Capitolul XV.

Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie.

Mai bune decât descântecele jupânesei Ilisafta şi desfacerile Chirei cămărăşiţei, au fost poruncile comisului Manole şi doftoriile lui Simion, ca să scoată din Jderul cel mititel amorţirea ce-l cuprinsese.

Înainte de ceasul întâi al zilei, când scânteia brumărelul pe colnice, amândoi fraţii erau călări pe sub streşina pădurii, dând ocol închisorilor. Uneori se opreau sub cireşi cu frunzele pălite, roşii ca o aramă nouă, şi ascultau în poienile dinlăuntru mugetul cerbilor. Coborau la adăpători, unde se băteau şi nechezau subţire mânzocii călăuziţi de îngrijitorii lor; după aceea poposeau la caii de patru ani, sub şoproane, unde erau pregătite meşteşugurile de scopire. Erau şi alte lucrări de îndeplinit într-o herghelie mare ca aceea. Erau nebuni ce trebuiau potoliţi şi nărăvaşi de întors la cuminţenie. Ionuţ Jder era foarte lăudat pentru îmblânzirea sălbaticilor. Până la amiază era atâta frământare şi atâta lucru, încât amândoi fraţii cădeau de trudă în umbrar; îmbucau repede bucatele trimese de la curte şi se întorceau pe spate, închizând ochii şi lăsându-se mângâiaţi de sârmele de aur pe care le strecura soarele prin crengi în adăpostul lor. Abia aţipea mezinul, şi comisul al doilea strănuta cu zgomot, făcându-l să tresară.

Până într-amurg de asemeni nu era pentru Ionuţ hodină.

Gândurile – dovedise comisul cel bătrân – sunt cei mai harnici duşmani ai omului. Nu-i altă doftorie pentru Jder cel mititel decât să cadă butuc în culcuş şi să doarmă somn fără vise. Cu toate acestea demonii care se chiamă gânduri găseau chip să-l cerceteze şi-l cercetau mai ales atuncea când el părea mai alinat. Orice rană de asemeni are vindecare, adăogise bătrânul comis Manole. Omul, chiar tânăr, are mai multă înţelegere decât un cal; s-ar putea spune că are şi înţelepciune; deci acolo unde calul sare în două picioare şi bate cu copitele, omul stă puţintel şi cugetă. De aceea vracii au pentru cai alte meşteşuguri şi pentru oameni altele.

Într-o sâmbătă, cătră sfârşitul lunii septemvrie, amândoi fraţii coborau la curte înainte de asfinţitul soarelui, ca să dea samă bătrânului comis de slujba lor şi să primească alte îndreptări pentru alte treburi. Găsiră la odaie un cal străin; argaţii îi luau şaua şi-l grijeau. Comisul Simion cunoscu calul.

— Avem veste de la fratele nostru Dămian, dădu el lămurire lui Ionuţ.

Mezinul căscă de trudă. Ajungând la pridvor, văzu pe Iosip slujitorul de la Liov şi se bucură întrucâtva, ca de o cunoştinţă veche. Îi rămăsese plăcută amintire de sfatul de la focul gospodarilor, în noaptea înălţării, când se întorcea singur la Timiş.

Slujitorul neguţătorului Dămian se închină cu voie-bună înaintea fraţilor. După asta se întoarse iar la comisul Manole.

Sosise în prag, ca s-asculte numai c-o ureche, şi jupâneasa Ilisafta; dar, cum aflase vestea cea bună, se aşezase pe divan în cuibarul domniei sale.

Vestea cea bună era că jupân Dămian, neguţătorul, se afla pe cale, cu trei zile în urmă, venind să se închine lui Vodă, la Cetatea Sucevii, şi să-i aducă nişte prea frumoase pielcele de soboli. Acele pielcele le primise de puţină vreme prin Ţara Rusească tocmai de la Marea de ghiaţă şi-i făceau numaidecât trebuinţă măriei sale pentru un strai femeiesc; de unde se înţelege că nu târzie vreme Vodă are să aducă la curtea sa Doamnă nouă.

— Am primit şi noi asemenea veste, dădu încredinţare jupâneasa Ilisafta, are să vie Doamnă la noi o mireasă tocmai de dincolo de Marea, fiică de împăraţi pribegi, fugari de la Ţarigrad.

— Eu despre asta nu ştiu nimica, ridică din umeri comisul cel bătrân. Să fie blagoslovită acea Doamnă, care va fi, ca să poată purta sobolii aduşi de feciorul nostru Dămian. Noi am vrea să ştim mai ales dacă feciorul nostru e sănătos.

— Sănătos, cinstite comise, şi tare ca criţa. Nu l-am văzut schimbat din firea lui niciodată.

— Atuncea bine; să ia pildă şi alţii. N-are decât să-i vie măriei sale acea împărătiţă greacă. Iar dacă aduce Dămian şi jupânesei Ilisafta cealaltă bucată de matasă, pentru care i-a trimes răspuns, e şi mai bine.

— Aduce şi matasa, se grăbi să răspundă Iosip. Cum se închină lui Vodă, stăpânul meu purcede fără întârziere într-acoace la părinţii săi. N-a uitat nici de bucata de postav de Flandra. Domnia sa se închină la cinstita faţă a domniei voastre şi pofteşte să vă găsească bucuroşi. Până atuncea puteţi afla de la mine felurite veşti. De unele Ţara Leşească e plină; pe altele le ştim numai noi.

Comisoaia Ilisafta se foi în cuibarul său.

— Unii dintre comişi, zise ea, n-ar fi doritori să afle asemenea veşti. Deşi de la ei s-a ştiut despre Împărătiţă greacă, acuma se fac a uita, ca şi cum n-ar mai şti nimica, şi, deşi poftesc să afle toate câte sunt pe lume, se prefac că nu le trebuie nimic şi întorc capul. Pe când noi dorim să ştim, deoarece altă bucurie nu avem în singurătatea noastră. Alţii au vânturat lumea, noi am stat aici; alţii ştiu toate, noi nu ştim nimica; deci vreau să cunosc acele veşti cu trei zile înainte. Este poate veste că feciorul nostru Dămian are de gând să facă nuntă, cum mi se arată în vis în unele nopţi?

— Are să fie şi asta pe la primăvara viitoare, mărturisi Iosip de la Nimirceni. Până acuma-s numai vorbe. S-ar fi găsit o fată de neguţător litvan de la noi de la Liov. Încă nu ne înţelegem din zestre.

— Dacă nu-i pornit nimica, e ca şi cum nici n-ar fi, mormăi comisul.

— Ai răbdare, ai răbdare, îl îmblânzi jupâneasa Ilisafta. Numai noi femeile ştim cât de greu se fac nunţile.

— Se fac cu prea multă vorbă.

— Atunci să ştie cinstiţii comişi că, fără vorbă, nu se săvârşeşte nimica pe lumea asta.

— Dovada-i de faţă, jupâneasă Ilisaftă, iar Iosip stă şi aşteaptă, uitându-se când încolo, când încoace.

— D-apoi că omul ar vrea să grăiască, numaicât nu-l lasă cinstiţii comişi.

Cinstiţii comişi se îmblânziră şi tăcură, râzând. Alţi cinstiţi comişi, veniţi de la deal, se rezemară de stâlpii pridvorului. Cel mic urma să-şi strămute fălcile, cu ochi umezi, vlăguit de umbletele zilei.

Iosip putu să vorbească iar:

— Când au pălit nohaii în Ţara Leşească, stăpânul meu se afla într-un loc care se chiamă Brodi, alegând marfă de la pădurari crăieşti. Erau mai cu samă nişte piei de râşi care nu se mai află şi stăpânul meu le preţeluia una câte una. Când a ajuns la a unsprezecea, iaca trec pe drum călăreţi domneşti, strigând cât ce puteau primejdie. Jupân Dămian prinde a râde: care nohai? He-he! Aicea suntem departe de hotar. Şi numără pieile înainte; domnia sa plăteşte pădurarilor, eu strâng marfa şi ne ducem la gazdă. Acolo altă zvoană; fugari cu părul vâlvoi. Aflăm noi, nu târziu, că hoarda a răzbit întâi în Podolia şi după aceea nu s-a sfiit să treacă până în Volinia. Grăbindu-ne cătră Liov, eu mă înturnam când şi când şi vedeam ca un nour în fundul răsăritului. Acolo erau pojarurile. După ce ajungem noi cu bine la locul nostru la Liov, cad una după alta vestirile tuturor răutăţilor, de se încrâncena carnea pe mine şi mi se zbârlea părul sub cuşmă. Dar iaca ne vine şi o mângâiere de la Moldova şi auzim că au prins a se bejeni fugari din Podolia ca să se ducă sub stăpânirea lui Ştefan-Vodă. Ieşind eu din târg spre a împlini o poruncă a stăpânului meu, la un sat din preajma Liovului, numai ce mă întâlnesc cu un cunoscut al nostru, pe care l-aţi văzut şi domniile voastre nu de mult aicea, la Timiş. Dacă am să vă spun că are un ochi stâns astupat cu solz, domniile voastre aveţi să vă aduceţi aminte numaidecât. Şi dacă am să mai adaog că-l chiamă moş Ilia Alapin, apoi aveţi să vă miraţi: ce am eu de împărţit cu asemenea neguţător? Eu n-am de împărţit nimic cu moş Ilia, dar el, fiind un meşter cu multe ascunzişuri, aduce vorba despre înţelegerea lui Gogolea cu boierul nostru pribeag jupân Mihu şi mă întreabă, pe departe, dacă n-aş cunoaşte eu cumva pe cineva, carele a dat de ştire la Moldova despre un furtişag de cai ce s-ar fi pus la cale. I-am răspuns că nu ştiu nimica şi habar n-am despre ce cai e vorba.

— Poate tu nu ştii, cumetre Iosipe, îmi zice blăstămatul acela de uncheş chior, dar ştiu eu. Am stat ş-am socotit, am stat ş-am socotit, spune el, cine ar putea din Liov să răsară în Ţara Moldovei; şi ce neguţători umblă de la noi la Moldova; şi cu ce oameni buni de voroavă şi de petreceri au stat oamenii noştri – adică ai mei şi ai lui Gogolea – la cinstitele crâşme din marginea târgului Liov; şi asemenea cu ce moldoveni de aici trăiesc în prietinie slugile lui jupân Mihu.

— Tot nu înţeleg despre ce-i vorba, mă păzesc eu.

— Rău îmi pare că eşti greu de cap, râde moş Ilia. Află că noi am fost să cumpărăm un cal alb, la Timiş, în Ţara Moldovei, şi n-am isprăvit nimica. De asemenea află că am oblicit drumul coconului domnesc la o năzuinţă de dragoste, şi am pus feciori să prindă vulpanul, şi nici cu asta n-am isprăvit bine. Atâta am folosit că am cunoscut un hoţ mare şi bărbat de ispravă cu numele comisul Simion, cu care foarte bine ne-am împrietinit. Am mai cunoscut şi pe un comis mai mititel care are în el sânge clocotit; şi acela ne-a plăcut, mie şi lui Grigorie Gogolea.

Aicea comisul cel bătrân opri pe slujitor:

— Ce fel de poveşti ne spui tu, Iosipe?

— Nu-s poveşti, cinstite comise, şi ai să afli îndată de ce spun toate cu de-amănuntul. Ascultă iarăşi ce veste am să-ţi mai dau, a urmat a-mi vorbi moş Ilia. Eu şi Gogolea ne-am sfătuit să punem în sac pe jupân Mihu, să-l încărcăm pe un samar şi să-l ducem la măria sa Ştefan-Vodă. Acest nevrednic boier şi-a călcat cuvântul şi nu ne-a dat căuşul de zloţi. Deci să duci această veste prietinilor noştri de la Timiş. Ca să se vadă că noi nu grăim într-aiurea şi suntem prietini cu dreptate, să le mai spui una.

Aici povestitorul se opri singur, zgrepţănându-se la tâmplă.

— Care-i acea una pe care ţi-a mai spus-o? Rânji comisul Manole. Spune-o degrabă, căci sunt nişte jupânese care numaidecât poftesc să afle.

— Mi-a spus altele, îngăimă slujitorul liovean, înşirându-mi fel de fel de lucruri adevărate şi mincinoase, pe care eu n-am de unde le cunoaşte şi pe care nu le arăt întocmai, ca să nu se supere unii dintre aceşti boieri tineri.

— Spune, omule, se tângui jupâneasă Ilisafta.

— Mi-a spus că el şi cu tovarăşul Gogolea au cunoştinţă despre păţania unei cneaghine şi a unei jupâniţi.

La aceste cuvinte, Jder cel mititel ridică ager fruntea, apoi se domoli numaidecât şi căscă din nou cu trudă. Se hotărî să intre în casă. Jupâneasa Ilisafta îl urmări miloasă cu privirile, apoi şopti cu grabă lui Iosip:

— Acuma poţi vorbi în voie.

Iosip îşi cobori viersul:

— Încredinţare pentru domniile lor va fi de prietinia noastră, a zis acel moşneag Ilia, când or afla că noi ne-am ţinut de păgâni, şi ne-am alcătuit cu cazaci ai noştri de pe Nipru, lovind cetele risipite ale păgânilor. În ce chip am aflat noi de prinderea jupânesei Tudosia, nu-i nevoie să se ştie numaidecât. Poate au dat-o în mâna tătarilor nişte pribegi de-ai noştri fără lege. Înştiinţat fiind Gogolea, şi-a adus aminte de prietinii săi, şi s-a ţinut în preajma celor din urmă nohai până ce s-a ajuns cu neguţătorii de robi de la Oceacov. Dincolo de Bug, înainte de a trece în pustie, mârzacii se desfac de o parte din marfa lor vie. Patru cneaghine din Podolia şi una din Moldova, cu copila ei, au fost vândute pe loc, cum au trecut acele căruţe din urmă, prin vad, apa Bugului. Cumpărătorii le-au dus la Oceacov. Acolo, la limanul Bugului, aşteptau ceamuri turceşti. Roabele moldovence au fost încărcate, cu alte buclucuri cumpărate, în ceamul unui anume Suleiman-Beg, care are cetăţuie cu putere împărătească în smârcul Dunării, în drept cu Cetatea Chilia. Asta ştim noi, zice moş Ilia; poate-i bine să afle vestea Alexandru-Vodă şi prietinii noştri vor folosi ceva; iar noi nu cerem altă plată acestor prietini decât să cerce la măria sa Ştefan-Vodă dacă putem face noi negoţul nostru cu boierul. Cum primim veste şi facem preţ, noi îl aducem.

Înturnându-mă la Liov, m-am sfătuit cu stăpânul meu. Precum se vede, zice jupân Dămian, preţul pe care-l cer acei hoţi nu-i mai mult decât un căuş de galbini. Eu aş îndemna pe părintele meu comisul să strecoare o vorbă măriei sale. Aş putea face eu târgul; dar afacerea e a altora şi, ca neguţător cinstit, nu vreau să mă amestec.

— Alţii se lipsesc de asemenea folos, mormăi comisul cel bătrân. Nici nu cred să plătească marfa sa aşa de scump pentru o piele de pribeag, bună de umplut cu paie.

— Nu se ştie, neguţătoriile sunt schimbătoare, clătină din cap Iosip; după întâmplările ce mi s-au povestit, preţul pieilor poate să se fi ridicat.

Comisul Simion se dezlipi întunecat de stâlpul în care se rezemase.

— Meştere Iosip, vorbi el fără prietinie, bag de samă a doua oară că, în Ţara Leşască, istorisirile sunt prea lungi.

— Însă istorisirea dintâi, când am mai venit pe aici, a fost cu priinţă pentru cai, răspunse râzând slujitorul de la Liov.

— Bine, poate să fie şi asta de folos cuiva. Pentru cealaltă îţi mulţămesc mult; pentru asta mai puţin. Du-te la odaie, unde te aşteaptă bună tovărăşie.

Iosip se închină înaintea boierilor şi se duse. Simion Jder veni lângă maică-sa; îi apucă mâna şi i-o sărută.

— Ai văzut, muţă, întrebă el, ce ochi a întors Ionuţ? N-a mai aşteptat; a înţeles că nu-i mai rămâne nimica de făcut.

— S-a supus înţelepciunii bătrânilor! Îl ameninţă comisul Manole.

— Adevărat este, îşi înclină fruntea, cu întristare, Simion.

— Poate-i mai bine aşa, încheie vorbirea jupâneasa Ilisafta. Desară e a treia sâmbătă când îi descântăm să-i desfacem pentru farmec, eu şi Chira. Mâni, poruncesc şi părintelui Dragomir rugăciune de izbăvire.

Jder cel mititel ascultase întreagă istorisirea lui Iosip. Se lăsase cuprins de înfricoşare, să nu i se întâmple ceva, să nu făptuiască ceva. Îndată ce trecuse din încăperea cea mare în alta mică, lângă iatacul comisoaiei, se lăsase să lunece lângă părete şi-şi aplecase urechea îndărăt; aşa încât auzise tot.

Bine nu putea desluşi ce se petrece cu el. Nu putea să fie bucurie, dar nu era întristare. Era o tulburare din care încerca să se desfacă, peste samă de aţâţat. I se lămureau fără greutate un gând şi o hotărâre. Toate erau scrise în destinul lui – se încredinţa el. Din amestecul lui Alexăndrel-Vodă nu se putea să iasă decât încurcătură şi suferinţă şi, poate, pieirea Nastei; deci Dumnezeu îi depărta dragostea, ca s-o lămurească şi să rămână numai a lui; căci numai el va îndrăzni să se ducă s-o caute şi s-o smulgă căpcăunului. Răscumpărând-o prin năcazuri şi durere, Nasta nu va mai putea fi a altuia. Nu s-ar putea spune că ce cugetă el să îndrăznească e chiar o nebunie. Gândurile cele bune sunt de sus. Tot de la Dumnezeu i-a venit pe neaşteptate vestea. Iosip de la Nimirceni a pus-o dinaintea lui. Nu-i mai rămâne decât să răspundă chemării. Nu se ştie dacă jupâneasa Tudosia mai trăieşte, dar Nasta e în viaţă şi-l chiamă, deoarece o simte într-însul.

Cu asemenea retorică a vârstei de douăzeci de ani şi a patimei se îndeletnici un timp, apoi i se desluşi nevoia să-şi găsească ieşirea de la Timiş şi drumul către Chilia. Lesne e să izbucnească în picioare, să sară pe cal şi să se ducă. Îl ajung din urmă slujitorii; şi, după aceea, locul nu-i poate fi decât în polobocul de apă, până la gât, la bolniţa vraciului celui iscusit de la mănăstirea Neamţu. Să aştepte, să vadă şi pe urmă să găsească – nu-i cu putinţă; strigătul lăuntric îi porunceşte grabă. Ce ascunziş ar putea alcătui ca să adoarmă lumea de la Timiş şi el, în vremea asta, să-şi ia zborul?

Se pare, întâi, că are nevoie de un sprijin şi acela nu poate fi decât Gheorghe Botezatu Tătarul. Acesta e un om înţelept, vrednic şi vârtos în năcazuri. Tătarul mai are şi alte bunuri care se vor desluşi la vreme.

Îşi ia numai acele arme pe care le poate ţine ascunse. Nici n-are nevoie atâta de arme, cât de iscusinţă.

Nu poate pierde din vedere că un drum lung îţi cere cheltuială, dacă vrei să-l faci cu repeziciune. Să zicem că ia pe sine straiul de postav albastru şi, în târgul Romanului, îl schimbă cu altul prost, însă cu adaos de bani. Nu se ştie dacă poate găsi neguţător chiar în acel ceas când va face popasul, iar la asemenea călătorie opririle, ziua, se cuvine să fie cât mai rare şi cât mai scurte. Noaptea o petreci în afară de târguri; şi neguţătorii de straie nu ţin dugheană în singurătate.

Până ce-a ajunge să facă un schimb ca acela, se poate bizui pe trei zloţi.

De trei ani, la trei Boboteze, jupâneasa Ilisafta comisoaia a poftit să aibă, într-o sticlă verde a domniei sale, aghiasmă de la Iordanul sfintei mănăstiri Neamţu. Nu era slujitor mai cu dragoste pentru domnia sa la Timiş decât Jderul cel mititel. Îndată Ionuţ a ales sania cea mai uşoară şi caii cei mai iuţi, s-a învălit în blăni de berbece şi s-a dus pe pârtia de omăt, ca săgeata. Pentru asemenea ispravă, în trei rânduri jupâneasa Ilisafta i-a pus în palmă câte un ban de aur. Şi asta a fost rânduit şi scris de mai nainte. Dacă n-ar fi fost acei zloţi în rânduială de sus, i-ar fi cheltuit până acuma. Însă nu i-a cheltuit, ci i-a ţinut ca pe un odor în scoarţa de argint a Maicii Domnului, pe care o are deasupra căpătâiului.

Se sculă din culcuş şi căută la icoană, în lumina candelei. Comoara era acolo.

Îi rămâne să vadă acuma în ce chip va putea ademeni mai uşor cu sine pe slujitorul tătar. Botezatu e un om nepreţuit, însă greoi la înţelegere. Şi mai ales are nărav de se îndărătniceşte câteodată, parcă ar avea în el pe dracu.

Dacă n-o scoate la capăt cu Tătarul, plecarea i-i primejduită; căci Tătarul nu-l lasă să iasă de la Timiş; chiamă ajutor pe comisul Manole şi pe comisul al doilea.

Cu toate acestea, dacă-i scris să se facă acest drum, Botezatu are să primească şi el în frunte lovitura de la Dumnezeu şi are să se supuie.

Când veni jupâneasa Ilisafta în chilia lui Ionuţ, cu Chira roaba, ca să-l împresure cu descântece şi să-i puie buruiană de somn sub pernă, băiatul părea de mult cufundat în vis şi candela îi lumina liniştea obrazului.

Comisoaia se învârti un răstimp în jurul frunţii lui, murmurând uşor şi stupind în laturi spre duhuri. Apoi îi făcu deasupra semnul crucii.

Atunci Ionuţ deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n-avu vreme să strige de plăcere, nici să întrebe ce-i şi dacă-i bine. Fecioraşul închisese iar ochii şi urmă să doarmă liniştit.

— Prea curata Maica Precistă s-a milostivit asupra noastră, şopti jupâneasa Ilisafta cătră cămărăşiţă.

Făcând plecăciune smerită cătră candelă şi cătră zâmbetul neclintit al sfintei, comisoaia mai privi o dată cu mulţămire somnul Jderului celui mititel şi se retrase.

Nu multă vreme după ce se făcu linişte deplină în iatacul dumneaei, Ionuţ Păr-Negru ieşi din chilie cătră saraiurile de dindos şi se duse să caute pe Tătar. Îl ştia că trebuie să fie lângă odaie, într-o despărţitură a lui sub streşină, unde îşi făcuse patul. Putea scoate de acolo capul ca să se uite la stele. Jder dădu ocol locului; căută o prăjină subţire şi împunse culcuşul, până ce omul dinlăuntru se frământă.

— Cine-i acolo, măi? Întrebă el, mormăit.

— Ieşi afară, Gheorghe, îl îndemnă Ionuţ, ca să vezi brumărelul.

— Aha! Domnia ta eşti?

— Eu sunt.

— Apoi, acu, oamenii cuminţi dorm.

— Ştiu; dă-te jos, ca s-asculţi ce spun cei nebuni. Tătarul nu răspunse. Înaintă din culcuş capu-i zbârlit şi se uită cu luare-aminte spre stăpânul său, desluşind în glasul lui ceva cu totul neobişnuit. Îşi stăpâni căscatul; se frământă în fân şi adună dulama de pănură. Întârzie numai până ce-şi rândui pe el straiele de dedesubt şi-şi dădu drumul la pământ.

Ionuţ îl duse sub foişorul din livadă. Acolo chibzuise el că-i cel mai potrivit loc de sfat, de care nu s-ar fi putut apropia nimeni fără să fie văzut şi auzit.

— Botezatule, pune-te la pământ, porunci dintr-odată Jder. Mă aşez şi eu lângă tine. Avem de vorbit amândoi. Întâi să juri că, orice ţi-oi spune eu, tu n-ai să mărturiseşti nimănui. Fă-ţi cruce; jură pe sufletul tău şi pe viaţa mea.

Tătarul încercă să holbeze ochii şi rămase numai cu gura căscată. Îndeplini jurământul, gâfâind de mare sfială, înţelegând tulbure că se pregăteşte o primejdie.

— Eu trebuie să ies numaidecât de la Timiş, urmă Ionuţ, cu stăpânire de sine. Am aflat mai nainte că jupâniţa Nasta s-ar fi găsind cu viaţă, vândută în robie unui slujitor turc de la Dunăre, cu numele Suleiman-Beg. Dacă nu mă duc acolo s-o scap, eu nu mai sunt vrednic de viaţă.

Tătarul îşi plecă fruntea. I se părea că, dacă şi-ar fi apropiat urechea la gura aşa de stăpânită a lui Jder, ar fi putut auzi tumultul furtunii. Deci acel copil nebun se duce la pieirea lui!

Cine să i se împotrivească? Dacă-i poprit şi rupt de la fuga pe care şi-o pregăteşte, e în stare să-şi ia viaţa. Dacă el, slujitorul, ar îndrăzni să-l înfrunte, şi-ar putea răpune capul, şi feciorul cel nebun tot se duce în lumea lui. Nici nu poate da de ştire, fiind legat cu jurământ. Nici nu vedea altceva, în treaba ce se punea la cale, decât pieirea sa şi a copilului. Poate o minune şi o voinţă anume a lui Dumnezeu să cârmuiască altfel întâmplările. Dar ca să se îndeplinească minunea şi voinţa lui Dumnezeu, feciorul stăpânului său nu trebuie lăsat fără ajutor. Prin aceeaşi voinţă de sus şi prin întârzierea lucrurilor omeneşti, călătorii de aici pot ajunge cu totul în altă parte; deci iar trebuie să întovărăşească pe copil. Dacă li-i dat să ajungă în pământul păgânilor, apoi numai el, Tătarul, poate fi ajutor şi sprijin lui Ionuţ, cunoscând şi limba necredincioşilor şi legea lor. Chiar dacă acolo n-ar fi jupâniţa Nasta şi n-ar isprăvi nimic, ar fi cine să-l ocrotească şi să-l călăuzească îndărăt.

Botezatu răspunse deci îndată, cu un glas tot aşa de stăpânit ca al lui Jder:

— Văd că aşa mi-i scris, să-ţi fiu tovarăş într-o faptă cu desăvârşire neînţeleaptă.

Ionuţ primi cu oarecare mirare răspunsul slujitorului. Se aştepta la o împotrivire. Privi cu bănuială piezişă spre tătar.

— Stăpâne, nu mă bănui, răspunse Botezatu, căci am făcut cruce şi am jurat. Am eu socotelile mele şi văd că nu se poate altfel. Pe lângă asta, eu am de plătit o datorie mare cătră jupân Manole, comisul. Când aveam numai zece ani vârstă, tatăl meu şi maica mea au murit de ciumă lângă Telekigiami în olatul Sultanului. Se duseseră acolo la un mormânt al unui sfânt şi eu am rămas plângând lângă leşurile lor, fără să mă cunoască nimeni. M-au luat de-acolo nişte ieniceri şi m-au vândut unui ceauş bătrân, la cetatea Silistrei. De la cetatea Silistrei am trecut în altă robie, la Brăila. Iar în vremea războiului lui Vlad-Vodă, stăpânii mei au fost puşi toţi sub sabie şi aşteptam şi eu să vie careva să mă taie. Aşa a fost acel război că nu trebuia să rămâie păgân cu viaţă, nici sălaş al păgânilor nepârjolit. Aşa că atuncea când s-au întors, la locul unde zăceam, alţi oşteni, ca să isprăvească ce mai rămăsese în fiinţă, eu, ca un nevinovat ce mă aflam, m-am sculat dintre morţi şi am întins capul, că să mi-l taie şi mie după cuviinţă. Atuncea a strigat unul din acei oşteni:

— Staţi! Poftesc să mi se deie mie acest prunc! Acel oştean a fost jupân Manole Păr-Negru.

Dacă nu-i chip să te popresc şi dacă numaidecât trebuie să ieşi de la Timiş şi să te duci la Dunăre, eu nu se poate să te las singur. Dumnezeu vrea poate să cad eu şi să te întorci domnia ta.

— Avem să ne întoarcem amândoi, Botezatule, răspunse Ionuţ şi avem s-aducem şi pradă cu noi.

Tătarul oftă:

— Să fie cum spui domnia ta şi nu cum mă tem eu. De parale n-avem nevoie. Dacă nu ne ajung din urmă vânători de la Timiş, mă prefac eu ismailitean şi te călăuzesc eu între primejdiile de-acolo.

— Am să fiu slujit la poştele măriei sale şi avem să luăm caii cei mai buni, ca să nu ne ajungă nimeni, se veseli Jder.

— Atuncea ai aur?

— Am ceva mai bun. Cartea măriei sale pe care o ţin la cobur încă de la Înălţare, când am fost la mănăstirea Neamţu.

— Dacă de-atuncea ai cartea domnească, oftă iar Botezatu, atuncea şi mie mi-i scris să nu mă pot feri de nebunia domniei tale. Porunceşte-mi unde să duc straiele şi merindea, ce cai să aleg ca să nu-ţi fie cunoscut pagul, care potecă luăm ca să ajungem în drumul Romanului.

— Ascultă, Botezatule, zâmbi Ionuţ, nu trebuie să ne grăbim fără mare chibzuinţă. După cum eşti pornit şi tu, văd că nu se poate să nu ajungem cu bine unde vreau eu. Mai întâi nu trebuie să se afle dintr-odată c-am plecat; trebuie să ne luăm vreme, ca să fim departe. Când or porni de-aici, noi să fim lângă Dunăre. Cum se face ziuă, eu mă înfăţişez muţei şi-i spun, cum ştiu eu, că-s tămăduit de toate; şi, fiind o sfântă zi de duminică, să afle domnia sa că mă duc la fratele meu părintele Nicodim, care mi-a poruncit să mă abat la cuvioşia sa când mi-a veni ceasul să mă liniştesc de tulburările mele. Noi pornim cătră Neamţu; iar de la cotitura cea dintâi, ne răsucim în loc şi intrăm în codru la locul unde ai să ascunzi tu toate câte ne trebuiesc de cale lungă; şi după aceea pălim la Roman şi la Fălciu.