IX.Orheianu se împacă cu moş Chirilă.

La han în urmă, boierul Orheianu ieşise la soare sprijinit de subsuori de doi slujitori. Mânia nopţii îi trecuse; acuma necontenit îşi îndrepta cu grijă ochii lui mari şi bulbucaţi pe şleah, spre răsărit. Făcea doi paşi şi şchiopăta uşor, ş-atunci trăsăturile feţei i se răsuceau. Alte două slugi cercetau şi orânduiau boclucuri într-o căruţă uşoară cu roţile nalte. Boierul îşi aruncă şi spre ei ochii; şi începu a vorbi scuturându-şi barba mare.

— Iaca, nemernicilor, aţi întârziat pe drum, v-aţi ascuns prin tufe, nu ştiu ce-aţi făcut… De-abia acuma mi-aţi adus căruţa cu caii. Dacă eraţi pe urma mea astă-noapte, mă repezeam şi eu după ticălosul acela, după hoţ… Chiar am crezut că v-a tăiat beregatele, ş-a luat trăsura cu toate cele târguite în Ţara Leşască!

— Dă, stăpâne, răspunse vătaful cu umilinţă, am făcut şi noi cum am putut. Bine c-a dat Dumnezeu ş-am scăpat!

— Ce face? Aţi făcut cum aţi putut? M-aţi lăsat singur cu ceilalţi pe jos, – m-a zvârlit calul în pulbere; – acu cine urmăreşte pe cazac? Cine-mi scapă copila? Aşa? Aţi făcut cum aţi putut? Am să vă arăt eu, păcătoşilor, dac-aţi făcut cum aţi putut!

— Stăpâne, după atâta năcaz şi oaste, cu toate câte am pătimit, bine c-a dat Dumnezeu şi te-am găsit…

— Aşa? Ei, da, bine că m-aţi găsit; altfel vă găseam eu pe voi şi-n borta şerpelui… Hm! La urma urmei bine că m-aţi găsit… Da’ lucrurile-s toate? Neatinse? Nimica nu lipseşte?

— Toate, stăpâne, după rânduiala cu care mi le-ai dat…

— Ei bine, bine, măcar atâta… Da’ ce-mi foloseşte? Oare boierii aceia care mi-au făgăduit ajutor se ţin de cuvânt? Asta-mi roade mie inima! Parcă mă arde în măruntaie neliniştea!…

Chirilă ieşise în prag şi-şi steclea în soarele dimineţii nasul roş. Şi lui îi trecuse mânia nopţii; fără vorbă multă se împăcase cu boierul ş-acuma îl privea cu ochi plini de veselă viclenie; mai ales că vedea că-n buzunările adânci ale oaspetelui se zăresc galbini adevăraţi, cu zimţi şi cu chipul craiului leşesc.

— Cucoane! strigă el cu glasu-i gros; să nu-ţi fie cu bănat! Da’ ce credinţă poţi avea în nişte flăcăi? Bine, boieri or fi fiind ei, da-şi au şi ei drumul lor; mai ales dacă ticălosul cel de cazac a apucat pe drumul lui! Parcă drumurile oamenilor se-ntâlnesc numaidecât!

— Ce spui! întrebă boierul întorcând peste umăr capul.

— Spun, boierule, că în ziua de azi e greu să ai credinţă în oameni…

— Aşa? Ai dreptate. Eu pe boierii aceia nici nu-i cunosc.

— Degeaba ai lăcrimat dumneata şi i-ai rugat… stărui Chirilă c-un zâmbet abia văzut.

— Ei, omule! răspunse boierul bărbos; astă-noapte eram tulburat tare. Eu îs om cu mânia repede… Hm! Poate că ai dreptate… Am cugetat şi eu că poate să fie aşa, de când stau ca pe jăratic şi mă frământ. Dar am şi hotărât ce am de făcut… Trec şi eu Nistrul, şi în Lehia am prietini slavă Domnului… Am pe domnul Vladislav Dumbrovschi, voievodul Sandomirului, cunosc şi pe castelanul Braslaviei… Ei pot da poruncă şi mi-l aduc în fiare pe cazac. Cu boierii leşilor nu-i de glumit… E adevărat, avem şi noi averi ca şi dânşii; am dobândit în viaţa noastră pământuri şi sate; din mila lui Dumnezeu avem cu ce trăi; da-i vorba că ei au şi putere… La noi, cu schimbările domniei, întruna trebuie să păzeşti drumul hotarului…

— Hei, cinstite jupâne, strigă Chirilă, înţelegând cum stau lucrurile; schimbarea domnilor bucuria nebunilor… Dar nu-i nimica. Toate trec; noi rămânem pe loc.

— Apoi, omule – temelia ţării n-o fac domnii; tot boierii se chiamă că ţin obiceiurile şi rânduiala. Domnul, ca cel ce nu-i. Prostimea, ca şi vita, stă cu botu-n pământ. Da’ neamurile boiereşti sunt cap şi minte pentru Moşie…

— Asta-i numaidecât! răspunse cu pătrundere Chirilă. Şi-şi făcu în gând socoteală că o vorbă înţeleaptă care place boierului poate să-i sporească c-un ban rotund câştigul. Ca hangiu cuminte, Chirilă ştia să se folosească şi de ghioagă ţintată şi de cuvânt dulce.

— Prea cinstite boierule! zise el iar, aducându-şi aminte de vorbele-i nesocotite de la miezul nopţii; în adevăr, noi, prostimea, ce putem şti? Nu ştim nici sama vorbei, nici nimica; avem şi noi ştiinţă cât păr pe broască… Noi cu ghioaga şi cu vorba proastă!… Nu zic de mine, – eu în adevăr am greşit, dar îndată ce-am văzut cu cine am de-a face, am văzut boier cu greutate şi cu bani, mi-am dat cu palma asta peste gură şi m-am certat cum se cuvine… Da’ cunosc pe alţii, care nu ştiu, cinstite jupâne, cum să se poarte cu lumea…

Boierul nu răspunse: încruntă din sprâncene şi mai făcu doi paşi spre şleah; iar şchiopătă şi i se încreţi obrazul de suferinţă. Vătaful, ţigan, cu obrazul plin de şiretenie şi de linguşire, grăi cu mândrie îndreptându-se spre crâşmar:

— Bade Chirilă, măria sa are pământuri la Orhei cât poţi cuprinde cu ochii de pe un munte. Cine le mai ştie sama?… La boierul nostru numeri douăzeci de prisăci, şi vite de nu le mai ştie nimeni sutele… Şi mori, şi hanuri… phii! lucru mare!

— Apoi am aflat noi puţintel din toate… răspunse blajin hangiul.

— Chirilă, om înţelept, după ce-şi arătase ghioaga, din două vorbe descususe pe servitor, şi când se întoarse boierul prăbuşit de pe cal, ameninţările şi le înghiţise şi ghioaga se mistuise în întunecoase funduri. Hangiii în toate vremurile sunt oameni cu socoteală!

Boierul privea în lungul drumului şi clătina din cap cu nerăbdare:

— Nu vine nimeni, nu se vede nimica… zise el şi se-ntoarse în loc…

Şi nădejdea şi curajul pe care le avusese acuma-i slăbiseră.

— Ce fac eu aicea? vorbi el mai mult cătră sine, dând din mâni; de ce stau? pe cine aştept? În ziua de azi numai în tine să ai credinţă… Pregătiţi căruţa! strigă el cu ochii înflăcăraţi spre servi; aşezaţi blană moale ca să nu mă zdruncine tare… Trecem Nistrul cât om putea mai repede, ş-acolo pun eu mâna pe hoţ. Am să mi-l spânzur în cârlige în faţa mea şi cu mâna mea am să-l şfichiuiesc cu harapnicul… Am să-i arăt eu lui! Cum să cuteze el a pune mâna pe o copilă ca o floare? El e un păcătos nemernic, pulbere, un om de rând, care trăieşte alăturea cu caii şi cu porcii, ca toţi ceilalţi, în cocioabele lor din ţara Ucrainei… Cum să-ndrăznească el să-şi ridice ochii spre o cneaghină? A, dar copila noastră se junghie mai bine, decât să sufere atingerea lui… Am trăit ş-am crescut-o noi între oameni aleşi, am fost cu ea şi la petrecerile lui Crai, în palat cu marmură şi aur, unde au venit boieroaicele leşte numai în mătăsuri îmbrăcate şi cu juvaieruri gătite… Şi copila noastră avea veşmânt ca şi ele, numai că era mai frumoasă… Copila noastră-i neam de voievod. Cum îndrăzneşte el? Să vie, dacă vrea, să-i dau dintre ţărancele noastre de la Orhei una şi încă ş-aceea nu-i de nasul lui, pentru că-i din servele mele!…

În mânia lui, boierul îşi scoase în afară pieptul şi parcă se asculta vorbind. Privindu-l cu ochi şiret, moş Chirilă îşi aduse aminte de fala şi mândria unor şleahtici dintre cei mulţi care se abătuseră pe la hanul lui.

— Apoi, prea cinstite jupâne, grăi el cu umilinţă, se cunoaşte bine că ai sălăşluit între boierii leşi, la curtea lui Crai.

— Am sălăşluit, da, răspunse semeţ boierul, pentru că, din mila Ziditorului şi a Maicii preciste, am avut cu ce mă înfăţişa. Pământurile de la Orhei toate sunt ale mele. Când au cutezat nemernicii ţărani să se ridice, cerând ocini, i-a bătut Aron-Vodă cu buzduganul… Şi noi, ca şi strămoşii noştri, avem urice şi îndreptări de la domni. Nouă ni se şi cuvin, căci suntem neamuri alese…

Moş Chirilă se plecase din şele cu smerenie.

— Aţi adus caii? strigă cu glas mare boierul… Irimie! unde eşti?

— I-am adus, stăpâne! răspunse vătaful ţigan. Pregătim totul…

— Trebuie să plecăm pe dată! rosti cu hotărâre boierul. În fala lui leşască şi-n supărarea lui, prea cinstitul pan Orheianu nu uita că Domnia nouă se aşează şi că el trebuie să se puie la adăpost în hotarul prietinilor lui.

Dar ochiul cel ager al lui moş Chirilă, obişnuit cu lungul drumului, desluşise în depărtare călăreţi.

— Jupâne! strigă el cu capu-ntors spre răsărit, mi se pare că te grăbeşti. Văd venind călăreţi; poate-s boierii noştri de astă-noapte!

— Unde-s? ţipă boierul repezindu-se iar la marginea şleahului. Unde-s? – şi parcă-şi uitase durerea piciorului. Doamne-Dumnezeule! Ei să fie? Mi-au găsit fata? Se vede ceva? Parcă se zăreşte. Are blăniţă albastră, oameni buni! Ai, dar grozav de iute vin. Irimie Ţigane, caută repede în răcliţa ştiută şi dă-mi lanţul de aur care-l pun eu pe după gât… Să vadă că-i primeşte un boier mare cu toată cinstea.

— Jupâne! strigă iar hangiul. Dacă domniţa măriei tale are blăniţă albastră, apoi atuncea o aduc… Acu înţeleg bine că s-au purtat cu vrednicie. Apoi se şi cunoaşte că sunt voinici cu braţe de criţă! Cată să ne bucurăm tare pentru isprava lor!…

Înfăşurându-şi în pripă pe după gât lanţugul de aur, pan Orheianu grăbea, şchiopătând uşor în calea celor trei oşteni. O bucurie mare îi umplea faţa, mânile începură să-i tremure de mişcarea năvalnică a inimii.

Din goana cailor, cu tropote scurte, şase călăreţi se opriră. Descălecară, şi Şoimaru coborî de pe grumazul fugarului, de subsuori, palida şi trudita odraslă boierească. Orheianu o prinse în braţe cu lacrimi adevărate; o sărută pe obraji, pe frunte, îi grămădi capul pe pieptul lui şi o legăna c-un glas gângav de tulburare:

— Draga tatei! draga tatei! te socoteam prăpădită şi moartă… Şi iar începu s-o sărute. Apoi prinse a-şi şterge lacrimile cu mânica largă a hainei.

Hangiul Chirilă mormăi în prag foarte bucuros:

— Acuma-i cu inima lui adevărată; nu mai face ca şleahticii leşeşti…

Iar cei trei prietini zâmbeau cu puţină înduioşare şi bucurie.