când iaca, dau tătarii într-o mică de ceas. Au luat tot, s-au dus. Mie tot nu-mi vine a crede, până ce nu dau peste un slujitor de la Ionăşeni. Cum rămăsese acela, ascuns într-un horn de sobă, minune este. Era urât ca dracu şi rânjea la mine. De la dânsul am înţeles desăvârşit că aşa a fost cum mi se spune. Am luat pe acel om cu mine şi l-am întors la Ionăşeni. De acolo am venit să spun ce este. Am aflat ieri în Suceava de trecerea domniilor voastre şi, luându-vă urma, am venit şi eu la sfânta mănăstire.

Ionuţ înălţase încet-încet fruntea, privind cu ochi rătăciţi pe slujitor.

Întrebă şoptit ceva. Glasul nu i se auzea.

Botezatu îşi plecă urechea, venind lângă el.

— Au răpit-o pe jupâneasă Tudosia, încuviinţă el, răspunzând întrebării şoptite.

Mezinul murmură iarăşi.

— Nu! Se apără Gheorghe Tătarul; în afară de acel slujitor n-a mai scăpat nimeni. Vrea să ştie – lămuri el şoapta acelui copil bolnav cătră fraţii lui mai mari – vrea să ştie dacă a fost luată şi jupâniţa Nasta. Apoi eu de când spun că a fost luată.

Ionuţ se îndârji privind în juru-i şi râzând rătăcit.

— Gata, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, zise el deodată.

— Stăi, Ionuţ, unde vrei să te duci? Îl stăpâni cu braţele călugărul.

— Gata; de-acuma nu mai este nevoie de nici o mustrare.

— Bine, nu te-om mai mustra; te ducem acasă, la Timiş.

— Ce să fac la Timiş? Nu mă duc la Timiş.

— Atuncea rămâi aicea, la mine.

— Bădiţă Simion, scânci fecioraşul, nu mă lăsa aici, şi porunceşte Botezatului să lipsească din faţa mea.

Simion îl privi nedumerit; apoi se întoarse spre slujitor:

— Strânge de pe masă, Botezatule, îi porunci el. Du-te de mănâncă şi te hodineşte. Mâni dimineaţă ne întoarcem acasă.

Mezinul se frământa, într-aceeaşi nemulţămire. Călugărul se aşeză lângă el, cu aceeaşi blândeţă.

— Numai Dumnezeu făptuieşte şi judecă înţelept, zise el.

Ionuţ ridică ochii, privind în laturi; părea a înţelege cu uimire ceva; ori că e o pedeapsă a Nastei, ori e o pedeapsă a lui.

Într-adevăr, în mărturisirea ce făcuse părintelui Nicodim, credinţa frăţiei lui de cruce se dovedise întinată: şi pentru asta i se ceruse iertare de la Dumnezeu. Acuma întâmplarea pe care o vestise Tătarul îi venea ca o ispăşire crudă. Îndârjirea lui de o clipă slăbi: începu a se tângui, scâncind.

Din liniştea în care părea că stă, comisul Simion zvâcni dintr-odată în picioare, plimbându-se de colo-colo prin pridvor, ca într-o cuşcă. Pintenii îi sunau îndesat.

— Ascultă, Ionuţ, grăi el oprindu-se în faţa fecioraşului, cu braţele încrucişate pe piept. În ziua când am prins amândoi pe feciorul Hanului, am socotit că ai trecut în rândul bărbaţilor şi m-am mândrit cu tine. Se pare că m-am înşelat. Înţeleg că ai vrut să străpungi pe Botezatu; te-ai uitat duşmănos şi la noi; ai stat gata să te izbeşti cu fruntea în părete; asta s-o faci numai după ce ţi-o creşte coarnele. Văd că trebuie să mai mănânci nouă ocă de sare, până ce vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor. Tu încă nu înţelegi ce se chiamă bărbat – adică acel om care nu-i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de la el slăbăciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalică lângă o muiere; pe urmă încalică şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi frumos să-ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros, ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe la poartă şi să steie cu mirare; să zică: Hm! Se cunoaşte că aceştia-s feciorii comisului Manole Păr-Negru de la Timiş. Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii!

Mezinul se holbă de disperare, pălind cu piciorul în pământ şi răcnind:

— Când am vrut şi am spus eu asta, bădiţă Simioane?

Călugărul zâmbi cătră sine însuşi.

— Dacă n-ai spus, se apără Simion, şi dacă nu doreşti, atuncea rămân eu de minciună. Dar dacă vrei să mă dovedeşti de istov, du-te şi-ţi cufundă capul într-o căldare cu apă rece. Trebuie s-ajungem cu alţi ochi la Timiş, ca să nu spăriem oamenii de-a colo.

Sara, cei trei fraţi au făcut un legământ, despre care a fost înştiinţat şi Gheorghe Botezatu Tătarul, să nu se spuie la Timiş jupânesei Ilisafta comisoaia decât ceea ce se cuvenea din întâmplările petrecute. I-a fost dragă băiatului o fată şi acea fată nu se ştie ce s-a făcut în vârtejul din urmă al tătarilor. După unele ştiri, se pare că a fost furată de acei căpcăuni; dar crezământ deplin nu poţi pune pe vorbele unui slujitor înfricoşat, care n-a văzut nimic cu ochii lui. Cât a fost învăluirea prădalnicilor, el a stătut ghemuit în hornul sobei. După ce s-a liniştit împrejurimea, el a ieşit şi s-a uitat încolo şi încoace. N-a mai văzut căruţă şi slujitori, dar nici oameni ai locului care să-i spuie anumit ce s-a întâmplat. Deci mama şi fata poate să fi scăpat într-un ascunziş. Ori chiar dacă le-au luat nohaii în acel ceas, se poate să fi scăpat după aceea printr-o împrejurare fericită. De multe ori se întâmplă nohailor de-i lovesc din urmă cu repeziciune bărbaţi vrednici şi scapă din ghiarele lor şi prada şi robii. Asemenea păţanie au avut tabunurile lui Mamac-Han nu mai departe decât în trecutele zile, în prădăciunea lor de la Moldova, când i-a prins în voloc Ştefan-Vodă şi le-a luat înapoi tot ce prădaseră, punându-i să dea dobândă pe deasupra însăşi viaţa lor, deoarece din acea împresurare n-a mai scăpat nici un războinic negru. Asemenea fapte s-au mai petrecut, în zilele de demult, şi în Ţara Leşască, la o altă prădăciune a nohailor. Când a venit Cotorobai Mârza cu ceambulurile de-a prădat în Podolia, acu douăzeci şi doi de ani, s-au luat pe urma lui boieri leşi cu oşti şi cu sprijinul castelanului de la Bar; şi pe când tătarii au stat ca să-şi apere dobânda, i-au pălit din cealaltă parte cazaci de la Pragurile Niprului, răpindu-le furtişagul. Atuncea iarăşi au scăpat robii. De asemenea, altă oară litvanii şi-au întors de la tătari dobânda şi robii.

Toate aceste poveşti le spunea cu meşteşug ieromonahul Nicodim, ca să îmblânzească suferinţa Jderului celui mititel şi să-i deschidă o zare de nădejde. Astfel, după ce s-a odihnit Ionuţ în acea noapte la Neamţu, s-a putut întoarce la Timiş cu al doilea comis Simion având o înfăţişare omenească.

Era cu obrajii alungiţi şi sarbezi, însă zâmbi ca şi altădată comisoaiei Ilisafta. Îi sărută amândouă mânile şi primi să-şi cufunde nasul în busuioc la pieptul dumnisale; sărută mâna comisului şi-i primi cu fruntea plecată binecuvântarea.

Faima războiului măriei sale Ştefan-Vodă era ajunsă de multe zile la Timiş. De asemenea ajunsese acolo o bună-vestire despre fapta comisului al doilea şi al mezinului său. Venise cel dintâi să se laude cu prinderea lui Emin Sidi Mamac însuşi jupân Cristea vistiernicul; căci fapta aceasta, din clipa împlinirii ei, devenea a tuturor feciorilor lui Manole Păr-Negru. Lumea nici nu vorbea într-alt chip despre întâmplare. Feciorii comisului Manole Păr-Negru au prins pe puiul lui Mamac-Han. Se cuvine deci să ne fudulim de asemenea ispravă a noastră.

Dar a mai fost ceva, ce nu se poate bine desluşi, se mira jupâneasa Ilisafta. Mulţămirea luminatului stăpân Ştefan-Vodă a fost să desfacă pe Ionuţ de la înalta sa milă. Asta pe de o parte nu-i rău, căci bucură pe părinţii săi care-l jeleau, ca şi cum ar fi fost pentru totdeauna prăpădit; însă iată în ce chip plătesc domnii din lumea aceasta credinţa şi vrednicia celor mai buni slujitori! Aşa se întâmplă şi cu un oarecare comis, pe care nu ştim bine cum îl chiamă, carele a umblat în pribegie cu măria sa, robindu-şi credinţa, suferind de nesomn şi foame, cunoscând boli şi răni şi care stă la Timiş uitat. Când şi când ne aducem aminte de el şi ne bucurăm; dar după aceea îl lăsăm să se usuce acolo unde se află.

— Aş socoti, jupâneasă Ilisaftă, zâmbi comisul, că mai sănătos este să nu ne amestecăm în treburile Domniei. Acel despre care pomeneşti domnia ta se află mulţămit întru ale sale.

— Eu ştiu că-i mulţămit domnia sa, dar nu-s mulţămiţi alţii, se răsuci comisoaia Ilisafta. Putere-ai domnia ta să-mi arăţi de ce a lepădat de la sine măria sa pe feciorul acelui comis?

— Ţi l-a trimes domniei tale, ca să te bucuri de vederea lui.

— Mă uit şi-l văd, dar nu mă bucur, cinstite comise. Căci eu i-am dat măriei sale fecior ca o floare. Ş-acuma uită-te şi vezi ce ne trimite înapoi. De atâta milă şi de atâta bine, i s-au tras obrajii acelui fecior al comisului, şi i s-au stâns ochii.

Simion se amestecă.

— Muţă, zise el blând, întreabă domnia ta pe Ionuţ şi ai să afli că măria sa stăpânul nostru nu-i întru nimic vinovat.

— Dar cine-i vinovat?

— Să-ţi spuie el singur.

— Alei! Îşi pocni comisoaia palmele, ridicându-şi ochii la înălţimea stâlpilor pridvorului, nu cumva s-a găsit o scorpie, care l-a muşcat de inimă?

Ionuţ clătină din cap, dintr-odată înegurat:

— Nu-i scorpie, muţă.

— Nu-i scorpie? Dar ce-i, dragu mamei? Spune-mi numaidecât unde-i, să mă duc să-i mulţămesc.

Comisul al doilea Simion se întoarse în loc privind în lungul drumului spre valea Moldovei. Dintr-acolo venea la deal o trăsură verde cu cai negri. Mezinul nu răspunse deocamdată strigătului jupânesei Ilisafta.

— Muţă, grăi el apoi cu stăpânire, aceea despre care vorbeşti poate a fost răpită peste Nipru.

— Vai! Se miră comisoaia, crescându-şi ochii sprâncenaţi; când a putut da peste tine, Ionuţ, aşa vânt repede? Tu nu ştiai nimic despre acestea, dragu mamei; şi cum ţi-ai luat zborul, ai căzut în laţ. Cine-a fost? Tare sunt doritoare să-i aflu numele. Şi din ce neam este? Tare m-aş mira să fie dintr-un neam cumsecade. Şi cu ce şiretlicuri a umblat? Căci nu poate să fie decât o vădană care umblă cu înşelăciuni. Şi dac-au luat-o nohaii, apoi eu oi da un sărindar de mulţămire.

La toate aceste întrebări, mezinul încerca să răspundă şi nu putea spune decât vorbe răzleţe ici-colo. Totuşi comisoaia Ilisafta nu pierdea nimic din ce putea fi pentru dumneaei o lămurire şi îndată statornici locul, starea şi numele.

— Atuncea dacă-i o fată de boier, trebuia s-o ştim şi noi. Am fi putut s-o aducem aici, ori ne-am fi dus noi acolo. Am fi aflat ce urmări are şi ce zestre i se pregăteşte. Dar copiii din ziua de azi nu mai au dragoste şi frică de părinţi.

— De ce să vorbim, muţă, despre ce nu mai este? Mormăi Ionuţ amărât, fără a privi pe nimeni.

— Dragă copile, se răsuci spre el comisoaia Ilisafta, dacă mi-i scris să am asemenea noră, se întoarce ea şi de la Han-Tatar. Nu întârzia şi mărturiseşte toate, ca să vedem ce este de făcut. Nu este fapt care să nu poată fi dezlegat, nu este durere care să n-aibă descântec. Ştiu, dragu mamei, c-am s-o visez la noapte venind împotrivă-mi cu paloşul, ca să mă răpuie.

Cu mânile, cu ochii, cu spaima, aşa de mare şi de groaznică o închipuia jupâneasa comisoaia pe acea noră, încât mezinul zâmbi şi se înduioşă amintindu-şi de un gingaş şi subţirel trup, care se alăturase într-o noapte de el, în fân, împungându-l cu sânişori bouri.

Toate aceste lămuriri comisul Manole Jder le asculta cu destulă linişte.

— Asta-i ucenicia oricărui bărbat, zise el. Slujitorul măriei sale să mănânce şi să doarmă; iar de mâni să-şi urmeze slujba cu jupân al doilea comis.

Băgând de samă că s-a apropiat trăsura cu caii negri şi că într-însa se află numai strălucita înfăţişare a Candachiei, bătrânul îşi îndesă cuşma în cap şi porunci lui Simion să-l urmeze în deal, la ceairul tretinilor. Amândoi bărbaţii trecură în odăi şi de-acolo, pe dindos, la saraiuri şi la poteca Timişului de sus. Ionuţ pândi şi el clipa prielnică şi se strecură în chilioara lui, simţind nevoie de singurătate. Jupâneasa Candachia coborî cu zâmbet, cu îmbrăţişări, sărutări şi vorbe asupra jupânesei Ilisafta.

Comisoaia înţelegea prea bine că nora dumnisale vine să ispitească şi să afle toate câte se pot afla: de aceea îşi strânse buzele cu oţărâre. Nu-i nevoie să mai iasă zvon în lume despre dragostele copiilor şi răpirea tătarilor. Cum a afla Candachia aici două, până dincolo înmulţeşte şi face nouă. Altfel ştie să se sulemenească, şi să poarte cercei de aur în zi de lucru. Ştie să încânte şi să îmbrobodească pe vistiernic, de-o lasă să umble singură. Din câte treburi are o jupâneasă în ziua de azi, Candachia nu se poate anina cu mânile măcar de una. Vine să întrebe de jupâniţele de la Ionăşeni.

— Ţi-a spus cum o chiamă? Întrebă într-adevăr, cu mare curiozitate, vistierniceasa.

Comisoaia Ilisafta se miră nespus:

— Cine să-mi spuie?

— Ei, cine… Ştii domnia ta prea bine şi te-ai aşteptat de la început la asemenea isprăvi de la Făt-Frumos care s-a dus în lume după Ileana-Cosânzeana. L-am văzut eu cum îi umblau ochii în ospătăria aceea de la Suceava.

— Care ospătărie de la Suceava?

— Este acolo o ospătărie. Adică era; acuma nu mai este. Cel mai bun lucru pentru un june nu era acolo mâncarea şi băutura, cât o leaşcă pe care o chema pana Mina.

— Nu ştiu nimica din toate acestea, se uimi comisoaia. Am aflat ceva despre o copilă a unor boieri de la Ionăşeni.

— Nasta.

— Cum?

— O chiamă Nasta. Fata jupânesei Tudosia. Cum a fost acea bătălie la drumul mare în noaptea de Sântă-mărie, Vodă s-a supărat şi dintr-asta i se trage băietului nostru urgia. Nu-ţi mai spun că pana Mina şi Iohan Roşu n-au mai ieşit la lume din tainiţile Cetăţii. Măria sa s-a mai îmbunat când a fost prins feciorul Hanului. Pe cocon l-a mustrat cu blândeţă, deşi se pare că Alexandru-Vodă ar fi fost mai vinovat.

Comisoaia Ilisafta sta ca pe jar, negăsindu-şi astâmpăr, până ce prinse firul păţaniei Jderului celui mititel. Atunci zâmbi şi deveni şi domnia sa tainică, dând a înţelege că ştie mai multe. Atâtea ştie, încât nu le-ar putea isprăvi într-o noapte. De altminteri băietul e aici şi el le cunoaşte mai bine decât oricine. Unele câte le arată jupâneasa Candachia sunt aşa, altele însă s-au petrecut cu totul altfel.

— Ce-i de făcut? Se jeluia nora, împreunându-şi palmele şi scânteindu-şi cerceii; aşa am cumpărat, aşa vând. Foarte într-ascuns se şoptesc toate acestea la curtea Sucevii şi unele din ele nici măria sa Vodă nu le ştie bine. Poate altele să se descopere mai pe urmă. A vorbi de ele e cu primejdie; de aceea te rog, dragă soacră şi jupâneasă Ilisaftă, să nu mai afle nimeni şi să rămâie numai între noi.

— Dar cum îţi închipui dumneata, noră, că aş fi eu în stare să dezvăluiesc asemenea taină? Cum o ţii dumneata, aşa o ţin şi eu. După toate câte s-au întâmplat, socot că acea fată a Tudosiei nu s-a mai întoarce de unde-i dusă.

— Parcă se ştie unde-i dusă?

— Se ştie prea bine. Dacă doreşti, pot să-ţi spun. Din moarte şi de-acolo puţini se întorc.

Nesimţit, ieşise în acest timp la uşorul pridvorului Chira cămărăşiţa, aşteptând un răstimp cât de mic, ca să ceară de la stăpâna sa o poruncă. Dar sfatul jupâneselor nu conteni multă vreme, până la ceasul al şaselea, când soarele de septemvrie ajunse la amiază, împrăştiind o puzderie de aur asupra acelor locuri tihnite. Zvoana lumii şi a prădalnicilor era acolo abia simţită, între puţine fiinţi omeneşti; pe când miriştile, otăvile, zăvoaiele aromeau sub linişte, iar mătasa funigeilor părea abur ţesut în adierea moale a zilei.