VII.O pradă scumpă

La Nistrul îndepărtat, în răsărit, se ivea geană de lumină şi luna se făcea alburie în urmă, la asfinţit. Vasca vătămanul, între cei patru cazaci ai lui, îşi conteni galopul calului, apoi îşi aplecă obrazul cu barbă bălaie spre copila pe care o ducea dinaintea lui în curmezişul şelei, învăluită într-o blăniţă subţire şi scumpă. Văzu o faţă albă ca floarea omătului, buze strânse şi ochi închişi. Odrasla boierească parcă era moartă; prin blăniţa de sobol însă, vătămanul simţea tremurând inima, ornicul vieţii. După zbucium şi ţipete înăbuşite c-o palmă mare, aspră, copila căzuse într-un leşin; pe urmă se deşteptase în umbletul calului, cu puterile sleite. Nu mai avea putere şi voinţă să strige; obrazul cazacului privit de jos în sus i se părea peste samă de groaznic şi urât: sta cu ochii închişi, să nu-l mai vadă, simţea ruşine în suflet şi mare nenorocire şi spaimă, după ce socotise că va muri.

— Porumbiţo, zise Vasca cu glas pe care cerca să-l facă blând; deschide ochii şi nu te teme… Noi nu-ţi vrem răul… Nouă ne eşti dragă şi te-am furat după obiceiul Ucrainei…

Îi vorbea în limba leşască, ca şi în ascunzişul din pădure, unde puseseră suliţile în gâtul boierului bărbos.

Fata nu răspundea. Cazacul începu a râde cătră tovarăşii lui:

— E spăriată, zise el în graiul ucrainian. Dar are să-i treacă. Femeia se-mpacă cu vorba şi cu podoaba.

— Poate doarme… răspunse unul din zaporojeni.

— Se poate. Dar mai degrabă cred că se preface. S-o lăsăm. Are să aibă vreme să se uite la mine. Nopţile şi chiar zilele sunt făcute şi pentru desmierdări…

Vasca îşi scutură capul şi făcu din ochi cătră tovarăşi, în lumina sporită a zorilor. Vătămanul era un om cu mijlocul subţire, cu pieptul lat, vânjos şi închegat ca din coarde de oţel. Figura lui tânără avea ceva şiret şi şăgalnic. Era unul dintre vestiţii luptători ai Ucrainei, iubitor de petrecere, dispreţuitor de trudă şi moarte.

Cel mai bătrân dintre tovarăşii lui, Alioşa Popovici, îl mustrase pe drum pentru lovitura pe care o făcuse.

— Vatamane, ai făcut o prostie. Femeie îţi trebuie? Nu-ţi cad destule când biruim şi dăm foc satelor? Acuma suntem fugari şi trebuie să scăpăm noi singuri. Ai mai luat greutate.

— Nu-i nimic, răspunse vesel Vasca, atuncea oricine poate răpi. Acuma am prăpădit totul şi măcar cu atâta să mă aleg…

Alioşa scoase un „Hm!” plin de multe înţelesuri. Acuma, în revărsatul zorilor, zise iar:

— Vatamane, ce facem? Mergem pe drumul mare, aşa, fără grijă? Crezi că suntem pe meleagurile noastre?… Aici e ţară umblată şi dăm de dracul!

— Ba nu, Alioşa, eu pielea ştiu să mi-o păzesc, răspunse vătămanul. Sunt păduri, ne odihnim în ele, la răcoare. Căutăm ceva mâncare şi ceva băutură. Pe urmă, cum dăm în larg, mergem fără grijă…

— Hm! murmură iar Alioşa. Apoi deodată ridică dintre umeri capul, îşi aţinti urechea şi strigă înăbuşit:

— Staţi!

— Ce este? şopti vătămanul, oprindu-se încordat.

— Ascultaţi! zise Alioşa. Eu sunt lup bătrân de stepă: cunosc bine glasurile nopţii… Auziţi?

— Aud, îi răspunse Vasca. Bătrânul are ureche bună! îngână el clătinând din cap. Ne urmăreşte cineva!

— Sub braţul lui vin jos simţi deodată pe fată răsărind.

— Ce este? Ce este? zise el râzând. Ai auzit ceva? Ori înţelegi puţin ce spunem noi… Ai văzut că ne-am oprit şi ascultăm… Nu te teme, din mâna noastră nu te poate fura nimeni, noi suntem oameni tari, obişnuiţi cu de-acestea…

O roşaţă uşoară ieşi ca un abur în obrajii fetei.

— Frumoasă drăcoaică! rânji mai mult în sine Vasca.

— Ce facem, vatamane? Ce facem? mormăi cu mustrare cazacul cel cărunt.

— Ce facem? Tu crezi, Alioşa, că eu, dacă vorbesc, nu bag sama şi nu cuget? Iată ce este, Alioşa. Vine cineva în urma noastră. Dar calul nu tropotă pe drum. Cel ce vine a trecut în fânaţuri, ori a înfăşurat copitele cu peteci… Prin urmare, oameni buni, vine un duşman după noi… Nu-i aşa? Suntem urmăriţi!

— Ei, vezi? Ei, vezi?

— Poate să-şi fi strâns tovarăşi prietinul nostru cel bărbos. Vine ziua şi suntem urmăriţi. Trebuie să ne gândim la adăpost. Tu să nu crezi, Alioşa, că eu nu mă gândesc ce avem să facem. Uite, tovarăşilor, pădurea se apropie de drum. Intrăm în marginea pădurii. Aşteptăm, să vedem ce este. Pe urmă ne căutăm şi vizunia. Este un drum care trebuie să aibă destule ascunzişuri. În fundul văii curge un pârău… Dacă vedem că trebuie, ne suim pe râpa pârăului… Nimeni nu ne mai găseşte urma… Tu, Alioşa, să păzeşti dinapoia…

În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se aşternuseră într-o fugă nebună. Dar Alioşa deodată îşi opri calul, coti în loc şi se întoarse călărind cu iuţeală înapoi, abătându-se din drum prin iarba moale a fânaţului. Cătră fundul văii, ceilalţi cotiră în frunzişul unghiului de pădure. Alioşa dispăruse în zarea apusului. Şi locul rămase dintrodată pustiu.

Dincolo de mladă, între stejari tineri, unde abia acum răzbătea lumina zorilor, zaporojenii descălecară. Vasca luă în braţe pe fata cea albă şi o aşeză cu grijă în iarba umedă de rouă. Ea deodată deschise ochii mari albaştri, tiviţi cu gene negre, şi-l privi ţintă. Îl privea c-un fel de bolnavă nelinişte.

— Ce faceţi cu mine? scânci ea ca un copil. Ce este?

— Nu-i nimica, porumbiţo, îi răspunse Vasca cu prietinie. Te-am aşezat jos în blăniţa ta, să te odihneşti puţin.

Ea deodată se ridică, parcă atuncea îşi dădea samă unde se află, cu cine este şi ce-o aşteaptă.

— Ce-ai făcut cu părintele meu? Unde mă duci? ţipă ea cu lacrimi. Şi cu palmele pe pământ, cu capul ridicat, aţintea înfricoşată pe vătăman.

Vasca bătu cu piciorul în pământ şi încruntă din sprâncene.

— Nu ţipa! zise el scurt. Am un ac cu care-ţi cos gura dacă nu taci! şi se bătu cu palma peste jungherul subţire, care-i atârna în lungul nădragilor roşii, largi şi încreţiţi. Apoi îşi dădu căciula pe ceafă şi-şi muie glasul:

— Dulceaţă a inimii mele! grăi el privind-o galeş. Nu te uita aşa de spăimântată la mine. Fetele la noi sunt deprinse cu hrăpirea. Noi asta numai din dragoste o facem, şi tu ai obraji şi ochi frumoşi şi trup gingaş de domniţă… în toată Ucraina nu este fată ca tine… De aceea te duc ca pe o floare, să te răsădesc în pământul nostru…

Cazacul o privea dulce, cu ochii lui negri şi umezi. Figura lui frumoasă şi bărbătească era pătrunsă de patimă şi de dorinţă, – ca de fiorul frigurilor.

— Uită-te la mine, urmă el zâmbind, nu-s sluţenia pământului şi am mai fost drag multor fete…

Fata închise ochii şi obrajii iar i se rumeniră. Vasca clătină din cap şi şopti:

— Dacă n-ai fi aşa de frumoasă şi nu mi-ai fi dragă cu adevărat, te-aş supune şi te-aş zdrobi eu îndată.

Fata se întoarse cu faţa în jos şi-şi cuprinse obrazul cu palmele. Deodată începu a plânge cu disperare. Vasca întinse mâna ş-o atinse: ea se zgudui şi-l izbi cu palma.

— A, ai şi ghiare? zise Vasca rânjind. Ţi le tai îndată. Şi dacă nu taci, îşi pun căluş!…

Când o cuprinse de umeri, fata tăcu deodată şi se grămădi mai tare asupra pământului. Îşi înghiţi plânsul cu sughiţuri şi i se zbătea numai trupul ca sub lovituri.

Vătămanul o privi îndelungat; apoi clătină din cap cum îi era obiceiul şi se întoarse spre tovarăşi. Ei îl aţinteau întunecaţi şi nemulţămiţi.

— Ce este? zise dârz cazacul, şi ochii i se aprinseră. Dacă vă temeţi pentru pieile voastre, sunteţi slobozi, fraţilor. Dar dacă-mi daţi mână de ajutor, acasă vă dau din hainele şi sculele mele ce v-a pofti inimioara!

— Vatamane, stăm pe drum pentru o muieruşcă! zise cu părere de rău unul din cei trei, uriaş, cu numele Colpac. Dar ce să facem? şi uriaşul oftă. Noi din dragoste te-am ales vătăman, şi te urmăm chiar dac-a trebui să ne lăsăm capetele în Moldova…

— Doamne, Colpac frăţioare, şi voi, dragii mei, dac-ajungem cu bine acasă, desfund o bute umplută de bunicul cu hidromel şi facem o nuntă cu săcăluşuri şi cu lăutari s-audă şi păgânii din Crâm!…

Vasca vorbea fără grijă şi glumeţ ca totdeauna, şi pentru asta totdeauna era iubit de zaporojeni.

— Să fie cum zici tu, vatamane… răspunse cu nepăsare uriaşul Colpac. Poate ni-i dat să mai bem multă votcă şi să ne mai ascuţim de multe ori paloşele.

Deodată se auzi un şuierat scurt, depărtat.

— Vine Alioşa, zise Vasca, şi trăgând dintre fireturile tunicii un fluieraş de argint, răspunse c-o îngânare uşurică şi dulce.

Unul din cazaci ieşi la marginea desişului, şi în curând se întoarse cu cercetaşul.

— Ei? ce-ai descoperit? întrebă vătămanul.

Alioşa îşi scutură inelele cărunte de păr care-i scăpătau de sub cuşmă.

— Am cercetat totul, nu este nimica.

— Alioşa ştie ce spune, vorbi cu voie-bună Vasca vătămanul; atunci va fi fost un cerb care intra în codru la păscut…

Intrase în adevăr ceva în pădure odată cu ei, şi se furişase aproape, şi-i asculta; dar nu era cerb; era tătarul cel subţire, tăcut şi palid, al lui Cantemir bei.