XXIX.Sfaturi la doamna Irimiei-Vodă

Tăierea lui Botoşan, cumnatul răposatului Irimia-Voievod, şi surparea atâtor case boiereşti, a făcut vâlvă şi sunet mare, şi-n ţară, dar mai ales peste hotar, la leşi, unde Doamna Elisabeta de trei ani aştepta cu feciorul şi fetele ei.

— Cu stropituri de lacrimi a scris ea răvaşe cătră prietini şi cătră rude şi a rugat pe soţii fetelor sale Regina şi Ana, voievozi străluciţi şi cu trecere, Mihai Visniovecki şi Maximilian Pjerebski, să arate craiului Sigismund marea ei durere: un cocon ucis, alţii pribegi şi domnia ţării sale în mâna unui tiran aşezat de păgâni. „Moldova întreagă plânge şi geme… spunea ea. Chiamă pe domnul ei adevărat, căci nu mai poate răbda atâtea prădăciuni, atâta nedreptate ş-atâta sânge. Fug boierii peste hotar şi se pustieşte ţara. Ş-ar trebui generoşii nobili să n-o lase pe ea, văduvă de voievod, şi să aibă milă şi de biata Moldovă, care-i chiamă cu jalnic glas”.

La una din adunările care aveau loc în palatul ei din Liov, – după povestirile înfricoşătoare ale boierilor fugari, ridică glas jupân Stroie Orheianu şi prinse a arăta cu mare fierbinţeală că nu mai este vreme de întârziere ş-a sosit ceasul din urmă.

— Iată, zicea el, cinstiţii boieri care sunt de faţă, Vascan Furtună şi Nasta, şi Alexa Hulpe, care chiar acuma au căzut la picioarele Doamnei, arată că ţara nu mai poate răbda… Tomşa îşi face de cap: taie şi spânzură; globeşte averile noastre muncite şi-şi face râs de ţara noastră cea blagoslovită…

Doamna Elisabeta privea în juru-i cu ochii ei mândri. Primise o scrisoare bună de la nobilul Vladimir; cuscrul ei, prin care-i arăta că mila Craiului a fost nespusă auzind de lacrimile ei, dar că pacea Republicei nu poate fi tulburată: Turcul e prea îndrăzneţ şi tare. Totuşi, zicea în taină Coribut, – Regele va închide ochii şi se va face că n-aude, dacă ginerii Doamnei şi prietinii ei ar găsi de cuviinţă s-o ajute cu armele. „Numai să dea Dumnezeu să fie norocul mai prielnic decât în trecut!” sfârşea scrisoarea.

— Cinstiţilor boieri! grăi ea cu glasu-i metalic. Nici noi nu mai putem îndura câte auzim. Ni se rupe inima de milă pentru Ţară, şi ne-am hotărât! Iată, chiar azi aştept pe ginerele meu Mihail şi pe viteazul magnat Samoil Corecki care, de se va milostivi Dumnezeu, se va însoţi în curând cu copila noastră Ecaterina. Trebuie să ne înţelegem şi să ridicăm în scurt oaste…

Doamna mai vorbi multe şi întrebă de multe pe boierii pribegi. Iar pan Stroie Orheianu umbla de la unul la altul, îşi scotea pântecele în afară şi purta cu mândrie la braţ pe ginerele dumnealui, şleahtic bogat, dar cam stătut, chel şi cu barba căruntă: Anton Ludno. Nu mai era tânăr pan Anton, dar moşiile lui se întindeau cât ţinuturi întregi; şi, – Minski, tinerelul bălan, zburând, – vrednicul boier găsise un mire care putea să îmbrace numai în aur şi pietre scumpe pe mândra lui copilă!

— Acesta-i om mai cu scaun la cap, şoptea el totdeauna cătră boieri. Eu mă aflu mândru că am ginere un magnat, bogat cât nici el singur nu-şi ştie măsura averii. Pe lângă că-i înţelept şi mie cu priinţă, apoi la Magda mea ţine ca la ochii din cap. I-a cumpărat caretă, cu cai albi ca omătul şi c-un harap negru care sare de pe capră şi-i deschide portiţa… E om straşnic, boieri dumneavoastră!

Într-adevăr, Ludno era un om cunoscut prin deşteptăciunea lui. Era grozav de bogat; umblase mult prin lume şi fusese la Paris. În tinereţă îşi făcuse faimă prin petrecerile şi destrăbălările lui. Iar acuma, dintrodată, după ce toată lumea îl ştia cuminţit, căzuse la năprasnică dragoste pentru Magda Orheianului, o ceruse de la tatăl ei şi se însurase cu dânsa cu trei luni de zile în urmă.

— Prea luminată Doamnă! grăi deodată Orheianu oprindu-se înaintea scaunului Elisabetei. Porunceşte, şi noi ne vom da cel din urmă ban de nafură ca să plătim oşteni buni!

— Cunosc credinţa domniei tale, jupân Stroie, răspunse Moviloaia. Ne-om aduce aminte, când va aşeza Dumnezeu pe Alexăndrel la locul lui, – de toţi cei care s-au jertfit!

— Şi mai ales, adăogi Stroie, nu trebuie să întârziem! Ţara nu-l mai poate răbda pe Tomşa!

Elisabeta aruncă o privire pătrunzătoare asupra Orheianului, apoi se întoarse grăind şi zâmbind cătră ceilalţi boieri.

Anton Ludno trase de mânică pe socrul său şi-i zise împingându-l încet în laturi:

— Pan Stroie, dacă ţara nu-l mai poate răbda pe Tomşa al dumneavoastră, de ce nu-l alungă? Ce nevoie este să-ţi cheltuieşti domnia ta şi banul de nafură?

Ludno zâmbea şiret: banii de nafură ai lui Orheianu ştia el cine-i va plăti.

— Apoi, vezi dumneata, ginere, răspunse boierul, – ţara-l urăşte, dar nu-l poate alunga.

— Înţeleg… răspunse Ludno.

— Fireşte, zise repede Stroie, ce pot cei slabi? Trebuie să ridicăm ajutor noi. Altfel cum îmi voi putea dobândi îndărăt moşiile mele pe care Tomşa mi le-a răpit şi le-a dat la nişte răzăşi calici!

— Da, da… oftă Anton Ludno. Fiecare cu durerea lui. Pe Doamnă aşa de cumplit o ustură durerea ţării, încât abia aşteaptă să puie în scaun pe cocon şi să înceapă a porunci ea. Doamna Elisabeta e vrednică muiere! Dar aveţi dreptate. Şi dacă-i vorba s-avem dobândă, lesne îţi voi putea da banii de nafură, pan Stroie.

— Ehe! ce ginere am eu! vorbi încet Orheianu, lăsând pe Ludno şi trecând între boierii moldoveni. Pot spune că din cuvântul meu nu iese. Şi eu îl voi face să adune el singur, pe socoteala lui, cu toate straiele şi armele, cinci sute de oameni, când va fi să năvălim în ţară!

Intrau fetele Doamnei, Caterina şi Ana, întovărăşite de Magda; şi Ludno se grăbi să le iasă întru întâmpinare. Îndată după ele sosiră nobilii Mihail Visniovecki şi Samoil Corecki, – şi marele boier moldovan Nistor Ureche.

— Cu toţii împresurară pe Elisabeta, cu vorbe de ţeremonie, întrebând-o de sănătate şi de veştile de la Moldova.

Doamna suspina cu amar.

— Pătrunsă sunt de mâhnire, ca de moarte, răspunse ea. Boierii pribegiţi, care au sosit acum, din nou mi-au povestit cum s-a întâmplat pieirea dragului meu frate!…

Caterina şi Ana se aşezară de-a dreapta şi de-a stânga ei; iar Mihail Visniovecki cuvântă astfel:

— Eu, Doamnă, cunosc de mult durerea care te asupreşte; şi înţeleg că a venit ceasul să liniştim lucrurile deplin, şi să aşezăm pe cumnatul Alexandru în scaunul tatălui său. De la cine vei putea dobândi o mână de ajutor, dacă nu de la noi?

— Fără îndoială! strigă Corecki, aţintind pe frumoasa Ecaterina. Ce ne pasă nouă, domni peste pământurile şi servii noştri, de ce crede Regele şi de ce poate spune el!

Mai întâi el nu-i din neamul nostru, şi l-am ales ca să ne păstreze privilegiile… C-un rege care se teme aşa de grozav de Turc, ce putem face? La curte la Varşovia, ei ştiu numai să petreacă. Au ajuns şi preoţii să iasă îmbrăcaţi la mascarade, şi să danţeze, pentru că maiestatea sa Regina a avut bunăvoinţa să dăruiască Poloniei un prunc…

Ludno, care era într-un colţ, începu a râde; şi nimeni nu înţelese dacă vorbeşte într-adins:

— Îmi place mult, nobile pan, neatârnarea domniei tale! Craiul niciodată nu trebuie să treacă peste noi; altfel zadarnic s-au luptat, cu atâtea rânduri de regi, glorioşii noştri strămoşi!…

Boierii moldoveni nu se mirau prea mult de îndrăzneţele cuvinte ale lui Corecki, deoarece şi ei aveau obicei să sfâşie din cuvinte pe Domni, ba chiar să-i şi suduie.

— Luminăţia sa Craiul, grăi Elisabeta, are pricini pentru care doreşte pacea. Nu se cade să cercetez eu planurile sale. Totuşi ştiu că are cătră mine o nesecată bunătate şi se va bucura când vom putea dobândi ce-am pierdut!

Văduva zâmbi cu dulceaţă şi cu şiretenie spre pan Samoil, apoi îl rugă să arate ce planuri are.

— Şi tânărul nobil arătă îndată că s-a înţeles cu Visniovecki să ridice oşteni din servii lor şi să ia în leafă căzăcime.

— Nistor Ureche, sfetnic foarte înţelept al răposatului Irimia, foarte priceput în treburile ţării şi în schimbările pe care le orânduia Cel-de-sus în ţara Moldovei, intră şi el în sfat cu adânci cuvinte şi arătă scrisori de la mazili care stăteau la moşiile lor în ţară şi chiar de la boierii care se mai puteau aciua pe lângă Tomşa, de şi tremurau în fiece ceas de groaza lui; şi lămuri că şi aceste înţelegeri cu cei dinlăuntru trag mult în cumpăna dreptăţii.

— Ei toţi vor fi coada toporului cu care vom tăia copacul de la rădăcină! sfârşi el cu tâlc.

Ureche era bărbat încercat şi cărturar, şi Doamna nu făcea un pas fără sfatul lui, de şi era mândră şi ahtiată cumplit de domnie, nu atât pentru coconul ei, cât pentru ea. Şoptea Orheianu, care nu tăcea cum nu tace izvorul, că Doamna chiar ar fi căzut la slăbiciune pentru Nistor; dar tot el adăogea că acest zvon nu poate fi adevărat; că văduva se va fi arătând cu zâmbet şi bunătate numai fiindcă un om ca vornicul preţuia singur cât o oaste, – pentru sfaturile care le da şi legăturile pe care le avea cu boierii ţării.

Lovirea lui Tomşa şi intrarea cu alte oşti în săraca ţară moldovenească se punea la cale într-o încăpere bogată, înflorită cu podoabe apusene. Şi boierii care încă nu văzuseră strălucita Lehie priveau cu uimire spre florile de aur şi pietre rare care împodobeau şi pe femei şi pe nobili. Vorbele alese şi înflorite pe care magnaţii aceia subţiri le rosteau cu uşurinţă, parcă erau tot ceva de preţ, ca şi tot ce-i înconjura. Ei veneau dintr-o sălbătăcie, şi Iaşii lor era un nevrednic târg de magherniţe şi căsuţe. Cum era cu putinţă ca o Doamnă care trăia într-aşa averi, cu asemenea prietini şi rude, şi cu o oştire ca cea a leşilor, să nu biruiască pe sângerosul Tomşa? – şopteau încet între ei, împărtăşindu-şi mirările şi ascultând când pe Corecki, când pe Ureche vornicul; iar fata boierului Orheianu se apropie uşor de dânşii şi se aşeză pe-un scaun. Era îmbrăcată c-o rochie grea de catifea vişinie, şi la gât avea un râuşor de mărgărintare… Boierii se traseră puţin, ca şi cum ar fi vrut să-i facă loc, şi se uitară unii la alţii ciudat: căci în ţară muierile n-aveau scaun în sfaturile bărbaţilor. Dar ea venise, mlădie şi frumoasă, pentru-o pricină, şi se întoarse spre ei c-un glas dulce:

— Boieri dumneavoastră, nu vă supăraţi daca vă-n-treb când aţi venit din ţară…

Boierii zâmbiră. Era aşa de albă şi cu strai ales, şi ei o crezuseră leaşcă.

— M-aţi crezut străină? vorbi ea şi începu a râde cu gingăşie. Eu sunt fiica Orheianului şi sunt măritata după Anton Ludno, magnat al Lehiei. Îmi spuneţi când aţi venit?

— Am căzut în Liov asară, domniţă! se grăbi să răspundă boierul Vascan Furtună.

— Şi aţi fost faţă când s-au sculat boierii de s-au lovit cu Tomşa, pe cât am auzit?

— Da, ş-am scăpat de la grea primejdie, mulţămim lui Dumnezeu!

— A avut Tomşa într-adevăr atâta oaste? Eu am înţeles că i-au fost de mare ajutorinţă răzăşii de la Orhei…

— E prea adevărat. I-au sărit în ajutor orheienii c-un căpitan al lor Tudor Şoimaru…

— Da-da, îngână Magda; am mai auzit de el.

— Trebuie să fi auzit, o încredinţă Vascan. Fără el, noi răpuneam pe Tomşa!

Magda mai făcu şi alte uşoare întrebări, apoi iar se întoarse la orheieni. Dar boierii nu ştiau să-i spuie mai multe, şi nici n-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoşatul Şoimar.

— Ea tăcu şi rămase gândindu-se pe scaunul ei, până ce pan Anton Ludno, văzându-i ochii umbriţi de tristeţă, se grăbi să se apropie şi să se închine înaintea ei.

— Spune-mi, sufletul meu, la ce te gândeşti? o întrebă el c-un glas plin de dulceaţă.

Ea îl privi ca într-o mare depărtare, îl cunoscu după pleşuvie şi după ochii obosiţi, şi-şi feri în laturi capul; dar când îi vorbi a doua oară, îşi veni în fire şi-i cuprinse braţul înălţându-se în picioare. Apoi se aplecă asupra lui şi-l întrebă:

— Te rog să-mi răspunzi, soţul meu, dacă vei ajuta pe Doamna noastră şi vom merge şi noi la Moldova…

— Dacă porunceşti, de ce nu? răspunse galant Ludno. Pot merge şi pân’ la scaunul Sultanului!

Ea oftă şi-l privi clătinându-şi căpşorul, apoi fugi iar cu gândul departe.