XXVIII.Arată un crâncen judeţ

Boierii cei mari hotărâseră, îndemnaţi de armaşul Nicoriţă, să nu mai zăbovească de-a surda la Cucuteni. Strigările în leafă ale Domniei rupeau necontenit din ţărănimea adunată de ei. Oamenii cei proşti juraseră pe sfânta cruce, în genunchi, şi-i legaseră preoţi cu grozav blastăm; dar, după obiceiul timpului, mojicii erau porniţi spre necredinţă şi uşor îşi călcau legământul. De altminteri şi boierii şi-l călcau tot aşa de lesne.

Deci, sunând din buciume, boierii îşi urniră gloatele de la Cucuteni, marţi în ziua sfântului Simeon. Mazilii şi neamurile tinere boiereşti, sub căpitenia lui Bărboi cel tânăr, feciorul vornicului, zvâcniră înainte, sunând din suliţi şi săbii, într-o pulbere grozavă. După ei, în capul mulţimii pedestre, care înălţa în lumină săneţe şi coase, urmau boierii cei în vârstă cu Botoşan, fratele Doamnei Elisabeta, cu Bărboi cel bătrân, şi cu neamurile Bouleştilor, a Sturzeştilor ş-a lui Beldiman. Erau călări pe cai vechi şi potoliţi, care umblau după pasul mulţimii.

Bătrânii erau tăcuţi şi îngrijoraţi, dar ţăranii cei mulţi şi curtenii ridicau un murmur greu: unii râdeau, alţii aveau glasuri de harţă, căci toată noaptea, cât se pregătiseră, boierii îi cinstiseră şi le făcuseră coraj cu antalele de băutură, trase de câte şase boi după oaste, de la Cotnari. Şi mai ales se lăudau că vor tăia cumplit şi vor împunge ca pe boi pe târgoveţii lui Tomşa şi pe siimenii lui cei venetici.

— Au oamenii chef de harţ… zise armaşul Nicoriţă, cătră Bărboi bătrânul.

— Mie mi-i în grijă, răspunse vornicul; căci Tomşa-i viclean. Noi nu-i voim pieirea, – dar de ce nu înţelege să se ducă? Nu-l mai putem suferi! Şi-mpotriva boierilor nu se poate pune: căci ţara fără boieri e ca trunchiul descăpăţânat…

— Are să se ducă, că n-are-ncotro! strigă râzând Nicoriţă, aşa ca să-l audă şi soţii din jur.

Bărboi bătrânul privi însufleţit spre călăreţii care mergeau cu fală înainte, cu Niculăieş al lui: numai într-aceia îi era nădejdea, căci erau viteji şi iuţi la harţ, precum e firea moldovenilor. Îşi mângâie barba căruntă şi privi zâmbind în jur.

— Acolo-i puterea! strigă el ridicând braţul şi arătând înainte-i.

Pe la al treilea ceas al dimineţii, zăriră târgul Iaşilor şi furnicarea oştenilor lui Tomşa. Veneau bulziş de cătră vii. Sunau darabane şi trâmbiţi, – şi izbucniră cu sunet greu trei puşti de aramă.

Călăreţii din frunte se îndemnară la harţ, înălţară săbiile şi suliţile şi se repeziră cu răcnete. Dar la marginea viilor îşi potoliră fuga, căci printre butucii proaspăt încordaţi era greu să răzbată în goană cu caii. Iar oştenii în leafă, cu meşteşug îndrumaţi pe acolo de Domn, începură a bate din săneţe.

Târgoveţii şi celelalte gloate veneau grămadă pe drum drept, pe sub deal. Călăreţii boierilor, lăsară în vii pe siimeni şi darabani, şi cercară să izbească în prostime. Dar acolo era mulţime multă, şi avea poruncă să ţie piept fără să se desfacă, puşcând şi împungând înainte cu suliţile şi coasele.

Se iscase un zvon mare pe câmpul Bahluiului, – şi gloata boierilor, îndârjită, venea cutezătoare, cu răcnete de îndemn:

— Hai, măi, să-i tăiem! hai să-i răzbim!

Trecuse un ceas şi încă nu s-alegea nimica, pentru că săneţele ţineau viile şi gloata lui Tomşa astupa valea. Călărimea boierilor mai dădu o izbire, cercând să tragă în risipă gloatele dinspre târg.

În harţul acesta cu oşti puţine, în care Tomşa stătea neclintit cu şiretlic, iar boierii căutau ca apa, trăgându-se şi iar venind, să rupă iezătura unde se va întâmpla mai slabă, – intră deodată, pe neaşteptate şi ca trăsnetul, călărimea răzăşească a lui Şoimaru.

Cele trei bătăi ale puştilor de aramă fuseseră o vestire pe care o poruncise Tomşa. Şi Tudor Şoimaru, îmbulzit cu steagurile lui în râpile dinspre Şorogari, se mişcase, îşi căutase pe furiş loc de ieşire, ş-acuma cădea cu săbiile în spatele gloatei boierilor.

Lovirea a fost scurtă şi spaima mare, căci – după obiceiul codrenilor care aveau dese învăluiri cu tătarii, – Şoimaru poruncise să urle tot omul ca fiara pustiei, şi să izbească cu săbiile şi suliţele înălţate în vânt. Aşa încât de urlete, şuierături, zăngăniri şi ropot, – înfiorându-se şi înspăimântându-se, glotaşii luară pe boieri în piepturi, se năpustiră între călărimea lor, apoi zvârliră armele ş-o porniră la fugă spre mlaştina Bahluiului.

Îndată se mişcară şi darabanii şi siimenii din vii; şi prinseră a striga, a hăuli ş-a goni spre boieri şi gloatele târgului.

Tomşa apăru la vedere, cu penele de cocor la gugiuman. Privea cum sunt bătuţi dindărăt proştii ţărani şi împinşi în mlaştina văii, – şi cum cad în genunchi şi se întorc spre el cerând cu glasuri mari iertare. Apoi văzu pe orheieni alungând, supunând cu sabia şi prinzând cu arcanele pe boieri. Cătră soarele-n amiază, trimese un slujitor, să vie Iancu Ţiganul la datorie. – apoi, după ce pipăi pentru a suta oară buzduganul în ziua aceea, îl desprinse de la şa şi începu a-l frământa în mâna dreaptă.

Bătaia se linişti. Prostimea, câtă nu putuse scăpa, sta cu fruntea-n pulbere, nădăjduind la mila Domnului. Dintre boieri, mulţi scăpaseră, croindu-şi drum cu săbiile şi năpustind îndărăt. Scăpaseră, bătând din vreme laturile chiar şi din cei mai bătrâni, pe care mai ales Tomşa ar fi vrut să-i vadă îngenunchiaţi la judeţul lui.

Gâfâind şi plini de pulberi, călăreţii lui Şoimaru şi oştenii ceilalţi ai Domniei făcură roată, – cu capetele descoperite, şi Tomşa-Vodă îşi începu judecata.

Mai întâi sărută pe obraji, cum niciodată nu făcuse în viaţa lui, pe Tudor Şoimaru şi pe Bârnova şi strigă în auzul tuturora:

— Aceşti doi boieri şi căpitani mi-au fost mie cu adevărată credinţă!

După aceea zise, întorcându-se cătră oaste:

— Vouă, bunilor mei oşteni, care aţi stat cu piepturile şi cu credinţa voastră pentru mine, am să vă plătesc cu dreptate. Şi am să rânduiesc şi fiecăruia parte din toate averile boierilor vicleni şi fugari!

Oştenii ridicară glasuri de mulţămire şi strigară într-un cuvânt:

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta!

— Iar acuma, – strigă Tomşa făcând semn cu mâna; să-mi aducă pe viclenii prinşi!

Siimenii împinseră înainte cu suliţile pe boieri. Era între ei şi mazilul cel mândru, Serghie Murguleţ, şi Bărboi cel tânăr, şi vornicul cel bătrân Bărboi, şi adânc umilit cu nasul îndreptat spre pământ, armaşul Nicoriţă. Erau toţi bătuţi, rupţi şi stropiţi de sânge.

— Vai vouă, mişeilor! strigă Vodă pufnind şi fulgerându-i cu ochiul lui cel rău. Mi-aţi voit pieirea, şi acum aţi venit voi înainte-mi, la un înfricoşat judeţ!

— Tu, bătrâne vornice Bărboi! Ştii că vei pieri pentru nelegiuirile tale?

— Doamne! zise bătrânul ridicând fruntea şi ochii învineţiţi şi bătuţi de pumnii oştenilor de rând; eu nu mi-am încărcat sufletul cu nici o nelegiuire în viaţa mea. Sunt bătrân. Pe nimeni n-am prădat; pe nimeni n-am tăiat.

— Aşa? Dar n-ai călcat jurământ şi nu mi-ai pus la cale căderea?…

— Doamne! ai spârcuit ca lupul boierimea, şi asta nu se cuvine, căci noi am întemeiat această ţară!

— Prost cuvânt, strigă Tomşa râzând. Află, vornice Bărboi, că pentru fapta domniei tale te voi înţepa din nădragi până-n moalele capului, şi-ţi voi rândui loc sus, ca să fii pradă corbilor!…

Bătrânul boier tăcu şi-şi plecă îngrozit fruntea în piept.

— Pe Bărboi cel tânăr, strigă iar Tomşa, am să pun să-l spânzure în poarta casei tătâne-său, ca să fie de pildă în târgul Iaşului!

— Părintele meu, iartă-mă pentru toate câte ţi-am greşit! strigă tânărul boier. Şi bătrânul îşi duse mâna la frunte şi suspină greu.

Tomşa îşi răsuci buzduganul în mână şi iarăşi vorbi:

— Iar tu, Serghie, cap fără minte din neamul nebunilor Murguleţi, care ai venit la poarta târgului şi ţi-ai destrăbălat gura, suduind pe Domnul tău…

— Eu, Tomşa, nu mă tem de tine, nici de buzduganul tău! strigă cu fudulie mazilul.

Furios, Tomşa îşi repezi capul înainte şi gemu încruntat:

— Aduceţi-l la mine!

Mazilul stătu pe loc, dârz; dar un daraban îi puse între umeri îndărăt şpanga, şi-l împinse doi paşi. Domnul dădu pinteni şi-l izbi cu calul. Apoi feri în laturi, şi scrâşnind, cu toată mânia pe care-o frământa între dinţi, şi şi-o înăbuşea, şi o rânjea de un sfert de ceas, icni şi ridică buzduganul, şi bătu cu el peste fălci pe Murguleţ.

Doi oşteni se repeziră când văzură pe bătut şovăind, îl ţinură de subsuori, până ce Vodă îl zdrobi şi-i făcu măselele grăunţe; – după ce-l lăsară la pământ, începură să-şi şteargă de sânge obrazele împroşcate.

— În curteni să intraţi cu săbiile! strigă Tomşa gâfâind, şi să-i tăiaţi până la unul. Să-i înşiraţi la pământ, ca să-i văd eu…

Apoi deodată, – de şi de mult îl pândea c-un ochi, – păru a vedea, dosit între alţii, pe armaşul Nicoriţă. Începu a râde cu veselie.

— Dar pe tine, Nicoriţă dragul meu, slugă credincioasă, cu ce te pot plăti?

Armaşul se prăbuşi la pământ şi bătu mătanie înfingându-şi nasul ascuţit în pulbere.

— Doamne, fie-ţi milă de mine şi nu mă tăia!

— Nu, Nicoriţă, n-am să te tai, răspunse Tomşa, rânjind. Dar nu ştiu dacă cunoşti cuvântul pe care l-am auzit eu astă-noapte, de la un mojic, care grăia cu laude despre tine…

Armaşul gemea la pământ, fără să se clintească.

— Mai întâi, urmă Tomşa, acel om m-a învăţat să dau armăşia celui căruia i se cuvine: lui Armăşel! care se cuvine să fie drept armaş pentru credinţa lui.

— Să trăieşti, măria ta! strigă căpitanul Petrea, cercând să-şi înalţe pieptul lat de la locul lui, din fruntea darabanilor.

— Da! Şi pe urmă m-a învăţat, râse Domnul, m-a învăţat să te las cu viaţa pentru toate zilele câte-ţi vor mai rămâne…

Nicoriţă îşi ridică neîncrezător capul şi privi spăriat la Tomşa, ca să afle ce caznă îi va porunci.

— Scoateţi-i ochii de vulpe şi daţi-i la câni! strigă scurt şi c-o mânie grozavă Domnul.

Iancul Ţiganul trase cuţitul de la brâu, îl netezi pe palmă, veni la armaşul ţintuit de mânile oştenilor, îl apucă de chică şi-i ridică fruntea şi punând cuţitul, scoase şi azvârli globii sângeraţi în ţărână. Pe urmă îşi făcu datoria, mergând cu ţeapă pârlită şi ascuţită bine la vârf ca să împungă în ea ca într-o frigare pe Bărboi cel bătrân, şi împlini şi toate celelalte porunci ale judecăţii lui Ştefan, a cărui mânie părea în creştere, ca a taurului, la vederea sângelui roş.

— Şoimaru şi cu răzăşii lui răsuflau, descălecaţi lângă cai, şi priveau cu nepăsare la această crâncenă judecată.