VIII.Alioşa a sfătuit de bine pe Vasca vătămanul.

Cazacii mâncau zoriţi şi cu urechea la pândă pitan greu de orz şi grâu cu pastramă tare şi-şi treceau unul altuia o ploscă de bostan, care se chiamă tătarca, în care era rachiu de tescovină. Fata boierului sta ghemuită în blăniţa ei, cu spatele întoarse. Dăduse din cap cu scârbă parcă la întrebările vătămanului: nu-i trebuia nici mâncare, nici băutură, îi era numai sete.

— Aş vrea să beau puţintică apă… îngână ea cu trudnic glas.

Unul dintre zaporojeni se-ntorcea de la cai, pe care-i priponise aproape de luminiş; venea să-şi ia partea lui de mâncare şi băutură. Era oşteanul cel mai tânăr dintre cei patru tovarăşi ai lui Vasca.

— Hrişa, îi zise vătămanul, caută tu puţintică apă pentru domniţa noastră… Pârăul curge mai la vale, la doi paşi…

Cu pânea şi cu carnea uscată într-o mână şi c-o ploscă într-alta, Hrişa lăsă caii deoparte, tovarăşii deoparte, şi, prin stejăriş, coborî la pârău. Tocmai atunci răsărea soarele, şi luceau ca unşi c-o vopsea trandafirie lăstarii tineri din vârfurile stejarilor. O linişte adâncă domnea în pădure: câteva mierle negre trecură în zbor prin lumina aurie de deasupra. Un duruit de ciocănitoare, un ţârâit de pasere măruntă, un muget moale de căprior se deşteptau din somnul pădurii.

Trecu un răstimp. Din haina şi broboada de matasă, obrazul fetei parcă se arăta mai alb; blăniţa îmbrăcată cu postăvior albastru îi căzuse de pe umeri. Cu capul puţin întors, cu gura uşor deschisă, spiona cu coada ochiului pe vătăman, care mânca lacom.

Dintrodată din desiş se auzi un nechezat de cal ş-o smuncitură. Apoi frunzişurile începură a fâşâi ş-a bate. Vasca sări în picioare şi ochii îi scăpărară.

— Ce este, Alioşa? şopti el şuierat. Ai spus că nu-i nimica!

C-un salt năprasnic, zaporojanul cel cărunt dispăru în tufe. Frunzişurile fâşâiau ca purtate de vânt. Ceilalţi îşi strânseră repede chimirurile şi traseră săbiile, Fata se zvârli şi ea în sus, blana-i căzu; mlădioasă îşi pleca urechea şi asculta.

— Te bucuri, porumbiţo! zise râzând Vasca; apoi parcă-i trecu o umbră de mâhnire prin ochi. Te bucuri c-au să mă taie.

Fata îi aruncă o privire ascuţită şi nu-i răspunse. El făcu un pas, îi apucă braţul. Răsucindu-se, cu ţipăt de durere, fata boierului căzu în genunchi şi-şi lovi fruntea de pământ.

— Omoară-mă! strigă ea c-un glas metalic şi îndărătnic.

— Stai liniştită şi taci, îi zise poruncitor Vasca.

Dar ea scoase un ţipăt prelung de ajutor şi iar se ghemui la pământ. Vătămanul ridică paloşul. Dar în clipa aceea izbucni o bătaie de săneaţă ş-un clocot de ecouri se prelungi până departe. Cu capu-nainte, ca un taur mânios, Alioşa se năpusti prin mladă şi strigă cu ochii crunţi:

— Ne-au furat caii!

— Cum? urlă sălbatic vătămanul. Ce facem noi fără cai?…

Apoi, scurt, ca prin farmec, se linişti. Întrebă cu glas şuierat:

— Cine?

— Nu ştiu! răspunse Alioşa şi-l privi cu sălbăticie. Am vrut să mă reped, dar au tras cu săneaţa. Câţi sunt? Nu ştiu. Cine sunt? Nu ştiu!

— Sunt duşmani care ne cunosc, grăi repede vătămanul; n-au îndrăznit să ne izbească în faţă…

— Nu, răspunse hotărât Alioşa, eu cred că fac asta din pricina fetei… Asta-i pacostea noastră…

Fără să mai steie o clipă în cumpănă, vătămanul Vasca se plecă; cu mişcări iuţi învăli în blăniţă pe fată, care se zbătea; cu ştergarul în care fusese învălit pitanul o înfăşură peste gură, ş-o luă la subsuoară.

— Veniţi după mine! porunci el. Eu fata n-o dau decât moartă…

Zaporojenii îl urmau tăcuţi, intrară în tufe şi răzbătură spre pârău, oprindu-se din când în când şi ascultând. În pădure se făcuse iar linişte şi soarele lumina vesel.

Când ajunseră la pajiştea verde de lângă pârău găsiră pe Hrişa cu faţa în sus, cu braţele în laturi, sângerat la gât. Îi privea cu ochii spăimântaţi, nu mai putea spune ce ar fi voit să spună; o mână nevăzută îi dăduse moartea.

Vasca pufni şi privi în juru-i, cu ochi în care lucea spaima, ca o fiară încolţită. Apoi gemu azvârlindu-se în rovina pârăului:

— După mine! găsim noi un cotlon din care să ne vindem scump viaţa…

Albia adâncă a pârăului era presărată de lespezi văroase, ş-o dungă de apă se strecura în linişte, înţepată ici-colo de raze subţiri de lumină. Cu prada pe braţul stâng, cu paloşul în dreapta, urmat de cei trei tovarăşi, Vasca se năpusti la deal. Nu ştia unde merge. Dar fugea de o primejdie mare. Se năpustise spre un hotar al umbrei şi al întâmplării. Mai nădăjduia în braţul lui, cât îl simţea tare, şi-n cele trei săneţe ale zaporojenilor.

Malurile prăpăstioase se-nălţau acum drept şi gorunii cei străvechi se suiau parcă până la cer. Vasca păşea pe pietrele albe ca pe nişte trepte şi începea să gâfâie. În urma, lui, dintrodată, un cazac slobozi un ţipăt şi fata se zbătu în braţele lui. Vătămanul se opri şi întoarse capul. Din cei trei tovarăşi, unul căzuse.

— E străpuns de săgeată!… zise Alioşa c-un glas mânios. De-acuma, vatamane, aici e sfârşitul nostru!…

Cazacul lovit horcăia aspru, cu faţa în jos, în apă. Vasca întoarse capul spre fată, apoi hotărât, cu sprânceana încruntată, ridică fruntea şi privi din nou pe maluri, de unde căzuse lovitura morţii. Atunci îşi văzu duşmanii. Erau şase; umblau repede şi-l urmăreau cu ochii; erau cu arcuri şi săneţe. Poate erau moldoveni, poate erau tătari.

— C-o mişcare uşoară, cazacul trase la piept pe fată, şi făcu doi paşi îndărăt, într-o adâncătură a malului.

— Treceţi înapoi! avem scut! zise el cătră tovarăşi. Cei doi zaporojeni se strecurară sub mal şi-şi înălţară săneţele pe lângă ceafa vătămanului lor. Vasca începu a râde cu răutate.

— După asta vom vedea ce-om mai face… zise el răsuflând adânc.

Pe jumătate înăbuşită de ştergar, fata din braţele cazacului tremura răcită de un fior de frig. Cu ochii ei albaştrii, măriţi şi rotunjiţi din pricina răsufletului silnic, privea şi ea în sus, căci văzuse de unde putea să-i vie scăparea. Dar nu văzuse nici pe tatăl ei, nici pe vreun slujitor, nici o faţă cunoscută. Erau figuri străine.

La urechea ei, izbucni glasul lui Vasca, puternic şi răsunător, cu o veselie ş-o nepăsare care parcă nu displăcură fetei; căci ea înţelegea şi asta, că vătămanul care o ţinea la piept era aproape de moarte pe cât era de aproape şi de ea. Vasca striga cătră cei de sus în limba leşască:

— Oameni buni! ce poftiţi voi de la mine?… Nimeni nu-i răspunse deocamdată.

Când se înălţaseră săneţele la spatele vătămanului, cei şase urmăritori se trăseseră îndărăt. Dar prin râpa de la deal se auzi un ciuruit de pământ mărunt, şi zaporojenii pricepură că duşmanii s-au coborât în albia pârăului. Dar aşa cum erau aşezaţi, nu-i puteau vedea.

— Prin râpă, veneau cu săneţele gata Şoimaru şi Bârnova. Cantemir se arătă şi el o clipă cu arcul încordat sus pe mal, – şi dispăru iar.

— Acesta-i răspunsul… mormăi vătămanul cătră tovarăşii lui.

Cei trei uşor înţelegeau că dacă s-ar fi întors spre cei ce veneau prin râpă, se descopereau celui cu arcul care îi pândea de sus.

— Apoi e greu de noi, vatamane… şopti, cu mânie şi cu umilinţă parcă, Alioşa.

— Taci, bătrânule, ş-aşteaptă voia lui Dumnezeu… îi răspunse cu nepăsare Vasca.

— Apoi tu şi cu moartea vrei să şuguieşti, vatamane, dar eu cu asta nu mă mângâi.

Din râpă, de la deal, venea glas. Cazacii întinseră urechea.

— Vatamane Vasca! striga Şoimaru, care vorbea ca apa leşeşte; să ne dai prada!

— Mai degrabă am să vă iau capetele! strigă cu îndrăzneală cazacul. Nu vă dau nimic. Cine eşti tu?

— Eu sunt oştean al lui Tomşa. Mă chiamă Şoimaru.

— Să fii sănătos până ce te-oi prohodi eu! răcni vătămanul. Drumul, până la pieptul meu e greu: am platoşă bună: o fată mare, a boierului Orheianu…

În râpă, Bârnova zise lui Şoimaru:

— Auzi! Vra să zică pe boierul cel bărbos de astă noapte îl chiamă Orheianu…

— Tot am aflat ceva… zise zâmbind Şoimaru; apoi, alăturea de Simeon, făcu doi paşi şi se opri. Cazacii erau aproape, la zece paşi. Fata înfăşurată în blăniţă, din braţele lui Vasca, îl zărise şi-şi aţintea asupra lui ochii rotunzi: numai capul ei îl puteau zări, şi umărul lui Vasca. Restul era acoperit de adâncătura malului.

— Apoi, frate Bârnova, şopti uimit Şoimaru, are fată frumoasă pan Orheianu!… Hm, de aceea-şi pune cazacul viaţa pentru dânsa!… – Fată-l privea ţintă şi parcă-l străbătea cu lumina ochilor… Parcă-l chema, parcă-i cerea ajutor, cu ochii, cu toată fiinţa ei, şi-i făgăduia cele mai dulci răsplăţi.

— Făcu un pas înainte şi strigă:

— Vasca! ascultă ce-am să-ţi vorbesc!

— Ce este? urlă cazacul.

— Ascultă, Vasca. Pune jos pe fata Orheianului, neatinsă, cu toate armele voastre, şi vă iertăm… Aici nu-i război pe viaţă şi moarte. Iertat să fii pentru ce-ai făcut…

— Îl ierţi, căci îl înţelegi… murmură lângă Şoimaru înţeleptul Simeon.

— N-o pun! răspunse cazacul.

— Vasca! strigă iar Tudor Şoimaru; dacă nu pui pe fată jos, îţi iau umărul, ş-ai s-o laşi de nevoie…

Vasca începu a râde cu disperată veselie, iar Şoimaru, deodată hotărât parcă de ochii fetei, ridică la umăr săneaţa. Când bubui împuşcătura, vătămanul îşi simţi braţul drept ca rupt din umăr, mâna-i căzu moartă şi fata-i lunecă din braţe. În aceeaşi clipă, apăru Cantemir pe mal sus, şi dădu drumul din arc unei săgeţi care ţipă scurt. Lângă Alioşa, celălalt cazac îmbrâncă, lovit de moarte. Şi ca-ntr-o mută înţelegere, în faţa morţii fără cruţare, Vasca şi Alioşa, singuri rămaşi în viaţă, zvârliră lângă fată, unul săneaţa şi celălalt sabia. Bătrânul ridică amândouă mâinile în sus, răcnind un singur cuvânt de deznădejde: „Rob!”, şi vătămanul făcu semnul de supunere deplină cu braţul sănătos; din celălalt izvora sânge îmbielşugat, care se prelingea pe blana scumpă a fetei. Şi cu ochii închişi, domniţa, care uimise într-o clipă pe Şoimaru, căzuse iar în zdrobirea unui leşin, de când izbucnise gura săneţei îndreptată asupra ei.

Cantemir îşi dădu drumul de sus, Şoimaru şi Bârnova se repeziră la vale şi puseră tălpile picioarelor pe armele învinşilor. Dumitru Lie şi Ispas, coborâţi şi ei la poruncă, ridicară pe braţe copila leşinată; iar de pe mal, între capete de cai, privea c-un zâmbet liniştit Ilun tătarul, cu faţa palidă şi cu ochii tainici.

Şoimaru se plecă cu grijă şi ascultă răsuflarea fetei; apoi, punând mâna pe jungherul dăruit de bei, aruncă o privire crudă asupra cazacului. Avea faţa crâncenă şi mânioasă.

— Şoimarule! zise Bârnova. L-ai iertat!…

— L-am iertat? întrebă c-un glas tremurător de întărâtare răzăşul.

Cazacul îl privea cu ochi neclintiţi.

— Dacă nu mă loveşti, zise el, avem să ne-ntâlnim altădată! Ori, dacă vrei, ucide-mă, căci eu n-am să te cruţ!…

Parcă nu-şi simţea braţul împuşcat şi privea cutezător spre cei trei prietini.

Şoimaru stătea în cumpănă; izbucnise în el o mânie repede; voia să lovească fără milă. Dar fata deschise deodată ochii şi-l privea neclintită. Când o văzu, apăsă jungherul în teacă şi se alătură de ea, să-i desfacă legătura de la gură.

— Ai vrut să te desleg, domniţă, zise el cu supunere. Porunceşte ce să facem şi unde să te ducem!

Fata era zdrobită, nu putea răspunde cu glas; îşi adună numai blăniţa pe umăr şi-şi potrivi la tâmplă o şuviţă de păr, cu degetele subţirele şi albe. Apoi zâmbi obosită, cu zâmbetul care ştia ea că-i şade bine.

Alioşa lega rana lui Vasca şi mormăia în barbă:

— Iaca vezi tu, vatamane! S-au împlinit veştile inimii mele. De-acuma ca fiarele, fără cai şi fără arme, avem să rătăcim până ce-om ajunge în Ucraina noastră.

Dar cazacul cel tânăr nu-i răspunse; oftă numai şi privea cum se depărtează blăniţa cea albastră pentru care era el să moară.